joi, 31 ianuarie 2019

Drumeţind pe cărările istoriei

Nu ştiu ce-am visat acum câteva săptămâni, că m-am trezit într-o dimineaţă cu un ditamai dorul de ducă. Nu ştiam precis unde, dar parcă aveam mâncărici în tălpi şi nu stăteam într-un loc, nici cât ai fierbe un ou!
Azi aşa, mâine aşa...am tot sperat că depăşesc pornirea asta de a umbla teleleu prin ţară, că-i ditamai iarna afară! Da' de unde?! În loc să scadă, pofta-mi creştea într-o zi cât altele-n zece...de ziceai că-i odraslă de împărat, nu un nemernic de capricipiu! Văzând că nu-i chip să scap basma curată, m-am băgat în şedinţă şi am decis: "Bine, fie! Mâine-s turist! E bine"?


Am hotărât să vizitez Buşteniul, că nu am mai ajuns pe acolo de când eram a V-a - când am fost în excursie cu clasa, să vedem pârtia de schi. No, acum nu mă mai tenta acest preaminunat obiectiv turistic, că am ditamai derdeluşul în faţa porţii...prin urmare, am zis să mă urc cu telecabina pân' la Babe, că nu le-am văzut şi e păcat de dânsele - că nu-s peste pământ.  
Problema e că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg: când, în sfârşit, am ajuns la destinaţie, am aflat, cu stupoare, că telecabina nu merge de vreo câteva luni! Nasol moment... 
Stăteam singur în ploaie, la 9 dimineaţa, pe-o uliţă din Buşteni, întrebându-mă cu ce-o să-mi ocup toată ziua. Nu de alta, dar Buşteni e un oraş urât. Dărăpănat, decrepit şi mizerabil. Deci, ce să fac, unde să mă plimb şi ce să vizitez?

Tot umblând, aşa, muncit de gânduri, nu ştiu cum am făcut, că tot la pârtie am ajuns! Aia e, voia Domnului! Beau un ceai fierbinte la o terasă, fac un selfie şi bifez că m-am dat şi eu cu schiurile şi gata!. Păi nu? Ăsta era planul...care s-a dus de râpă, din nou: zona era pustie! Nu era weekend, că nu-mi place aglomeraţia deloc. Dar nici măcar o ţipenie de om, pe nicăieri? Tot umblând de colo-colo, am găsit nişte patroni de terasă, care bârfeau ceva, la o ţigară; doar că nu îi interesa prezenţa mea - şi-am plecat! Dacă nu aveau nevoie de banii mei, ce era să le fac? Să le cânt ode de închinare? Să le spun o poezie? I-am lăsat în treaba lor...

Şi m-am îndreptat spre ultima destinaţie din program: Castelul Cantacuzinilor. Era pe la prânz, deja, dar mă şi vedeam acasă până la sfârşitul după-amiezii, bând o cană de ceai, cocoţat în vârful patului.
Serios, nu mă aşteptam la nimic fenomenal. Eram deja aproape fleaşcă de la atâta ploaie, bătusem oraşul prin toate părţile în ultimele 4 ore, deci ce minuăţii se mai puteau întâmpla? 
Din depărtare, nici măcar castelul ăsta nu părea mare lucru...o construcţie gri, de a cărei existenţă nici măcar nu aflasem, până nu a menţionat-o o prietenă, într-o discuţie.
Aşa că iar am luat-o la pas, asteptând să fiu uimit.  Şi nu am regretat: vizita asta m-a bucurat atât de mult, că nu a mai contat nimic din ce s-a întâmplat până la acel moment! 

