vineri, 27 februarie 2009

Maneaua Iubirii


La un club, la un colţ de stradă, sau aşa, pur şi simplu, un băiat şi o fată se întâlnesc...Ea e frumoasă, atractiva, lui îi lucesc în soare muşchii lucraţi cu sârg la sală. Sunt atraşi reciproc, aproape instantaneu. E CLAR..DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE...Se întâlnesc de câteva ori, şi „te iubesc”-urile încep să fie aruncate cu neglijenţă în stânga şi în dreapta. E CLAR, IUBIRE. Ea face mâncare bună, el poate. Ea e frumoasă, el e genul „macho man”. După un timp, se ceartă, dintr-o prostie. Gelozie absurdă şi prostească. Îşi aruncă cuvinte urâte unul altuia, apoi se despart. El...totuşi poate (chiar mai mult). Ea e foarte sexy. E IUBIRE. Se împacă. Apoi iar se ceartă. Nu îşi mai vorbesc, nu se mai suportă unul pe celălalt. Rup orice legătură. UNDE E IUBIREA?
Iubirea a devenit ceva atât de banal...Dacă vorbeşti puţin despre suflet şi iubire, eşti sensibil(ă). Eşti deosebit(ă). Nu eşti un porc/tută ca restul lumii. Iubirea este peste tot; în engleză, franceză, spaniolă, română sau maghiară, „TE IUBESC” sunt cele mai rostite cuvinte. Odată cu iubirea vine însă şi spiritul de Sherlock Holmes, vin talentele lui James Bond şi neîncrederea lui Iuda. Iubeşti, deci trebuie să fii gelos. Să urmăreşti fără demnitate telefoanele iubitei/iubitului, să îi monitorizezi e-mailul cu neruşinare, să fii atent(ă) la orice privire, gest sau cuvânt ca un obsedat, nu mai este un sacrificiu. ESTE O NECESITATE (care trebuie făcută, ca orice necesitate). Te-ai angajat la S.P.P, C.I.A. şi K.G.B. şi execuţi „arestul la domiciliu” pornit doar din dorinţa ta firească de a proteja ceea ce iubeşti. Iubesti, eşti gelos. Cu cât eşti un Clouseau mai aprig, cu atât iubeşti mai intens. E normal. Oricine îndrăzneşte să îi mai repete celebrele cuvinte iubitei/iubitului, „e mâncat”, clar. Dar ceea ce nimeni nu observă este că, dacă sentimentele sunt reale, poate să vină toată populaţia globului să îşi mărturisească dragostea faţă de partener/parteneră, pt ca el/ea nu observă. Te iubeşte doar pe tine. Doar că e mai greu cu analiza logică, plus că... acum e rândul tău şi nu accepţi să îţi ia cineva lumina strălucitoare a reflectoarelor, nu accepţi să îţi fure „iubirea”. E maneaua ta, fără drept de apel.
Iubim atât de mult, încât avem şi o zi specială dedicată acestui sentiment nobil. Că doar suntem evoluaţi...nu mai trăim în caverne. Acum iubim. Mult, des şi tot ce mişcă. Nu te poţi numi „iubitor” dacă, atunci când a venit ziua aceea specială, nu dai fuguţa la chioşcul de pe colţ şi cheltui cât mai mult pe diferite prostioare de porţelan, bumbac sau alt material, care reprezintă inima. Inima ta, care o dăruieşti persoanei iubite. Cu cât ai mai mulţi bani, cu cât cheltui mai mult, cu atât iubeşti mai mult. Cantitatea contează, nu calitatea. Un pupic, un cadou (mai scump sau mai ieftin, după buget) o îmbrăţişare, o noapte fierbinte (sau doar călduţă, după putere) şi...AM SĂRBĂTORIT IUBIREA! Suntem şi noi în „rândul lumii”. Bestializaţi-vă şi vă bucuraţi! Suntem înconjuraţi de iubire! Strigaţi cu to(n)ţii în cor: De trei ori URA şi-o dată să trăiască!
Ce s-a întâmplat cu iubirea aceea tacită, inocentă, pură? Unde este romantismul, nevinovăţia? Doar în cărţi? Doar în filmele indiene şi telenovele? Se spune că iubirea învinge totul. Se spune că în viaţă iubeşti o singură persoană. Sper să fiu atât de puternic să fac asta. Este atât de multă ipocrizie în jur, şi mi-e frică...
