Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările

vineri, 22 martie 2019

România vrea

Aţi observat că în ziua de azi, reacţionăm doar la stiuaţii extreme? Pe undeva, cred că acesta este şi motivul pentru care nu mai există o definiţie clară a normalităţii: nu mai interesează pe nimeni. Practic, "NORMALUL" este un concept arhaic şi atât de perimat, încât a devenit un termen abstract şi fără vreo reprezentare în planul fizic. 

Înţelegând această realitate, industria media s-a adaptat şi ne ţine tot într-o horă de ştiri îngrozitoare, şocante,  incendiare, cutremurătoare şi uluitoare, chiar dacă vorbim despre un biet personaj cabalin, care s-a bălegat în mijlocul unei străzi - o întâmplare perfect banală, pe care am trece-o cu vederea, dacă nu ar beculi ecranele televizoarelor  ca un pom de Crăciun!
Interesant este că şi reclamele au început să se bazeze pe uimire - cum e cea pentru Sanohepatic,  care te îndeamnă să-ţi uimeşti ficatul. Ceea ce e perfect: iei medicamentul şi...ŞIIIII...cum îmi dau seama că mi s-a uimit ficatul? Aplaudă? O ia la pas şi mi se plimbă prin burtă, ca argintul viu? Se umflă tărâţa-n el şi cântă refrene de pahar? 
Serios acuma: cum verific dacă mi s-a uimit ficatul? Mănânc nişte hârtie  cu turnesol şi o cercetez de pH, la ieşire? Îmi înfig joja-ntrânsul, ca să-i iau nivelul? Că nu mi se spune nimic, dar e clar că trebuie să o existe o cale de a verifica dacă produsul este conform cu ceea ce promite!
C-apoi, dacă sunt minţit şi dau banii pe ceva ce nu face ce a fost designat (aşa se zice, mai modern) să facă?? HA! Păi nu le fac reclamaţie ălora la OPC, pentru reclamă mincinoasă? "Dom'le, am luat leacul minune, dar nu mi s-a uimit nimic! Nimic! NI-MIC! Îmi vreau banii înapoi! Sunt cetăţean european şi am drepturi"!

Hai să o văd şi p-asta: cine îmi dă mie câştig de cauză că nu am un ficat uimit şi că am fost minţit pe faţă? În nădejdea lor...Să-mi trag pălmi! Dacă vreau să fiu eficient, mai bine purced şi mă uimesc singur, că-s mai sigur pe mâinile mele! 
Uite, de exemplu, de câte ori mă uit în jur, nu am cum să greşesc şi o ţin tot într-un şoc şi-o cutremurare: avem gura plină de valori, toleranţă şi alte cuvinte mari, care ne gâdilă plăcut urechea, dar lumea este din ce în ce mai nemulţumită, mai radicală, mai schimbătoare şi în pragul unei psihoze generale - care se activează la simple cuvinte cheie, precum şcoli, spitale sau autostrăzi. BISERICA! VAI, săriţi!!!
Şi atunci e grav, nenică! Dacă nu zici ca ei, li se pune pata neagră pe creier şi sunt în stare să-ţi rupă capul cu dinţii, încredinţaţi că ASTA este datoria lor divină şi, în plus, mai  aduc şi un serviciu societăţii. În nebunia lor, se şi văd eroi naţionali, eventual sanctificaţi şi puşi ca model de închinare...în halul acesta s-a ajuns. 
Ce om să fii şi să nu te uimeşti la aşa obsesii?

E adevărat, lucrurile nu merg bine, deloc. Spitalele sunt de râs, sutele de kilometri de autostrăzi  există doar în discursuri, trenurile abia se mai ţin pe şine, educaţia cică e la pământ, pădurile se împuţinează... şi tot aşa. Dacă mă uit la televizor şi iau aminte la feluritele nemulţumiri generale, aproape că sunt dresat să cred că Apocalipsa e după colţ şi acuş-acuş vine, de ne face harcea-parcea pe toţi.
Totuşi, drumurile sunt pline de maşini cu turişti, plecaţi la distracţie, te miri pe unde. Trenurile gem de lumet, chiar dacă circulă greu şi cu întârzieri. În orice weekend, staţiunile montane sunt arhipline şi complet blocate; pe pârtiile (inexistente) de pe Valea Prahovei, toată iarna a fost nebunie de petreceri. Şcolile (proaste) mustesc de copilăret, mall-urile sunt pline tot timpul, spitalele gem de pacienţi, ambulanţele (lipsă) urlă peste tot, se aruncă tone de mâncare rămase de pe urma sărbătorilor, se cumpără coşuri doldora, de pe la toate super-marketurile. Da! Suntem săraci şi trişti, mereu revoltaţi şi e imposibil să mai trăieşti o secundă în ţara asta!
Totuşi, aş spune că (încă) e bine; nu se colapsează nimeni. Cumva, încă existăm. #existăm, desigur. Şi protestăm pentru că #existăm şi #josciumaroşie. Este un #obiectivnaţional: #josăia şi #susalţii!

Şi-apoi, să te ţii progres: România va fi #raiul pe pământ, un adevărat stat occidental din estul Europei! Vom mânca numai salată, morcovi bio şi linte, cea mai sursă bogată în proteine sănătoase...iar apoi nu vom mai avea nevoie să #construimspitale, pentru că vom fi atât de verji, încât vom desfiinţa medicina! Nu ne vor mai trebui nici autostrăzi...o să ne ducem la job în pas de jogging, că am auzit că oamenii sănătoşi aleargă mult. Mall-uri? Doamne feri! Le transformăm în librării interactive şi biblioteci, pentru că, nu-i aşa, cititul a cel puţin 20 de cărţi pe săptămână va fi o îndeletnicire banală! Adio smartfoane şi site-uri de socializare...după schimbarea nenorociţilor, vom discuta faţă în faţă, la cenaclurile cu tente filosofice! Televiziunea o reducem la un singur post, multicultural: Descopery TV. Căsătorie? Relaţii? Familie? Câh, ce putoare! Vom fi oameni noi, gata să dăruim iubire tuturor, nelimitaţi de etichete comunistoide!
Dacă ne mai tragem şi în fiecare curte câte un palat de cleştar, dotat 72 de virgine, pe cuvânt de nu vom fi tăticii planetei!


[Nae şi Vasile - Ce-o să fie]

...sau nu. Prin Franţa se bat ăia ca nişte chiori, de vreo jumătate de an. De ce? Să mor, dacă ştiu! Cred că s-au uitat prea mult la umbrele lui Grey şi a început să le placă...că altfel, au tot ce nu avem noi: spitale high tech, drumuri mişto, şcoli de prestigiu sau căi ferate ultimul răcnet. Au votat până şi iubirea care nu se votează, deci toată lumea e fericită.
Este? 



Nu. Pentru că omul nu este niciodată mulţumit, indiferent ce ar avea.
Realizând asta, chiar nu mai îmi vine să mă înscriu în rândurile nici unui haştagist. Nici măcar campania #şîeu nu m-a mai atins. Am privit-o ca pe o simplă curiozitate, ca atunci când vine circul în oraş.
Apropo: îmi cer scuze, dar pe 15 martie, ora 15.00 m-a prins la toaletă şi chiar nu am putut să mă opresc 15 minute din ceea ce făceam, ca să mă solidarizez cu România care vrea autostrăzi. Totuşi, nu pot sta ca cizma, când societatea fierbe în jur...aşa că  voi protesta #ŞIEU!
Nu sunt ditamai patronul de restaurante şi nu vreau ca internauţii să mă glorifice prin imnuri şi haştaguri catchy, dar ideea protestului mi-a venit din necesitate: m-am săturat, dom'le, de atâtea accidente! Din '89, au murit peste 60.000 de oameni - cât populaţia lu' Alba Iulia! Am pierdut 2 ani din viaţă, aşteptând taxiul să iasă din coloană, ca să ajung unde am treabă! Este strigător la cer! Chiar nu se mai poate aşa ceva, suntem în secolul 21!
Prin urmare, EU VOI SCHIMBA toate astea şi îmi voi construi propria autostradă, de la uşa căşii până la veceul din fundul grădinii, ca să nu mă mai noroiesc pe bocanci când mă apucă nevoile fireşti!

Cât a dat băiatul ăla pe 1 metru de autostradă? 4.500 de euro? E, uite că eu îmi voi face 2 metri, că-s mai şmecher! Cât pământ îi trebuie unui om? 2 metri, nu? Aia e toată averea lui. No, eu îmi fac autostradă pe averea mea! Ce mai sunt 9.000 de euro în ziua de azi? Hai, 10.000, na, că-s mărinimos şi poate vreau să-i cinstesc şi pe băieţii care mi-o construiesc. 
Oricum, nu-s o avere; un fost primar al Clujului zicea că nici nu se dă nici jos din pat, pentru 50.000 de euro! Păi, atunci, cu 10.000 se şterge la nas, când îl păleşte guturaiul şi nu are şerveţele!
Chiar aşa n-oi fi  în stare să fac rost de ei? Din toată sărăcia şi tot mi-i încropesc! Dă-i în mă-sa, noi să fim sănătoşi!

Şi-apoi, pentru că Statul ne fură şi e corupt, #josciumaroşie, lansez o provocare pentru toţi oamenii de bine, care au suflet mare: haideţi să haidem şi să ne facem fiecare câte 1 metru de autostradă! Ne mobilizăm pe facebook şi ieşim cu #toţii în stradă, să protestăm şi să forţăm băncile să ne dea credite nerambursabile! Nu vă miraţi, e în interes naţional: îi vrem pentru prosperitatea copiilor noştri! În afară de asta, puterea e în mâinile străzii! HUOOOOO!!! JOS CIUMA ROŞIE!! Pe ei, pe mama lor! HUOOOO!!! 
Iar când terminăm proiectul sus-numit, o să fim şefii la toţi greii - cu 23 de milioane de metri autostradabili! Vă daţi seama cât înseamnă asta? 23.000 de kilometri! 
Pfuaiii de mine şi de mine...îmi ia mintea razna, numai când îmi imaginez! Vorba cântecului: "Bă, dă-te, că tre-ce Re-Gele"!

DAR toate lucrurile bune încep cu o binemeritată pauză...aşa că, pentru moment, punem muzică şi dans. Să fie pentru toată lumea! IEEEEEEE!!!!!


[Spike - Manele] 

duminică, 30 aprilie 2017

Alte momente (fără schiţe)

I
Aniversare
22 - 23 aprilie: Weekendul Inimilor Frânte, la Magic FM.
Perfect! Mă înscriu...am cea mai frântă inimă din câte există! Dar, ce zic eu frântă? E ruptă de-a binelea...şi problema e că mi se rupe în continuare! 

II
Din dragoste
Se presupune că te căsătoreşti din iubire şi divorţezi când s-a gătat iubirea. C-apoi cât să ţină şi ea, sărmana, că nu-i mâncare de fast food plină de E-uri, să o mănânci după 25 de ani şi să trăieşti bine mersi, în continuare! D-aia viaţa fără aditivi e mai sănătoasă: ce-i în mână, nu-i minciună.
Aşa gândeam eu, până am descoperit următorul articol:


Adică, de dragul copilului, ăştia divorţează în fiecare an? Na, c-am trăit s-o aud şi p-asta! 
Ştiam că se fac nunţi în fiecare an. "Draga mea, sunt complet topit după tine, şi vreau să mă însor cu tine. Aaaa...suntem deja luaţi? Nu contează, dragostea mea este prea mare pentru o singură căsătorie; vreau să fiu dublu însurat! Facem nuntă în parcul unde ne-am întâlnit prima dată. Şi peste 2 ani, tot cu tine vreau să mă căsătoresc...la munte, la cabană! Şi peste 3 ani, tot pe tine te aleg! Facem nunta pe plajă! Şi peste 4 ani..." Frână, am înţeles!