Ca să fiu cinstit, castelul, în sine, nu e mare lucru. Pe dinafară arată impunător; curtea înconjurătoare e destul de oacheşă iar priveliştea de pe terasă cică îţi taie respiraţia. Mie nu mi-a tăiat nimic, că era un nor şi-o ceaţă, de-ţi băgai deştele-n ochi, dacă nu erai atent ce faci cu ele.
Iar interiorul...ce să zic? Minuant! La vremea lui, adică... Pentru că acum erau doar nişte camere goale, cu pereţii văruiţi într-un verde spitalicesc. Practic, de admirat erau vitraliile de la ferestre, parchetul, câteva picturi originale din sala cea mare şi modelul bizantin pictat pe grinzi. Neinteresant!

...şi totuşi, fenomenal! Datorită ghizilor, care, prin cuvinte,  au reuşit să readucă la viaţă istoria acelor locuri. Fără ei, terminam turul în 5 minute - cu tot cu vizita la toaletă...dar aşa, am zăbovit pe acolo vreo 3 ore. M-au prins în poveste, ce să zic? Ascultam şi dacă închideam ochii, parcă eram transpus în timp: construcţia castelui...bogăţia prinţului...chefurile vremii...venirea comuniştilor la putere...confiscarea averilor, intrarea cu forţa în castel, furăciunea care a urmat şi ura cu care s-au acoperit picturile de pe pereţi cu nenumărate straturi de vopsea.
Locul mustea a ură! A fost prădat şi jupuit de orice valoare, n-am pomenit aşa ceva! 
De fapt, pe undeva înţeleg nevoia asta umană de a lua o amintire, când ajungi într-un loc deosebit. Şi eu fac d-astea: cum mă duc la vreo pădure, cum scrijelesc cu cuţitul pe copaci "G + R, U, G, O, A, S, M, N, P, C şi iarăşi R = LOVE" (da, da, ştiu că-s multe iniţiale, dar dacă am o inimă mare, iubesc şi mult - ca să o umplu); mă duc la Sfinx...pac! Smulg o pietricică d-acolo...cred că şi la Notre Dames de aş ajunge, nu mă las până nu răzui într-o sticluţă  niţică vopsea de pe pereţi, ca să am amintire pentru camera trofeelor de acasă!

...dar comuniştii au făcut-o în bătaie de joc! Au distrus şi au călcat în picioare trecutul, mânaţi de orgoliu şi de pretenţia că aduc ceva nou, mai bun şi mai echitabil. Problema e că nu tot ce e nou, e şi bun; şi nu tot ce e vechi, e prost.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.


Etajul castelului găzduieşte o galerie de artă. Pictură, grafică...eu am prin sculptură simbolistă.  Pietre, bolovani, blocuri de lemn, rădăcini şi fiare. Atât vedeam, dacă nu era domniţa ghid. Ghiguşa, mai pe scurt.
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!
Aşa şi eu: nu îmi mai amintesc prea multe de la galerie, dar ghiduşa vorbea aşa de frumos, că nici nu mă mai interesau cuvintele! Şi-aşa uit de la mână, pân' la gură...iar arta simbolistă are mereu nevoie de o traducere. Adică poţi să faci un turn de hîrtie igienică folosită şi să-i spui că este o metaforă pentru prăbuşirea Turnurilor Gemene - murdăria reprezentând odioşenia acelor zile - că nu te poate contrazice nimeni. Iar cine nu ştie despre ce e vorba, tot hârtie folosită va vedea -  că asta e, până la urmă! Asta visez, asta pictez! - vorba artistului!

Una peste alta, am înţeles că istoria, ca şi arta, nu este o sumă de date ce trebuie reţinute mecanic - ci o trăire pe care trebuie să o simţi, dacă vrei să o înţelegi şi să nu îi repeţi greşelile. 
Aşa că fiecare cruce dintr-un cimitir este o părticică de istorie. Fiecare nume, fiecare fotografie a trăit, a iubit, a suferit, a învăţat,  a luptat şi a transformat. Fiecare mormânt este o poveste, un roman. Sau un film de Oscar. 
Spre ruşinea mea, m-am obişnuit atât de mult cu împrejurimile, încât nici nu mai realizez că prezentul se sprijină pe numele celor ce au fost. Numele de pe monumente, numele de pe cruci sau numele pe care fiecare le poartă în propria inimă.