Totul este murdar, totul este banal. Dacă nu repeţi ca tâmpitu’ „te iubesc”, eşti dat la o parte. Dacă nu eşti „gentle-man” obsedat de gelozie, nu îţi etalezi forţa ca să sperii „duşmanul” şi să aperi ce este al tău, nu exişti. Dacă nu eşti în trend, eşti fraier. Dacă nu eşti precum toţi gibonii cretini care îşi arată puterea, care se bat cu pumnii în piept „ca gorilele”, care se cred stăpâni pe un teritoriu, eşti doar un papă-lapte (lapte cu grişuleţ, făcut de mămica înaintea orei 22.00, ora de stingere. Bineînţeles)
Iubirii nu îi dai şanse. Iubirea adevarată presupune încredere. Iubirea nu apare pentru că o spui tu. Iubirea nu învinge totul. Iubirea te trece întâi prin chinurile iadului, apoi îţi aduce izbăvirea. Iubirea cere timp, pentru că trebuie dovedită. Timpul te poate omorî...Iubirea nu este ceva cu care te făleşti. Este ceva ce simţi adânc înrădăcinat în sufletul tău. Iubirea nu se bazează pe funcţii, numărul maşinilor din garaj, mărimea contului din bancă sau desimea pututului. Ea doar este. Nu ştii de ce, nu ştii de unde.
Niciodată nu ştii care este motivul pentru care iubeşti. Este ceva ilogic, care sfidează orice...Şi cu toate acestea, dacă nu îţi mărturiseşti sentimentele (cu cât mai repede cu atât mai bine), nu te bagă nimeni în seamă. Pentru că tu nu iubeşti.
Te lauzi că nu agresezi pe cineva mai slab ca tine (inclusiv o femeie) pentru că (o) iubeşti? Că este sub demnitatea ta de mascul feroce??? Şi totuşi, nu scapi ocazia să înjuri ca la „uşa cortului” (nu am nimic împotriva rromilor) şi să ameninţi ca un disperat. Păi...pentru ştiinţa ta de om „mai superior”, domnule mascul idiot, injuriile aruncate cu dărnicie reprezintă doar primul pas pe drumul violenţei fizice. Dacă nu eşti în stare să îţi controlezi nervii când te loveşti de chestiuni mai minore, ce te face să crezi că vei reuşi să îi ţii în frâu când vei fi înfierbântat de ceartă? Nu sunt ca tine. Recunosc. Doar că ce nu poţi să pricepi tu este că NICI NU VREAU SĂ FIU!!! Dar dacă eşti mândru nevoie-mare, ce îţi mai trebuie gândire? „Gânditul dăunează grav sănăţii!”. Să înţeleg că acesta este principiul tău de bază.
Iubeşti...dar trebuie să aştepţi. Trebuie să ai răbdare, să îi dovedeşti. Cuvinte frumos aranjate şi cochete poate spune oricine (cu unele excepţii). Nu e greu să dai din gură. Nu este greu să promiţi luna de pe cer (ştii că niciodată nu o poţi dărui, şi oricum nu ţi-o cere nimeni), soarele sau alte chestii din astea, mai luminoase. Pentru că totul este DOAR UN ŞABLON! O manea, la care îi înveţi versurile pe de rost (grijă mare aici, că nu e voie cu bileţele ajutătoare şi nici nu e Doamna care să îţi sufle). Şi fetele, oricât ar fi de sensibile, sunt vrăjite instantaneu. Ştiu/simt că vor altceva, însă vraja cuvintelor este prea seducătoare. Trebuie să fie trendy, trebuie să fie moderne, chiar dacă inima le spune altceva. Chiar dacă nu aşa sunt ele cu adevărat. Nu contează sinceritatea, cerinţă obligatorie a bărbatului şablon perfect. Contează doar imaginea, care distruge totul in cale. Indiferent dacă este bun sau rău.
I-am spus că voi fi fericit, dacă şi ea este fericită. Vorbe goale. Pentru că nu sunt Dumnezeu, să fiu atât de curat. Nu simt o iubire atât de pură...ci doar ceva mai omenesc. Nu mă îndrăgostesc la cerere, nici nu mă „dez-îndrăgostesc” când pocneşti din degete. Pot fi rănit şi simt suferinţa. Simt frica şi deznădejdea. Am sentimente, deşi nu îmi place să mă laud. Nu sunt „distrugător de inimi”. Nu pot spune te iubesc cu adevărat încă. Nu sunt fericit fără tine. Nu am sens fără tine...Sunt incomplet. Nu sunt perfect. Nici nu pretind asta. Sunt doar un om, un visător...
Uneori îmi doresc să fii în pericol, doar ca să vin să mor pentru tine...
„You are my heart. Go there and be happy”
„It's time for me to go through The Chambers of Hell.”