Dar de divorţ anual nu am mai auzit până acum; asta cum vine? "Făi femeie, te urăsc din ficaţi, nu te mai suport, bag divorţ! Ştiu că suntem deja divorţaţi, dar  vreau să fiu dublu divorţat, că mi-ai mâncat zilele!...pentru bine copilului, of course. Şi dacă stau să mă gândesc, hai să divorţăm în fiecare an - tot pentru binele copilului! Ne vedem la anul şi până atunci, imită guma: STERGE-O!!"

III
Tehnici expirate de parenting
Circulă o modă prin sat, care zice că în principiu eşti neghiob ca bulamacu' şi dacă vrei să faci ceva, orice, trebuie să ceri sfatul experţilor. Mişto, ce să zic? Nu mai consumi energie să studiezi problemele vieţii, ci copiezi rezultatele şi te concentrezi pe altceva, mai plăcut.
Uite aşa, fain frumos, mă apucă pe mine într-o zi un chef urieşesc de a învăţa tehnicile de comunicare cu cei mici. Deocamdată nu e cazul, da' cine ştie ce va fi pe viitor? Poate nasc şi am rezolvat problema!
Deci, mă educ. Şi cum citeam eu ce tre' să îi spun copilului când nu voi şti ce să-i spun, BANG!!! Dau peste o măgărie creaţă! Când viitorul copil mă va întreba dacă şi el va trebui să se căsătorească când va fi mare, conform experţilor, eu trebuie să îi spun: "Fiecare are rolul lui într-o familie. Sora ta nu poate deveni tată, iar tatăl tău nu poate deveni bunică!"....STOP! 
Ete na! Nemernicilor! Păi cum să învăţ copilul asemenea teorii discriminatorii? În ziua de azi, nu mai există roluri, poţi să devii fix ce vrei! De ce să nu fie sor-mea tată, dacă ea aşa vrea? Şi eu de ce să nu fiu străbunică? Uite aşa mi-a tunat mie...azi sunt străbunică! Fac ce vreau, sunt tânăr şi neliniştit! Cine mă împiedică? Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua! Mama nu se supără - vorba reclamei...
Tot ceea ce contează e iubirea, libertatea şi dreptul de a alege! Exact ca-n bancul acela despre căsătoria modernă:

"Gigel dă telefon din Paris la familie în Bucureşti şi-şi anunţă părinţii c-a hotărât să se căsă-torească. Foarte fericiţi, părinţii l-au felicitat şi li s-a promis că el, fiul iubitor, le va trimite şi bilete de avion şi le-a spus că-i aşteaptă cu o mare surpriză. A doua zi, mama-l sună şi-l roagă-n lacrimi să-i spună ce surpriză le face, să „ştim şi noi cum să ne pregătim”. După multe discuţii şi la insistenţele mamei, băiatul îi spune:
- Mami scumpă, aici, la Paris, sunt alte mentalităţi mai progresiste, nu ca cele învechite de la noi. Mă însor cu Gheorghe cu care am plecat din România… 
Nu se mai aude nimic, telefonul începe să sune ocupat… mama şi-a pierdut cunoştinţa. O găseşte soţul şi după ce soţia îţi revine, îi povesteşte îngrozitoarea veste. Soţul îi zice:
- Mărio, las’ că-l iau eu în primire, că doar n-o să ratăm căsătoria unicului nostru copil, care-i mare balerin la Paris!
Îşi sună fiul, dis-de-dimineaţă, care-i răspunde somnoros:
- Ce-i tată, „tu est tombe du lit”? Pardon că-ţi vorbesc franţuzeşte, dar aşa zic ăştia când te scoli de vreme, că ai căzut din pat!
- Mă Gigele, să nu lungim vorba! Am lămurit-o pe mă-ta că timpurile s-au schimbat şi tu vei trăi într-o ţară civilizată şi progresistă, ca Franţa. Dar ca s-o liniştesc şi mai bine, spune-mi ca-ntre bărbaţi: Ce costum să îmi pun? De socru mare sau socru mic?"

Nu ştiu, zău...se duce lumea de râpă, dacă nici în experţi nu mai poţi să ai încredere!

IV
Despre înţelepciune
Cică a ieşit o vorbă din popor: "Pe drumul care mi-i drag, nu am treabă - dar îmi fac!".
No, cam aşa sunt eu: sunt câteva locuri dragi mie şi am, n-am treabă, tot pe acolo mă trezesc din timp în timp. E superb, ce să zic? Natură-n floare, un lăcuţ mic, păsărici la tot pasul...tot un cânt şi-o poezie. 
Şi cum mă plimb eu, aşa, pierdut în gânduri ca un cufundac pe fundul unei bălţi, numai ce mai observ cu coada ochiului pe câte cineva care merge paralel cu mine; şi-mi zic: "Ui' mă, ce mândreţe de domn! Frumos, elegant, mustăcioara lui, pana corbului; buzişoara lui, mura câmpului...şi ce mijlocel! Tras ca prin inel! De-aş fi şi eu şi eu aşa un bărbat bine! Hmmmm.....ce ciudat! E îmbracat fix ca mine! Aoleu....stai că-n dreapta e oglinda! EU SUNT, 'tu-te-n cur, blestem!"

Chiar mi-a zis cineva odată: "Mai rar ca tine, aşa om! Înalt ca bradu' şi prost ca gardu'"! Desigur, un rău şi un invidios...îl pot contrazice oricând! Niciodată nu m-am considerat înalt şi nici nu am auzit pe la nimeni că aş avea o asemenea calitate. Ca s-o spui p-aia dreaptă, pentru că nu aud o fi de vină şi faptul că nu prea îmi părăsesc iatacul - de fel, sunt mai timid ca o fată mare şi nu prea am experienţă cu socializarea, moda, rândul lumii. Adică mai încerc şi eu din când în când câte-o şpârlă, că-n cap la mine sună bine; dar rezultatul e fix pe dos, n-am mai pomenit aşa ceva!

Oricum,  când ies, la prima impresie fac senzaţie oriunde mă duc! Garantat! 
Uite, dăunăzi, mă plimbam pe centru, cu ochii aruncaţi după diverse zâne, una mai frumoasă decât cealaltă! No, şi văd o mireasă...
Ţin să menţonez că de obicei nu-mi plac miresele, mi se par prea...ostentative. Desmiresite or fi şi fetele alea drăguţe, dar când le văd echipate pentru cea mai importantă zi din viaţă, aşa chinuite, tapate, machiate, încorsetate, vopsite, cremuite, tatuate, aranjate...nu ştiu, nu mai e natural. Pare un kitch, un fel de aurul proştilor; o sumă de falsuri agresive, care-ţi sparg retina şi cam atât. Ce văzusem eu, însă, era ceva angelic! O drăguţă, o finuţă, o...bibelou de domniţă, ce mai la deal, la vale? Locul întâi la concursul "Floarea din grădină"! Logic, mă uit mai atent; termenul corect ar fi fost "mă chiorăsc", dar...zic să am şi eu o exprimare mai rafinată. 
Tot mirându-mă şi cu ochii după ea, observ că nici nu-i reală...ci-i desenată pe un panou, unde scria cu litere de-o şchioapă: "Salon de nunţi cu piscină".

Acuma, mă scuzaţi! Cineva zicea că cea mai adâncă înţelepciune este gândul la moarte; şi eu cred că-s vreun înţelept, filosof, sef de trib, ceva de gen - pentru că de o vreme, tot la moarte mi-e gândul: cum arată, cum se simte, cine e, ce pofteşte, cu ce gând pe la mine, o cafeluţă, o biscuite...întrebări d-astea de gazdă bună. Dar oricât aş fi eu de luminat..."nunţi cu piscină"? Nu pot să pricep cum vine asta... 

Mă duc să cercetez subiectul, că poate o fi vreo invenţie nouă.
Şi până mă mai deştept oleacă, hai să şi dansăm, că tot e zi de sărbătoare:


marți, 25 octombrie 2016

Nouă

Duminică seară a avut loc premiera primului episod din noul sezon "The Walking Dead" - iar aşteptarea fanilor a luat sfârşit. După o vară întreagă de presupuneri, spoilere şi teorii care mai e care mai complexe, bazate pe pe formule matematice suprarealiste, am aflat ce personaj principal urma să fie ucis. 
Şi, după un sfert de oră de nerăbdare agonizantă,  vine bomba...dar, surpriză! Nu a murit un singur personaj, ci două! (probabil bonus pentru aşteptare) - iar fanii au fost complet distruşi! Dezrădăcinaţi! Spulberaţi în bucăţele!
Deci, să te ţii urlete! Gemete, plânsete, recenzii! RIP-urile au împânzit mediul online, imagini emoţionante cu preaiubiţii dispăruţi au umplut fiecare wall de facebook, twitter şi alte asemenea platforme de socializare. Jale mare, ce mai la deal, la vale?! Nici dacă murea câte o mamă pe cap de familie nu era atâta amar şi disperare!

Atunci m-a pocnit mintea românului cea de pe urmă: a-nnebunit lupu'! S-a ţicnit lupu'!
Cum puii mei să dedici atâta energie pentru ceva imaginar? Da, înţeleg...e interesant. Şi mie îmi place, şi eu mă uit. M-a lăsat cam pe ghimpi finalul sezonului şase, dar nu într-atât încât să îmi muncesc mintea din zori şi până-n seară, încercând să spulber misterul. Noul episod a fost foarte intens din punct de vedere emoţional, mustind de violenţă gratuită ce a alunecat foarte repede spre bestialitate. 
Dar de aici şi până a-mi ocupa timpul meu cotidian cu nişte sentimente prefabricate, care nu au absolut nici o legătură cu realitatea...e cale destul de lungă. Foarte lungă. 
Şi mi-am zis: din două, una! Ori omenirea nu mai poate de bine şi, sătulă de durerea dulce a iubirii îşi caută balsamul în suferinţe închipuite. Ori, ne ducem cu capul în prăpastie, tăticule! E clar, nu mai avem nici o şansă de revenire! 

Oricum, dacă e să mă uit, în ultima vreme parcă a scăzut cumplit calitatea vieţii. Ceea ce este un paradox...tehnica evoluază cu paşi repezi, aproape de la o oră la alta. Iar oamenii se pierd undeva. Cu toţii vrem nu ştim sigur ce. Bâjbâim, căutăm ceva... dar neapărat altceva! O viaţă, o nouă viaţă; o alergare continuă după un miraj, care este la doar o întindere de mână depărtare. Şi niciodată la îndemână.
Mă întorc la cinematografie...unde se vede exact aceeaşi lipsă de direcţie şi tristeţe fără margini. Tot ce se produce acum trebuie să fie mai întunecat. Mai tragic. E moda supereroilor...dar nu acele personaje colorate şi inocente din benzile desenate şi, în nici un caz, interpretările naive ale anilor '50 - '70. Nu, nu...acum suntem mai profunji - cum ar zice cineva. Mai isteţi. Cine mai crede că Superman îşi trage o pereche de chiloţi peste colanţi şi zboară zâmbind ca o albinuţă, să salveze bătrânica ce trece strada printre maşini?
Omul de oţel contemporan este, în primul rând, mai întunecat. Răvăşit de întrebări, chinuit de frustrări. Nu mai este simbolul creat de o imaginaţie luminoasă, ci o întrupare a neputinţelor de ordin filosofic. Se bate mai mult, distruge mai mult, omoară mai des. Pentru că filmele sunt o prelungire a publicului - pe sistem "cum e turcul şi pistolul".
Nu ne mai impresionează şi pe prea puţini îi mai preocupă frumosul. Ne ating doar violenţele extreme, tortura fără sens, cruzimea şi sexul pur. Aşa câştigă teren "The Walking Dead", "Game of Thrones" şi alte asemenea fantezii care, de fapt, nu sunt doar închipuiri. Ci pornesc de la un sâmbure de adevăr, conturând starea perfectă de zăpăceală socială.

