duminică, 26 aprilie 2015

Iubirea de ieri...iubirea de astăzi

Pe 23 aprilie cică a fost Ziua Internaţională a Cărţii.  Eu ştiam că a fost Sfântul Gheorge, dar dacă lumea zice că s-a sărbătorit cartea...fie şi aşa! Măcar îmi explic dileala ce i-a apucat pe toţi fix în sfânta zi de joi, 23 aprilie 2015, să se laude cu lecturile pe care le mai parcurg - c-apoi de! Când eşti în Roma, faci ca romanii.  Şi să te ţii nenică...de sub masă, din şifonier, de pe geam, la fiecare 5 minute trebuia să îţi scoată ochii câte un cult în cap ce citea cine ştie ce cărţi de adânc substrat filosofic! 

Absolut întâmplător şi fără pic de legătură cu Noaptea Cărţilor Deschise, de vreo câteva zile eu mă preocup tot cu terminarea (spun "terminare" pentru că am început-o acum vreun an, dar am reuşit să parcurg numai vreo 30 de pagini) unei cărţi: "Dragostea nu moare" de Maitreyi Devi, oglinda romanului "Maitreyi" a lui Mircea Eliade. 
Nu-s hămesit după chestii romantice şi apatie drăgăstoasă, dar povestea mi se pare foarte interesantă pentru că destul de rar ai ocazia să vezi aceeaşi întâmplare prin ochii a doi protagonişti diferiţi. Puţini oameni au norocul să facă asta în viaţa de zi cu zi... De fapt, cred că preoţii duhovnici sunt cam singurii de pe planetă care pot judeca o problemă din poziţia terţilor, cunoscând cel puţin 2 puncte de vedere complet sincere. Şi serios de nu îi invidiez pentru asta!

Toată lumea cunoaşte şi sper că a citit "Maitreyi"-ul lui Eliade..intens, exotic, intim. Iei contact cu o altă cultură, o lume plină de simboluri şi o dragoste înflăcărată, dar interzisă din raţionamente tradiţionale. Dramatic, simplu, frumos, aplauze!
Însă în cartea răspuns a lui Maitreyi, cunoşti lumea din spatele lumii, în care exoticul devine la fel de natural ca respiraţia, iar familiarul se metamorfozează în străin. Nu vezi doar ce se întâmplă, înţelegi şi de ce se întâmplă. Aici e miezul din Fanta! Cunoaşterea motivelor care declanşează acţiunea şi nu doar observarea efectului!



Şi-atunci realizez modul în care a decăzut societatea actuală...odată cu trecerea timpului, omul nu s-a înţelepţit, nu s-a civilizat ci a involuat, s-a ticăloşit şi s-a înrăit. Gândirea pe care o avea generaţia de acum 85 de ani este aceeaşi cu gândirea celei de acum...aceleaşi întrebări, aceleaşi angoase, acelaşi avânt, aceeaşi luptă cu tradiţia şi aceeaşi dorinţă de a iubi după pofta inimii, liber de prejudecăţi şi orice fel de constrângeri; dorinţa de a simţi iubirea ca pe o stare de spirit, nu neapărat ca pe o transpunere în realitate. Astăzi este cam la fel...aceleaşi idealuri şi vise de libertate; dar comportamentul generaţiei moderne este mai scârbavnic, mai promiscuu şi mai nemernic, pentru că oamenii de acum spun ceva, jură ceva, dar de fapt vor altceva. Discursul este al unui om gâlgâind se spirit, fapta este a unei persoane avide de valori mai lumeşti şi mai papabile.
Iar treaba cu iubirea este exemplul suprem al mizeriei scârboase în care ne scăldăm viaţa.

Mă enervează ipocrizia dragostei. Cred cu tărie că ea domneşte în voie peste tot conceptul...se lăfăie ca purceaua la saună - dacă vreţi o imagine mai plastică. Pute ca sconcsul! 
După capul meu, chestia cu iubirea este simplă: s-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Casă, masă, familie - celula societăţii, pa! Doar nu diseci atomul, în puii mei! 
Dar ca şi în lumea lui Maitreyi, lucrurile sunt infinit mai complicate...o fi dragostea rămăşiţă din nectarul zeilor, însă nu o guşti cum te taie capul. Atunci era cu regulile de tradiţie, caste, religie, familie. Acum e cam la fel...când îţi tragi gagică, în primul rând tre' să vă stea bine împreună! Clar! Altfel, degeaba ne-am mai apucat! Fata, femeia (spun aşa pentru că mi-e mai uşor să vorbesc din punctul de vedere al bărbatului; reciproca este identică) nu trebuie să fie nici prea grasă, nici prea slabă, nici prea scundă, nici prea înaltă, nici prea tânără, nici prea bătrână, nici prea frumoasă dar nici prea urâtă, nici naivă şi nici prea deşteaptă, nici aşa şi nici pe dincolo. De parcă o persoană înaltă nu merită iubită! Sau o persoană mai în vârstă, sau cineva mai fără mii de diplome, sau cineva cu un ciorchine de boli.  Ie-te na! Şi sufletul care bate fizicul pe unde se mai integrează? Jegoşilor!  
Şi uite aşa. nu contează ce simţi tu, ca om implicat în relaţie...contează ce spune lumea, ce vede lumea, ce cere lumea şi ce aspiraţii are lumea. Pentru că dacă lumea nu este de acord cu alegerea ta, la un momentdat, povestea se destramă. Astea cu "singur împotriva tuturor" sunt tâmpenii...presiunea din exterior este atât de mare că macină încet, cu o răbdare mişelească, orice sâmbure de frumos. Dacă mai apare şi vreo curvă de om  bine intenţionat, care îşi arogă dreptul de a pune lucrurile la punctul lui de vedere...pupăza zbbbrrrrr! Pe-o creangă! 
Apoi stai şi te întrebi ca dobitocul: "Băi, dar oare a fost real ce am trăit atâta timp, sau m-o pălit nebunia şi nu mai fac diferenţa între vis şi realitate?"
Asta se întâmpla acum 85 de ani, fix asta se întâmplă şi acum. Milimetric!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?

