Bilanţ de final (de an)

Na, c-a trecut şi Crăciunul! Am fost mai buni, am dăruit şi am zâmbit... dar acu' e timpul să revenim la vechile obişnuinţe - c-apoi obişnuinţa e a doua natură a omului. Şi oricât am spune că de mâine sau de săptămâna viitoare vom fi altfel, orice schimbare e temporară şi de faţadă, pentru că suntem ceea ce suntem. 

Deci...să fim! 

Şi mai ales, să fim gata de bairam şi-o altă paranghelie, că vine revelionul peste noi...  Iar dacă nici acum nu-i rost de mare petrecere, atunci când?? Vorba 'ceea: "pentru a face ceva, nu există nici un timp mai potrivit decât prezentul". Concluzie: PETRECEREEEE!!!!

Da' până la miezul nopţii mai este; şi cum numele lunii ianuarie este inspirat de Ianus, zeul roman al uşilor, al alegerilor, al începuturilor şi al sfârşiturilor, propun să fructificăm vechea tradiţie a bilanţului de la final de an şi să analizăm cu ce am rămas din anul 2023... ca să privim, încrezători, spre noul an.

No... na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o!

Toată lumea face bilanţul anual al propriei activităţi şi bifează pe listă obiectivele îndeplinite sau scopurile atinse. Unii se laudă cu caii lor, alţii cu căruţele lor; unii vorbesc despre călătoriile lor, alţii se mândresc cu multitudinea de cărţi citite. Unii îşi fac un top al celor mai bune filme pe care le-au vizionat anul acesta, alţii trec în revistă successssss...urile :D pe care le-au marcat de-a lungul anului. "Câte bordee, atâtea obicee"...ce să zic? 

Problema mea e că nu ştiu ce bilanţ să fac! N-am influensărit pe nimeni; de fapt, n-am fost în stare să mă schimb pe mine, d-apoi să-i mai modific pe alţii! Nu am doborât recorduri de lectură, nu m-am plimbat prin colţuri exotice de planetă şi nici măcar nu am depăşit vreun record local, infinit de mic. Ca să fiu brutal de sincer, habar nu am unde a fugit şi anul acesta, că n-am apucat să fac mai nimic! 

Mda.. şi tocmai pentru că nu am ceva interesant de povestit, m-am gândit să-mi fac o listă cu lucrurile pe care nu le-am făcut (nici anul acesta)...dar, de care sper să mă achit la anul. Spre exemplu:

- Nu am ajutat suficient. 

Ori de câte ori mă simţeam mărinimos, ofeream doar câte-o unghie de ajutor. Insignifiant, putem spune... Dar, de la anul, poate reuşesc să dau măcar un deget de sprijin. Şi pe termen mediu şi lung, dacă lucrurile merg bine şi studiez cu atenţie cărţile de auto-dezvoltare potrivite, poate 'oi ajunge să întind, cu toată inima şi-o mână de ajutor. Sper. 

Adică, na... omul are dreptul să viseze, nu-i aşa? 

- Nu am învăţaţ tot ce trebuia din situaţiile prin care am trecut. 

O fi ceva nativ, pentru că am un mare defect: prind greu şi uit repede. Aşa că nu se lipeşte de mine nici o experienţă şi constat, cu uimire, că încă fac greşeli pe care le făceam şi acum douăzeci de ani. De ce? Probabil că de rapid ce sunt... şi ori de câte ori mă urmăreşte inteligenţa, eu fug mai tare decât ea. Şi uite aşa, mă comport fix la fel, aşteptând mereu un rezultat diferit. 

Dar de la anul...s-a isprăvit! Mă întorc la 360 de grade şi voi fi un alt om! Unul nou şi de nerecunoscut!

Asta-mi doresc! Să fiu atât de schimbat, încât să nu mă mai recunosc nici măcar eu, atunci când mă voi uita în oglindă!

Pentru început, am zis să mă blonzesc la păr cu apă oxigenată, că mă ajunge senectutea şi cam albesc. Apoi, mă gândeam să-mi las barbă în carouri şi să încep să port ochelari de soare triunghiulari. Şi-apoi...mai vedem: mi-oi schimba şosetele, iar de-o fi chiar musai, poate fac vreo schimbare totală şi-mi iau şi tricoulcel roz, cu Sailor Moon! (că mi-l doresc de când eram copil şi mă uitam la desenele cu dânsa. O cântare! Mai ales când se transforma: "PUTEREA PRISMEI LUNATICE... MACHIAJ!!!" / "Moon Prism Poawer, Make Up")  :D

DA!!!! De la anul, voi fi altfel! CU SIGURANŢĂ!

- Nu am fost prezent în prezent. 

Desigur că picioarele ajungeau unde era necesar... dar capul era plecat, nenică! Am o minte foarte împrăştiată şi una-două, mă fură peisajul; aşa că, în loc să mă fi concentrat pe ceea ce trăiam, pedalam cu nebunie spre frumuseţile romanţioase din trecut (care, fie vorba între noi, n-au fost chiar atât de mirifice pe cât vreau să mi le amintesc) sau mă rătăceam printre meandrele iluzorii ale viitorului. Sunt cu mintea peste tot, dar numai acolo unde trebuie să fiu, nu-s!

De la anul, sper ca percepţia mea de viaţă să se schimbe. Am auzit că aduc nişte percepţii noi la magazin şi o să-mi iau şi eu vreo două sau trei, ca să am de rezervă! Neapărat! 

- Şi, poate, cel mai mare eşec dintre toate este că nu am reuşit să chem şi eu televiziunea, ca să mă filmeze când dau moneda de-un ban unui sărman. Păi dacă nu se vede determinarea care mă împinge să-mi sacrific confortul personal pentru a dărui celor mai puţin norocoşi măcar o secundă de bucurie, ce-am rezolvat? Dacă nu apar pe imagini cu încetinitorul, tristeţea de pe chipul neajutoratului, hotărârea din ochii mei de a face un bine, nedumerirea şi apoi lumina care cuprinde chipul sărmanului când vede că şi el contează pentru cei din jur, la ce mă mai apuc să fac milostenii? 

Vreau să se difuzeze reportaje despre acest eveniment, vreau să ajung vedetă mondială! Să fiu adulat, să mi se construiască edificii memoriale şi să devin un simbol clasic încă din timpul vieţii! Vreau să fiu de-o seamă cu înţelepţii antici; să se numească oraşe după mine şi chiar şi-un mic continent, că nu strică! 

... şi totul de la un bănuţ! 

Ce, nu se poate? Cu P.R.-ul potrivit, azi ajungi vedetă din orice nimic! Trebuie, doar, să crezi în visul tău!

Dar pân' ajung eu mare, plec la colindat - că vreau să strâng nişte bani la puşculiţă. Totuşi, trebuie să mă gândesc şi cu ce, pentru că plugul nu-l găsesc, buhai nu am, ceata de tovarăşi ia-o de unde nu-i, grâul mi s-a pălit în caserolă, iar capră... nu am de unde să fac rost. 

GATA, ŞTIU!!! Mă duc cu sorcova! Voi găsi o creangă de brad pe care să o împodobesc şi să sorcovesc cu ea! DA! Aşa voi face! :)

Hai, la mulţi ani!

Sorcova, vesela, 

Să trăiţi, să înfloriţi, 

Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir! 

Ca merii, ca perii, în mijlocul verii!

Ca viţa de vie, la Sfânta Mărie!

Tare ca piatra, iute ca săgeata,

Tare ca fierul, iute ca oţelul, 

Vacile lăptoase, oile lânoase,

Porcii unsuroşi, copii sănătoşi!

Câte cuie sunt pe casă, atâția galbeni pe masă!

LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI,

SĂ TRĂIŢI, SĂ NE DAŢI BANI!

 [Sandra N - Suflet  de dac]

E timpul să... (partea a doua)

Vin...săr-bă-torile, 
Viiiin... săr-bă-torile, viiin...

Venim cu iarna, e ca-n poveşti!

E minunat, e timpul să dăruieşti!

"Sărbători fericite"! - Coca Cola vă urează...

Vin sărbătorile, fraţilor! VIN!!!

Şi ce este mai bun decât vinul? Vin ŞI sărbători, exact ce mi-am dorit! Şi-n plus, iar e timpul să fiu mai bun - poate-mi mai spăl şi eu din păcate, că de! Încă n-am renunţat la o viaţă de succes... măcar pe lumea ailaltă, că aici m-am lămurit cu stă treaba!

Deşi... era cât pe ce să ratez spiritul sărbătorilor de anul acesta. Serios, nu vă mint!

Am fost busy în ultima vreme; aşadar, se-nţelege că n-am mai avut timp de televizor - iar fără reclama Coca Cola şi fără "Singur acasă", ce spirit de Crăciun să mai simt? N-am prins nici măcar "Greu de ucis"... iar fără reclame şi filme de sezon, de unde să ştiu eu că e timpul să iubesc şi să dăruiesc? 

Noroc că la barza chioară, Dumnezeu îi face cuib - şi dacă nu m-ar fi asaltat nişte cerşet... ăăă...colindători îmbrăcaţi în Moş Crăciun (şi care cărau după ei un casetofon portabil în care cânta Hruşcă despre ler), rămâneam blocat în autismul meu interior şi mă lua 2024 direct din pijamale! Da' la vederea Moşilor, m-a plesnit revelaţia că vin sărbătorile! Vin!

"EXACT LA TIMP" - îmi zic. Nu ştiu dacă Universul, prin vocea subconştientului, încerca să-mi transmită vreun mesaj, dar de ceva vreme, chiar simţeam nevoia să dăruiesc ceva şi mă întrebam de ce aş face asta. Că nici să-mi dau frâu liber nevoii nu puteam; fără să-mi spună cineva cum trebuie să fiu şi ce trebuie să fac, eu de unde să ştiu ce se aşteaptă de la mine? C-apoi, vorba aia: "când eşti în Roma, faci ca romanii"! - şi nu poţi să dăruieşti când îşi vine pe chelie, că bate la ochi! Mintenaş te pomeneşti cu vreo vizită de la ANAF, să te întrebe de sănătate şi de unde ai tu atâtea pomeni de oferit... ceea ce nu e bine deloc! De aceea zic: Dăruieşti când se dăruieşte, nu când ai chef!

Până la urmă, ce să ne mai stresăm cu atâtea dăruiri? Nu-s destule campanii de la fel de fel de firme care te roagă să le cumperi produsele, ca să poţi direcţiona câte un leu pentru amărâţi? Este scenariul cel mai câştigător: bifezi c-ai făcut fapte bune, firma se bucură că-şi vinde marfa, angajaţii ei au de muncă şi au de unde să-şi ia salariul, amărâţii îşi primesc leul de pomană, Statul îşi încasează impozitele pe activitatea firmei şi toată lumea e fericită!