Concomitent cu asta, numărul de antrenori pentru succes a crescut. Te împiedici de specialişti în orice domeniu...şi neapărat, cineva trebuie să scrie o carte care să te înveţe cum să fii tu. Cum să ieşi din mulţime şi să îi conduci pe cei obişnuiţi. Cum să respiri. Cum să plângi. Când să râzi şi mai ales, din ce motive. Cum să dormi. Şi peste toate astea, cum să iubeşti. Ce trebuie să iubeşti. De ce trebuie să stai, de ce să pleci, ce trebuie să gândeşti când pleci, cât să ţii doliu, cum trebuie să treci peste durere şi cum trebuie să o iei din nou de la capăt - mai ales dacă era o relaţie disfuncţională, sau  toxică, sau te pălise singuratatea-n doi . Sau trei. Sau mai mulţi. 

Şi mă întreb: oare cum trăiau oamenii înainte de inventarea unor asemenea şefi de trib, cu capul gata să plesnească de atâta inteligenţă? Cum s-au scurs mii de ani de istorie, milioane de ani de viaţă, fără asemenea informaţii preţioase?  Hai, n-o mai iau de la iobagi...dar mă gândesc numai la timpurile din vremea bunicilor. Cum făceau ei mâncare, fără internet şi calcul caloric? Cum munceau pământul? Cum s-or fi căsătorit fără atâţia experţi în relaţii, cum au crescut copii fără supenanny şi cum au putut să trăiască 70 - 80 de ani fără abonament lunar la sala de fitness. Să-mi trag pălmi, ăsta mister!
Deşi, poate nu-i chiar atât de ciudat. Pentru că eu cred că fiecare avem potenţialul de a trăi frumos şi a fi fericiţi. Doar că nu suntem. De ce? Asta cred că e o întrebare la care nu îşi poate răspunde decât fiecare, în propria sa intimitate.

Până una, alta, să revenim la gânduri mai bune:



luni, 25 aprilie 2016

Omagiu celor mici

Meditând asupra unor întâmplări povestite de câţiva prieteni dragi, am realizat că iubirea este la fel, indiferent de persoana care o trăieşte. Are aceleaşi simţăminte, aceleaşi porniri şi acelaşi dor. Se manifestă identic, în toate cazurile. Este ca o altă dimensiune ce există independent de această lume, liberă de orice constrângeri. O lume şi în care dacă ai intrat, vei respecta aceleaşi reguli. Niciodată nu va fi nimic nou sub soare...invariabil, îndrăgostiţii se vor comporta la fel cu cei dinaintea lor; la fel ca cei ce îi vor urma.

Aşa că astăzi vreau să aduc un omagiu momentelor care ne fac să visăm; pentru că atunci când iubim, totul porneşte din lucruri mici:
 - o cană



cu ceai...



...şi un biscuite cutat - care îmi aminteşte de încreţiturile ce apar pe talpa după un duş rapid (~ 45 de minute)



- luni de frumuseţe negrăită...




o zi încremenită în singurătate...




 o oră de fericire absolută...



 ...sau chiar o clipă de eternitate.



P.S.: Închei cu un gând bun, pe note muzicale:

duminică, 27 martie 2016

(Alte) filme de văzut într-o viaţă

Fraţii Lumiere au realizat prima proiecţie de film în 1895. De atunci a trecut peste un secol...timp în care cinematografia s-a dezvoltat până la cote inimaginabile. Astăzi, se produc filme pentru toate gusturile, de toate felurile: unele sunt haioase, altele scârboase, unele sunt complet indecente, altele îţi arată viaţa aşa cum este ea în diverse momente. 
Prin urmare, m-am gândit să întocmesc o listă de filme care m-au impresionat în timp (indiferent dacă am ţinut cont de poveste, mesaj, jocul actorilor, peisaje sau stilul de filmare).
...şi am avut de unde alege...slavă Domnului! Material de lucru este câtă frunză, câtă iarbă, câte boabe de nisip într-o plajă. Unele filme îmi displac complet şi le consider a fi o insultă adusă inteligenţei  şi chiar sănătăţii mintale (cum ar fi "Cannibal Ferox", "Cannibal Holocaust", "Grotesque" sau "Two girls and a cup"), altele sunt frumoase, altele sunt excelente.
Mai jos sunt cele din ultima categorie...filme pe care le-am revăzut şi le revăd oricând, cu multă plăcere; şi pe care, dincolo de opţiunile personale ale fiecăruia, le recomand oricui, cu bucurie.
(Îmi cer scuze dacă este mai mult de citit, dar am simţit nevoia să şi spun câteva lucruri despre fiecare film în parte, nu doar să înşir nişte titluri)

- Baraka (S.U.A., 1992)
Merită văzut pentru că este o poezie în imagini, care a surprins cele mai frumoase instantanee din viaţa noastră. Este o binecuvântare pentru ochi, minte şi suflet (în iudaism, "Baraka" chiar se traduce prin binecuvântare, iar în islamism semnifică forţa vieţii) 
- Samsara (S.U.A., 2011)
Merită văzut pentru că este o metaforă a ciclului vieţii ireal de expresivă, "Baraka" la superlativ. Şi cu asta am spus totul.
- "The Emperor's New Groove" (S.U.A., 2000)
Îţi dă o stare minunată, de bine. Este perfect amuzant, are tâlc şi este plin de secvenţe memorabile. Pentru mine, personal, a devenit simbolul uneia dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea.
- "The 33" (S.U.A, 2016)
Merită văzut pentru că este povestea reală a unei minuni: supravieţuirea a treizeci şi trei de oameni pentru mai mult de două luni, la şapte sute de metri sub pământ -  după prăbuşirea minei în care lucrau.
- "Prince of Persia: The Sands of Time" (S.U.A., 2010)
Merită văzut pentru că actorii joacă fenomenal iar filmul este distractiv de la un capăt la celălalt.
- "Artificial Intelligence" (S.U.A., 2000)
Merită văzut pentru că este o reinterpretare plină de emoţie şi tandreţe a lui "Pinochio" şi vorbeşte despre căutarea sensului vieţii şi despre puterea dragostei. 
- "Bicentennial Man" (S.U.A., 1999)
Merită văzut pentru că povesteşte, cu blândeţe, despre ce ne face ceea ce suntem, călătoria spre această umanitate şi lupta pentru dragoste. 
- "Gladiator" (S.U.A, 2000)
Merită văzut pentru că este plin de istorie, culoare şi înţelepciune. Iar soundtrack-ul este minunat.
- Trilogia "Ip Man", cu Donnie Yen (Hong Kong 2008, 2010, 2015)
Merită văzut pentru că este despre viaţă. Demnitate, luptă, smerenie şi onoare.
- "American Sniper" (S.U.A, 2014)
Merită văzut pentru că, dincolo de toate, arată cât de ironică poate fi viaţa uneori...care te loveşte exact atunci când nu te aştepţi şi exact în felul în care ai lovit şi tu pe alţii. 
- Trilogia "Back to the Future" (S.U.A, 1985, 1989, 1990) 
Merită văzut pentru că este foarte amuzant şi nu-şi pierde din farmec indiferent de timpul care trece peste el.
- Seria "Rocky" (S.U.A, 1976, 1979, 1982, 1985, 1990, 2006)
Merită văzută pentru că vorbeşte despre lupta pentru atingerea unui ideal. În Philadelphia, Rocky este atât de iubit încât are propriul monument, iar treptele Muzeului de Artă din oraş sunt supranumite "Treptele lui Rocky"...pentru că în film ele simbolizează desăvârşirea antrenamentului şi atingerea maximului de potenţial.  
- "Creed" (S.U.A, 2015)
Merită văzut pentru că este continuarea modernă a lui "Rocky".
- Seria "Jurassic Park"(S.U.A, 1993, 1997, 2001, 2015)
Merită văzută pentru că atunci când a apărut, a uimit o generaţie întreagă prin minuţiozitatea cu care a descris creaturi de mult dispărute. Următoarele filme sunt mai comerciale...dar primul reprezintă un punct de cotitură în industria efectelor speciale din cinematografie. 
- "Merantau" (Indonezia, 2009)
Merită văzut pentru că este despre călătoria spre maturitate şi despre puterea de a te sacrifica pentru ceilalţi
- Need for Speed (S.U.A, 2014)
Merită văzut pentru că este cu maşini. Cele mai tari maşini. Şi în plus, are nişte secvenţe cel puţin drăgălaşe, foarte amuzante.
- Om Shanti Om (India, 2007)
Merită văzut pentru că este povestea unei iubiri care trece dincolo de viaţă şi de moarte.
- Patch Adams (S.U.A, 1998)
Merită văzut pentru că ne învaţă să ne bucurăm de viaţă în orice condiţii.
- Trilogia "Rurouni Kenshin" (Japonia 2010, 2014)
Merită văzută pentru că este despre drumul spre iertare, despre onoare, determinare şi dragoste.
- The Wave (Germania, 2015)
Merită văzut pentru că ne arată cât de uşor se poate manipula o generaţie de tineri, chiar şi atunci când teoretic, refuzăm şi condamnăm anumite practici şi comportamente.
- The Devil's Advocate (1997)
Dincolo de tema biblică, este un film despre societatea modernă bântuită de stres, mândrie şi nevoia continuă de a epata, chiar cu preţul pierderii celor dragi.
- The Cokeville Miracle (S.U.A., 2015)
Merită văzut pentru că poveşteşte un miracol real, care sfidează orice raţionament.
- The Experimenter (S.U.A., 2015)
Merită văzut pentru că este bazat pe un experiment social care arată adevărata faţă a umanităţii.
- The Stanford Prison Experiment (S.U.A., 2015)
Merită văzut pentru că ideea de la care porneşte este tot un experiment social cu rezultate care nu ne fac cinste.
- The Intouchables (Franţa, 2011)
Merită văzut pentru că este despre responsabilitate, lupta pentru atingerea unui vis şi capacitatea de a te bucura de viaţă, indiferent de situaţie.
- Trilogia "The Lord of the Rings" (S.U.A., 1999, 2000, 2001)
Merită văzut pentru că este un spectacol cinematografic, din toate punctele de vedere
- Trilogia "The Hobbit" (S.U.A., 2012, 2013, 2014)
Merită văzut pentru că este întregeşte povestea din "Stăpânul Inelelor". 
- "Lone Survivor" (S.U.A., 2012)
Merită văzut pentru că vobeşte despre umanitate, atunci când se presupune că ea nu îşi are locul. 
- "The Shawshank Redemption" (S.U.A., 1994)
Merită văzut pentru că este despre răbdare, demnitate şi iertare.
- "Devdas" (India, 2002)
Merită văzut pentru că descrie lupta pentru o dragoste imposibilă, constrânsă de tradiţii şi mentalitatea socială.
- "Hero" (China & Hong Kong, 2002)
Merită văzut pentru că este un tablou impresionist în mişcare...plin de culoare, eroism şi artă dusă la extrem.
- "Somewhere in Time" (S.U.A., 1980)
Vorbeste despre destin şi iubire...o dragoste care transcede timpul şi, aţi ghicit...nu trebuie ratată!.
- "Jesus of Nazareth" (S.U.A., 1977)
Îl ştie toată lumea, este filmul unei întregi generaţii. Nu există sărbătoare pascală fără ca vreun program, orcare, să difuzeze "Iisus din Nazareth". Este, de departe, cea mai bună adaptare cinematografică a vieţii lui Iisus Hristos şi cea care se apropie cel mai mult de spiritul Bibliei.
- "Shinchinin no Samurai" (Japonia, 1954)
Merită văzut pentru că este povestea plină de eroism al unui sacrificiu pentru cei care nu se pot ajuta singuri.
- "The Magnificent Seven" (S.U.A., 1960)
Este reinterpretarea americană a filmului japonez, de această dată samurii transformându-se în pistolari ai Vestului Sălbatic. În plus, coloana sonoră şi peisajele sunt minunate, iar actorii sunt într-o formă de zile mari.
- "Basilisk: Kouga Ninpou Chou" (Japonia, 2005)
Este singurul anime din listă şi nu trebuie ratat...pentru că vorbeşte despre martiriu, dragoste şi sacrificiul suprem pentru binele altora.
- "Saving Private Ryan" (S.U.A., 1997)
Merită văzut pentru că spune povestea unei căutări de sine, pe fundalul celui de-Al Doilea Război Mondial. 
- "Schindler's List" (S.U.A., 1993)
Merită văzut pentru că este o pagină din istoria omenirii, încărcată de orori, sacrificiu şi sensibilitate; iar finalul este magnific.
- "The Longest Day" (S.U.A., 1962)
Merită văzut pentru că este cea mai fidelă adaptare cinematografică a Debarcării din Normandia, din 6 iunie 1944.
- "Titanic" (S.U.A., 1997)
Merită văzut pentru că, dincolo de povestea siropoasă de dragoste, este cea mai realistă descriere a scufundării Titanicului.
- Trilogia "Ong Bak" (Tailanda, 2003, 2008, 2010)
Merită văzut pentru că este un suprem al artelor marţiale împletite cu poezia şi tradiţiile tailandeze.
- "Tom Yum Goong" (Tailanda, 2005)
Merită văzut pentru că este despre sacrificiu şi lupta pentru a-i proteja pe cei dragi. În plus, este cu Tony Jaa, starul din "Ong Bak".
- "The House of Flying Daggers" (China & Hong Kong, 2004)
Merită văzut pentru că este un altfel de "Hero". 
- "The Mask of Zorro" (S.U.A., 1998)
Merită văzut pentru că este superb, de la actori şi până la acţiune. În plus, conţine o scenă de luptă care a fost votată ca fiind cea mai senzuală secvenţă a anilor '90.
- Seria "Les Gendarmes" (Franţa, 1964, 1965, 1968, 1970, 1979, 1982)
Merită văzută pentru că este cu Louis de Funes, unul dintre cei mai mari comedianţi ai lumii.
- "The Jungle Book" (S.U.A., 1967)
Merită văzut pentru că este una dintre cele mai frumoase animaţii Disney, iar melodiile îţi rămân în minte mult după ce filmul se încheie.
- "Follow That Dream" (S.U.A., 1962)
Merită văzut pentru că vorbeşte despre determinare şi puterea de a-ţi urma visul. Şi este cu EL... The one and only: Elvis Presley!
- "Fun in Acapulco" (S.U.A., 1963)
Merită văzut pentru că are o coloană sonoră superbă, iar peisajele sunt minunate. Şi, aţi ghicit, este cu EL...The one and only: Elvis Presley! (Baby, baby, shoubi du ba)
- "Mary Poppins" (S.U.A., 1964)
Merită văzut pentru că este despre bucuria copilăriei. În plus, muzica este de zile mari. 
- "The Wizard of Oz" (S.U.A., 1939)
Merită văzut pentru că foloseşte cele mai moderne efecte speciale ale vremii. Deşi raportate la prezent par prostii de copii, ele reliefează evoluţia industriei cinematografice prin timp. Dincolo de aspectele tehnice, este foarte bine construit...de la decoruri şi costume, până la jocul actorilor şi coloana sonoră.