Mă enervează făţărnicia dragostei. 
În lumea lui Maitreyi se punea foarte mult accent pe curăţenie sufletească şi trupească. Pe inocenţă. Pe eleganţă. Pe respect, pe răbdare, pe politeţe. În mama mă-sii, din tot ce am citit până acum, majoritatea culturilor cereau lucrurile astea!
Acum, în mileniul al treilea, prin cuvinte EA e o zână lovită, un suflet frumos în căutarea frumosului, o entitate spirituală care strâmbă din năsuc la orice element fizic;  o floricică emanând candoare, tot un suflet şi-un suspin. Şi-apoi când iese la întâlnire se enervează că nu şi-a pus-o pe toate părţile după primele 5 minute de conversaţie, că nu primeşte cadourile scumpe mult-prea-visate-şi-sperate sau că nu-şi poate îndeplini toate mofturile din banii prostului. C-apoi vine ea, şi iubirea, dă-o-n mă-sa! Întâi astea trebuie bifate pe agenda de zi!
Şi iarăşi rămâi ca lovit cu leuca după ceafă...
Sau reversul: EL e cavalerul rătăcitor în armură strălucitoare, acel boem cu fire sensibilă şi neînţeleasă, intelectual altoit cu filosof de marcă, bărbat rebel şi plin de zvâc, spiritual, amuzant, mereu atent...iar la întâlnire găseşti un gras cu trei rânduri de bărbii, care râgâie la două îmbucături, beţiv, golan de cartier ce înjură ca birjaru' şi-ar călări tot ce n-are ouă!
Şi atunci, întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?
Că se-nneacă netul de înţelepciune şi poezie! De ce relaţia de cuplu porneşte din portofel şi nu din suflet? Şi de ce nu se recunoaşte evidenţa asta?

Mă enervează ticăloşia dragostei.
...seninătatea cu care porneşti la drum alături de cineva şi aceeaşi seninătate cu care se şterge totul cu un burete nevăzut, doar pentru că d-aia. "Te iubesc...eşti o minune, ţi-aş face un globuleţ de sticlă,  să te bag acolo şi să nu te mai atingă nici un rău. O veşnicie aş sta în braţele tale". Şi după o vreme: "Ieşi din viaţa mea, gutute-n tag, să nu te mai văd, hai pa!".
Ce se întâmplă cu toate vorbele şi stările astea? Evidenţa arată că nimic. Nu contează nici sentimente, nici promisiuni, nici declaraţii şi nici cuvinte. Din momentul în care au fost rostite, existenţa lor depinde doar de voinţa conştiinţei; dacă spui pe dos în secunda imediat următoare, nu se crapă pământul. Pur şi simplu nu mai există nimic. Şi atunci care este sensul iubirii? Nici unul.
Cică în timpurile moderne, orice femeie care se respectă, orice bărbat care se respectă, trebuie să acumuleze experienţe. Vine o persoană "Te iubesc, hai pa!"; vine a doua, "Te iubesc, hai pa!"; vine a treia, vine a patra...acumulezi experienţă, n-am ce zice! Dar unde e iubirea? Dacă iubirea e veşnică şi unică - aşa cum se spune, pe care dintre persoane le minţi? Pe prima, pe a doua, pe a treia? Pe toate?



D-aia erau bune căsătoriile mai pe la 20 de ani...cum simţeai dragostea, cum o înhăţai şi te ţineai de ea! Mai de gura părinţilor, mai de gura lumii...dar lucrurile mergeau. 
Acum, în societatea modernă, cum mai stau lucrurile? Femeile acumulează experienţă până trec de 30 apoi intră în fibrilaţie că nu şi-au îndeplinit menirea de soţie + mamă eroină şi se aciuează lângă primul bărbat care se mai uită la ele - apoi îşi plâng amarul şi nedreptatea vieţii. Sau stau domnişoare până mor, că au fost proaste şi au ales până nu au mai avut ce să culeagă.
Iar bărbaţii se luptă ca dobitocii să strângă bani şi iar bani, că la ei natura e mai darnică şi toarnă copii pe la orice vârstă. Şi-apoi după ce îi au, ori aleargă după toate japiţele pline de sclipici ca să le vrăjească, ori se mulţumesc să alerge din floare-n floare că-i mai lejer să duci o viaţă liberă de orice responsabilitate, ori mor din cauza stresului.
Şi atunci întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu?  