Da' dacă te apuci să umbli cu bocceaua pe la curţi de sărmani...se duce ţara de râpă! Periclitezi siguranţa naţională şi ai şanse să intri la răcoare pentru fapte de terorism! 

Ce-s feţele astea? Nu mă credeţi? Păi explic acuşica: dacă nu cumpărăm cât mai mult, ce activitate are firma? Iar dacă ea nu scoate profit, dă angajaţii afară şi rămân oamenii muritori de foame; Statul nu are ce să încaseze, economia intră în colaps şi ne luăm adio de la un trai pe vătrai! 

Morala este că nu trebuie să ne mai zgârcim! 

Măcar acum, de sărbători...haideţi să haidem şi să cumpărăm de toate, ca să facem o faptă bună - fără stres şi fără pagubă! Haideţi SĂ FIM mai buni şi să ne gândim şi la aproapele nostru! Ce ne costă un singur click de pe card? Sunt zeci...nu! SUTE de antrenori personali, coacheri de succes şi influenceri care ne învaţă cât e de important "să fim", nu "să avem"! (Mai ales dacă le facem trafic pe conturi...ca noi să fim şi ei să aibă!)

Măcar acum, de Crăciun. "De Crăciun...fii mai buuunn...fii ADEVĂRAT...spune DA, nu spune NU, la Tuborg Christmas Brew"! 

Apropo de asta...

Tot în spiritul adevărului, psihologii recomandă că este timpul ca părinţii să renunţe la minciuna strufantă despre existenţa lui Moş Crăciun - o minciună care poate traumatiza iremediabil psihicul fragil al copilului. Serios, acuma! Îşi dă cineva seama cum se năruie întreaga lumea interioară a micuţului, când aude că părinţii îi pun cadouri sub brad - şi nu Moşul care ascultă pe la uşi, să verifice dacă puradelul a fost cuminte? Chiar vreţi să ne damblagim copiii pe viaţă? În halul acesta am ajuns, să-i stricăm de mici şi să le răpim şansa de a se strica singuri, pe parcursul vieţii? 

Păi...în loc să îi educăm despre viaţă pur şi simplu sau să le explicăm cum stă treaba cu sutele de mii de genuri, ca să le amplificăm toleranţa şi stima pentru viaţă, noi ne batem joc de ei?? HUUUUOOOOO!!!!! 

 

Desigur că alţi psihologi dovedesc că Moş Crăciun face parte din categoria minciunilor albe, care sunt bune - spre deosebire de minciunile negre, care nu sunt bune; au picioare scurte şi ies la suprafaţă ca untdelemnul.

Astfel că, minciuna Moşului - spun cercetătorii - i-ar ajuta pe copii să crească spiritual, să descopere empatia şi să îşi dezvolte plăcerea de a dărui. Ceea ce, aşa o fi.

Cert e că dacă eşti părinte care îşi creşte odrasla în ton cu ultimile răcnete ştiinţifice, te blochezi - şi pe drept cuvânt, dacă şi Moşul a devenit subiect de îmbârligătură şi contradicţie socială! Iar dacă nu ştii ce să faci şi tot aştepţi un sfat corect şi sigur, ghinion! Până la urmă, se pare că tot pe propria judecată trebuie să ne bazăm - ca să ştim ce să alegem! Şi indiferent de alegerea făcută, oricum e bine...

Nu te mai condamnă nimeni chiar şi dacă alegi să-ţi iei lumea-n cap şi să-ţi bagi picioarele în tot şi-n toate! De fapt, ai şi motivaţie ştiinţifică să faci asta - pentru că susţii o altă viziune proaspăt descoperită. Adepţii acesteia au inventat teoria "Holiday Regression" - care spune, pe scurt, că "sărbătorile de iarnă aduc anxietate şi stres". Ce atâtea cadouri,  pregătire, şi timp petrecut în familie, când părinţii şi prietenii te critică tot timpul? "Nu ai pus căciula"! "Iar fumezi"? "Cine e ea"? "Te însori cu un bărbat"? Pfffff... traume, traume...traume la tot pasul!!!

 Ia să stea fiecare la casa lui şi să-şi vadă de propria viaţă! Gata! Petreci la club, de capul tău şi scapi de stres, tulburări afective, boli organice şi tot felul de îndoctrinări nocive! 

E Crăciunul, ziua Naşterii Domnului - o sărbătoare  dedicată familiei, când E TIMPUL să iubim, să dăruim, să fim mai buni, să-l primim pe Hristos la masă şi în gând şi... să stăm liniştiţi şi singuri la casele noastre, că oricum suntem magici şi nu avem nevoie de stres şi anxietăţi. Important e să fie cele cuvenite pe masă, să curgă băutura şi să meargă muzica. Nu d-aia e sărbătoare? Mall-urile să fie pline, cluburile la fel... c-apoi p-acolo nu loveşte regresia de sărbători şi nu te critică nimeni, atâta timp cât faci consumaţie. Şi faci, că doar nu munceşti pe surcele! Iar dacă nu e distracţie nici acum, apăi când să mai fie?

Să bem pentru asta!!!

Şi să avem cu toţii sărbători liniştite, pline de bucurie şi speranţa într-o viaţă interioară mai bună. Să fim sănătoşi şi cu familia aproape... c-apoi, chiar nu pot achesa la regresiile astea moderne.

Hai, la mulţi ani şi-un cântec vesel să cântăm:

 

  [Colinde de Crăciun Tralala - Astăzi s-a născut Hristos]

E timpul să...

Nu am mai avut timp să mai scriu. 

Mi-am dorit să o fac, uneori am găsit şi subiecte care meritau discutate... ba chiar au fost zile în care  îmi compuneam în gând pasaje întregi de postări - cu promisiunea că le voi trece pe hârtia virtuală imediat ce voi avea ocazia. Însă nu se întâmpla aşa ceva...  şi când mă eliberam, nu mai aveam chef de nimic. Mă simţeam epuizat, iar gândurile mi se încâlceau atât de rău, încât nu mai ştiam de unde să le iau şi unde să le mai aşez. 

La un moment dat, am crezut că am eu o problemă, de am o aşa stare. Însă, privind în jur, am constatat că e foarte posibil să nu fi venit timpul potrivit pentru a scrie. 

Ştiu că sună foarte ciudat, însă... pentru noi, oamenii noului mileniu, timpul a devenit un fel de condiţionare pavloviană. Se ştie că permanent atingem noi apogee ale adâncimilor morale de bon-ton; facem parte din tot felul de comunităţi şi suntem plini de conexiuni magice; demistificăm misterele vieţii într-un ritm galopant, iar valorile absolute sunt atât concrete în vieţile noastre, încât călcăm în ele mai des decât în gropi - dar dincolo de asta, am ajuns ca nişte biete animale care reacţionează instant, la stimulul timpului şi a datei din calendar. Fără logică, fără judecată, fără raţiune, fără înţelegere, fără profunzime... dar mânaţi de un singur gând: "ESTE TIMPUL SĂ..."

S-a făcut de Valentine's Day? MINUNAT!! E TIMPUL SĂ NE IUBIM!! Şi toată suflarea omenească dă iama-n restaurante, să-şi serbeze dragostea... cu ursuleţi, ciocolată, flori şi desertul de după. Cum altfel să arăţi ce simţi, dacă nu intri în rândul lumii? Şi apoi, dacă nu arăţi conform STAS-ului în vigoare, cine te crede că simţi ceea ce spui că simţi?

Vorba cântecului: "Dacă-n fiecare zi, Valy Day ar veni, ce de ne-am mai iubi..."

Arc peste timp şi a venit Ziua Internaţională a Cărţii. Deci, E TIMPUL SĂ citim studii care arată că nu citim. Apoi, imediat se scandalizează cei care devorează n-şpe cărţi pe zi, pentru că cititul este viaţa lor şi asta trebuie să afle toate lumea. Sincer, pe mine mă sperie oamenii care citesc la pontaj, la fel cum mă sperie şi cei care nu deschid o carte nici dacă-i baţi. 

Dar nu contează... trecem peste, fiindcă vine Ziua Internaţională a Îngheţatei şi E TIMPUL SĂ mâncăm îngheţată! 

CUM? N-ai poftă??? Hmmmm... bag de seamă că te-ai nemernicit! Şi mă rog, cam când vrei să-ţi iei, dumneata, nişte îngheţată? De ziua cartofilor prăjiţi? De ziua pizzei, a hanoracului vărgat sau de Ziua Şosetelor cu Papion? Păi atunci se face ce s-a stabilit în acea zi că trebuie să se facă, nu faci ce vrei tu!

Alt arc peste timp... şi a venit sfânta zi de 31 octombrie. E Halloween, frăţică! 

Ce om să fii, ce inimă să ai în tine, încât să nu te costumezi în toate bazaconiile imaginabile şi inimaginabile, să nu te spoieşti cu ketchup şi să zici că-i sânge sau să nu-ţi munceşti mintea, ca să faci oamenilor prankuri cât mai sperioase? Pentru că nu mai avem păcăleli şi nici glume; toate idioţeniile se numesc prankuri. Ce să facem, dacă societatea avansează mereu şi tot înainte? Se ştie că nu poţi opri progresul, la fel cum se ştie că dacă scuipi contra vântului, te uzi. 

De fapt, mâine, poimâine, mă aştept să-l îngropăm şi pe Păcală. El era inteligent, şugubăţ şi făcea glume nevinovate...dar în lumea asta, Păcală nu mai are loc. Acum trăim vremurile lui Prankală - când te distrezi urmărind oamenii cu toporul pe stradă. Sau aruncându-le ghivece-n cap... sau punându-le petarde-n pantofi (c-apoi nu mai suntem la grădiniţă, să pui dulceaţă-n şoşoni). Asta-i distracţie!

Iar prănkuiala de Halloween it's a must sau ceva - că dacă nu provoci o ţâră de infarct nimănui, practic, ţi-ai ratat viaţa! De exemplu, ia uite acilea glume:

HAHAHA!!!! CE TARE!!! Ia uite, iaaaaa, Japonia!!!!! BĂĂĂĂ, cum s-a crizat puradelu'!!! Mai avea niţel şi murea pe loc!!! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!! Şi-aşa cred că a schimbat trei pamperşi!! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!!

...şi gata, că mă doare burta de râs! Băi, ce m-am distrat! E traumatizat copilul ăla pe viaţă, gata! HA-HA-HA-HA-HA-HAAAA!!!!

Culmea e că poate fi adevărat. Dar dacă e Halloween, e timpul să privim în ochi violenţa şi macabrul, ca să râdem de ele - că nu ne afectează cu nimic. Şi totul se acceptă, dacă e făcut la 'şto - cum era trendul mega la modă cu femeile care-şi aplicau pe poze nişte filtre cu ochi vineţi şi buze sparte, ca să spună că şi-au luat păruială de la jumătăţile din dotare. Ca prank, desigur.

Na! De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere... ce să mai zic?