Bonus (pentru pasionaţii  de filme care au schimbat cinematografia mondială prin scenariu, regie, efecte specale, mesaj sau jocul actorilor):

- Seria "Star Wars" (S.U.A.,  1977, 1980, 1983, 1999, 2002, 2005, 2015)
- Seria "Superman" cu Chirstopher Reeve (S.U.A., 1978, 1981, 1983, 1987)
- Trilogia "The Dark Knight" (2005, 2008, 2012)


Închei cu o fărâmă de gând bun, pe note muzicale:




luni, 21 martie 2016

Un simplu gând

...pentru că observ, cu amărăciune, că este anotimpul despărţirilor şi tot mai mulţi prieteni suferă din dragoste. Oameni dragi, pe care habar nu am cum să îi ajut...pentru că nu pot fi în locul lor; aşa cum nimeni nu poate fi în locul meu, niciodată.  


Privind, însă, la tabloul de ansamblu, mă doare să văd că oamenii au încetat să mai lupte pentru un ideal, preferând să abandoneze, dacă lucrurile merg mai greu.
Şi din toate câte există în viaţa, dragostea cred că este singura pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Momente de teamă avem cu toţii; clipe grele de întuneric, în care toate pisicile par a fi negre, apar tot mai des - şi nu-mi vine să cred că odată ce doi oameni s-au găsit şi au împărţit până şi bătăile de inimă, mai poate să apară despărţirea. Exceptând cazurile limită, afirm, cu tărie, că absolut orice se poate rezolva. Trebuie doar să îţi doreşti, să ai răbdare şi să nu te opreşti din luptă - pentru că nimic din ce este frumos nu se câştigă uşor.



În timp am înţeles că dragostea este o floare ce îţi creşte în suflet. E păcat să o smulgi, pentru că rădăcinile vor rămâne întotdeauna. Da, sentimentele se vor mici, iar în timp se vor reduce la o simplă afecţiune - dacă te străduieşti să obţii asta. Însă niciodată nu vor dispărea complet toate urmele. 



Una-ntr-una, despărţirea într-o relaţie nu înseamnă neapărat despărţirea de celălalt, ci despărţirea de tine. De o parte din tine, cuantificată în timp, emoţii şi speranţe. 
De ce ai face asta? Este ca şi cum, la un moment dat, te-ai hotărâ să-ţi tai o mână - este simplu. Altă mână nu mai creşte, dar nimic nu este de neînlocuit...s-au inventat protezele. După o vreme, îţi mai tai o mână...apoi un picior...îţi scoţi ficatul, faci transplat de rinichi...şi tot aşa. 

Pe cuvânt de onoare, nu înţeleg logica unei despărţiri. Şi, după ce de multe ori am făcut eforturi supraomeneşti pentru a o evita, într-un final am învăţat să o accept - chiar dacă nu îmi place. În definitiv, fiecare are dreptul să hotărască ceea ce se întâmplă cu viaţa lui...iar dragostea este despre doi oameni, nu despre unul singur.   



Dincolo de tot raţionamentul acesta, ce îi spui unui om care are inima frântă, fără a părea cinic? 

miercuri, 16 martie 2016

Esenţialul fericirii

Mi-am promis că voi scrie despre lucrurile frumoase din viaţa noastră...deoarece constat, cu părere de rău, că suntem nişte oameni din ce în ce mai trişti. Distanţi, închişi şi fără o direcţie anume. 
Ieri, de exemplu, mergând prin oraş, am încercat pentru o vreme să mă conectez la pulsul comunităţii...şi am început să fiu atent la cei din jur. Este incredibil câte persoane erau posomorâte! Megeau robotic, încruntate, cu privirea în jos. La un momendat a trecut pe lângă mine o fată ce avea faţa scăldată în lacrimi. Şi mi-am adus aminte, apoi, de un tânăr la vreo douăzeci şi doi de ani, care stătea în maxi taxi lângă mine şi se certa cu iubita la telefon - o chestie care a durat cam douăzeci de minute. Apoi, alte douăzeci de minute a plâns, după ce a închis telefonul. 

Şi mă întreb...de ce am ajuns cu toţii în situaţia asta? Ce se întâmplă cu noi? Facebook-ul, internetul este plin de oameni spirituali, care constată neajunsurile zilnice; le condamnă şi militează pentru o viaţă dedicată dragostei şi micilor bucurii. Ce se întâmplă cu ei când ies din spaţiul virtual? 



Mi-aduc aminte de mama unei prietene, lucra de dimineaţa până seara. Şi într-o zi, pe la jumătatea unui mai, îmi spune uimită: "Ai văzut că au înflorit pomii?". Normal că văzusem, erau chiar pe trecute...şi totuşi, doamna asta nu observase. Aşa cum, în altă zi, povestea că a văzut norii de pe cer. Şi eu eram...HĂĂĂ?? Cum adică, să te minunezi de nişte nori? Ridici ochii şi îi vezi ori de câte ori vrea muşchiul tău. Deşi...ea pleca dimineaţa la şase, venea seara, la nouă. Lucra într-o hală cu lumină artificială, fără ferestre. Unde ar fi putut să-i vadă?

Atunci am înţeles ce înseamnă să te bucuri de nimicuri. Lucruri obişnuite, care ni se par atât de banale încât nu le sesizăm decât când nu le mai avem.



Tocmai de aceea, eu mi-am propus să mă bucur.  Şi să fac orice pot pentru a răspândi bucurie în jur..

Muzica este o altă expresie a unei stări de bine. Iar acestea sunt primele două melodii pe care le-am auzit imediat ce am pornit aparatul de radio, de dimineaţă:







...pentru că este una din acele zile în care înfloresc pomii. Şi tu.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Voluntariatul - suflet sau doar raţiune?

Uneori, din când în când, mai am posibilitatea de a participa la diverse întâlniri pe tema voluntariatului. Doar că, în ultimul timp, sunt foarte dezamăgit de mediul ONG în ansamblul său. Simt că se cască o prăpastie din ce în ce mai mare între ideea pe care o am eu despre voluntariat şi ceea ce devine. Ajutorul dezinteresat, pornit dintr-o calitate profund umană, se transformă în ceva complicat şi de sine stătător - o lume parcă din ce în ce mai închistată în propriile reguli?
Şi se pierde, astfel, noţiunea de comunitate spirituală, pentru care muncim cu toţii şi pe care ne-o dorim.

Cu toate acestea, voluntariatul nu este un concept nou în istorie - pentru că se naşte din iubire - iar iubirea precede chiar şi apariţia omului pe planetă.
Astăzi însă, totul s-a prefăcut într-o adevărată industrie bazată doar pe raţiune rece, nu şi pe emoţie. O entitate abstractă, guvernată de existenţa limbajului de lemn, specific corporaţiilor americane -  targeturi, gale de recompensare, teorii de leadership, mecanisme psihologice, drepturi şi obligaţii,   
ceea ce mi se pare trist -  pentru că activitatea de voluntariat este elementar de simplă. De fapt, nici nu este o activitate în sine...este sinonimă cu umanitatea! Ceva ce uităm tot mai des în ultima vreme, pentru că astăzi totul este complicat. Şi dacă nu este, facem să fie.