Mă enervează slăbiciunea dragostei.
În lumea lui Maitreyi nici nu se concepea divorţul, cei doi soţi luptând practic pentru nepătarea conceptului de căsătorie. Pe undeva, totul se subordona ideii de respect pentru un ideal...chiar şi sentimentele. Până la urmă, iubirea este o întâmplare ce porneşte din obişnuinţă, nu e mare şmecherie. Nu trebuie să se alinieze nici o stea...doar să elimini din sistem orice prejudecăţi şi să laşi 2 oameni să convieţuiască împreună o vreme.
Astăzi, însă, cică domnesc sentimentele...iubirea e pe toate gardurile. Vezi siliconata, mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata căsătoria. Vezi altă bunăciune, iar se scoală dragostea...Divorţ, şi-apoi mână-n mână, mână-n lână, lână-n lână, gata iar căsătoria! După câteva luni când şi a doua gagică se-afundă în monotonie, apare a treia...divorţ şi ciclul se reia. 
După părerea mea, orice om căsătorit trebuie să judece cam aşa: "Bine, bine...după ce trece perioada aia de zvăpăiere şi babardeală asiduă...ce fac? Mi-am tras jumătatea pe cap, am rostit nişte jurăminte, promisiuni, alinturi...zic să mă lupt să le îndeplinesc! C-apoi ispite sunt gârlă...dacă aş pune botu' la fiecare fâţă oacheşă, mai fac casă la Paştele cailor!
...pentru că nu e greu să te îndrăgosteşti...asta o face tot prostu'! Dificil este să păstrezi ceea ce ai...iar dragostea nu este o vestă antiglonţ pentru toate căcaturile societăţii. Ca o relaţie să meargă, este nevoie de o îngemănare în voinţă, sentiment şi raţiune! Că inima e lucru slab de capul ei, schimbătoare ca pendula de la ceas! Raţiunea  singură este rece, iar voinţa este goală fără un motor afectiv. Deşi, uneori, fiecare este de ajuns pentru a merge înainte şi a depăşi o etapă mai proastă...pentru că iubirea, viaţa nu e roz întotdeauna.
Şi atunci iar întreb: Unde este evoluţia? Unde este civilizaţia? Unde este rafinamentul noului mileniu? Unde este Stăpânirea Iubirii? Ne dopăm cu poveşti şi vise, aşteptăm să primim totul pe tavă, ca-n filme. Cu toată dragostea. Şi lupta cui rămâne? 
Noi doi gândim la fel, simţim la fel...da, dar după nişte ani, poate chiar zeci de ani de cunoaştere reciprocă. Asta nu pică din cer şi nu se întâmplă din senin! Gradul acesta de empanie se naşte din luptă şi prin luptă! 
Şi dacă lupta nu mai există, despre ce mai vorbim? 

De fapt, despre ce mai vorbim când preamărim IUBIREA?  

miercuri, 15 aprilie 2015

Lezmajestatea din autobuz

Se dă ştirea:



Fooarte amuzant! Am râs să pic de pe scaun, când am văzut ştirea prima dată!
Desigur, întâmplarea se poate comenta în fel şi chip, în funcţie de partea cui îi propui să o ţii: 
- poţi spune că tuta aia de-i zice femeie e un momument de nesimţire! În primul rând, dacă tot vrea s-o ardă divă spirituală, mi se pare oribil ca o femeie să simtă nevoia să sugă un mocioflender aprins. Dincolo de efectele nocive asupra propriei sănătăţi, este o imagine hidoasă din punct de vedere estetic - indiferent de cât de interesantă ar vrea să pară că este. Ceea ce iar nu înţeleg...de ce se pune că eşti mişto dacă sugi ţeava de eşapament a maşinii de câteva ori pe oră? Bleah!




Şi apoi cică tre' a-o mai şi pupi franţuzeşte...aha! S-o crezi tu! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu am chef de lins scrumiere!
Plus de asta, dacă e s-o luăm p-a dreaptă, e o idioţenie să te speteşti o lună de zile la frecat de măciuci, dat cu mopu', meşterit pe la diverse joburi, apoi cum iei salariul, să dai de-a fuga şi să-l arzi. Adică...propun să facem foc de tabără pe bloc, că rezultatul e acelaşi! Iar dacă te mai pretinzi şi ACEA femeie desprinsă dintr-o dimensiune superioară...clar, ţigara nu cadrează-n peisaj. E ca şi cum o pictezi pe Mona Lisa şi la final îi pui o tavă cu căcat pe cap! Sau sculptezi Pieta şi cum gaţi îi tragi o flegmă. E ca porcu, nu merge!
Şi apoi...frate, eşti în autobuz! Cred că se cere puţină decenţă! Io înţeleg că nevoia de pipat trebuie făcută întocmai şi la timp..dar dacă pe unul îl trecea nevoia de scuipat? Sau de râgâit? Sau de dat aere, în prispa mă-sii, că doar oameni suntem! Efectele olfactive nu sunt aceleaşi?
- poţi să dai cu sudălmi în moşul limitat la cap, care se simte ameninţat de nişte abur. Şi apoi, de modul scurt şi violent în încare o pune la punct pe doamnă, după care îi mai trage şi două după cap, ca un nenorocit ce este. Mizerabilu' şi tâlharu' care este! Auzi, auzi ce a fost în stare să facă!
- poţi să sari la gâtul amândurora...femeia că fuma...bărbatul că nu a lăsat-o...femeia că a sărit prima la înjurături şi violenţe fizice...bărbatul că a continuat...
- sau, în cele din urmă, poţi doar să te amuzi de situaţie. Arăţi cu degetul şi te împrăştii de râs de la atâta cultură care umblă slobodă pe străzi! Şi faza cea mai tare e că ăştia or fi şi ei părinţi...bunici. Nu aş vrea să văd ce progenituri au crescut... Hotărât lucru, viitorul e pe mâini bune! Numa' sper să dau colţu' cât mai repede, să nuâl mai apuc! 

Dar dincolo de toate asta, mie mi se pare demn de remarcat finalul: "Mă nenorocitule, baţi femeile, mă?"
E! Aici e miezul din dodoaşcă! Chintesenţa întregului eveniment...ce scandal, bătaie şi ţigări? D-astea vezi mereu! Da' când te păleşte aia cu "femeia simbol" pe care nu trebuie să o atinci nici măcar cu o floare, ai pus-o! Gata, a-ncremenit vrabia-n zbor! Ai dreptul să faci, să zici orice...dar toate până la femeia simbol!
Ia, încă o dată: "MĂ NENOROCITULE, BAŢI FEMEILE, MĂ?" Replay, replay!!! Ador chestia asta...mi-o pun sonerie la telefon!  Vaaaaiiiii.... Da' cum se umflă tărâţa-n duduie şi strigă plină de obidă...Superb! Absolut minunat! Bis, bis!!