S-a făcut prima zi de noiembrie. Boss, nu mai merge aşa! E TIMPUL SĂ privim violenţa şi macabrul în ochi şi să luptăm contra lor cu toate puterile, pentru că ne afectează! Dacă primim o palmă părintească la fund când avem un an... la treizeci de ani, copilul nostru interior se destramă şi ne strică toată existenţa de după. Dacă respiră cineva mai zgomotos lângă noi, ne-a şi stresat - pentru că ne-a luat din spaţiul personal şi ne-a violentat! Suntem atât de sensibili încât şi dacă se trezeşte vreum tălâmb să strige la noi, nu ne mai vindecă nici o duzină de psihologi! Iar eu, pentru că am folosit cuvântul "tălâmb", e clar că am discriminat, nemulţumit, traumatizat, odioşat, distrus nişte destine de oameni cu suflet magic...deci merit câteva schingiuiri! Dar nu acum, ci de Halloween, ca să fie prank şi funny. Şi să nu mă supăr.

Până atunci, cânt în gând: "Dacă-n fiecare zi, Halloween ar  veni, ce prankuri ar mai fi"... 

Da' nu-mi fac griji, pentru că timpul ne face să iertăm şi uităm... mai ales când E TIMPUL SĂ ierţi şi să uiţi.

Deocamdată, a venit 1 Decembrie şi E TIMPUL SĂ fim patrioţi. Iubirea de popor şi ţară, ne leşină...nu alta! Vorba unei reclame de la radio: "Măcar de 1 decembrie să fim patrioţi"! Aşadar, ce om să fii, dacă nu ai gura plină de laude la adresa Românicii noastre dragi, pământ strămoşesc şi plin de tradiţii?! Desigur că vrem o ţară ca afară, dar de Ziua Naţională, vrem o ţară ca aici: 

Cu tricolor arborat pe maşinile cu gene la faruri. Cu şosele vai de capul lor şi care nu ne trebuie, pentru că avem natură extraordinară. Cu spitale puţine şi catedrale multe... care nu ne mai enervează, pentru că mâncăm fasole şi cârnaţi, cum e datina străbună. Cu mâncare ca la mama, care e mai bună decât shaorma zilnică a zilei de mâine. Cu muzică populară românească, mixată de cel mai tradiţional DJ MC Ţikiriki din Papua Noua Guinee şi cu mult, foarte mult drapel naţional. Mai multă mândrie şi parade istorice fără număr!

C-apoi na! Dacă nici măcar de Ziua României nu eşti patriot, când să mai fii?

Desigur că de pe 2 decembrie e timpul să-ţi pută de tot ce e românesc, iar  tradiţionaliştii naţionalişti sunt ciumaţii care susţin învecheala şi se pun contra modernului frumos şi îmbietor... dar haideţi să trăim în prezent şi să iubim România. De Ziua Naţională, ordinul pe unitate e iubirea de neam! Clar?

Vorba cântecului: "Dacă-n fiecare zi, Unirea ar veni, ce patrioţi am fi"...

Avem noroc că nu e aceeaşi zi în fiecare zi - altfel, am lua-o cu capul peste dealuri, fluturând steguleţe roşii! 

De ce? Păi cum adică, DE CE? Cât cap ne trebuie, ca să fim în fiecare zi în toate felurile posibile? Ne-am încurca între ideologii, mai abitir ca-ntr-un labirint! Cum să fim şi patrioţi şi să vrem o ţară ca afară; să ne iubim aproapele şi să-i dăm vânt pe scări (în spirit de prank very funny); să mâncăm pizza mereu şi să susţinem mâncarea tradiţională; să luptăm pentru o viaţă sănătoasă şi să avem burta plină de cartofi prăjiţi; să fim smeriţi şi să ne lăudăm cu viaţa noastră de succes; să ne amuze violenţa şi, în acelaşi timp, să ne oripileze; să fim tradiţionalişti şi să condamnăm obiciurile înaintaşilor noştri; să ne aruncăm gunoiul pe meleaguri cât mai ocrotite de lege şi să protejăm natura, plantând un copac... toate într-o singură zi?  

N-avem cum! Altfel, am fi cu toţii nişte cazuri perfecte pentru studiul tulburărilor de personalitate. Deci, cine s-a gândit că trebuie ca-ntr- o zi să fim într-un fel şi în alt fel ziua următoare, a ştiut el de ce a hotărât aşa şi bine a făcut!

Să bem pentru asta! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne bate Crăciunul la uşă...

 

[Paula Hriscu - M-o trimis mama la capre]

Cărţile şi educaţia

"- Ştie cineva dacă Şcoala (ca entitate supremă într-ale educaţiei) mai scoate tâmpiţi? (vorba unui mare clasic în viaţă)... 

- Nu!

- Nu...ce? Nu mai scoate tâmpiţi sau nu se ştie dacă mai scoate tâmpiţi"?

No, până la urmă, nu contează! La un moment dat, fuse o zi de mare sărbătoare. Aşadar:

La mulţi ani, Ziua Educaţiei! Să fim educaţi, frumoşi şi la pungă groşi! Să ne fie casa - casă, să ne fie masa - masă, bucurii şi sănătate, la mulţi ani plini cu de toate (încântările)!

...şi da, ştiu că Ziua Internaţională a Educaţiei a fost pe 5 octombrie. Dar eu cred că educaţia ar trebui sărbătorită în fiecare zi, mai ales printr-un comportament care să dovedească faptul că o avem. C-apoi... dacă rămâne doar la nivel de cunoştinţe nepuse în practică, educaţia se transformă într-un izvor cu apă pură şi cristalină, care este desenat pe un perete.  

Întrebarea principală este: CE ESTE EDUCAŢIA?

Răspunsul cred că va fi diferit, în funcţie de persoana care răspunde. În general, însă, educaţia te ajută să treci cu fruntea sus prin cât mai multe situaţii pe care viaţa ţi le scoate în cale. 

Apoi, apare o nouă întrebare: CUM TE EDUCI?

Prin mai multe căi, în principiu. Însă cea mai facilă modalitate de (auto)educare este prin intermediul cărţilor. 

Apropo de asta: în ultima vreme,  dau peste tot felul de oameni care se ocupă  cu cititul de performanță, iar spațiul virtual îmi este invadat de reclame care mă îmbie să  mă  înscriu în numeroase cluburi şi/sau grupuri de lectură. Şi nu-i ceva rău.

Până la urmă, cu toţii suntem niște suflete culte-n cap, înțelepte și magice, iar numărul de cărți citite reprezinta garanția bogăţeniei noastre interioare.  Ceea ce, asa și este. În principiu. Doar că, cel puţin pe picioarele noastre de plai, avem o mare problemă cu analfabetismul funcţional... conform unui studiu desfăşurat pe la începutul anului, care a arătat că doar 11% dintre elevi înţeleg pe deplin un text pe care îl citesc. 

Iar asta este uluitor de nasol şi m-aş lua cu mâinile de cap, dacă nu aş vedea cu ochii mei cum în orice top de lectură, cele mai citite sunt cărţile despre dezvoltare personală - iar apoi, când mă uit prin împrejurimi, realizez că singurul lucru care evoluează este involuţia. 

Deci, nu ştiu ce să mai zic nici despre cei care spun că citesc măcar o carte pe oră.

În aceste condiţii, se naşte o întrebare: de ce cititul este considerat a fi o activitate elitistă şi numai faptul că o practici te aduce în nişte sfere care nu-s destinate muritorilor de rând? Ştiu că George R.R. Martin (cel cu "Urzeala Tronului") a spus că "Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri; cel care nu citeşte niciodată, trăieşte doar una" - însă, conform noilor studii, creierul nu face diferenţa între virtual şi real - şi de aceea, la nivel personal, jocurile pe computer sunt percepute ca fiind experienţe reale. Pe scurt, înveţi dintr-un joc de strategie, la fel cum ai învăţa dintr-o carte. Chiar mai bine...pentru că jocul îl trăieşti, nu ţi-l imaginezi.  

Deci: de ce cărţile sunt preamărite, iar jocurile sunt osândite? Şi cum te educă o carte, dacă nu pricepi ce citeşti?

Sunt câteva luni, deja, de când încerc să-mi răspund la aceste întrebări. Că, de! Am ajuns şi eu în etapa întrebăcioasă a vieţii, în care caut să descopăr esenţa lucrurilor pe care le fac. Pentru că, da... mă joc pe computer. Iar pericolul este că deşi trăiesc nişte evenimente cu tot sufletul, nimic nu are connsecinţe practice - pe când în realitate, orice acţiune are urmări. Iar cine nu e atent, riscă să încurce realul cu virtualul, ceea ce atrage după sine o gamă foarte variată de probleme. 

Şi da, citesc. Nu la normă, nu orice şi nu oricând, e adevărat. Nu citesc ca să mă educ, nu citesc să învăţ, nu stau să subliniez citate şi nici nu le învăţ pe de rost. De ce? Pentru că nu îmi place să mă complic!

Pentru mine, cititul este o plăcere, o cale de a evada din realitate şi de a fi fericit. 

Bunnn... dar cu ce mă ajută asta? Pe termen scurt, în afară de bucuria de moment, nu prea văd ce beneficii mi-a adus. Pe termen lung, însă, am învăţat să apreciez geniul creator al unor oameni şi puterea lor de a da viaţă unor lumi noi, idei, mitologii, oameni şi milenii de istorie alternativă. 

Desigur că dacă mi-am dat seama că Eru Iluvatar este Dumnezeu în universul tolkian, pot recita legile roboticii ale lui Asimov, ştiu că Maitreyi l-a iubit pe Mircea Eliade sau că Lizoanca a avut o copilărie nefericită, nu mă ajută cu nimic în viaţa mea de zi cu zi... la fel cum nu are nici o relevanţă dacă ştiu teorema lui Pitagora când îmi cumpăr o pâine sau pot calcula viteza liftului, atunci când îl folosesc. Însă toate aceste cunoştinţe pe care le-am primit în anumite momente ale vieţii (şi pe care le-am uitat, de cele mai multe ori - că d-aia nu-s vreo deşteptăciune nemaivăzută), mi-au mai crescut un firicel de iarbă pe pajiştea mentală şi mi-au schimbat viziunea asupra vieţii. Sunt altfel, gândesc altfel, mă comport altfel, şi mai ales, înţeleg altfel lumea şi mă detaşez mai uşor de ceea ce mă atrage, dar nu-mi face bine.

Poate asta înseamnă educaţia. Sau poate nu.    

*

În altă zi, pe un grup dedicat cititorilor de cursă  lungă, găsesc o întrebare interesantă: "Care considerați că sunt cărțile maculatură"? 

Mi-am luat toga pe mine, mi-am pus cravata de om deştept și m-am băgat și eu în seamă, cu un răspuns perfect corect din punct de vedere politic: "depinde de gusturile fiecăruia". 