Desigur, nu  toate ONG-urile sunt aşa. Încă mai există fundaţii şi asociaţii care se spetesc pentru a aduce un zâmbet pe feţele altora. Încă mai există oameni care muncesc până la epuizare, pentru a face ceva bun în lumea asta; persoane care trăiesc în stres continuu, care se luptă din toate puterile pentru a ţine pe linia de plutire un ideal.
Spre exemplu, eu am ajuns voluntar la "Asociaţia Română Trup cu Suflet". O organizaţie mică, bazată pe câţiva oameni şi născută din dorinţa de a întinde o mână de ajutor celor care nu au nici măcar cât avem noi.



Într-o lume plină de reguli stricte, de sfaturi specializate şi de experţi în aproape orice nimic, noi ne-am propus "SĂ FIM", nu doar "SĂ AVEM"; să vorbim cât mai puţin şi să facem cât mai mult. Credem cu tărie că cea mai importantă lege, ce ar trebui să guverneze viaţa omului este LEGEA IUBIRII, care se împlineşte doar depăşindu-ne limitele propriei persoane. Ocazii de a face aceasta găsim la tot pasul; peste tot există suferinţă ce trebuie alinată, nevoi sunt multe...
Momentan, asociaţia susţine doar sedinţele săptămânale de terapie ocupaţională din cadrul Centrului de Sănătate Mintală din Ploieşti. Sporadic, asociaţia, cu ajutorul unor oameni cu bunăvoinţă, a făcut donaţii copiilor orfani şi bătrănilor aflaţi în diverse centre sociale. Cei mai mulţi dintre voluntarii asociaţiei nu s-au mulţumit doar cu activităţile de voluntariat şi, după puteri, au contribuit şi la partea financiară. Printre activităţile lor se pot enumera: ajutorarea unor familii defavorizate, cumpărături şi curăţenie pentru persoanele în vârstă.
Aşa cum spuneam, nevoi sunt multe, iar membrii asociaţiei îşi doresc să contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii cât mai multor persoane - iar pentru aceasta este nevoie de ajutor. Ne dorim să facem lucruri frumoase fără a intra în zona unei birocraţiei stufoase.

Am văzut copii care nu au bani de rechizite şi se chinuie să înveţe, chiar dacă asta înseamnă să îşi copieze manualul pe caiet - pe care îl scriu până şi pe cotor;  am dat mâna cu oameni care abia mai stau în picioare din cauza bolilor, dar muncesc cu ziua pentru a asigura familiei pâinea zilnică; am vorbit cu bătrâni singuri, care în afară de faptul că nu au bani, nici măcar nu pot ieşi din casă, să îşi ia cele necesare traiului. Toate aceste persoane, indiferent de vârstă, trăiesc parcă într-o lume atemporală, fără trecut sau viitor, doar un prezent continuu, dedicat luptei supravieţuirii. Vorbim despre aselenizare, vacanţe exotice şi independenţă financiară - un termen despre care am aflat ieri că are înseamna, de fapt, posibilitatea de a cumpăra orice îţi trece prin minte, fără a mai număra banii din portofel...! Iar lângă noi trăiesc copii care pleacă cu burta goală la şcoală, pentru că nu îşi permit un sandwich! Şi cei mai mulţi dintre ei nici nu cer de la alţii - pentru că nu e frumos să cerşeşti!

Dacă şi tu vrei să ajuţi, să ne ajuţi să aducem o bucurie celor care doar visează la ea, ataşez aici formularul de redirecţionare a 2%  din impozitul pe venit pentru "Asociaţia Română Trup cu Suflet".
Pentru donaţii, contul nostru bancar este următorul:

RO42 CECE PH 0130 RON 087 4851    

Sau, puteţi veni direct la sediul nostru:

Asociaţia Română „Trup cu Suflet"




str. General Traian Moşoiu, nr. 11, Ploieşti, Prahova
E-mail: trup_cu_suflet@yahoo.com
http://www.facebook.com/trupcu.suflet
Tel.: 0244 / 545 405


sâmbătă, 17 octombrie 2015

Trei (plus 1) motive pentru a fi un om fericit

Odată cu senectutea vine şi înţelepciunea - aşa se spune, adică.
Perfect! În această situaţie, pot să declar cu mâna la inimă că m-am înţelepţit. Hip hip uraaaaaa!!!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte ce mă mai agitam când  eram mai tânăr...pfuai de mine! Dacă-mi puneai o cana, deja mă confundai cu o sticlă de sifon! Aveam, n-aveam probleme...frate, îmi făceam!

Uite, şi pe blogul aista...mă luam de toţi, de orice şi de oricine! Şi mai ales de ţara mea, patria mea, mama mea...că-i aşa, că-i pe dincolo, că nu are, că nu face, că nu drege. Ceea ce nu avea, e drept...dar no! Găseam mai multe bube negre decât nisip pe o plajă - ceea ce nu prea era corect; şi mă umfla râsul când mai vedeam pe câte unul cum se scremea să verse o lacrimă la ridicarea drapelului, sau cum ducea mâna tremurândă la inimă palpitândă, atunci când se intona imnul.
Eu nu aşa înţeleg patriotismul. Puteam să spun că mi se rupe de naţionalismul apărut din pământ, din iarbă verde, cum bătea ceasul de 1 decembrie. Băi tăticule...eşti patriot; am înţeles, aplauze! Dar fii, în ceapa mă-tii, tot anul...nu câteva ore într-o zi. Că altfel, mă apucă aşa o greaţă, când te văd...

No, dar cum spuneam, la un moment dat m-am luat de ureche şi m-am băgat în comisie disciplinară; păi cum aşa ceva? După ce că-i viaţa grea, îmi mai dau şi singur la gioale? De ce să fiu tot timpul acel răzvrătit, mereu nemulţumit? Nu e mai bine să fiu zen, happy şi mai calm ca unul care este mereu pe diazepam? Eu zic că da.
Urmarea? M-am hotărât să fiu fericit...să râd şi să mă bucur de orice idioţenie sau tâmpenie peste care mai dau. Merg pe stradă, ciripit de păsărici, manele pe după garduri, fluturaşi...şi fleoşc! Calc într-un ditamai  baleg ! Odinioară ce mă mai enervam, că nu-s în stare ăştia să cureţe şi ei, în coada calului, trotuarele alea nenorocite! Dar acum, mă bucur! He heeeee...viţica...muuu, muuuu, giugu giucu, hai la tata să te mângâie...

Şi da...mi-am reevaluat şi ţara :)
Unde mai ieri aş fi tulit-o peste graniţă oriunde vedeam cu ochii, acum mă mai strămut de pe plaiurile natale doar în limita a 60 - 70 de km, pe unde mă duce dorul; sau piciorul. În rest, ca pensionarii! Stau şi admir natura...mai dezleg un rebus, mai beau un ceai şi mai ales, mă râd de tot ce e pe dos! Iar aici...slavă Domnului, chiar am material!  Deci nu mă plictisesc deloc!
Da, da, da...îmi place ţara asta şi nu mă mai văd locuind în altă parte, decât aici.  De ce? Ete-te na! Monica de ce l-a iubit pe Irinel? A zis ea cu guriţa ei..."Uitaţi-vă la el cum arată! Cum să nu-l iubeşti??"
...pentru că, nu-i aşa, cea mai adevărată iubire nu se explică; ea se simte!
Şi chiar dacă nu aş simţi-o, dacă mă gândesc oleacă, tot pot oricând să mă aşez la o masă şi să compun inginereşte, curat şi fain frumos, o listă cu motive pentru care ţara asta mă face fericit şi merită iubită. De exemplu:

- în primul rând, suntem un neam iubitor. Ne gâlgâie sânjele latin în vintre, suntem virili şi plini de pasiune. Nu e o vorbă goală...se vede asta pe toate gardurile!




-  ador ţara noastră pentru că e plină de probleme! Prin urmare, noi, ca nişte cetăţeni activi cetăţeneşte, avem mai multe posibilităţi de a ne afirma...mai ales că toţi suntem cel puţin nişte Einsteini, depozitarii valorilor absolute şi a înţelepciunii perpetue.
Pe vremuri, ţara ardea şi babele se pieptănau...



Nu-i vorbă, că şi acum arde. Dar babele au murit, pentru a lăsa loc gloatei,  celor culţi şi mulţi. Astfel că, deşi fiecare fibră a ţării geme de neputinţe, toţi cunoaştem rezolvarea. Fiecare avem o soluţie "secretă" pe care ne-o facem cunoscută prin diverse medii de socializare; doar că nimeni nu ne-o aplică! Curat ghinion, ce să mai!
Spre exemplu: Cunoaşteţi problema predării religiei în şcoli.  Deşi punctul culminant a trecut, cum (bine) observa cineva, subiectul este încă în dezbatere - opţiunea părinţilor nefiind validă, pentru că a fost făcută sub diverse presiuni. Naşpa...noroc că autorul opiniei deţine şi rezolvarea! Păi ce papuci de oameni am fi să ne crăcănăm de probleme fără soluţii?? Deci, ea ştie..."Părinților și copiilor trebuie să li se ofere alternative constructive, veritabile la ora de religie, în fiecare școală. Școlile trebuie să fie obligate să prezinte o ofertă de cel puțin patru discipline opționale în fiecare an școlar."

Să-mi trag palme...cum de nu m-am gândit şi eu la asta? Pe hârtie sună bine, chiar foarte minunat! Sunt curios, numa, cum se poate aplica aşa ceva - mai ales ţinând seama de realităţile mioritice - unde abia reuşeşti să studiezi materiile de bază; ce să mai ai şi jdemii de opţiuni?
C-apoi eu una ştiu: dacă vrei să dai o lege, până să obligi lumea să o respecte, creezi cadrul legal pentru respectarea ei. Altfel, ce am făcut? Pe nisipul de pe plajă eu ţi-am scris că te iubesc; a venit valul cel mare şi cuvintele s-a şters. Asta e!
Şi...de unde i-a venit limita asta, de "cel puţin patru"? De ce nu a zis "cel puţin două"? Sau "cel puţin zece" - ca să aibă omul de unde alege?
Eeeee...mai contează? Lasă aşa! De detalii se ocupă ăia care aplică ideea...important e că avem neuroni!

- îmi place de mor să mă uit la ştiri. Dar nu orice fel de ştiri...ci cele naţionale! Îmi iau hotărârea de a simţi fericirea în foarte serios şi nu vreau să mă privez de nici o ocazie de a mă amuza!



Astfel că, fix pe vremea asta, dar ieri, mă uitam la ştiri...şi o duduiţă anunţa cu aplomb cum în Cluj Napoca autorităţile locale au votat o lege care permite iubitorilor de animale să ia cu ei în mijlocul de transport în comun "maxim un câine", doar dacă proprietarul achită şi compostează un bilet de călătorie şi pentru acesta. MAXIM, am spus!
Oucheiiii...dar dacă ai voie maximum un câine, câţi câini poţi să iei minimum?


- şi...din nou, mă plec în faţa potpuriului de iubire, peste care dai supt cele mai diverse forme: de la simplu, la complex; de la inferior, la superior - ca să-l citez pe nenea Darwin!