În timp, am uitat şi istoria noastră. Noroc cu un prieten care mi-a arătat un filmuleţ aniversar, fix despre acest subiect. Are 50 de minute şi iniţial m-am codit...parcă nu aveam chef să pierd o oră din viaţă, degeaba. Aşa suntem noi: în epoca vitezei, vrem totul de-a gata - d-aia au apărut şi articolele clickbait, cu 3 sferturi de ştire în titlu. E importantă hăhăiala, nu informaţia.
Totuşi, m-am ambiţionat şi l-am urmărit până la capăt...     



...iar acum ştiu cum s-a născut poporul nostru: romanii şi-au pus mustaţă de dac şi s-au transformat în români!

Să bem pentru asta! 
Fac cinste! Am un vin dulce şi bun... Cabaret Şovinion original -  producţie proprie, de la crâşma  de peste drum!



[Fleurie - Turns you into stone]

joi, 24 ianuarie 2019

...şi să dăm mână cu mână!

Mai ieri am serbat Ziua Internaţională a scrisului de mână.
"Perfect!" - îmi zic...şi imediat m-am gândit să o marchez şi eu, scriind o nouă postare. La tastatura, că doar nu-s nebun să o scriu de mână! Nu mai trăim în comunism, când toceam creioane şi tocam caiete întregi, scriind în oracol după dictarea gândurilor!
Acum ne-am modernizat şi suntem mult mai green; mâncăm sănătos, uniţi salvăm şi apărăm copacii, totul este eco şi scriem la tastatură - că d-aia suntem deştepţi şi am inventat-o! Ba, de la o vreme, este chiar şi virtuală - ceea ce înseamnă că nu mai suntem nevoiţi să apăsăm  butoane ca ghiolbanii, ci le pipăim. 

No, şi cum spuneam, m-am apucat de scris. Nu de alta, dar oricum nu am altceva ce face, pe viforniţa de afară - unde ninge...ninge ca-n poveşti! Bine...ajungând în acest punct, întrebarea logică ar fi: "În care poveşti ninge, dom'le, că eu nu am citit pe nicăieri despre aşa ceva"...dar, în fine! Important e că ninge şi sunt foarte fericit!
Nu-mi place iarna şi gerul, dar ador ninsoarea. Scurt! Mă inundă o fericire de neimaginat când ies afară şi am încălţările curate PE TALPĂ, după o jumătate de oră de umblat aiurea! De obicei, oricât mi-aş cremui pantofii şi oricât ar sclipi, la 5 secunde după ce am trecut pragul casei arată de parcă vin de la săpat şanţuri. Dar nu şi pe zăpadă...când nu mai există praf, bălţi, nămol sau târmoceală, ci doar o întindere fără margini de cer şi pământ, mai albă ca laptele - ceea ce mă trimite în al nouălea cer!

Păi na, ce să facem? Mă bucur şi eu cum pot; măcar la bocanci să fiu curat, că la inimă...Dumnezeu cu mila...Sunt mai negru ca un negru-n întuneric! Serios, atâta răutate n-am mai văzut la nimeni - deşi, dacă mă uit în jur, se vede din avion că se fac eforturi clare să fiu detronat de la conducere.
Mă gândeam la asta şi azi: tot poporul era cu unirea-n gură, aplaudând diverşi guvernaţi ce rosteau discursuri sforăitor de înălţătoare, despre strămoşii care au luptat cu abnegaţie, viziune şi spirit de jertfă pentru realizarea năzuinţelor populare - nu ca penalii de astăzi, care fac, dreg şi răstoarnă abuz.
Ceea ce, pe undeva cam aşa este...în trecut, oamenii erau mai uniţi. Uniţi în foame, în necazuri, sau la cozi...dar se respectau unii pe alţii. Inamici dacă erau, tot aveau o onoare şi o demnitate.
Prin urmare, despre ce unire mai vorbim, când fiecare vrea să fie mai buricul pieţii decât celălalt? Chiar şi conducătorii ţării, care cică-s socotiţi ca exemplu pentru naţiune, s-au dus unii hăis, la Iaşi, alţii cea - pe la Focşani - sau oriunde au nimerit mai mulţi adepţi, ca să evite huiduielile. Nu s-au putut uni nici măcar de ochii lumii, să dea bine la poză - oricât de falsă ar fi fost ea.