Bănuiam că întrebarea este pusă pentru a crea dezbatere  teoretică și apoi trafic - care se traduce în relevanţă pe piață - dar a trebuit să răspund elegant, pentru că nu îmi place să particip la rezolvarea unor probleme inexistente. În plus, gusturile omului nu se discută şi dacă o carte a ieşit pe piaţă şi a avut cumpărători, înseamnă că a fost apreciată.

Ce era sa zic? Adevarul?

Adevărul e că eu nici nu am auzit până atunci despre "cărţi maculatură". De fapt, nici nu îmi trecuse prin cap să descriu cărţile în acest fel...deşi, dacă ar trebui, neapărat, să îl folosesc, aş introduce în această categorie orice lucrare care îţi zgândăre dorinţele egoiste şi îţi oferă pe tavă diverse reţete pentru a ţi le îndeplini....pentru că, nu-i aşa, eşti magic şi meriţi. Iar Dumnezeu ("Universul, în noua vorbă) abia aşteaptă să gândeşti pozitiv, ca să-ţi apară dinainte şi să-ţi reverse la picioare toate minunăţiile pe care ţi le doreşti.  

Înainte de acea frumoasă zi, singura descriere mai depreciativă a cărţilor pe care o ştiam era aceea de "lecturi pentru tren" - adică acele poveşti uşurele, care nu îţi pun mintea la contribuţie - ci doar te prind în acţiune, se termină rapid şi nu-ţi crează vreo emoţie notabilă. Foc de paie, pe scurt. Cunosc astfel de cărţi, dar mă ţin departe de ele.

De fapt, întrebări de genul "cărţilor maculatură" apar frecvent pe site-urile de profil şi mulţi spun că scrierile Irinei Binder s-ar încadra la acest capitol. Ceea ce este ciudat...pentru că Irina Binder se vinde bine - de unde trag concluzia că oamenii îşi cumpără lucruri fără a avea nici o idee despre ele şi-apoi se supără că au făcut-o, pentru că nu le plac.

În concluzie, nu am un răspuns obiectiv care să descrie "cărţile maculatură". 

Ştiu, doar, că eu nu investesc în experienţe noi, fără a le studia în prealabil. Sau fără a avea un motiv bine definit.. cum a fost când am citit "Invitaţie la vals", doar pentru că era opera preferată a unei fete pe care o plăceam şi voiam să înţeleg de ce o adoră atât de mult.

Şi mai ştiu ceva: când fixezi o zi internaţională dedicată educaţiei, înseamnă că educaţia este în moarte clinică. Dacă ar fi permanentă, aşa cum ar trebui, nu ar mai fi nevoie de nici o serbare specială care să îţi ofere oportunitatea de a te educa... la fel cum, dacă mănânci cartofi prăjiţi în fiecare zi, nu mai simţi nevoia unei Zile Internaţionale a Cartofilor Prăjiţi, pe care să o serbezi cu o porţie sănătoasă de... cartofi prăjiţi!

Să bem pentru asta! 

Chelner!!! Adă un pahar cu tărie la băeatu, că vreau să-l citesc până la fund! Şi lasă şi sticla, că nu mă ridic de la masă, până nu mă fac doctor docent în toate domeniile!

Să fie dans! Şi EDUCAŢIE...

[The Black Eyed Peas - Pump it]

Ultima zi de vacanţă

Ce înseamnă MAREA?

Măreție. Libertate. Fericire. Statornicie. Inimi frânte. Bani cheltuiți. Mizerie. Decadenţă. Interes. Stres. Şi un sentiment inconfundabil de prezent continuu.

  

În ultima zi de vacanţă, un băiețel de vreo zece ani se juca în tăcere pe plajă, cu broboane de lacrimi şiroind pe obraji. La un moment-dat, îl strigă maică-sa și copilul începe să plângă de-a binelea şi să ofteze a neputinţă. Culege o scoică, se ridică din nisip cu capul în jos, se uită cu regret înspre mare și începe să strige: "Mami, te rog, încă puțin"! 

Se uită spre mare încă o dată, dar fuge la mama lui, strigând mereu: "Mami, încă puțin. Te rog, mami, te rog...te rog...doar puțin. Încă puțin și gata"!

După minute întregi de rugăminți fierbinți, o palmă de părinte se ridică spre nori și copilul tace, cu lacrimile înnodându-se în barbă.

E final de sezon, ce știe el? Hotelul se închide în câteva minute și turiștii se întorc, agitați de atâta relaxare auto-impusă,  la viaţa lor neliniştită. Ce știe copilul? El vrea doar să mai construiască încă un castel de nisip. Şi apoi încă unul. Şi încă unul...

"Elviraaa...hai"!!! 

Puțin mai încolo, un bătrân își cheamă câinele. Este în mașină, cu motorul pornit și portiera deschisă. 

Vântul bate năprasnic, aşa cum a bătut întreaga săptămână. Apa este caldă, dar valurile sunt mari și steagul roșu este arborat. Plaja este aproape pustie și plină de mărăcini, PET-uri goale, hârtii și tot felul de ambalaje netrebuincioase.

 

Un nene se duce la plajă, cu pielea roşie ca racul fiert și prosopul pe un umăr. Se uită în jur și exclamă cu obidă: "Cinci lei pe zi, taxă de stațiune... şi pentru ce"??

Vântul bate în continuare, iar șuieratul valurilor este străpuns de câte un fluier alarmat. Salvamarii dau din mâini către cineva care înoată contra curentului și se tot îndepărtează de țărm. Omul se 

distrează... face cu mâna spre salvamari și continuă să dea din braţe, împotriva valurilor. O fi înotător experimentat, ce știu eu?

Vântul bate și ridică nori de nisip, hârtii și cocoloaşe de celofan. Pubelele sunt pline peste tot. Un trecător străbate faleza grăbit, cu țigara în colţul gurii și un rucsac în spate.

Mai rămân deschise doar hotelurile care găzduiesc bătrânii aflaţi la tratament. În rest, totul este înghițit de pustiu. Magazinele se închid rând pe rând, restaurantele trag obloanele și autoservirile abia mai au mâncare prin vitrine. În maxim două zile se închid și ele... de ce să se mai gătească mâncare proaspătă?

Mi-e foame și sete. Mă uit printre resturile alimentare dintr-o vitrină și aleg să îmi iau o pungă de covrigi și o sticlă de apă din Kaufland. Ceea ce văd, nu-mi inspiră încredere.

 

Prin vânt răzbat acordurile unui cântec turcesc. Pare a fi ceva prin apropiere... o terasă? Goală. 

Îmi amintesc că aseară am fost să văd meciul la o terasă. Nu-s fan fotbal, deși la meciurile echipei naționale mă mai uitam din când în când, până acum vreo zece ani. Seara trecută aflasem că "ai noştri" joacă împotriva echipei Israelului, pentru o calificare la nu știu ce dudă. Ce-i drept, nici nu m-am interesat prea mult; de fapt... eu am ieșit doar ca să nu stau în camera de hotel. 

Din experienţa anilor trecuți, mă așteptam ca terasa să fie arhiplină. Spre surprinderea mea, era doar o masă ocupată de câțiva bătrâni cu câte o bere în mână, ce se agită ori de câte ori tricolorii au mingea. Ospătarii deretică pe la mese și strâng ce mai e de strâns, înainte de închidere. Patronul terasei se plimbă furios de colo până colo, ca un leu în cușcă -  iar ospătărițele cu fustele de-un deget peste 

fund se tot apleacă peste mese, după pahare rătăcite. 

Mai este un sfert de oră până la încheierea primei reprize și din bucătăria terasei începe să se audă "Un trandafir creşte la firida mea". Urmează altă manea la un volum şi mai ridicat, pe care nu o cunosc. Microbiștii se agită și vociferează, pentru că nu mai aud nimic la TV. Muzica răsună mai tare, iar oamenii acceptă situaţia şi continuă să se uite la succesiunea de poze de pe ecranul televizorului. 

Angajații terasei dansează pe lângă mese iar unele fete mai curajoase încep să dea din buric. Au tras gardurile, dau muzica la maxim și cu toţii se leagănă vrăjiţi, cu teancuri de farfurii în braţe. Clienții încăpățânați nu pleacă şi nici nu mai cumpără altceva; stau cu aceeaşi veşnică sticlă de bere în faţă, pe care o pupă pe gură, din când în când. Este un război al nervilor, dus pe tăcute şi cu ocheade ascunse. 

În cele din urmă se renunţă la circ și ospătarii se așează pe scaune, să se joace pe telefon. S-au topit până și spumele patronului. Dezamăgirea e în floare când Israel egalează. Sticlele de bere sunt goale, dar nimeni nu mai comandă altele. 

După minute întregi de agonie și plictis, se fluieră finalul meciului. Terasa se golește, gardurile sunt trase de tot, iar porțile sunt încuiate cu lacăte grele.

 

Îmi iau troler-ul și mă îndrept spre gară, cu gândul la copilul care plângea după mare. 

Ce știe copilul? Timpul trece, dar marea nu se mută din loc. Marea rămâne tot acolo... Doar oamenii pleacă. Întotdeauna.

Să bem pentru asta!

[Bibi - Nu te mai vrea fata]

Zi-le de vacanţă

Îmi place Mangalia și merg cu plăcere pe acolo, ori de câte ori am ocazia. Chiar regulat, în ultimii ani.  C-apoi... ce să fac dacă-s îngrămădit şi nu respect deloc învățăturile moderne, motiv pentru care mă atașez de oameni și de locuri, chiar și atunci când nu e nevoie? "Ghinion" - vorba marelui clasic în viaţă!

No, si cum spuneam: am vizitat cam tot ce era de vizitat prin zonă - că dacă merg undeva, nu-mi place să stau ca planta-n ghiveci, pironit într-un loc, pentru că sunt în concediu şi nu trebuie să mă dau jos din pat decât după prânz. Nu, dom'le... departe de mine asemenea lucru! Prin urmare, mă trezesc dis-de-dimineaţă şi mă duc să-mi rup picioarele pe toate coclaurile, până fac băşici în talpă! Umblu de nebun pe oriunde văd cu ochii şi vânez orice obiectiv turistic posibil, ca să-mi fac pofta inimii. 

Prin urmare... Mangalia mi-e dragă şi nu pot spune că păşesc pe un tărâm total necunoscut.

Dar anul acesta, am avut o surpriză: căutam ceva pe harta litoralului și tot umblând de colo-colo cu omulețul GPS, am descoperit că în Mangalia există un sit arheologic cu ruinele orașului antic Callatis, chiar lângă hotelul la care am stat anul trecut. 

Unde, măi, că în ultimii patru ani am bătut zona aia de-a lungul şi de-a latul, pe orizontală şi pe verticală și chiar şi-n dungă! Cum să ratez asa ceva? M-am gândit că ori o fi fost înconjurat de vreo grădină cu boscheți şi era ascuns privirii, ori era în renovare şi nu se vizita, ori ruinele fuseseră descoperite luna trecută și de aceea nu aveam când să le fi văzut. 