Tăiască şi la mai mare!!

duminică, 26 aprilie 2015

Iubirea de ieri...iubirea de astăzi

Pe 23 aprilie cică a fost Ziua Internaţională a Cărţii.  Eu ştiam că a fost Sfântul Gheorge, dar dacă lumea zice că s-a sărbătorit cartea...fie şi aşa! Măcar îmi explic dileala ce i-a apucat pe toţi fix în sfânta zi de joi, 23 aprilie 2015, să se laude cu lecturile pe care le mai parcurg - c-apoi de! Când eşti în Roma, faci ca romanii.  Şi să te ţii nenică...de sub masă, din şifonier, de pe geam, la fiecare 5 minute trebuia să îţi scoată ochii câte un cult în cap ce citea cine ştie ce cărţi de adânc substrat filosofic! 

Absolut întâmplător şi fără pic de legătură cu Noaptea Cărţilor Deschise, de vreo câteva zile eu mă preocup tot cu terminarea (spun "terminare" pentru că am început-o acum vreun an, dar am reuşit să parcurg numai vreo 30 de pagini) unei cărţi: "Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi, oglinda romanului "Maitreyi" a lui Mircea Eliade. 
Nu-s hămesit după chestii romantice şi apatie drăgăstoasă, dar povestea mi se pare foarte interesantă pentru că destul de rar ai ocazia să vezi aceeaşi întâmplare prin ochii a doi protagonişti diferiţi. Puţini oameni au norocul să facă asta în viaţa de zi cu zi... De fapt, cred că preoţii duhovnici sunt cam singurii de pe planetă care pot judeca o problemă din poziţia terţilor, cunoscând cel puţin 2 puncte de vedere complet sincere. Şi serios de nu îi invidiez pentru asta!

Toată lumea cunoaşte şi sper că a citit "Maitreyi"-ul lui Eliade..intens, exotic, intim. Iei contact cu o altă cultură, o lume plină de simboluri şi o dragoste înflăcărată, dar interzisă din raţionamente tradiţionale. Dramatic, simplu, frumos, aplauze!
Însă în cartea răspuns a lui Maitreyi, cunoşti lumea din spatele lumii, în care exoticul devine la fel de natural ca respiraţia, iar familiarul se metamorfozează în străin. Nu vezi doar ce se întâmplă, înţelegi şi de ce se întâmplă. Aici e miezul din Fanta! Cunoaşterea motivelor care declanşează acţiunea şi nu doar observarea efectului!



Şi-atunci realizez modul în care a decăzut societatea actuală...odată cu trecerea timpului, omul nu s-a înţelepţit, nu s-a civilizat ci a involuat, s-a ticăloşit şi s-a înrăit. Gândirea pe care o avea generaţia de acum 85 de ani este aceeaşi cu gândirea celei de acum...aceleaşi întrebări, aceleaşi angoase, acelaşi avânt, aceeaşi luptă cu tradiţia şi aceeaşi dorinţă de a iubi după pofta inimii, liber de prejudecăţi şi orice fel de constrângeri; dorinţa de a simţi iubirea ca pe o stare de spirit, nu neapărat ca pe o transpunere în realitate. Astăzi este cam la fel...aceleaşi idealuri şi vise de libertate; dar comportamentul generaţiei moderne este mai scârbavnic, mai promiscuu şi mai nemernic, pentru că oamenii de acum spun ceva, jură ceva, dar de fapt vor altceva. Discursul este al unui om gâlgâind se spirit, fapta este a unei persoane avide de valori mai lumeşti şi mai papabile.
Iar treaba cu iubirea este exemplul suprem al mizeriei scârboase în care ne scăldăm viaţa.

Mă enervează ipocrizia dragostei. Cred cu tărie că ea domneşte în voie peste tot conceptul...se lăfăie ca purceaua la saună - dacă vreţi o imagine mai plastică. Pute ca sconcsul! 
După capul meu, chestia cu iubirea este simplă: s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Casă, masă, familie - celula societăţii, pa! Doar nu diseci atomul, în puii mei! 
Dar ca şi în lumea lui Maitreyi, lucrurile sunt infinit mai complicate...o fi dragostea rămăşiţă din nectarul zeilor, însă nu o guşti cum te taie capul. Atunci era cu regulile de tradiţie, caste, religie, familie. Acum e cam la fel...când îţi tragi gagică, în primul rând tre' să vă stea bine împreună! Clar! Altfel, degeaba ne-am mai apucat! Fata, femeia (spun aşa pentru că mi-e mai uşor să vorbesc din punctul de vedere al bărbatului; reciproca este identică) nu trebuie să fie nici prea grasă, nici prea slabă, nici prea scundă, nici prea înaltă, nici prea tânără, nici prea bătrână, nici prea frumoasă dar nici prea urâtă, nici naivă şi nici prea deşteaptă, nici aşa şi nici pe dincolo. De parcă o persoană înaltă nu merită iubită! Sau o persoană mai în vârstă, sau cineva mai fără mii de diplome, sau cineva cu un ciorchine de boli.  Ie-te na! Şi sufletul care bate fizicul pe unde se mai integrează? Jegoşilor!  
Şi uite aşa. nu contează ce simţi tu, ca om implicat în relaţie...contează ce spune lumea, ce vede lumea, ce cere lumea şi ce aspiraţii are lumea. Pentru că dacă lumea nu este de acord cu alegerea ta, la un momentdat, povestea se destramă. Astea cu "singur împotriva tuturor" sunt tâmpenii...presiunea din exterior este atât de mare că macină încet, cu o răbdare mişelească, orice sâmbure de frumos. Dacă mai apare şi vreo curvă de om  bine intenţionat, care îşi arogă dreptul de a pune lucrurile la punctul lui de vedere...pupăza zbbbrrrrr! Pe-o creangă! 
Apoi stai şi te întrebi ca dobitocul: "Băi, dar oare a fost real ce am trăit atâta timp, sau m-o pălit nebunia şi nu mai fac diferenţa între vis şi realitate?"
Asta se întâmpla acum 85 de ani, fix asta se întâmplă şi acum. Milimetric!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?

Mă enervează făţărnicia dragostei. 
În lumea lui Maitreyi se punea foarte mult accent pe curăţenie sufletească şi trupească. Pe inocenţă. Pe eleganţă. Pe respect, pe răbdare, pe politeţe. În mama mă-sii, din tot ce am citit până acum, majoritatea culturilor cereau lucrurile astea!
Acum, în mileniul al treilea, prin cuvinte EA e o zână lovită, un suflet frumos în căutarea frumosului, o entitate spirituală care strâmbă din năsuc la orice element fizic;  o floricică emanând candoare, tot un suflet şi-un suspin. Şi-apoi când iese la întâlnire se enervează că nu şi-a pus-o pe toate părţile după primele 5 minute de conversaţie, că nu primeşte cadourile scumpe mult-prea-visate-şi-sperate sau că nu-şi poate îndeplini toate mofturile din banii prostului. C-apoi vine ea, şi iubirea, dă-o-n mă-sa! Întâi astea trebuie bifate pe agenda de zi!
Şi iarăşi rămâi ca lovit cu leuca după ceafă...
Sau reversul: EL e cavalerul rătăcitor în armură strălucitoare, acel boem cu fire sensibilă şi neînţeleasă, intelectual altoit cu filosof de marcă, bărbat rebel şi plin de zvâc, spiritual, amuzant, mereu atent...iar la întâlnire găseşti un gras cu trei rânduri de bărbii, care râgâie la două îmbucături, beţiv, golan de cartier ce înjură ca birjaru' şi-ar călări tot ce n-are ouă!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?
Că se-nneacă netul de înţelepciune şi poezie! De ce relaţia de cuplu porneşte din portofel şi nu din suflet? Şi de ce nu se recunoaşte evidenţa asta?

Mă enervează ticăloşia dragostei.
...seninătatea cu care porneşti la drum alături de cineva şi aceeaşi seninătate cu care se şterge totul cu un burete nevăzut, doar pentru că d-aia. "Te iubesc...eşti o minune, ţi-aş face un globuleţ de sticlă,  să te bag acolo şi să nu te mai atingă nici un rău. O veşnicie aş sta în braţele tale". Şi după o vreme: "Ieşi din viaţa mea, gutute-n tag, să nu te mai văd, hai pa!".
Ce se întâmplă cu toate vorbele şi stările astea? Evidenţa arată că nimic. Nu contează nici sentimente, nici promisiuni, nici declaraţii şi nici cuvinte. Din momentul în care au fost rostite, existenţa lor depinde doar de voinţa conştiinţei; dacă spui pe dos în secunda imediat următoare, nu se crapă pământul. Pur şi simplu nu mai există nimic. Şi atunci care este sensul iubirii? Nici unul.
Cică în timpurile moderne, orice femeie care se respectă, orice bărbat care se respectă, trebuie să acumuleze experienţe. Vine o persoană "Te iubesc, hai pa!"; vine a doua, "Te iubesc, hai pa!"; vine a treia, vine a patra...acumulezi experienţă, n-am ce zice! Dar unde e iubirea? Dacă iubirea e veşnică şi unică - aşa cum se spune, pe care dintre persoane le minţi? Pe prima, pe a doua, pe a treia? Pe toate?



D-aia erau bune căsătoriile mai pe la 20 de ani...cum simţeai dragostea, cum o înhăţai şi te ţineai de ea! Mai de gura părinţilor, mai de gura lumii...dar lucrurile mergeau. 
Acum, în societatea modernă, cum mai stau lucrurile? Femeile acumulează experienţă până trec de 30 apoi intră în fibrilaţie că nu şi-au îndeplinit menirea de soţie + mamă eroină şi se aciuează lângă primul bărbat care se mai uită la ele - apoi îşi plâng amarul şi nedreptatea vieţii. Sau stau domnişoare până mor, că au fost proaste şi au ales până nu au mai avut ce să culeagă.
Iar bărbaţii se luptă ca dobitocii să strângă bani şi iar bani, că la ei natura e mai darnică şi toarnă copii pe la orice vârstă. Şi-apoi după ce îi au, ori aleargă după toate japiţele pline de sclipici ca să le vrăjească, ori se mulţumesc să alerge din floare-n floare că-i mai lejer să duci o viaţă liberă de orice responsabilitate, ori mor din cauza stresului.
Şi atunci întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?  