Concluzia: 
În plan general, etapa cu "iubeşte-ţi apropele" e o iluzie, iar  îndemnul "Ce ţie nu îţi place, altuia nu face" s-a transformat într-o simplă înşiruire de cuvinte. Păi când ieşi pe stradă şi dai cu scuipat în cine crezi tu că merită, cam ce părere-ţi faci? Cineva care se voia şugubăţ a sugerat că o fi fost vorba despre un scuipat anti-deochi...da' mă gândesc şi eu, ca prostu': acum e cu politica şi toată lumea se pricepe la ea, deci o poate comenta - inclusiv eu :D. Dar dacă vreun contribuabil se simte nedreptăţit de  totalul de plată pentru factura de lumină şi după ce decide în cap la el cine e vinovat, trage nişte scuipaţi în capul fătucii de la ghişeul de plată şi-i mai spoieşte cu noroi şi maşina proprietate personală?
Se poate întâmpla? Normal! Nu aşa se susţine justiţia şi se luptă cu nedreptatea?

Când vandalizezi sedii de instituţii, hărţuieşti oamenii pe stradă sau îndemni la genocid şi călcat în picioare - cum au făcut berleuzii ăia de deputat PSD şi protestatari rezistenţi, cam la ce armonie te mai aştepţi? La ce sărbătoare? Condamnăm crimele odioase ale trecutului, care de obicei au fost justificate prin voia Domnului, civilizare sau eliberare, în timp ce noi ne lovim cu pumnii în piept că suntem şmecheri, democraţi sau umanişti şi de-am fi trăit atunci, nu am fi luat parte la vărsarea de sânge nevinovat.  Doar că şi acum avem aceleaşi instincte şi facem fix la fel, sau mai rău.
Şi-apoi sărbătorim unire? Mică sau mare...pentru ce?

M-am detaşat de foarte multe lucruri în ultima vreme şi refuz să mă mai implic în acţiuni cu caracter general, pentru că ţin la liniştea mea şi am o incapacitate nativa de a dezvolta partizanate d-astea prea înfocate. Aşa că stau, privesc şi mă mir cât de mult decădem ca societate, luptând în slujba unor idealuri care nici măcar nu ne aparţin, ci doar le preluăm schematic, de pe unde apucăm.

Uite aşa a trecut Centenarul, a trecut şi Mica Unire şi iar nu am realizat nimic. Manifestăm, aplaudăm, dansăm, huiduim, lăcrimăm şi cinstim cu gura, înjurând cu inima -  apoi ne întoarcem exact unde eram şi înainte.
Dar cu ce ne-am ales după toate aceste momente festive? Cu mai nimic...

Pe plan personal, însă, eu am realizat că sunt patriot şi am decis să-mi servesc patria.
Iniţial mă gândeam să o invit la masă şi să o servesc cu o conservă de fasole de la Scandia, asezonată cu niscavai cârnaţi de Pleşcoi, garnisiţi cu cartofi prăjiţi de la Mac - cumpăraţi cu mâna mea. Atât că mi-e teamă de refuz, că nu ştiu să mă descurc nici cu o domniţă, d-apoi cu o patrie întreagă! 
Aşa că m-am hotărât să ţintesc oleacă mai sus...



...şi să-mi surprind prietenii: Îmi voi alege o carieră militară! BAM!!