Hmmm.... De-a dreptul ciudat!

Prin urmare, cum am ajuns în Mangalia și am avut oleacă de timp, m-am dus țintă la locul cu pricina, să văd marele obiectiv istoric. Mi-am pus și GPS-ul, ca să nu mă învârt aiurea... și de cum am ajuns, l-am recunoscut: păi pe aici am trecut de sute de ori! Atât că eu credeam că e un parc... d-aia are alei asfaltate și coșuri de gunoi. Ce-i drept, erau și câteva pietroaie, dar am crezut că s-o fi demolat vreo capelă pe vremea lui Ceauşescu şi şantierul a rămas, apoi, în paragină - cum e tradiţia pe la noi. De unde era să visez eu că fărâmiţele alea de ziduri alea sunt de la Callatis, dacă nu scria nimic, pe nicăieri?

În retrospectivă, însă, îmi dau seama cât am fost de idiot: păi nu romanii construiau drumuri și poduri și erau lumina antichității? De ce nu ar fi putut inventa și asfaltul sau tomberonul de plastic? 

De fapt, săpături arheologice recente au scos la iveală chiar și cabluri de fibră optică, ce au fost datate din vremea romanilor! Adică romanii aveau până şi internet, atât erau de avansați! Ce ruine din Pompei, cu proto-fast-food-uri? Evoluţia maximă este internetul, frăţică! 

Și deși se știe că dacii erau mult mai smecheri și cei mai înțelepți oameni din toate timpurile, pe teritoriul Daciei nu au fost făcute asemenea descoperiri. Deci, e clar: dacii aveau internet wireless și transmiteau date prin wifi sau bluetooth! Nu?  Altfel, se descopereau ceva sârme sau antene...

În altă zi am plecat la plajă. Și cum stăteam eu, fain frumos, răşchirat pe prosop ca o amibă călcată de tren, numa' ce aud lângă mine un mormait domol. Am sărit de cinşpe metri în sus şi m-am agăţat de-un boschet mai măricel, că n-aveam copac, ca să mă urc în el! Mă gândeam că a venit ursul la mare, la soare, să facă plajă și o mică baie. Ce, nu se poate? Dacă a ajuns prin Ploieşti, ce mai e până la mare? Câteva zile de mers pe jos!

Când mi s-au mai liniştit bubuielile inimii şi am început să văd clar, mă uit şi ce credeți? La doi pași de mine, un flăcău ambulant  își striga marfa: "Porub...hai la poruuuub! Poruuuuub caaaaad..."

O fi fost bolnav; dar nu părea. M-am gândit chiar şi că doarme şi merge-n somn, d-aia era aşa molâu...însă era treaz. Poate n-avea chef de treabă? Probabil.  

Cert este că imediat m-a lovit cruntul adevăr şi-am îngheţat, preţ de-o clipire: 

Fraților! Voi vă dați seama ce înseamnă asta? Ne mor tradițiile și rămânem ai nimănui!! Praf şi pulbere se alege de noi! Dacia, pământ strămoșesc, al cui vei mai fi? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor? Și unde sunt, oare, vânzătorii ciocolatii care te îmbiau cu marfa lor, în cele mai șugubeţe feluri? 

Păi ce-i aia:  "Porub, hai la poruuuub...", bolborosit cu deznădejde şi în şoaptă? Ne jucăm de-a pantomima? Facem concurs de depresie sau ce?

 

Îmi venea să smulg copaia cu porumb fiert din mâinile adormitului:

"Dă-te, băi, de aici şi cască ochii la mine, să-ţi arat cum se face: în primul rând, stai drept! Calci bărbăteşte şi strigi cu toţi dinţii, ca să-i inspiri încredere omului: 

Porumbelul cu sărică face bine la burtică!! Porumbelul, porumbiţa ie mai bune decât pița! DORIŢI UN PORUMB, DOMNIŢĂ? Porumbelul cel mai bun, chiar pe plajă la Saturn! Porumbelul cât purcelul, nu-ți golește portofelul! DOMNU', DOMNU'... LUAŢI DOI PORUMBI FIERŢI ŞI AL TREILEA ESTE GRATIS, PENTRU COPILAŞ! CUM ÎL CHEAMĂ? PFUAAAAIIII... EXACT CA PE MINE! ACUM VĂ DAU! AVEŢI GRIJĂ, CĂ-I FIERBINTE! Arde, arde, frige, frige, n-are gură ca să strige!! Să strige că-i cel mai bun, chiar pe plaja din Saturn! Porumbelul de la mare, face șurubelul tare! DOMNIŞOARĂ, CE FRUMOASĂ SUNTEŢI! TOP-MODEL, PE CUVÂNTUL MEU! Porumbel cu verighete, pentru fetele cochete! Porumbel cu vitamine, pentru fetele virgine"! HAIDEŢI LA PORUMB, NU EZITAŢI, PENTRU CĂ NICI NU ŞTIŢI CE PIERDEŢI! DORIŢI UN PORUMB FIERT? COSTĂ DOAR 10 LEI! Nu daţi banii pe prostii, luaţi porumb fiert la copii!

Dar nu m-am dus. 

Iar încerc să mă autodezvolt și Buddha spune că e mai bine să te joci "Candy crush" pe telefon, decât să te bagi în viaţa altora și să îți atragi karma lor. Plus că am şi eu momentele mele de extraterestru picat din nori, când calc de trei ori într-un loc. Dacă mă mai încurc şi cu amorţitul... mi-e că rămân blocat într-o singură viteză: extrem de foarte încet!  

Aşa că am stat liniştit și nu mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Îmi ajunge crucea mea. E de aur... deci ce mi-aş putea dori mai mult?

Să bem pentru asta! 

Hai noroc, să fie într-un ceas bun-bun-bun-bun-bun-bun-bun! 

[Connect-R x Raluka - Lasă-mă să te ating]

Modernist până la moarte şi dincolo de ea

După îndelungi răzgândeli, am decis să plec într-o scurtă vacanţă ce va dura vreo două săptămâni şi nu mă pot ocupa deloc de întocmirea bagajului, pentru că aş vrea să scriu ceva. Dar ce subiect să aleg?

În ultima vreme s-au întâmplat numai nenorociri: crima de la Saturn; apoi nu s-au liniştit bine apele, că s-a întâmplat accidentul dintre Vama Veche şi 2 Mai. Nu i-a îngropat bine pe copiii aceia care au murit, că hodoronc-tronc, o femeie gravidă s-a chinuit şapte ore pe holul spitalului fără a fi luată în seamă şi a murit, în cele din urmă. Altă femeie şi-a aruncat copiii de la balcon, pentru că se certase cu bărbati-su, sau ceva. Alcineva s-a dus la spital pentru a fi operată de hernie şi medicii s-au trezit că a născut. Pe la mare se bat turiştii cu salvamarii şi poliţia pentru că nu sunt lăsaţi să înoate şi să moare în valuri.

Tragedii peste tot... parcă s-a descreierat toată lumea, pe cuvânt! Aşa că: despre ce să scriu? M-am cam săturat comentat drame şi alte tâmpenii de can-can; aş scrie şi eu despre ceva frumos sau amuzant, că până la urmă, în viaţă mai sunt şi clipe frumoase. Mici, rare şi trecute cu vederea - este adevărat. Dar sunt.

Noroc că un prieten mi-a sărit în ajutor (fără să vrea), când mi-a trimis pe WhatsApp o problemă interesantă. Adică aceasta:

Eşti în autobuz, iar toate locurile sunt ocupate. Lângă tine sunt câteva persoane care stau în picioare: o tânără cu un bebe în braţe (care, din imagine, pare a fi din nou însărcinată); o măicuţă bătrână cu brâul de lână şi baston; un bărbat cu piciorul în gips şi un zombie. 

Cui cedezi locul şi de ce? 

Nu ştiu alţii cum sunt, dar din punctul meu de vedere, această problemă are două răspunsuri posibile - în funcţie de stilul de gândire pe care îl alegi pentru a aborda situaţia. Prin urmare:

1. Dacă ar fi să gândesc pe filieră modernă şi să fiu feminist convins, plus adept al curentului woke, aş lăsa femeia cu bebe în braţe să stea în picioare. De ce? Simplu: 

Conform acestor modele de gândire, "masculinitatea e toxică, îndatoririle determinate de gen sunt toxice, tot ce poate face un bărbat, poate face şi o femeie, femeile au putere şi sunt mult mai egale cu bărbaţii - pentru că-s mai puternice, mai frumoase, mai inteligente, mai descurcăreţe, mai mult decât orice ar putea fi un bărbat vreodată şi pe scurt: GIRL POWER"!! Desigur, un înţelept antic, probabil Confucius, spunea că feminismul încetează atunci când maşina face pană. Dar nu ne mai luăm cu detalii şi ne concentrăm doar pe problema noastră.

Iar dacă un bărbat poate să stea în picioare, poate să facă asta şi o femeie - chiar mult mai bine decât bărbatul. Bătrâna nu poate sta nici ea pe scaun, pentru că e femeie şi se aplică regula de mai sus. Bărbatul rănit... hmmm... e bărbat. Poate el ar merita, oleacă, că e cel mai firav dintre toţi. Nu e în stare de nimic şi e vai de capul lui: gândeşte greşit, acţionează greşit şi pe scurt, e pulbere cu terci. Dar...NU!! Nu i-aş ceda locul nici măcar lui. 

Dacă aş fi modern, m-aş iubi în primul rând pe mine şi aş pune pe primul loc propria bunăstare... aşa că nu aş ceda locul nimănui. Sau... l-aş invita pe zombie să stea jos, de teamă să nu se enerveze şi să mă mănânce. C-apoi, nu ţin cu dinţii de viaţă, dar nici nu vreau să mor prosteşte. Şi-n plus, dacă mă mănâncă pe mine, i se deschide apetitul şi mănâncă şi femeia cu bebe, băbuţa şi ologul. 

Răspuns final şi corect: AŞ CEDA LOCUL ZOMBIE-ULUI, PENTRU CĂ ÎMI IUBESC APROAPELE ŞI NU VREAU SĂ FIE MÂNCAŢI DE ZOMBIE. 

2. Nenorocirea vieţii mele este că nu sunt modern, dezabrob prostiile astea care frământă viaţa socială actuală şi sunt cantitate neglijabilă prin majoritatea cercurilor prin care mă mai duce soarta. Ce să fac, dacă nu am ieşit din peşteră şi încă mă mai iluzionez cu tâmpeniile desprinse din curentul romantic târziu, aşa cum m-a educat şi mama? Ba m-a mai şi traumazat pe viaţă, când mi-a dat să citesc "Codul bunelor maniere" - pe care l-am parcurs pe sărite, dar rămâne secretul nostru! Oricum, pot să spun că am devenit gentleman-ul perfect şi, de exemplu, ajut orice bătrân să coboare din tren - chiar şi când el nu-şi doreşte asta. Ce să fac? Politeţea e politeţe şi regulile sunt reguli!