Adică ia stai niţel...da' ce e femeia? De ce să nu o baţi? Ce, te pomeni că e Curtea Supremă! Intangibilă şi inamovibilă şi mereu deasupra? Da' scuză-mă, fă de la făptură gingaşă...credeam că femeia e un om; dar dacă e Dumnezeu cu picioare pe tocuri, şezi potol, că minteni mă pun la slujit! Vrei şi jertfă de-nchinare? Acuşi o ardem...doar nu oi pune-o crudă pe altarul dragostei...
Că vorba aia, nici să te pişu contra vântului nu poţi, că te uzi! D-apoi să te pui de-a curmezişul divinităţii! În papucii calului, eu nu aş face-o... Ultima dată când am verificat în buletin nu mă chema Israel, să mă lupt cu Dumnezeu!  
De fel, mă consider o persoană pacifistă. Nu fug de scandal, dar am învăţat să-l ocolesc elegant. La nervi, omul spune multe tâmpenii. Şi-apoi, ca o ceartă să poată porni, e nevoie de doi...deci dacă unu' zice tâmpenii, celălalt se aprinde şi zice alte tâmpenii...iese ceva bun de aici? Că nimeni nu se ceartă ca în telenovele...respectuos, pe un ton dur şi apăsat, dar numai după ce celălalt şi-a gătat ideea. Nu, nu...omul real zice două vorbe şi la a treia sare la păruială! Timpul costă bani, nu stă nimeni să se contreze în vorbe câte o oră întreagă, să aibă gospodinele sensibilile de ce lăcrima! Omul real înjură, se bate, urlă peste interlocutor, face tămbălău! 
No..Mie mi-e scârbă de asta; şi decât să cedez impulsurilor nervoase şi să spun lucruri pe care mai târziu să le regret, mai bine tac. Muşc din mine şi tac. E  unu' prost? Dă-l în mă-sa, să fie! De ce să mă iau la întrecere cu el? Când se calmează, vorbim; e timp. Civilizat, ca oamenii...să ne înţelegem.  Dacă e în stare; dacă nu...nu. Simplu.

Necazul este că sunt femei care o cer. Ce e dragostea fără o ceartă ici colo, de refresh? Plus că sexu' de împăcare cică e mirific! Şi te roagă să faci scandal. Îţi fac un scop din asta...Bă, te imploră, nu am văzut aşa ceva! Probabil aşa cred ele că tre' să fie un bărbat; nu bărbatul e prost şi mârlan, că se coboară la nivel de animale şi dă cu pumnu'! Femeia o cere! Se roagă, plânge, imploră! Are o plăcere masochistă să fie îngenunchiată! Pe cuvânt dacă am mai văzut aşa ceva...
"Da' te rog...urăste-mă! Dispreţuieşte-mă! Înjură-mă Bate-mă! Siluieşte-mă!"
"Păi nu pot, draga mea...că eu te iubesc! Cum să fac aşa ceva?"
"A, da? Atunci suge-mi tocu' şi dispari, că nu am nevoie de papiţoi la uşă!"

Deci n-am înţeles de unde vine asta cu ne-datul în femei. Teoretic, într-o lume utopică, nu trebuie să dai în nimeni, Dar ghici ce? Realitatea nu-i chiar un vis şi-s unele care dacă nu le atingi, nu se simt femei. Sunt acele neîmblânzite nesupuse, care nu învaţă respectul decât din dominare. Aşa cum bărbatul consideră instinctiv că o femeie e bună de prăsilă dacă are doldora de piept şi şoldurile late, femeia considera instinctiv că un bărbat e puternic e un dictator. Beţiv, curvar...dacă e cu respect, mai contează? Ea vrea să fie supusă! Acuma...financiar, de preferat; dar nu suntem toţi beizadele! Şi-apoi şi ăia-s nişte ciumeţi de bat gagici ca pe fasole! Aşa că vine reversul: "Băi frate, te pricep că n-ai bani. Se-ntâmplă, asta e! Dar să nu fii în stare nici să mi-o dai peste ochi? Chiar aşa? Cârpă ce eşti! Mai suge-mi tocu' o dată şi marş din faţa mea că nu vreau să te văd! Când oi avea chef, te chem eu...nu vii tu de capul tău, că ţi s-a zbârlit năravu-n tine! Înţelesu-m-ai?"

Şi nu ştiu de ce, fumăcioasa îmi pare fix genul ăsta de femeie. În primul rând, că-i arogantă...crede că i se cuvine totul oriunde şi oricând. Ceea ce n-ar fi atât de uluitor, că doar d-aia e specie de bucureşteancă, să aibă un moţ în plus! Chiar şi într-un autobuz.
E genul care se visează în capul ei, care se apucat de fumat taman ca să arate că are ouă la ea şi e independentă. Şi apoi, violemţa cu care se repede la bătaie...dar şi victimizarea afectată pe care şi-o asumă când i se răspunde cu aceeaşi monedă. Ea dă, ea ţipă! Muahahahahaha!!!! Mă nenorocitule, ai făcut lezmajestate! Cum ai îndrăznit să dai într-o femeie? O fe-me-ie!

No, scuze doamnă...nu ştiam că tre să vă fac statuie doar pt că v-aţi născut cu p..oşetă!!
Manole, ia treci, bă, 'ncoa, să-i faci la asta un edificiu! Tu nu vezi că stă FEMEIA pe femeia asta mai ceva ca balega pă poiană?  

joi, 9 aprilie 2015

Întrebarea de o mie de puncte

Fraţilor şi cumnaţilor, am şi eu o problemă, că tot suntem în plin sezon duhovnicesc: Cine este Dumnezeu? Ce este El?