Oricum, de mic voiam să mă fac puşcaş marin! Dar nu chiar puşcaş, că-mi plăcea mitraliera...şi nu chiar marin, că nu mă cheamă aşa!
Mamă, ce mişto...parcă mă şi văd echipat în uniformă, cum ies , mândru, la salut:
"Mitralior Zgăbearţă Iftode, să trăiţi"!



No, ia spuneţi: V-am surprins? V-am dat pe spate?

Eu chiar am planuri mari! Vreau să fiu cel mai bun! Cel mai bun dintre cei mai buni, chiar...şi dacă-s serios, poate 'oi umbla şi prin lume, cu diverse delegaţii. Mai ştii? Pe cuvânt de nu fac cerere la direcţiune să apăr şi ţărmurile Japonie, să-mi trăiesc şi eu fantezia. Mai trag o salvă, mă mai dau şi cu câte o geisha...viaţă, frate! Dacă-mi surâde norocul, poate mă întorc acasă şi cu o japoneză mică, brunetă şi drăguţă, să o prezint părinţilor. Ce-ar fi?

Nu-i vorbă, că japoneze am găsit şi pe la noi. Şi mici şi mari, după gusturi:



Doar că-s cam ieftine şi mi-e să nu fie piratate, sau făcute în China. Dacă nu-s de calitate, te pomeneşti că alea mă lasă cu ochii-n soare, când mi-o fi lumea mai dragă!
Aşa că, dacă tot o să am ocazia, nu-i mai bine să le iau direct d-acolo, de la mama lor? Eu aşa zic...

În cinstea momentelor de fericire care mă aşteaptă în viitorul lucrului bine făcut şi special pentru ziua din această zi, propun un toast din suflet: Să trăim BINE!!
...şi să sărbătorim, apoi să înfăptuim! Doar că cu flegme, mui (bien) şi sticle incendiare, ca golanii de pe marginea şanţului, ci cu onoare şi o neclintire mai durabilă decât cea a războinicilor de teracotă.



[Drum Bun - din Filmul "Pentru Patrie"]

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Să ne urnim!

Mulţi ani trăiacă, mulţi ani trăiască, la mulţi ani! La mulţi ani ziua de azi şi bine ne-am găsit în 2019. 

...prilej de mare bucurie şi fericire, desigur! C-apoi, de ce nu ar fi? Avem şansa de a da startul unui nou capitol al vieţii, de la capăt de rând şi cu aliniat.  Aşa că, dacă tot suntem la început de an, propun să ne facem planuri de mărire-ntru viitorime.

Eu, spre exemplu, am decis să mă schimb. De şosete, mai ales...că s-au găurit, săracele, de la atâta purtare. Mă doare inima şi-mi pare rău de dânsele, că mi-erau tare dragi! Unde mai pui că, de la o vreme, ţineau loc şi de bocanci...aşa erau de ţepene! Tablă zincată, nene! Mergeam prin zăpadă şi prin zloată, fluierând! Ziceai că-s încălţat cu amfibii, aşa erau de etanşe! 
E-he! Amintiri...

Dar nu contează...viaţa e frumoasă, în continuare! Încep un nou drum şi mi-oi găsi eu, din nou, perechea potrivită! Mă tot gândesc să-mi înnoiesc ciorapii cu Star Wars, că îi am de vreun an la vitrină şi n-am îndrăznit să-mi bag picioarele-n ei. Toate ca toate, dar nu-mi pot bate joc de un simbol mondial, când am eu chef... Mai întâi trebuie să apară o ocazie foarte specială pentru a-i purta - şi-am uitat să-i iau la revelion. Poate la Paşte?

În fine, vedem! Momentan, însă, cred că este mai important să mă ţin de nişte principii morale mai sănătoase, că nu-i în regulă. Un prieten mi-a şi dat secretul pe tavă:  adevăr, compasiune şi toleranţă. 