Prin urmare: zombie-ul oricum e mort (de oboseală), deci iese din discuţie. Aşadar, dacă ar fi după mine, aş ceda locul tuturor, că toţi sunt în nevoie. Eventual organizez un orar de stat jos şi ţin socoteala cu un cronometru, ca să dau aceeaşi şansă tuturor. Dar asta e deja utopie...

De aceea: bărbatul cu piciorul în gips ar putea primi locul - dar, cel mai probabil, stă mai mult prin pat şi nu i-ar strica să mai stea şi în capul oaselor. Bătrânica în baston ar merita şi ea... doar că am impresia că bătrânii sunt mult mai vânjoşi decât tinerii de acum. Traversând timpuri dificile, sunt obişnuiţi cu greul şi corpul le este mai rezistent. Adică, mă uit la mine: nu mai am douăzeci de ani, dar nici nu m-a lovit senectutea - însă sunt mai plin de dureri decât un nonagenar! Iar prin autobuze văd şcolari care abia s-au urcat şi caută disperaţi un loc liber pe care să se aşeze, că le tremură ulubele de parcă ar fi trestii în vânt, în timp ce bătrânii stau în picioare de la un capăt la celălat al întregului traseu.

Cred, totuşi, că cea mai vulnerabilă persoană este, doamna (gravidă), cu bebe în braţe. După sarcină deja organismul este obosit, plus că şi alăptează, doarme pe sponci (că aşa e când ai copil mic) şi mănâncă pe apucate. 

RĂSPUNS FINAL ŞI CORECT: AŞ CEDA LOCUL DOAMNEI CU COPILUL ÎN BRAŢE, PENTRU CĂ AM FOST EDUCAT SĂ PUN BINELE ALTORA ÎNAINTEA BINELUI MEU. 

Dar aşa sunt eu.

Voi ce aţi face, dacă aţi fi în situaţia din imagine?

Până la răspuns, totuşi, zic să bem! Să ne distrăm şi să cinstim un păhărel pentru vara care e pe trecute. Şi pentru vremurile pe care le trăim!

Să vină... megahitul HIT! HIT şi primul loc în tendinţele nu-ştiu-cui, pentru că are ritm catchy, iar rimele melodiei spun lucruri foarte educative: iubeşti necondiţionat, cu condiţia de a te iubi întâi pe tine. Superb!

[Bibi - Înainte de a fi a ta]

P.S.: data viitoare ascultăm Gheboasă, ca să vedem ce ne mai învaţă şi rimele lui. HIT! HIT! Desigur...

P.S. 2: Cine erau "câinii roşii"? Ştiu expresia aia "câine până la moarte şi dincolo de ea", dar la cât de fan fotbal sunt... nu mai ştiu la cine se referă! Help!!! :))

Capricii de mare artă

Astăzi, este Ziua Internaţională a îngheţatei pe băţ - o ocazie perfectă pentru a vorbi despre statuete şi alte capodopere de artă. 

E drept că se potrivesc subiectele ca nuca-n perete...dar nu mai contează. Am ales să fiu un artist post-modernist şi să promovez cultura haosului. Vorba aceea: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără. De ce oare"?? 

Răspuns: pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

Prin urmare, astăzi scriu despre artă. Vreţi despre Gheboasă? Haideţi măi... că subiectul acesta tot a aprins toată suflarea ipocrită a României! 

După ce am cercetat problema, am înţeles şi eu care este marea tevatură: un cântăreţ faimos despre care nici nu ştiam că există, şi-a cântat mega-hiturile la Untold; tinerii doritori de distracţii au fredonat versurile vulgare şi au aplaudat frenetic, apoi alţii au râs de ei că se bucură la toate prostiile şi uite aşa a ajuns Gheboasă principalul subiect monden al ţărişoarei noastre. De ce s-a întâmplat asta, nu înţeleg, că doar nu-i nimic nou sub soare: melodii cu înjurături se fac de zeci de ani  şi nu s-a atacat nimeni până acum - de aceea, parcă încep să mă întreb: când se redescoperă a miliarda oară câte o evidenţă şi o tratăm ca o o noutate, nu cumva se oferă nutreţ societăţii pentru a se abate atenţia de la evenimente care ne vor afecta viaţa şi care nu trebuie să fie discutate public?  

Posibil. Cert e că trepăreala care a pornit polemica publică, şi anume  "Dă-i ţiganca", nu mi se pare nici jignitoare şi nici  discriminantă. Nici nu prea spune mare lucru, deşi când se vorbeşte despre ea, se blurează "ţigancă" şi "găo**ă". Dar cu ceva timp în urmă, când preşedintele preşedintele Băsescu l-a făcut pe unul "gă*zar", nu s-a mai supărat nimeni...ba, din contră! Am râs şi ne-am distrat cu toţii. Când preşedintele Iohannis a transformat plăcuţa suedeză (m*ia) în atitudine politică, iar am aplaudat. Iar acum 20 de ani, când Villy & Paco 10 Grei rupeau boxele cu "Prietena ta e o târfă" care "îşi ia omor dacă o dă nasol" şi versurile erau pline de cuvinte cu m, cu p, cu f sau c, tot nu a deranjat pe nimeni. 

Până mai ieri, nu s-a supărat nimeni nici când Gheboasă a devenit vedetă şi îşi cânta rimele deocheate peste tot. Nu s-a protestat nici când a făcut milioane de vizualizări pe Youtube, cu aceleaşi produse artistice. Şi deodată... SPUF!!! Vine vedeta să dea poporului exact ceea ce-i place şi ia uite cum am descoperit gaura de la covrig! Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Păi ce treabă-i asta?

Nu ţin cu Gheboasă, că nu mă atrage activitatea lui - ci doar încerc să înţeleg fenomenul şi să-mi stabilesc şi eu nişte repere, nişte reguli după care funcţionează întregul. Cum altfel să mai departajăm valorile de non-valori? Deşi, într-o societate în care se folosesc duble, triple şi alte zeci şi sute de măsuri, ce să mai înţelegi? Cum mai defineşti binele şi răul, când trăim printre lucruri bune făcute prost şi lucruri proaste, dar bine făcute?

 

Întreb şi eu...pentru că este foarte interesant să stau pe o bancă şi să observ ce se întâmplă prin jur. Şi fără să vreau, mintea începe să funcţioneze şi să îşi pună întrebări: de ce e aşa şi nu e altfel, de ce azi e bine să faci ceva şi mâine nu mai este, de ce aia e frumoasă şi aia e urâtă? 

 

Spre exemplu: am şi eu o mică obsesie cu plimbatul. Şi într-o bună zi, prin peregrinările mele, m-am închinat cu toate mâinile când am văzut abominaţia care a apărut pe peronul Gării de Sud a Ploieştiului. O oribilitate gigantică, sub forma unei statui a domnului Goe. Îl ştiţi... Copilul năzdrăvan şi cam prost-crescut, care-şi pierde pălăria cu biletele...da? No, bun. Cică aceasta va reprezenta oraşul lui Nenea Iancu, de aici înainte.

...ceea ce, treaba lui, să reprezinte ce o vrea. Bine că nu stau în Ploieşti, pentru că mie nu îmi place şi mi se pare o urâţenie de mare clasă, ce-mi aduce aminte de Omul Bezea din "Vânătorii de Fantome". Îl văd şi nu ştiu dacă să râd, să plâng sau să am coşmaruri noaptea. 

Nu ştiu cine a fost chinuit de talent şi de ce a făcut aşa ceva, însă această capodoperă nu se încadrează deloc în peisaj - care  nu este vreunul foarte fericit, dar totuşi! Ar aduce ceva a perioadă interbelică şi n-ai cum să vii cu un guguloi de gume de mestecat lipite între ele şi să spui că ai adus arta în oraş!

În primul rând, sculptura este mult prea înaltă pentru locul în care a fost înghesuită - şi mie, cel puţin, îmi dă o senzaţie de claustrofobie când o văd cum sprijună bolta peronului cu pălăria de mariner. E ilar total si nu crează deloc senzaţia de bun-gust şi frumos, ci de apăsare, strâmtorare şi orgoliu - pe sistem: "Nu merge? Staţi că vă arăt eu că încape"! Dacă artistul, în avântul său creator, va vrea să reproducă scena gării pe de-a întregul, adică să le aducă pe peron şi pe mamiţica, mam-mare şi Tanti Miţa, e clar că trebuie să dărâme clădirea cu totul - că nu au unde să mai încapă şi ele. 

Apoi: nu văd pălăria de paie a domnului Goe! Caragiale îl descrie clar: "Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că aşa ţin bărbaţii biletul". Perfect! Unde-i pălăria cu biletul în pamblică?? 

De fapt, unde-s toate hainele frumoase despre care se vorbeşte în acest moment şi schiţ? Că nu văd decât o varză de culori şi obiecte vestimentare care nu au o legătură cu ce ar trebui să fie. Sau, cine ştie? Adidaşii or fi fost la modă şi pe la 1900, c-apoi na! Ce puteau să poarte oamenii pe atunci? Şlapi de plajă?

Noroc că personajul face semnul inimii cu degeţelele, ca să ne arate că ne iubeşte! A văzut pe WhatsApp, mânca-l-ar mamiţele de grăgălaş şi avangardist ce este el! Are şi tatuaje pe mâini, gât şi picioare, ca să arate faptul că e open-minded şi nu are prejudecăţi... nici nu se putea ceva mai extraordinar!! Deşi, dacă nu vorbeşte şi la telefonul mobil sau nu se joacă "Pokemon Go" pe tabletă, tot degeaba! 

Bine, totuşi, că nu are şi căşti bluetooth în urechi, să asculte trapul lui Gheboasă - c-apoi n-ai cum să fii tânăr în tendinţe şi să nu-i adori hiturile. Nu poartă nici smartwatch pe mână, ca să ştie cât e ceasul şi să nu mai întrebe cât mai e până vine trenul...şi până la urmă, cel mai mult mă bucur că tânărul Goe nu este negru transgender şi cu cine ştie ce preferinţe intime! C-apoi...în ziua de azi, te aştepţi la orice. Nu m-ar fi mirat nici dacă viziunea artistică ni-l prezenta pe Goe cu ţigara-n colţul gurii, blugi mulaţi pe gambă, pantofi cu toc cui, maiou de plasă, frizură bros, unghii date cu gel şi poşetă la subsuori.  

Să bem pentru asta! 

Şi să mâncăm o îngheţată pe băţ, ca să marcăm sărbătoarea de azi! Eu am îngheţată fără băţ, dar se rezolvă...înfig un capăt de nuia într-nsa şi mă achit de respectarea tradiţiei!  