Pare o întrebare simplă, ştiu. Religia ortodoxă (trebuie să menţionez asta, pentru a nu face confuzii..că doar religii sunt pe planetă câtă frunză, câtă iarbă! Omul şi religia, fiecare e cu definiţia ei, cu Dumnezeul ei) ne învaţă că Dumnezeu e Totul şi Nimic. Orice am putea spune şi nimic din ceea ce spunem. Frumos, ce să zic?
Dar mai concret - despre ce vorbim? Să desenăm o teorie cu creionul pe hârtie este o joacă de copii; dacă după această ispravă mai spunem şi nişte cuvinte mari, preferabil cât mai neinteligibile, chiar părem deştepţi. Dar pâna la urmă, 1 şi cu 1 fac 2. Halatu', halatu', cât e halatu'?
...că nu trăim din vorbe şi nu suntem mai minunaţi dacă slobozim pe gură nişte cuvinte. Doar avem impresia că suntem. Cum ne zicea un profesor în şcoală: "Mă copii, să ştiţi voi, de la mine: diferenţa dintre un om cu studii şi unul fără studii este limbajul, esenţa e aceeaşi. Nu reinventează nimeni ştiinţa, staţi potol!". Probabil ăsta era în cârdăşie cu un alt profesor de la facultate, care ne îndemna, prin anul terminal, să trecem la utilizarea unui limbaj specific inginerilor - că doar nu am făcut degeaba o şcoală. Ceea ce mie mi se pare foarte amuzant...după mintea mea, un căcat e un căcat, indiferent că-i zici "rahat" - mai pentru pudibonzi, "scrânjoi" - pentru băeţii de cartier sau "materie fecală" - pentru inteligenţi. În puii calului, arată la fel, miroase la fel, are aceeaşi textură şi culoare! Ce ne frecăm atâta pe după vişin? E un căcat. Punct!

Doar că, eu nu mai vreau cu teorii. 
Aşa că revin cu întrebarea: Cine, ce este Dumnezeu?



Păi ce să fie? Discutabil, în funcţie de cum pleci urechea.
Pentru copiii de 3-4 ani,  El este prezentat ca un bătrânel foarte minunat ce stă pe nori şi te recompensează sau te pedepseşte, în funcţie de ceea ce faci pe acilea, cu proprii semeni. E ca-n Matrix: iei pilula albastră cu caramangeală, sau p-aia roşie cu daruri multe :) Destul de simplu pentru mintea lor.... Învaţă şi ei câte ceva bun, li se modelează personalitatea către ideea de Bine; de obicei, indiferent de vârstă, natura omului este înclinată spre rău, binele venind doar printr-o constrângere. Deci, dacă îi spui unuia că este sub observaţie 24/24, 7 zile din 7, chiar şi atunci când se crede singura fiinţă de pe planetă, ce să vezi? Omul acela va face ceva descris ca fiind bun. "Nu rupe această carte, că te vede Dumnezeu; dă la pagina 37 şi-ai să vezi numele meu". Ceva aşa.

Pentru unii nu există Dumnezeu...pentru alţii există dar e un extraterestru mai şmecher, plin de nave extraterestre şi puteri extratereste, care face ce vrea fibra lui extraterestră. Unii zic că-i reptilian, alţii că-i anunnaki. alţii că-i inunnaki, alţii că-i Energie Creatoare, Conştiinţă Colectivă, Mama Natură, Matrice Universală sau ansamblul legilor fizicii.
Hmmmmm...neinteresant. Teorii şi iar teorii, mi-e silă de ele! Vreau practic, faptic. Concret, palpabil. Substanţial, tangibil şi cu un contur adecvat. Lasă-mă cu teoriile, că nici la wc nu-s bune - nu ai cum să te ştergi cu ele la obraji! 


La dat din gură şi emanat idei menite să schimbe cursul istoriei suntem aşi cu toţii. Cum se trezeşte vreunu' care crede că-i cult în cap pentru că a citit trei horoscopuri, cum cloceşte o idee genială şi îşi caută adepţi, să-şi înfiripe o nouă mişcare religioasă... Şi-apoi să te ţii seminarii şi colocvii de educare a prostimii, toate cu bani - că vorba 'ceea: o fi Dumnezeu un Duh, dar tre' să mănânce şi gura propovăduitorului ceva! Că doar nu şi-o răci-o de pomană...! Băi, tu de colo! Când ţi-o făta mintea nişte pui, dă, trăi-ţi-ar, şi mie unu', nu fi zgârgiog - că-ţi creşte o floare Rai dacă dai de pomană! Chiar nu ţi-e milă de mine, să stau ca păpădia-n câmp şi să n-am şi eu măcar o umbră de cunoaştere?

Dar cum nu îmi place să aştept şi de obicei nu dau izmene pe călător, purced să caut eu, de capul meu. Şi ce-mi zic? Dacă vrei pită, unde te duci? La fabrica de mobilă? La piaţa de zarzavaturi? La d-alea confiscate? Nu, nu...meri ca omu', la pitărie. Păi dacă vrei să-l cunoşti pe Dzeu, nu cauţi la Scriptură? Normal că da.
Prin urmare, citesc. Şi ce găsesc? O lume idilică, frumos ordonată, cu reguli stricte şi uşor de reţinut. Aproape ca în poveştile nemuritoare...Bunul, Răul şi Urâtul, fiecare cu rolul său specific, conform scenariului prestabilit. Nu trebuie să fii savant de renume mondial să pricepi despre ce e vorba...crezi, faci, te rogi. Şi iubeşti. Cum era aia?  "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău  şi cu tot cugetul tău [...] iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii." (Matei 22, 37, 39, 40). Greu? Sincer acuma...mie nu mi se pare că lansez rachete pe Lună! Trebuie să fii tălâmb şi oleacă trepanat să nu înţelegi aşa ceva!

Problema mare e cu definirea ideii de Dumnezeu...pentru  că nu poţi iubi ceva cu tot sufletul, dacă nu ai habar de el. E ca şi cum ai spune că eşti fan Antonia, dar tu nici măcar n-ai aflat că fata asta vieţuieşte pe planetă. De aceea El trebuie descris, să ştii cu ce ai de-a face! Pe hârtie e uşor...dar când translatezi modelul de laborator peste mediul real, observi ceva ciudat: fiecare idee este contrazisă la milimetru! Într-un mediu controlat, Dumnezeu e totul...în realitate nu e nimic!