joi, 26 februarie 2009

România te iubesc, că ca tine nu găsesc!


“Nu mi-e ruşine că sunt român. Mi-e ruşine că trăiesc în România...”
Mircea Badea

Ce se întâmplă cu frumoasa noastră Românica? Este doar condusă de incompetenti, sau aşa suntem toţi?
Se promovează din greu corectitudinea şi decenţa…Ca să ce? Să poţi fi mândru că mori de foame în ţara ta? Muncesti ca disperatu’ 15-18 ore pe zi şi la salariu, după ce îţi plăteşti dările către stat, vezi că abia mai rămân bani pentru pâinea de a doua zi! Si să spunem că rezişti la ritmul acesta…Lucru-mâncare-somn-lucru-mâncare-somn…Anii trec, şi la 40 de ani te trezeşti că nu ai realizat nimic! Doar o familie şi o casă…La atât se reduc idealurile noastre? Se mai merită? Munceşti, mori de foame. Nu munceşti, mori de foame. Care mai e diferenţa?
Eşti mândru că ai o maşină…care nu a mai părăsit garajul de luni bune, pentru că nu mai ai bani de benzină. Pentru ce?
Ce rost mai are să faci o facultate, să “te realizezi”, când “tot ce mişcă-n ţara asta” este cu susul în jos? Îţi toceşti coatele 18-20 de ani pe băncile şcolii CA SĂ CE? Să vezi că toţi şmecheraşii de cartier, pe care i-a durut în cot de tot ce există pe lumea asta, ajung la funcţii pe care tu nici nu îţi permiţi să visezi? Să vezi că toţi care fac “puţintel” scandal grotesc la tv ajung marile vedete ale României? Nu pentru că sunt genii. Nu pentru că au un talent deosebit. Nu pentru că sunt speciali în vreun fel. Ci doar pentru că au făcut scandal, s-au implicat în toate mizeriile posibile sau s-au fălit cu costumul pe care i-a/le-a înzestrat Mama Natură? (Nu aceea din emisiunea televizată)
Trebuie să fii cetăţean model…pentru ce? Să poţi merge liniştit pe stradă şi “să te trezeşti” cu un glonţ în cap? Să fii “mândrul” posesor al unei bucăţele de metal încins între ochi? Aşa este “în tendinţe” acum? Aşa se poartă?
Când vine vremea alegerilor, ni se promit pe bandă toate cele. Doar ca să dăm cu ştampila pe câte un candidat. Apoi se uită totul Se şterge totul cu buretele. Rămânem doar vitele care “strâng cureaua”. Şi asta în timp ce pe şosele antice ale patriei cresc din ce în ce mai vârtos zeci de Q7, X5, Ferarri şi Lamborghini…Da’ ce?? S-a descoperit reţeta îngrăşământului de Gallardo şi Murcielago? Păi atunci să-mi zică şi mie unde se vinde, ca să apuc şi eu măcar vreo 3 kile...
Eşti un tânăr absolvent cu potenţial si dorinţă de a duce ţara spre viitor. Dar unde te angajezi? Peste tot vezi numai “pila lu’ cutare”, nepoata lu’ cutare, finul lu’ cutare, soţia lu’ cutare…Suntem o ţară de naşi, fini, nepoţi, soţi...Şi dacă nu ai pe nimeni? Nu îti mai bagă nimeni în seamă avântul tineresc? Eşti inexistent? Se aplică principiul “Mori..zdreanţă nenorocită”? Dacă nu eşti “Regele Şoselelor” (inexistente), “Regele Parcărilor” (inexistente), sau orice alt gen de viţă regală, nu poţi să faci nimic? Totul este mită, corupţie, prostie, ipocrizie. Ne-am pierdut umanitatea…
Chiar nu mai avem nici o valoare morală? Se vorbeşte obsedant despre iubire…în chiloţi. Adevăr şi Dreptate…poate pe Lumea Cealaltă. Nu aici. Nu în România. Culmea este că încă avem talente deosebite, dar nu pot răzbate prin marea de mizerii în care ne scăldăm. Cineva foarte drag sufletului meu mie scrie poezii…Când le citeşti, simţi cum străbaţi timpul şi spaţiul…Simţi cum intri într-o lume deosebită, aparte. Te simţi mai uşor…pluteşti ca un pescăruş pe cerul senin al verii…Dar mai este cineva interesat de artă? În societatea actuală TOTUL pare inutil. Nu se mai merită. Nu “iese” bani.
Importăm precum cretinoizii toate sărbătorile străine. Mâine-poimâine o să sărbătorim şi “Ziua Dragonului”, sau o să avem şi noi un carnaval “tradiţional” ca la brazilieni…Ne pierdem obiceiurile, ne pierdem identitatea şi valorile. Sau erau de mult pierdute?
Toţi suntem bulversaţi. Toţi suntem sătui până-n gât. Dar nu avem ce face...Discutăm cu frenezie la televizor, criticăm, strigăm....”câinii latră, ursul merge”. Nimic nu se schimbă, nimic nu încearcă măcar să revină pe un făgaş cât de cât mai normal…Totul este o manea. Totul se mimează. Toţi suntem aburiţi în fiecare zi, îndoctrinaţi să credem în “luminiţa de la capătul tunelului”, care se apropie…Eu sincer, cred că luminiţa era de la un bec care s-a spart demult, iar acum nu a mai rămas decât un întuneric de smoală. Nu cred că mai avem vreo speranţă…cel puţin vreo 3-4 generaţii de acum încolo.
“Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punînd mâna pe ei
Să-i împarţi în doua cete: în smintiţi şi în mişei.
Şi în două taberi large cu de-a sila să-i aduni
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! ”