Iar în cinstea regulilor antidiscriminare, propun să ascultăm şi o melodie cu ţigani, până nu se interzice şi asta. Nu are nimic obscen în ea, dar când cantautorul pronunţă "ţigancă" cu neruşinare şi fără nici o perdea, mai ştii cine se supără şi o anulează? Nu de alta, dar abia mi-a sugerat-o Youtube-ul şi e păcat să dispară în neant, că îmi place mult!

[Bosquito - Întuneric în culori]

Vamaiot de ocazie - şi alte identificări de sezon

Acum vreo trei ani, cred, m-a pălit şi pe mine nevoia de a-mi face un cont pe Instagram. Îmi doream să devin mai vizibil, să fiu mai în rând cu lumea. În timp, m-am convins că nu-i cine ştie ce mare scofală - chiar dacă se întâmplă să mai aflu şi lucruri interesante, din când în când. 

De exemplu, tot văd pe la diverse vedete că-şi trec la descriere "she/her" şi nu am înteles, din prima, ce rost are chestia asta. Mă gândeam că-i vreo prosteală în tendinţe, care susţine cine ştie ce idee la modă - pe sistem "Je suis Charlie", lipitul curcubeului în geam, pentru că "Totul va fi bine" sau ataşarea steagului diverselor ţări la poza de profil. 

Astăzi, însă, m-am montat şi am căutat pe Google însemnătatea acestui comportament. C-apoi, dacă nici de la internet nu mai putem lua lumină, apoi chiar că ne paşte extincţia! Noroc că nu a fost cazul de aşa grozăvie şi pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că sunt cu 1,73 decimetri mai destept -  deoarece am aflat că adăugirea acestei sintagme la un oarecare profil ajută căutătorul să-şi dea seama cum se identifică persoana din imaginea căutată. E un fel de ecuson pe care-l poartă angajaţii într-o firmă şi te ajută să îi spui omului pe nume, dacă ai uitat cum îl cheamă. Şi e foarte util pentru vremurile noastre, când ceea ce vezi nu mai e ceea ce crezi. 

Rândul lumii îmi cere să mă conformez şi eu - doar că nu voi face aşa ceva, pentru că nu-mi place să-mi complic viaţa. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: te naşti cu ciucurel? Genul masculin! Te naşti fără ciucurel? Genul feminin. Şi punct. Genul ambigen, eterogen, omogen, schimbător de gen, intergen, fără gen sau orice alte asemenea complicăţenii... nu mă pasionează.

În plus, pentru o lume care se opune cu înverşunare etichetărilor şi îşi doreşte cu ardoare dărâmarea oricăror bariere, nu vi se pare că etichetele sociale au devenit din ce în ce mai nuanţate, mai diversificate şi mai necesare? 

Şi da, îmi este simplu să gândesc aşa, pentru că sunt mai singuratic, de fel. Nu mi-am dorit asta, dar dacă aşa mi s-a aranjat viaţa... ce pot să mai fac? "Aia e! Aia e, aia e-e-eeee..." - vorba cantautorului cu acelaşi nume. Iar partea bună din toată situaţia asta este că nu sunt constrâns de nimeni să fac nimic. E ca la fotbal: vrei să joci? Porţi culorile echipei pe care o reprezinţi - altfel, stai pe bară. No...eu nu am echipă, nu am echipament şi nu-mi interzice nimeni să intru pe teren.

Eu sunt mai simplu. Şi mai complicat. Gol de sentimente şi plin de etichete - când e musai să mi le pun.

Îmi place rock-ul şi pe undeva sunt rocker. Dar mai diversific cu Vijelie şi Salam - deci, pe altundeva, sunt manelist. Tatonez şi muzica de tirişti - aia cu Vlăduţa Lupău, Georgiana Lobonţ şi taraful nu mai ştiu care; sunt... lăutarist sau tot manelist? Apoi pun câte-un Mozart - sunt sinfonic. De mă plictisesc şi de asta, ascult Eminem şi BUG Mafia - pentru că sunt rapperist şi hip-hoperist. Deseori ascult Mircea Baniciu şi alte zdrăngăneli de munte, pentru că sunt folkist muntenist. Sau popularist, pentru că îmi place Irina Loghin, Benone şi Dolănescu. Sunt chiar şi tradiţionalist internaţionalist, când ascult muzică aromână, arabă, chineză, japoneză sau irlandeză. Mai sunt şaizecist, şaptezecist, optzecist, nouăzecist şi douămiist - când ascult muzica acelor ani. Iar dacă încep cu Celtic Woman sau Medieval Baebes, este clar: sunt medievalist.

Când merg la mare, vara, mă duc la Mamaia - pentru că sunt mamaiot. Merg şi la Eforie, deci sunt eforiot. Cel mai mult îmi place în Mangalia şi sunt mangaliot. Dar tocmai am fost şi-n Vama Veche, iar acum sunt şi vamaiot. Ura!!!! Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească!  

Da, am fost şi eu în Vama Veche. Nu-i vorbă, că mai fusesem de vreo două ori până acum, însă doar în trecere. Şi mi s-a părut o staţiune urâtă, mizerabilă şi dărăpănată. Are un aer colorat şi plin de excese hippie, spre care nu mă trage aţa. Aşa că nu am fost impresionat şi nu am înţeles motivul pentru care Vama este socotită centrul distracţiei.

Anul acesta, însă, soarta a aranjat lucrurile în aşa fel încât concediul maritim să mi-l petrec în Vamă. Şi am avut timp să analizez lucrurile mai în amănunt. 

Prin urmare: ca linie generală, nu am văzut în viaţa mea atâta poliţie şi jandermerie câtă era în Vamă. În plus, plajele sunt urâte, iar marea este oribilă şi agitată (din cauza curenţilor locali?). Ca să nu mai spun că se adânceşte brusc, foarte aproape de mal... unde mai şi calci pe nişte cataroaie ascuţite, pietre de toate mărimile, sticle sparte şi fel de fel de gunoaie. Câh, caca!

Totdeauna m-am întrebat care este rolul hotelurilor de pe malul mării dotate cu piscină. Adică... cine ar putea folosi piscina, când ai ditamai marea la doi paşi? E! Anul acesta i-am mulţumit lui Dumnezeu că viluca mea a avut piscină...pentru că în mare nu a fost chip să intru în mare! Apa a fost prea rece pentru gustul meu şi după ce era să-mi luxez glezna când mi-am prins piciorul între doi bolovani pitiţi pe fundul apei, la un metru de ţărm (unde apa îmi ajungea până aproape de piept), am renunţat la asemenea aventuri.

Însă, am căutat să experimentez viaţa de noapte a Vămii. Cluburile nu prea erau deschise; în mijlocul săptămânii nu sunt cine ştie ce clienţi şi ar fi funcţionat în gol. Însă, într-o noapte, am dat peste o petrecere pe plajă: o cârciumă stil coteţ scosese boxele pe geam şi duduia muzica în ele de-ţi săreau creierii. Încet, încet, veneau şi pâlcuri de tineri doritori de distracţii... iar aerul s-a umplut de un fum dulceag şi înţepător. Cică se fuma iarbă. Mă rog. 

Se fuma, se bea bere amestecată cu apă, muzica rupea boxele şi încet, încet, siluete umane au început să se ridice de la mese şi să se legene în vânt. Întâi uşor, agale, ca bătrânii nesiguri pe proprii genunchi; apoi, pe măsură ce timpul trecea şi substanţele începeau să-şi facă efectul, din ce în ce mai frenetic şi mai curajos. Grupurile despărţite de bariera apăsătoare a genului şi a apartenenţei sociale au început să se omogenizeze, iar chiuiturile erau din ce în ce mai dese. 

Am încercat să mă alătur şi eu petrecerii, dar nu am putut. Mă simţeam ca într-un joc de calculator, parte a unei lumi iluzorii, populate de NPC-uri (Non-Player Character, adică personaje create de joc) care îşi rulau programul înscris în celulele lor abstracte, fără a fi influenţate din exterior. Nu era nimic concret, ceva real de care să mă agăţ... până a început să mă apese chemarea naturii.

Nu m-am dus pe plajă nici mort! Şi nici pe malul apei, în întuneric; cine ştie în ce călcam sau peste ce dădeam pe acolo? Dacă mă mânca vreun Bau-Bau şi acum, în loc să citiţi ce am experimentat, îmi recitaţi "La nunta ta, a căzut o stea"?

Desigur, mai exista posibilitatea coteţului cu umbreluţă... dar dacă mergeam acolo să întreb de o toaletă, cred că se închinau barmanii cu toate mâinile. Aşa că am îndurat cât am putut, iar când nu a mai fost chip să mă abţin, am pornit, cocoşat de durere, spre locul de cazare - care a fost situat la nici un milimetru mai departe decât a fost nevoie.  

În altă zi, m-a pălit curiozitatea de a vedea frontiera. Era prima dată când eram atât de aproape de vreo graniţă (cam un kilometru, conform Google Maps) şi voiam să văd ce se întâmplă pe acolo. 

Aşa că am pornit-o pe plajă, spre sud. Mereu spre sud... după un ciot de trunchi de copac, după următorul perete stâcos, după celălalt colţ de terasă, după următorul mal de nisip. Mai culegeam o scoică, mai făceam o fotografie... până am văzut un golfuleţ unde se adunaseră cormorani şi pescăruşi. Mi s-a părut interesant peisajul şi cu privirea în  jos (ca să mă uit pe unde calc), am pornit-o într-acolo. După doi paşi, undeva sus, pe faleză, am auzit un lătrat de câine furios. M-am uitat într-acolo şi era şi un om lângă el, care tot flutura din braţe şi-mi striga să mă întorc. M-am uitat în jur; încă oleacă şi depăşeam o ţeavă pe care era agăţat un semn decolorat de interzis. "Aha...deci aici e graniţa". Şi am făcut cale întoarsă. 

Mi-am luat un rucsac, actele (să le am la mine, dacă m-o întreba cineva de sănătate) şi am pornit spre aceeaşi direcţie, dar pe faleză. Vila cazatoare era aproape de marginea civilizaţiei; după ea mai urma altă vilă, o terasă ce părea părăsită şi o sută de metri mai departe începeau niste terenuri virane. Am dat, apoi, peste un semn pe care scria în engleză: "Zonă de graniţă, camparea interzisă" şi am continuat să merg spre sud - pe aleea cu dale, printre zeci de rulote şi corturi de campare. După alte câteva sute de metri, au dispărut şi acestea şi stâlpii de iluminat şi pavajul...iar drumul de ţărână ieşea în câmp şi cotea spre stânga, după un tufiş. Am dat şi eu curba, cu gândul de a continua drumeţia. Dar puţin mai în faţă era un cortuleţ jerpelit şi o maşină a Poliţiei de Frontieră. "Aha...deci asta e graniţa". 

Interesant. 