Realitatea, viaţa de zi cu zi , e un haos. Este o modă atroce cu cercetarea sensului vieţii, toată lumea e într-o continuă fierbere spirituală, în căutarea ACELUI SENS. Şi cu toate acestea, î orice domeniu al vieţii vezi că nu mai contează divinitatea, nu mai contează dragostea, nu mai contează cuvintele...nimic! În practică, dacă ai bani şi sculă tare, muţi la cur pe orişicare. Atât! Asta-i regula de aur a vieţii; la asta se rezumă toată existenţa umană, în cele din urmă...la ce bagi în gură şi ce tragi pe mână! Restul e tăcere! Umplutură de legume pentru cardiaci! Umbli cu Dumnezeu în gură doarpentru că aşa se face în anumite cercuri, dar El e doare un cuvânt gol, folosit în funcţie de circumstanţe şi de chef. Dă bine să-l zici, îl zici. Nu merge, bagi din top cu altceva, că doar ai de unde! După o vreme, constatţi că nu e bine...nu-i nimic! Şi aşa poţi retracta oricând, orice, oricum...Derulezi banda, stergi ce nu-ţi convine şi mergi mai departe fluierând, negând orice a fost înainte de sucirea atitudinii. Vorba zboară, dă-o-n mumă-sa! Cică scrisu' rămâne...aha, s-o crezi tu! S-a inventat radiera şi butonul de delete! Nimic nu contează, nimic nu rămâne dacă îţi pui în cap să nu rămână. Cu un cuvânt creezi o poveste, cu un cuvânt o retezi ca şi cum nu a fost niciodată. Prerogativa autorulu..."Eu te-am făcut, eu te omor". Scurt pe doi. Dai de.-un caz d-ăsta, ai pus-o! Ce să mai comentezi, că ţi-a dat cu "-nt", Pa! Ai FAZAN, ai pierdut! PAAAA!  Păi ştii...că ieri ziceai că-i alb...aşa, şi? Azi zic că-i negru. Mare schemă! Aşa am avut chef ieri...am fost sub influenţa băuturilor alcoolice...nebunie temporară...dezechilibru electrochimic...alege şi tu ceva de-aici! Ce nu-ţi convine? PAAAAA....

Sau dai peste câte unu de te spoieşte cu vorbe de duh...genul "guru wanna be". Scoate vorbele pe gaura gurii şi deja parcă te umple respectul, simţi nevoia să-ţi îndrepţi cravata şi să-ţi netezeşti ciuful. Ce mai, zici că-i rupt din mănăstire, ştie tot ce trebuie să faci ca să fii fericit. Mai contează că-i pielea papagalului şi nu e-n stare să-şi pună ordine-n propria viaţă? Vorbeşte frumos despre cele sfinte, despre minuni întâmplate la tot pasul şi îţi spui: Uite aicea, un om special! Dumnezeu îl iubeşte şi ia uite cum îi dă mici bucurii! Pare jigodie după alură, curvă de om după alegerile pe care le face uneori...dar prima impresie poate fi greşită. În rest tot o visare şi-un oftat. Ce să-i faci? Calea Domnului este îngustă şi grea, dar plină de fericire  şi durere mângâietoare. Îl primeşti în casă, Dumnezeu veghează; îl primeşti la masă, Dumnezeu cu voia lui. Şi-apoi îţi păleşte una pe după ceafă cu toţi sfinţii şi dumnezeii mă-sii, de-ţi băune creierii capului! Cu voia Domnului, să nu uităm. Sau aşa zice japiţa ordinară, ca să-şi acopere mârşăvia.
Hăăăă?  Păi cum aşa ceva?  Bă 'n gura mă-tii, tu te dai o făptură diafană plină de duhul înţelepciunii şi vas ales al duhovniciei, dar rupi cu dinţii şi calci în picioare tot ce ţi se pare că nu-i conform cu modul tău de a face lucrurile? Mâncate-ar lupii de oaie bearcă! Ştii ce? Ia-ţi tu vasul ales, bagă-ţi-l în trei litere şi maaaarş d-aci! Dă cu praf de mers şi dispari unde a-nţărcat mutu' iapa!! Lua-te-ar ciuma plus moartea! Tăvăleşte-te în chinuri! Stânga-dreapta, stânga-dreapta...mooooorii curvă nenorocită!

Deci...privind aşa în jur, ce constaţi că mai este Dumnezeu? Adunaţi în numele Lui sunt târle...dar oare este de ajuns? Că aşa zice la Carte: "...unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20)
Adunăturile le văd, nu-i problemă. Porcăria mare e că văd şi ticăşoşia...şi trag concluzia că unii doar se folosesc de divinitate pentru a-şi motiva slăbiciunea propriilor alegeri, pentru a fugi de reponsabilitate. Cum era ăla de şi-a omorât nevasta.."nu io, mi-a spus vocea lui Dumnezeu să fac asta!" Bă omule, tu eşti prost la cap? Asta-i explicaţia ta? Şi-acu ce-oi vrea? Să-l prind pe Dumnezeu de cracul pantalonilor şi să-L bag la bulău în locul tău?
Alţii îl folosesc ca pe un cal troian, o bucăţică de brânză dintr-o cursă de şoareci. Cum sunt toooţi ăia care-şi pun sutană şi vrăjesc lumea cu un acatist, ca să le obţină economiile. Sau lupii care vor să se dea oi, pentru a prosti proştii care le acordă încredere.
Iar alţii pur şi simplu îl tratează ca pe un tonomat, unde bagi rugăciunea şi-şi iese dorinţa gata îndeplinită, proaspăt aburindă. Asta-i o categorie aparte de idioţi, merită discutată separat. 