[Fă-te om - B.D. în alertă]

Încerc să le urmez, ce să zic? Serios, altfel nu mai merge treaba...pe zi ce trece, observ că lumea e din ce în ce mai rea şi mi-e să nu se ia şi la mine, dacă nu am nişte idei fixe-n cap. 
Uite, spre exemplu dăunăzi: umblam şi eu, frumos-elegant prin oraş şi ce-mi văd ochii: ditamai afişul A3, într-o vitrină:



Mi-a stat inima-n loc! Aşa de tare ne-am înnegrit la suflet, că lichidăm bluze şi cămăşi, acum? Trist, foarte trist! Asasinilor de bumbace şi fibre nenaturale, ce suntem!
Lichidezi un câine...am înţeles; poate te-a muşcat. Lichidezi o muscă...te bâzâie. Ok. Lichidezi un om...nu-i frumos, normal! Hai să zic, mai treacă, meargă...poate a fost o autoapărare. Da' cămaşa ce ţi-a mai făcut? Că nici măcar nu are gură, săraca, să te înjure când nu o speli! 
În aşa hal am ajuns de haini, că lichidăm şi necuvântătoarele? Păi în ritmul ăsta vom distruge tot ce ne înconjoară: azi lichidăm o cămaşă, mâine un costum, poimâine o garderobă întreagă...de-o să ajungem să umblăm goi pe stradă, că nu vom mai avea cu ce ne îmbrăca. 
Tulai, vai!!! Şi o să dispară şi moda! Aoleu!!! Păi moare de foame Botezatu, că nu mai are pentru cine să creeze chiloţi! Dispare CaMaiou-ul, Puta Madre, Zarea, Calvin Kelvin, LaCoaste...toate îmbrăcăturile astea nobile, care ne populează mintea! Apoi, fără cumpărători, intră economia-n colaps şi pac! După câţiva ani de criză, dispărem ca specie! 

Da, aţi citit bine. Apocalipsa poate începe de la o cămaşă. 
Aşa că d-aia zic: compasiunea e secretul! Compasiune pentru tot aproapele, indiferent dacă mişcă sau nu. În definitiv, ce rău faci, dacă eşti mai milos decat prevede legea? Mai catolic decât papa?

Oricum, asta e utopie, deja...un vis frumos! Noi nu ne mai înţelegem om cu persoană şi visez să compătimim necuvântătoarele?! Ha!
Păi uite, colea, cine suntem:


Eu vreau, în principiu. Trăiesc pe picior mare şi nu mă mai ajung cu banii, deci un job ar fi mană cerească. Adevărul e că nu ştiu să coafez sau să frizerez, da' învăţ, că-s băiat deştept! Vorba aia, am terminat o facultate întreagă...cât de greu poate fi să tai nişte păr nedorit?  
Problema e alta: cum mă angajez în procent de 40%? Eu vreau să lucrez întreg, nu pe bucăţi! Altfel...îmi trimit la lucru mâinile şi capul, na! După socoteala mea, cam atât ar reprezenta 40% din frizerul ce voi fi. Bun... şi cu restul ce fac, mai ales când restul ăsta-i ataşat de partea care lucrează, nu un bagaj pentru remorcă! Că nu-s de lego, să mă demontez, nici pizza - să mă porţionez. Şi până la urmă, de ce nu sunt tolerat într-o singură bucată de 100%? De ce? 
Vreau să mi se dea o explicaţie şi aştept ca vinovatul să îşi dea demisia! Sunt cetăţean european şi am drepturi! Am zis!!  

Gata, închei aici...că nu vreau să mă enervez chiar aşa, de la prima scriere! Plus că e sărbătoare!!!
Deci: închin un pahar, în sănătatea noastră! În cinstea ta. 
Şi mai beau un pahar, pentru că trebuie să fim, nu să avem! Să trăim, nu să vieţuim! 
Hip hip, URA!! 



[Lindsey Stirling ft. Andrew McMahon - Something Wild]