Una peste alta, Vama Veche este ca orice altă staţiune de pe litoral. Poate puţin mai colorată, cu oameni mai amabili, mai fără ţigani şi cu muzică mult mai bună. Dar cu aceeaşi ţigănie.

Mi-a plăcut în Vamă, nu mă mai duc altădată. Poate, doar, într-o trecere rapidă... ca să mănânc la restaurantul cel libanez şi să mai las bacşiş minuscul pentru tânăra domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. Şi-apoi să beau o cola pe canapele şi să-l întreb pe patron de unde a cumpărat tricourile de uniformă - că mi-au plăcut mult. La momentul oportun mi-a fost ruşine să aduc vorba despre aşa ceva...deşi un portocaliu neon atât de frumos nu am văzut până acum şi mi s-a lipit de suflet. 

Închei cu meditaţia a unui alt vamaiot, pe care l-am întâlnit întâmplător. Voia să îşi arunce pachetul de ţigări şi a exclamat ofuscat: "Na, că nu pot! Trebuie să-l duc la coş... în România nu e libertate, ca să-l arunc pe jos"! I-am deplâns lipsa libertăţii, dar apreciat, în gând, efortul.  

Să bem pentru asta! Un pahar de apă cu gust de bere, ca să ne amintim de petrecerile nebune ale Vămii. Ieeeeeeeeeee!!!!!!!!!! ESTE MĂĂĂĂ!!!!! DISTRACŢIE!!!!!! 

CUŢIT, CUŢIT, CUŢIT, MĂI! DE TREI ORI TE-AM ASCUŢIT! LA TOCILĂ, DE PIETROI, SĂ TAI CAPUL LA CIOCOI!!!! - desigur, după ce primim încuviinţarea scrisă a acestora, ca să nu le încălcăm drepturile de cetăţeni europeni cu drepturi.

[Viţa de vie - Sunetul mai tare]

Cultura haosului

De ceva timp, cu oricine aş vorbi, aud numai de probleme! Vorba 'ceea: viaţa-i grea, necazu-i mare, semne bune anu' n-are. Ce să mai zici? Taci şi suferi. Dai bani pe diverse terapii de relaxare sau vorbeşti cu un prieten - nu ca să aştepţi un ajutor pentru rezolvarea problemei, ci doar ca să te descarci... deoarece unele lucruri nu se pot schimba. În concluzie, este ceea ce este şi "aia e". Ghinion...vorba unui clasic în viaţă.

Acum, ce să zic? Nu mă simt vreun mare sfătuitor în viaţă, nu-s nici vreo lumină de înţelepciune şi nici nu le am cu gândirea pozitivă. Dar ascult şi las omul să se liniştească, pentru că ştiu că toate trec. Bune, rele, urâte sau frumoase...le şterge timpul, de zici că nici n-au fost. Şi chiar dacă mai rămâne câte o bucurie neatinsă, nu mai are nici o relevanţă pentru momentul prezent. D-aia se şi urăsc oamenii după ce se despart: podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat. Iar râul nu îl treci pe amintirea podului... Deci, tot ce contează sunt neînţelegerile şi certurile de acum, nu dragostea iniţială. Lumina din trecut fuse şi se duse, pe când haosul din prezent este palpabil şi foarte real. 

Apropo! Zilele trecute am sărbătorit cu fast şi multe fanfare Ziua Internaţională a Haosului şi a Dezordinii. Staţi, că vă dau şi data exactă; să vedem: pe 11 am fost la piaţă, pe 12 nu mai ştiu ce am făcut, pe 13 a fost o zi, pe 14 am uitat, pe 15...... Da!!! Fix pe 15 iulie a fost minunata serbare a haosului! Prin urmare, în spiritul acestei prea-frumoase zile care, să fim sinceri, depăşeşte limitele spaţiului şi ale timpului, doresc să vă urez o urare specială, din tot adâncul sufletului meu:

Fie ca viaţa să vă fie un haos complet şi dezordinea să vă lumineze fiecare pas! La mulţi ani nebuni şi neorânduiţi, plini cu puterea de a accepta inevitabilul: faptul că dacă viaţa înseamnă libertate, atunci, conform celei de-a doua legi a termodinamicii, orice sistem lăsat liber va tinde spre dezorganizare. Să fie!!

La mulţi ani şi la mai mare!

Ca să scriu ceea ce trebuie despre acest subiect, mărturisesc că m-am documentat asiduu. Şi am descoperit că până şi Biblia acceptă tendinţa aceasta de defectare a vieţii. Spre exemplu, Sfântul Apostol Pavel notează în Epistola către romani (capitolul 8, 20-21): "Căci făptura a fost supusă deşertăciunii -  nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu".

Pe scurt: cum o dai, cum o întorci, tot la haos şi deşertăciune ajungi. Diferenţa este că fiind creştin, ştii că orice început are şi final, însă ai încredere că Dumnezeu este singurul care poate anula legile fizicii şi poate crea eternitatea. În frumuseţe, în iubire, în tot şi în toate.  

Pe de altă parte, evoluţioniştii afirmă că viaţa evoluează de la simplu la complex, de la inferior la superior şi are o traiectorie accentuată către perfecţionare. 

Ceea ce, aşa o fi, că nu am chef de contraziceri şi dezbateri stupide. Însă, dacă mă uit pe geam, ce văd eu, cu ochişorul meu? Haos, nebunie, dezorganizare, neorânduială - lucruri normale, care respectă, întru totul, legea accentuării dezechilibrelor din viaţa noastră.

C-apoi, când cea mai frumoasă femeie din Olanda este un bărbat... să-mi fie cu iertare, dar eu nu consider asta evoluţie şi perfecţionare. Pe la unii o fi, habar nu am! Dar eu încă gândesc mai simplu şi prefer ca bărbatul să fie bărbat, iar femeia femeie. Plus că-s român şi se ştie că românii sunt cu mentalitatea pe stil vechi. Mai tradiţionalişti, ce o mai dăm după deget? Adică na... am aflat, recent, că rozmarinul nostru se numeşte în engleză "Rosemary".

Vă daţi seama cât de încuiaţi suntem? În mişelia noastră, nu am acceptat nici măcar să denumim o plantă cu nume de femeie... şi în loc să-i zicem "rozmaria", i-am sucit numele în bărbat, ca să fie "rozmarin". Desigur că-i o neruşinare totală şi o lipsă crâncenă de reprezentare, echitate, egalitate, fraternitate şi cruntă discriminare...aşa că d-aia zic: ăştia suntem, băăăă!!! D-aia ne-a şi îndemnat Barna să ieşim din peşteră! 

Da' ce, ne stătea mâncarea gât, dacă se numea buruiana aia "rozmaria"? Se pare că da! Suflete negre şi fără suflet ce suntem! Când schingiuim până şi numele de femeie, ce să mai aştepţi alte drepturi moderne?

Serios, eu propun să luăm măsuri! Haideţi să ne spălăm onoarea şi măcar rozmarinului să îi zicem aşa cum l-a făcut mama lui: "ROZMARIA". Deşi, drepturile negrilor parcă-s mai drepturi decât ale albilor (rozilor, în cazul de faţă).  Aşa că ar fi mai nimerită denumirea de "NEGRUMARIA". 

AOLEU!! Ce prostie mi-a ieşit pe gură?! În ziua de azi este ditamai ofensa să-i mai spui negrului "negru". Mai corectă politic este denumirea  "DECULOAREMARIA". 

Deci aşa rămâne! Până o ieşi şi pe la noi miss femeie un bărbat, zic să modificăm denumirile astea care încalcă, flagrant, drepturile omului. Şi dacă tot suntem creştini, nu trebuie să punem şi noi umărul la creşterea haosului? 

Deocamdată, suntem mici copii... ne ducem la creşa Europei şi facem ploiţă cu limba. Noi încă ne supărăm că "şcoala scoate tâmpiţi" (conform unui alt mare clasic în viaţă) şi ne amăgim cu reforme în educaţie. 

Dar vorba lu' Regina Tik-Tokului: "Vă spun cu mâna pe inimă. Faptul că nu am luat 10 și 9 la BAC nu m-a încurcat absolut deloc să îmi procur recent trei apartamente în Chișinău, un penthouse pe lângă ele. M-am mutat în București și la fel. Zilele astea primesc actele pentru a-mi cumpăra primul apartament în cea mai bună zonă din București. Nu mai vorbesc de mașina pe care mi-am luat-o. Eu când mi-am luat mașina nici măcar nu terminasem clasa a XII-a, ca să înțelegeți”, a declarat vedeta, potrivit ziare.com”

...ceea ce e corect: "Şi cu bac şi fără bac, seminţele tot acelaşi gust are". Şi când ai de influenţat 5,3 milioane de oameni, e clar că ai ceva bun de spus! 

Numai pe vremea comuniştilor notele îţi defineau viaţa. Acum, când ai succes şi fără să înveţi, la ce îţi mai trebuie şcoala? Mai ales când orice înţelepciune este la un click distanţă! Tot ce-ţi trebuie este curent electric şi-un wi-fi bun. Sau conexiune modernă la date mobile, eventual pe 7 G sau mai mult. 

Desigur că gurile rele au sărit să o blameze pe săraca - mă rog, bogata vedetă. Dar mie nu mi se pare nimic în neregulă. Dimpotrivă, văd doar povestea de succes a unei tinere foarte apreciate de societatea care nu ţine cu femeile. Bravo ei, a izbândit în lupta cu toxicitatea masculină!! Ăştia care au luat 10 la Bac, au atâtea apartamente şi maşină mişto?  

Până la urmă...BĂ!! Ghandi a luat Bac-ul cu 10? Şi l-a împiedicat asta să fie foarte şmecher şi să cităm din el?  NU!! 

Atunci dă-i, că merge!!

Să bem în cinstea fetei!! 

E frumoasă, are bani, influenţează milioane de oameni, e vedetă, e frumoasă, are trei apartamente, un penthouse, maşină, iară o casă, e vedetă + regină... ce-ai putea dori mai mult? E vedetă, e frumoasă, e regină, influencer, are bani, e vedetă... ia uite câte calităţi nenumărate! Să bem! 

Şi să marcăm şi Ziua Internaţională a Cartofilor Prăjiţi, că a fost pe 13 şi-am uitat de dânsa. Hai la o porţie babană de picioci cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor! Între noi fie vorba, cică nu-i prea sănătos să mâncăm pâine cu cartofi - dar m-am săturat să mă reţin de la pofte şi să trăiesc sănătos, că tot bolnav o să mor!

Deci... chelner!!! Cartofi la băeatu, pâine din belşug şi-un ţap de bere rece, că-i oleacă de cald pe aici!

Auzi? Ia pune şi un cântec educativ pe replay, ca să stimulăm noile metode de învaţare prin joc şi voie bună!

[Iulian Universalu' feat. Stivăn Quasaru'- Unde gravitaţionale]