Doar că nimic din toate astea nu mă mulţumeşte şi întrebarea rămâne: Cine este Dumnezeu?

joi, 2 aprilie 2015

Cinzeci de umbre şi-atât

Am reuşit să văd şi eu Fifty Shades of Grey şi trebuie să recunosc, am greşit când am judecat în necunoştinţă de cauză. Filmul mi-a întrecut cele mai pesimiste aşteptări: este muuuuult, mult mai prost decât aş fi crezut vreodată! Atât prin ceea ce este, cât şi prin ceea ce îşi propune să fie.
Nu-i vorbă, că nu mi-am făcut un ţel în viaţă să-l văd...dar no! Chiar aşa, să desfiinţez cu atâta înverşunare ceva ce nu am experimentat? Urât, foarte urât din partea mea! Om rău ce sunt, marş la colţ!

Dar acum, sunt temă...şi afirm cu mâna pe suflet: porcărie mai mare ca asta nu am văzut în viaţa mea! Scene dezlânate, parcă rupte haotic dintr-un anume context misterios, actori de lemn şi o siropărie meloramatică ieftină, de la începutul până la sfârşitul blockbusterului fenomenal. Totuşi, până la urmă, scopul e atins: îi vezi pe unii cum şi-o trag în diverse poziţii, folosind diferite ustensile. În rest... te uiţi două ore ca o curcă-n lemne şi după ce se mai întâmplă ici-colo, încerci să intuieşti ce ar vrea să fie. C-apoi povestea e simplă: prin voinţa divină, Anastasia (o studentă capie ca o oaie  beată) se întâlneşte cu Christian Grey - flăcău de frunte şi cel mai râvnit burlac al zonei (pesemne nu a auzit de Burlacul de la Antenă...că se căpătuia cu harem dacă venea pe plaiurile mioritice!). Dar până una - alta, îi pică pe Anastasia...S-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Ea se-mpiedică de glezne şi BAAAANGG! Palancă la pământ!  Noroc că Dumnezeu mai ţine cu proştii şi nu se umple de sânge, cum am făcut eu când eram prin grădiniţă şi mi-am spart buza de colţul catedrei. Şi acum am frumuseţe de semn... Dar în fine! Ana e mai norocoasă; se ridică şi...şi... Minteni iei parte la o repriză de comunicare non-verbală: Christianu îi trimite ocheade, ea se uită stereo - c-apoi aşa se zice: când te fluturăceşte iubirea prin stomac, te înţelegi din priviri cu aleasa.
No, trece şi asta. Deja introducerea e făcută. următoarea scenă se petrece la aprozaru' de scule şi obiecte contondente unde lucră gagica - care, nu înţeleg de ce, tresare şi se sperie de câte ori apare mândreţea masculină în cadru. Acuma...eu înţeleg că stă carisma pe el ca muştele pe rahat...asta...fânu' pe căpiţă. Dar când te ia cu frison de cum îţi vezi viitorul suflet pereche, parcă n-aş zice că-i cu dragostea. N-are-a face; continuăm. Urmează un prin-plan la coadă la wc, când Ana îl sună pe Cristian să îi spună să nu o mai sune...iar el închide, apoi sună, apoi vine la ea ca să îi spună că nu mai vine la ea. HĂĂĂĂ??? Emoţie, frate! Se induce ideea unei drăgoşti interzise, apărute habar nu ai de unde, dar care nu trebuie să fie. Ceva aşa...cred. Eu asta am presupus - în capul meu, că la film numa ce vezi fătuca cum îşi vomită maţele şi povestea sare când îşi rezolvă şi ea fecioria că râdea planeta de ea! Şi-apoi se plimbă niţel cu elicopterul, se mai împrăştie pe câte-o canapea să-şi mai rezolve fecioria că poate nu i-a ieşit de prima dată...îşi ia bătaia necesară, se hodine, iar şi-o ia, iar se hodine, iar şi-o ia urât de tot, boceşte niţel şi gata. Asta-i tot!



Păi cum aşa ceva? Tot, tot, tot? Da. Atunci bine. Ce puii calului să zic? Sunt fan!

E o scenă fuuuuoaaarte tare la un moment dat, care ar fi bună, dacă n-ar fi atât de proastă! Nu-i mare schemă...încearcă şi fata să fie ademenitoare, cum a văzut în Basic Instinct, probabil. Moartea căprioarei, să-mi trag pălmi! Se freamătă sexy, îţi muşcă sexy buza sexy, se uită sexy cu ochii sexy...se chinuie, se sforţează, dar iese ceva gen cârlig de rufe agăţat de un cocean. Râsul de pe lume, nu alta! Tre' să-i pui etichetă că-i divă sexy...altfel să te trăznească  dacă nimereşti! personajul! Te uiţi aşa...semi-perplex: "Băi, ce-are asta? I-a pus cineva praf de scărpinat în chiloţi? O mâncă spatele? Îi vine să sughiţe şi nu poate?" Te-ntrebi şi tu, ca omu'. Până şi Grey rămâne stupefiat...ceea ce iar nu e neobişnuit, aşa stă tot filmul, prins într-o uimire continuă. Aer de bad boy, privire fixă - a la Iohannis, atât de plată că nu te prinzi ce-i în capul lui: îl taie nevoia să dea mâna cu un prieten...ar supune-o foarte dur pe duduie...ar mânca o şaormă. Dar mai contează? Tot o pisică! Probabil vrea să pară acel tip misterios, care emană extaz prin simpla prezenţă. Foarte bine...atâta că nu-i iese, neam!
În afară mai asta, nimic. Nada. Nothing! Zero barat!

AAAA!! Stai că uitai! Mai e ceva ce mi-a plăcut mult: cei doi porumbei se plimbă cu planorul, pe l-apus de soare.  Muzică romantică, fâl-fâl-fâl printre nori...păsărelele, privelişte mişto, râsete zglobii.
Nimic deosebit, veţi spune - şi poate aşa va fi; dar pe mine m-a uns pe suflet...mi-a adus aminte de copilărie, când alergam într-un suflet la aerodrom, să văd avioane, planoare şi paraşute. Ce să-i faci? Aveam şi eu o pasiune! Acum, cu atâta evoluţie tehnologică, e mai simplu...paraşute sunt peste tot! Iar avion nu mi-am luat deocamdată...însă am o prietenă ce lucră pe la un departament de reparaţii şi face lansări zilnice. Numai să las precomanda, că se rezolvă...mă lansează unde-mi doreşte sufleţelul!