Mă enervează slăbiciunea dragostei.
În lumea lui Maitreyi nici nu se concepea divorţul, cei doi soţi luptând practic pentru nepătarea conceptului de căsătorie. Pe undeva, totul se subordona ideii de respect pentru un ideal...chiar şi sentimentele. Până la urmă, iubirea este o întâmplare ce porneşte din obişnuinţă, nu e mare şmecherie. Nu trebuie să se alinieze nici o stea...doar să elimini din sistem orice prejudecăţi şi să laşi 2 oameni să convieţuiască împreună o vreme.
Astăzi, însă, cică domnesc sentimentele...iubirea e pe toate gardurile. Vezi siliconata, mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata căsătoria. Vezi altă bunăciune, iar se scoală dragostea...Divorţ, şi-apoi mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata iar căsătoria! După câteva luni când şi a doua gagică se-afundă în monotonie, apare a treia...divorţ şi ciclul se reia. 
După părerea mea, orice om căsătorit trebuie să judece cam aşa: "Bine, bine...după ce trece perioada aia de zvăpăiere şi babardeală asiduă...ce fac? Mi-am tras jumătatea pe cap, am rostit nişte jurăminte, promisiuni, alinturi...zic să mă lupt să le îndeplinesc! C-apoi ispite sunt gârlă...dacă aş pune botu' la fiecare fâţă oacheşă, mai fac casă la Paştele cailor!
...pentru că nu e greu să te îndrăgosteşti...asta o face tot prostu'! Dificil este să păstrezi ceea ce ai...iar dragostea nu este o vestă antiglonţ pentru toate căcaturile societăţii. Ca o relaţie să meargă, este nevoie de o îngemănare în voinţă, sentiment şi raţiune! Că inima e lucru slab de capul ei, schimbătoare ca pendula de la ceas! Raţiunea  singură este rece, iar voinţa este goală fără un motor afectiv. Deşi, uneori, fiecare este de ajuns pentru a merge înainte şi a depăşi o etapă mai proastă...pentru că iubirea, viaţa nu e roz întotdeauna.
Şi atunci iar întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu? Unde este Stăpânirea Iubirii? Ne dopăm cu poveşti şi vise, aşteptăm să primim totul pe tavă, ca-n filme. Cu toată dragostea. Şi lupta cui rămâne? 
Noi doi gândim la fel, simţim la fel...da, dar după nişte ani, poate chiar zeci de ani de cunoaştere reciprocă. Asta nu pică din cer şi nu se întâmplă din senin! Gradul acesta de empanie se naşte din luptă şi prin luptă! 
Şi dacă lupta nu mai există, despre ce mai vorbim? 

De fapt, despre ce mai vorbim când preamărim IUBIREA?  

joi, 2 aprilie 2015

Cinzeci de umbre şi-atât

Am reuşit să văd şi eu Fifty Shades of Grey şi trebuie să recunosc, am greşit când am judecat în necunoştinţă de cauză. Filmul mi-a întrecut cele mai pesimiste aşteptări: este muuuuult, mult mai prost decât aş fi crezut vreodată! Atât prin ceea ce este, cât şi prin ceea ce îşi propune să fie.
Nu-i vorbă, că nu mi-am făcut un ţel în viaţă să-l văd...dar no! Chiar aşa, să desfiinţez cu atâta înverşunare ceva ce nu am experimentat? Urât, foarte urât din partea mea! Om rău ce sunt, marş la colţ!

Dar acum, sunt temă...şi afirm cu mâna pe suflet: porcărie mai mare ca asta nu am văzut în viaţa mea! Scene dezlânate, parcă rupte haotic dintr-un anume context misterios, actori de lemn şi o siropărie meloramatică ieftină, de la începutul până la sfârşitul blockbusterului fenomenal. Totuşi, până la urmă, scopul e atins: îi vezi pe unii cum şi-o trag în diverse poziţii, folosind diferite ustensile. În rest... te uiţi două ore ca o curcă-n lemne şi după ce se mai întâmplă ici-colo, încerci să intuieşti ce ar vrea să fie. C-apoi povestea e simplă: prin voinţa divină, Anastasia (o studentă capie ca o oaie  beată) se întâlneşte cu Christian Grey - flăcău de frunte şi cel mai râvnit burlac al zonei (pesemne nu a auzit de Burlacul de la Antenă...că se căpătuia cu harem dacă venea pe plaiurile mioritice!). Dar până una - alta, îi pică pe Anastasia...S-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Ea se-mpiedică de glezne şi BAAAANGG! Palancă la pământ!  Noroc că Dumnezeu mai ţine cu proştii şi nu se umple de sânge, cum am făcut eu când eram prin grădiniţă şi mi-am spart buza de colţul catedrei. Şi acum am frumuseţe de semn... Dar în fine! Ana e mai norocoasă; se ridică şi...şi... Minteni iei parte la o repriză de comunicare non-verbală: Christianu îi trimite ocheade, ea se uită stereo - c-apoi aşa se zice: când te fluturăceşte iubirea prin stomac, te înţelegi din priviri cu aleasa.
No, trece şi asta. Deja introducerea e făcută. următoarea scenă se petrece la aprozaru' de scule şi obiecte contondente unde lucră gagica - care, nu înţeleg de ce, tresare şi se sperie de câte ori apare mândreţea masculină în cadru. Acuma...eu înţeleg că stă carisma pe el ca muştele pe rahat...asta...fânu' pe căpiţă. Dar când te ia cu frison de cum îţi vezi viitorul suflet pereche, parcă n-aş zice că-i cu dragostea. N-are-a face; continuăm. Urmează un prin-plan la coadă la wc, când Ana îl sună pe Cristian să îi spună să nu o mai sune...iar el închide, apoi sună, apoi vine la ea ca să îi spună că nu mai vine la ea. HĂĂĂĂ??? Emoţie, frate! Se induce ideea unei drăgoşti interzise, apărute habar nu ai de unde, dar care nu trebuie să fie. Ceva aşa...cred. Eu asta am presupus - în capul meu, că la film numa ce vezi fătuca cum îşi vomită maţele şi povestea sare când îşi rezolvă şi ea fecioria că râdea planeta de ea! Şi-apoi se plimbă niţel cu elicopterul, se mai împrăştie pe câte-o canapea să-şi mai rezolve fecioria că poate nu i-a ieşit de prima dată...îşi ia bătaia necesară, se hodine, iar şi-o ia, iar se hodine, iar şi-o ia urât de tot, boceşte niţel şi gata. Asta-i tot!



Păi cum aşa ceva? Tot, tot, tot? Da. Atunci bine. Ce puii calului să zic? Sunt fan!

E o scenă fuuuuoaaarte tare la un moment dat, care ar fi bună, dacă n-ar fi atât de proastă! Nu-i mare schemă...încearcă şi fata să fie ademenitoare, cum a văzut în Basic Instinct, probabil. Moartea căprioarei, să-mi trag pălmi! Se freamătă sexy, îţi muşcă sexy buza sexy, se uită sexy cu ochii sexy...se chinuie, se sforţează, dar iese ceva gen cârlig de rufe agăţat de un cocean. Râsul de pe lume, nu alta! Tre' să-i pui etichetă că-i divă sexy...altfel să te trăznească  dacă nimereşti! personajul! Te uiţi aşa...semi-perplex: "Băi, ce-are asta? I-a pus cineva praf de scărpinat în chiloţi? O mâncă spatele? Îi vine să sughiţe şi nu poate?" Te-ntrebi şi tu, ca omu'. Până şi Grey rămâne stupefiat...ceea ce iar nu e neobişnuit, aşa stă tot filmul, prins într-o uimire continuă. Aer de bad boy, privire fixă - a la Iohannis, atât de plată că nu te prinzi ce-i în capul lui: îl taie nevoia să dea mâna cu un prieten...ar supune-o foarte dur pe duduie...ar mânca o şaormă. Dar mai contează? Tot o pisică! Probabil vrea să pară acel tip misterios, care emană extaz prin simpla prezenţă. Foarte bine...atâta că nu-i iese, neam!
În afară mai asta, nimic. Nada. Nothing! Zero barat!

AAAA!! Stai că uitai! Mai e ceva ce mi-a plăcut mult: cei doi porumbei se plimbă cu planorul, pe l-apus de soare.  Muzică romantică, fâl-fâl-fâl printre nori...păsărelele, privelişte mişto, râsete zglobii.
Nimic deosebit, veţi spune - şi poate aşa va fi; dar pe mine m-a uns pe suflet...mi-a adus aminte de copilărie, când alergam într-un suflet la aerodrom, să văd avioane, planoare şi paraşute. Ce să-i faci? Aveam şi eu o pasiune! Acum, cu atâta evoluţie tehnologică, e mai simplu...paraşute sunt peste tot! Iar avion nu mi-am luat deocamdată...însă am o prietenă ce lucră pe la un departament de reparaţii şi face lansări zilnice. Numai să las precomanda, că se rezolvă...mă lansează unde-mi doreşte sufleţelul!



Dar am deraiat de la subiect! Vorbeam de umbrele lui Grey, filmul cult al generaţiei următoare. Eu oi fi prea bătrân să-l mai înţeleg. Dar nu-i bai, că oricum nu pricep nici Valentinul, nici Dragobetul, nici Halloweenul, nimic!
Deci: Fifty shades of Grey...de ce-o fi pe locul întâi în topul încasărilor la nivel mondial pe anul 2015, habar nu am! Atâta lumet, atâţia fani...pentru ce? Care e ideea? Femeia e o japiţă care vine cu gânduri măreţe, dar când de de bani acceptă orice...bărbaţii-s nişte obsedaţi, care dacă nu îşi cotonogesc drăguţele şi nu le ţin din scurt, nu se-ntâmplă penetrarea sferelor de dragoste, Asta-i iubirea? Gentleman în societate, monstru în pat - cum este şi tagline-ul filmului?

Prin comparaţie, am văzut şi un film cu Elvis Presley, Fun in Acapulco. Băieţi frumoşi, fete frumoase, mici, bere, gagicuţe frumoase şi Regele! Marele cuceritor..ocheşte o fată, îi cântă o serenadă, ocheşte alta, îi cântă o serenadă...



Drăguţel, deconectant. Dar, văzut în lumina vremurilor actuale, pueril! Păi faze d-astea fac copiii prin clasele gimnaziale...hai adolescenţii de-a noua, dacă-s mai înceţi. Nu oameni în toată firea, de 20 şi ceva de ani! Astăzi suntem mai elevaţi, mai atoateştiutori, mai unşi cu toate alifiile. Nu mai credem că femeia rămâne gravidă dacă-i pune mâna pe sâni vreun bărbat - cum se întâmpla acum treij de ani...
Lasă-i unui copil de doi ani o tabletă conectată la net şi află de mic care-i treaba cu barza. Pă ce-i aia, trăim în minciună? Ne batem joc de dreptul nostru fundamental este de a şti, de a cunoaşte?!

De ceva timp tot compar şi analizez...înainte vreme, ştiai ce e bine şi ce e rău. Filmele îţi prezentau două poziţii: Binele şi Răul, Albul şi Negrul. Binele câştigă, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul, toată lumea fericită. Astăzi, tindem din ce în ce mai mult spre gri. Nu mai există Alb şi Negru, este doar Gri. Batmanul anilor '60 era bun, Jockerul era rău. Batmanul anilor 2000 este un erou chinuit de tot felul de nebunii, care vrea să facă bine, dar iese rău, care face bine părând că face rău. În esenţă este bun, dar nu chiar aşa. E Cavalerul Negru care se vrea alb părând negru.
Iubirea anilor'60 era simplă...niţică joacă, un cântecel, o mângâiere inocentă, complimente, jocuri de seducţie, o bosumflare prefăcută, un zâmbet şi sărutul final. Dragostea anului 2015 cum este? Un "te iubesc" insinuat, nişte jordine întinse pe spinare, o biciuire ca la carte, lacrimi de durere, o partidă luungă, perversă şi gata..."I don't make love, I fuck..hard". Aşa zice Cristi Grey.

Acuma, nu-s nebun să judec viaţa după filme. Dar totuşi, cinematografia este un bun indicator pentru gusturile populaţiei, care se traduc, apoi, în încasări. Iar declarativ, toată lumea vrea minunăţii. Vorbim vorbe mari, preluăm şi shareuim citate spirituale, elucubrăm aforisme pline de sevă interioară. Ăăăăă...acum îmi vine în minte vorba unui prieten: "Băi, ăşti-s nişte curve de oameni!". Cred că ar avea dreptate, pentru a descrie categoria la care mă refer acum...pentru că, aşa cum un pom bun nu dă poame rele iar un pom rău nu dă poame bune, nici un om care se extaziază la Umbrele lui Grey  nu poate dori, în cămăruţa inimii sale, o dragoste inocentă, cu serenade şi bătuciri de gene. Iar astfel de oameni, femei şi bărbaţi, sunt mult prea mulţi!  