Dar am deraiat de la subiect! Vorbeam de umbrele lui Grey, filmul cult al generaţiei următoare. Eu oi fi prea bătrân să-l mai înţeleg. Dar nu-i bai, că oricum nu pricep nici Valentinul, nici Dragobetul, nici Halloweenul, nimic!
Deci: Fifty shades of Grey...de ce-o fi pe locul întâi în topul încasărilor la nivel mondial pe anul 2015, habar nu am! Atâta lumet, atâţia fani...pentru ce? Care e ideea? Femeia e o japiţă care vine cu gânduri măreţe, dar când de de bani acceptă orice...bărbaţii-s nişte obsedaţi, care dacă nu îşi cotonogesc drăguţele şi nu le ţin din scurt, nu se-ntâmplă penetrarea sferelor de dragoste, Asta-i iubirea? Gentleman în societate, monstru în pat - cum este şi tagline-ul filmului?

Prin comparaţie, am văzut şi un film cu Elvis Presley, Fun in Acapulco. Băieţi frumoşi, fete frumoase, mici, bere, gagicuţe frumoase şi Regele! Marele cuceritor..ocheşte o fată, îi cântă o serenadă, ocheşte alta, îi cântă o serenadă...



Drăguţel, deconectant. Dar, văzut în lumina vremurilor actuale, pueril! Păi faze d-astea fac copiii prin clasele gimnaziale...hai adolescenţii de-a noua, dacă-s mai înceţi. Nu oameni în toată firea, de 20 şi ceva de ani! Astăzi suntem mai elevaţi, mai atoateştiutori, mai unşi cu toate alifiile. Nu mai credem că femeia rămâne gravidă dacă-i pune mâna pe sâni vreun bărbat - cum se întâmpla acum treij de ani...
Lasă-i unui copil de doi ani o tabletă conectată la net şi află de mic care-i treaba cu barza. Pă ce-i aia, trăim în minciună? Ne batem joc de dreptul nostru fundamental este de a şti, de a cunoaşte?!

De ceva timp tot compar şi analizez...înainte vreme, ştiai ce e bine şi ce e rău. Filmele îţi prezentau două poziţii: Binele şi Răul, Albul şi Negrul. Binele câştigă, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul, toată lumea fericită. Astăzi, tindem din ce în ce mai mult spre gri. Nu mai există Alb şi Negru, este doar Gri. Batmanul anilor '60 era bun, Jockerul era rău. Batmanul anilor 2000 este un erou chinuit de tot felul de nebunii, care vrea să facă bine, dar iese rău, care face bine părând că face rău. În esenţă este bun, dar nu chiar aşa. E Cavalerul Negru care se vrea alb părând negru.
Iubirea anilor'60 era simplă...niţică joacă, un cântecel, o mângâiere inocentă, complimente, jocuri de seducţie, o bosumflare prefăcută, un zâmbet şi sărutul final. Dragostea anului 2015 cum este? Un "te iubesc" insinuat, nişte jordine întinse pe spinare, o biciuire ca la carte, lacrimi de durere, o partidă luungă, perversă şi gata..."I don't make love, I fuck..hard". Aşa zice Cristi Grey.

Acuma, nu-s nebun să judec viaţa după filme. Dar totuşi, cinematografia este un bun indicator pentru gusturile populaţiei, care se traduc, apoi, în încasări. Iar declarativ, toată lumea vrea minunăţii. Vorbim vorbe mari, preluăm şi shareuim citate spirituale, elucubrăm aforisme pline de sevă interioară. Ăăăăă...acum îmi vine în minte vorba unui prieten: "Băi, ăşti-s nişte curve de oameni!". Cred că ar avea dreptate, pentru a descrie categoria la care mă refer acum...pentru că, aşa cum un pom bun nu dă poame rele iar un pom rău nu dă poame bune, nici un om care se extaziază la Umbrele lui Grey  nu poate dori, în cămăruţa inimii sale, o dragoste inocentă, cu serenade şi bătuciri de gene. Iar astfel de oameni, femei şi bărbaţi, sunt mult prea mulţi!  


Şi până la urmă, ce dovedeşte asta?
Cred că ne arată cât suntem ipocriţi, cât suntem de disperaţi după un sens în viaţă. Cât am decăzut de mult în ceea ce simţim şi ne dorim.
Citeam mai dăunăzi un blog...Doamne fereşte! Era una care scria un manifest că la ce să îşi mai facă probleme că e la ciclu şi pătează canapeaua taxiului sau scaunul de la birou! Ce, e normal aşa ceva, dacă aşa a făcut-o natura! Se pătează, deci există! Bravo, minunat, aplauze pentru independenţă! Desigur, coru' de gâsculiţe au sărit la admirat...ceea ce e democraţie, fiecare crede ce vrea.
Dar mi-a stat pe vârful degetelor să-i scriu: Măi fată dragă, dacă tu te găteşti pentru o petrecere şi în taxi îţi aşezi minunatul dos fix în pata de sânge pe care a lăsat-o pe bancheta una independentă ca tine, cum te-ai simţi? Surprins plăcută, aşa-i?

Cam asta e lumea de azi. Femei cu barbă şi nume de cârnaţi câştigă Eurovisionul, Charliul militează pentru libertate neîngrădită, chiar dacă asta înseamnă nesimţire, inima se mulează pe gosimea portofelului, Grey cel cu ace, b(r)ice şi carice devine arhetipul iubirii, De l-ar vedea Don Juan, s-ar răsuci în mormânt!

Minunat! Să bem pentru asta!!

Notă Fifty Shades of Grey: 3/10.