Şi până la urmă, ce dovedeşte asta?
Cred că ne arată cât suntem ipocriţi, cât suntem de disperaţi după un sens în viaţă. Cât am decăzut de mult în ceea ce simţim şi ne dorim.
Citeam mai dăunăzi un blog...Doamne fereşte! Era una care scria un manifest că la ce să îşi mai facă probleme că e la ciclu şi pătează canapeaua taxiului sau scaunul de la birou! Ce, e normal aşa ceva, dacă aşa a făcut-o natura! Se pătează, deci există! Bravo, minunat, aplauze pentru independenţă! Desigur, coru' de gâsculiţe au sărit la admirat...ceea ce e democraţie, fiecare crede ce vrea.
Dar mi-a stat pe vârful degetelor să-i scriu: Măi fată dragă, dacă tu te găteşti pentru o petrecere şi în taxi îţi aşezi minunatul dos fix în pata de sânge pe care a lăsat-o pe bancheta una independentă ca tine, cum te-ai simţi? Surprins plăcută, aşa-i?

Cam asta e lumea de azi. Femei cu barbă şi nume de cârnaţi câştigă Eurovisionul, Charliul militează pentru libertate neîngrădită, chiar dacă asta înseamnă nesimţire, inima se mulează pe gosimea portofelului, Grey cel cu ace, b(r)ice şi carice devine arhetipul iubirii, De l-ar vedea Don Juan, s-ar răsuci în mormânt!

Minunat! Să bem pentru asta!!

Notă Fifty Shades of Grey: 3/10.

vineri, 23 ianuarie 2015

De ce a eşuat religia în modelarea firii?

Imediat după boroboaţa de la Paris (atentat terorist, execuţie sau înscenare - încă nu s-a elucidat complet cazul), prima grijă a liderilor islamişti a fost să-şi albească religia, care propovăduieşte pacea, toleranţa, iubirea aproapelui - şi nu războiul.
Cu toate acestea, pe internet, din mână în mână, s-a share-uit următorea nedumerire:


Dacă religia propovăduieşte pacea, de ce mama mă-sii ea nu se întâmplă deloc? Că doar bisericile, templele, sinagogile, moscheile, toate sunt pline spre arhipline! Să calcă cetăţenii în picioare prin pelerinaje la cetăţi sfinte şi moaşte, doar-doar 'or reuşi să-şi miluiască viaţa măcar cu o urjumă de sfinţenie - ceea ce însemnă că perceptele morale proprii oricărei religii sunt aprobate, adoptate şi însuşite. Dar cu toate acestea, există o discrepanţă majoră între viaţa din biserică şi cea din afara ei. De ce? 
De ce planeta este un haos? Dacă religia (oricare ar fi ea) provovăduieşte doar Binele Suprem, Iubirea, Drăguţenia, Blândeţea, Mila, Iertarea, să nu minţi, să nu furi, să nu alergi după bani că-s ochiul celui rău - de ce toate valorile astea nu se văd aplicate la scară generală cam pe nicăieri în lume? Şi de ce, dorind şi aducând doar frumosul în viaţa omului, religia este o mare sursă de suferinţă şi dezbinare între popoare? Credinţa vorbeşte despre o mare comunitate, un tot unitar, OMUL; dar în acelaşi timp împarte Biserica în bisericuţe, în funcţie de apartenenţa spirituală a fiecăruia.   
După mintea mea, răspunsul este foarte simplu: pentru că religia a eşuat în scopul ei de a dezvolta societatea în plan spiritual. De ce? Din două cauze majore:

1. Cu toţii suntem fraţi, fii ai lui Dumnezeu. Iubeşte-ţi aproapele, pentru că nu îi poţi face rău fratelui tău. Minunat! Aplauze! Numai că unii sunt mai fii decât alţii, unii sunt mai egali ca alţii. Unii sunt drepţi, corecţi şi perfect prizabili, ceilalţi sunt eretici, păgâni şi vai de capul lor de netrebnici. Iar cu ăştia nu trebuie să ai de-a face! Îndreptarul de spovedanie spune clar ce este păcat: 

- "M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii, primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-mă împreună cu ei. Am fost în casa lor sau la adunarile lor încurajându-i în credinţa lor, zicând ca şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.
- Am primit binecuvântare, daruri şi ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar. M-am căsătorit prin cununie mixtă (de exemplu: am primit Taina Cununiei şi la ortodocşi şi la catolici); am îngăduit copiilor mei să facă o astfel de căsătorie. Am avut naşi la Botez sau Cununie persoane de altă credinţă.
- Am citit cărţi eretice sau sectare, care sunt pagubitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii. Am vândut publicaţii sectare, eretice, pornografice."

Deci este păcat să primeşti în casă persoane care nu îţi împărtăşesc credinţa, să mănânci ceva de la ei, să le citeşti cărţile, să îi iubeşti, să îi tolerezi. Merg pe stradă, văd bunăciunea de gagică, TROSC! Ne-o pălit dragostea la prima vedere! Dar stai, asta nu e tot...Întâi iau hăţurile şi întreb (primu', că d-aia-s bărbat): "Auzi, măi dragă, tu cam de ce religie eşti?" Că poate-i mormoancă! Dacă face mătănii la Manitu şi-mi urc în cap toată comunitatea?  
Şi uite aşa se naşte discriminarea, dispreţul, mândria. "Frate, io-s creştin, mânca-ţi-aş, tu ce puii mei faci? Huooooo...sectarule! Necredinciosule! Fraiere care eşti, că te amăgeşti cu poveşti, când ce cred EU este cel mai corect şi adevărat!"
Iar chestia asta nu se întâmplă doar la ortodocşi, ci peste tot! Toţi se încolonează în spatele Adevărului şi a Iubirii, dar la aplicare dă mereu cu virgulă...pentru că fiecare religie este adevărată şi corectă, eliminând orice este diferit, neuniform cu dogma prescrisă. Inclusiv altă credinţă.
Dumnezeu este Unul singur, Adevărul este unul singur. Doar că este revendicat de mai muilţi, în diferite forme, una mai corectă ca cealaltă. Şi atunci, unde este COMUNIUNEA?? PACEA?
Cum spunea cineva în Game of Thrones: "Am bătut lumea în lung şi-n lat, dar pretutindeni oamenii cred că l-au descoperit pe zeul cel adevărat. De fapt, singurul zeu adevărat se află între picioarele unei femei". Punct. Na, mai zi ceva!
De aici începe totul, aici se termină totul. Doar el este unanim dorit, acceptat şi slujit, indiferent de rasă, culoare, sau credinţă, De la el încep bucuria supremă şi cea mai cruntă suferinţă. El conduce lumea şi modelează mersul lucrurilor pe planetă.

2. Cioplită fix de Dumnezeu în piatră, descoperită oamenilor după meditaţii îndelungi, sau conturată din cele mai curate idealuri, conduita religioasă porneşte dintr-o manifestare a spiritului, a abstractului. Se adresează spiritului, dând sens materiei.
Doar că omul nu este un conglomerat vaporos. Nu caută doar lumina inefabilă a conştiinţei, nu este doar o picătură de suflet care se preumblă printr-o Lume a Ideilor.
Are şi materie, în puii mei! Cuşcă sau nu, asta e! Un guguloi de oase, carne şi sânge, cu nevoi specifice! "E bine cu toate perceptele morale...dar totuşi, diseară ce mâncăm? Unde dormim?" 
Religia nu vorbeşte despre aspectele astea. Spune doar să nu ne îngrijorăm. Importantă e IUBIREA, Atâta că şi ea trece prin stomac...GHINION!

Şi-atunci iar apare discrepanţa. Spiritual, religia te educă să trăieşti ca un om superior. Practic, te porţi ca un om, că doar oameni suntem! Dacă-s fantomă, bântui; dacă-s câine, latru; dacă-s om....am nevoi umane, inferioare sau superioare. Religia vorbeşte despre negarea inferiorului; rabzi durere, foame, suferinţă... şi îmbrăţişezi superiorul, care-ţi aduce dulceaţă negustată, lumină negrăită, bucurie atotstăpânitoare. Tăgăduieşti ordinarul şi te laşi inundat de superlativ. 
Doar că dragostea trece prin stomac. Aşa cum nu poţi construi un turn de la vârf în jos, nici nu poţi accede spre planurile superioare fără o bază. Iar asta nu-ţi pică din cer!
Deci e bine cu Dumnezeu şi lumină...dar vecinul are plasmă! Maşina s-ar cere înnoită, casa n-ar strica să fie mai mare! Garderoba nu mai e la modă, planeta trebuie vizitată - că doar o viaţă avem!
Eşti un om ca un om...şi ce face un om? Păi face o şcoală să nu fie chiar tălâmb, se îndrăgosteşte, se căsătoreşte şi ajută la perpetuarea speciei! În pana calului, ce ar spunea să facă altceva?? Desigur, se mai ocupă de evoluţia spirituală.

Frumos, tribuna e-n delir, sala e-n picioare!
Buuuunnn... o şcoală o faci, dă-o-n mă-sa. Îndrăgostitu' - la fel. Zburdă fecioarele despletite pe câmpii, tot într-o veselie! Toate bune şi frumoase, dezvoltarea  spirituală e la locul ei. Şi apoi, ceva se rupe. Credinţa spune să îţi vezi de urcuşul spiritual, firea umană îţi cere drepturile. Ceasul biologic începe să ticăie, hormonii o iau razna. NU E VOIE! 
Spiritual trebuie să fii cast, uman trebuie să fii trecut prin toate experienţele. Spiritual trebuie să nu iubeşti avuţia, uman trebuie să ai de toate pentru toţi, pentru a fi eligibil. Spiritual trebuie să preamăreşti abstractul şi toate ţi se vor adăuga; uman trebuie să lupţi pentru asigurarea concretului tot mai diversificat, să tragi cu dinţii, să sfâşii, să fii cel mai puternic.  Spiritual trebuie să te căsătoreşti din iubirea cea mare, uman te desparţi că nu eşti bun la pat. Spiritual dragostea e moţul vârfului, uman ea se subordonează...practic oricărui amănunt: cum arăţi, cum te îmbraci, cum te mişti, ce faci, ce vorbeşti, ce crezi, ce ai..mai ales ce ai. Spiritual înveţi că Dumnezeu e Iubire, uman înţelegi că Iubirea nu contează. Nu totul începe din iubire, iubirea porneşte din totul. Nu oferi totul din iubire, oferi totul şi apoi vine iubirea.
Citeam într-o revistă pe net (ceva...Semnele Timpului, pare-mi-se) că în unele comunităţi revine moda căsătoriilor aranjate. Pe principiul "Copii să iasă, că dragostea apare după aia! Plus că Dumnezeu spune că dragostea evoluează din interior spre exterior...să-i lăsăm să se mai cunoască!" Dar din punct de vedere uman, dragostea evoluează taman invers, de la exterior spre interior. Dacă exteriorul nu corespunde cerinţelor, frână şi altul la rând, că doar  pământu-i mare!  

Şi atunci, unde mai încape atotputernicia credinţei? Unde este locul religiei bazate pe iubire?  O iubire care trebuie să vină pe dos firii umane, de la interior spre exterior.