marți, 24 februarie 2009

Kahruna'o Yonda



Demult, pe când oamenii abia se născuseră din pulberea de stelară a Zeilor, pe când Soarele şi Luna nu se formaseră încă şi Bolta Cerească era luminată doar de stele, pe când apele încă modelau marginile lumii, un destin a fost pecetluit pentru totdeauna…
Au trecut atâtea milenii de atunci, încât nimeni nu mai ştie care a fost adevărata curgere a faptelor, pentru că, de-a lungul timpului,”Cântul stelelor gemene” s-a îmbogăţit, luînd câte ceva de la fiecare popor care l-a transmis mai departe.
Eu o să v-o spun aşa cum am auzit-o şi eu de la străbunii mei şi imi cer iertare de pe acum, dacă voi face unele fapte uitate. Aceasta se întâmplă din cauza că, în mărginirea lor, oamenii nu au reuşit niciodată să cuprindă cu mintea întreaga poveste, si să inteleaga Adevărul…
Se spune, că, în tărâmul îndepărtat al Tirionului, trăia un baiat, care este chiar eroul acestei povestiri: Arien era orfan; părinţii lui murisera în războiul împotriva Nemilosului Zhha’Duum, Stăpânul Demonilor, odată cu majoritatea întregului său clan, în bătălia de pe câmpia Dua Karna. El însuşi fusese luat prizonier, însă după câţiva ani de captivitate, când a învăţat labirintul de mine în care era sclav, a fugit. A păcălit paznicii, şi până să realizeze ei, a dispărut în măruntaiele pământului. Numai că a ieşit imediat la lumină prin pasajul secret la care a trudit din greu pe perioada întregii lui captivităţi. Plin de răni şi vânătăi s-a întors în fostul lui sat, şi credea că va găsi alinare..însă toţi îl priveau ca pe o iscoadă a răului, un spion al demonilor care voia doar să îi învrăjbească. Aşa că, a fugit…a fugit cât l-au ţinut picioarele, şi s-a ascuns în Pădurea Întunecată, de unde nu a mai ieşit niciodată. Au trecut 10 cicluri de atunci, şi nimeni nu i-a simţit lipsa…nimeni nu a avut nevoie de el, nimeni nu a întrebat de soarta lui.
Până într-o zi. Pe când se juca în întunecimea pădurii cu animalele, din neant a apărut o căprioară albă, care părea să îl cheme, părea că vrea să îl facă să o urmeze. Şi aşa a şi făcut, până într-o poiană, unde a văzut o prea-frumoasă fată, care l-a fermecat încă din prima clipă…păru-i lung până la pământ scăpăra în lumina apusului, în nuanţe de galben şi violet… privirea îi era limpede şi adâncă ca apele ce izvorăsc din înaltul Munţilor Palëon…Dar ochii ei nu erau albaştri, ca ai neamului Naldar, ci aveau o culoare nedefinită; însă de câte ori îi privea, Arien se gândea la frunzele ruginii ale Sezonului Recoltei, la cerul de dinaintea răsăritului soarelui şi la norii Kirama brun-aurii, ce apar întotdeauna după o furtună puternică…Când îi privea se pierdea… Simţea că se înneacă în ei, că moare, doar ca să renască imediat mai curat şi mai fericit… Când ii privea, în piept simţea o căldură şi o amorţeală nedefinită dar placută, ca atunci când îşi privea mama şi o îmbrăţişa…Şi deşi nu stia ce este, ceva din adâncul sufletului îl împingea spre ea, îi spunea că totul va fi altfel, din acel moment.
La început nu a luat în seama aceste sentimente, însă a văzut-o şi a doua zi, şi a treia…..şi era ceva de mirare. Parcă cineva sau ceva îi impingea să se cunoască. Aşa că la un moment dat, baiatul şi-a luat inima-n dinţi, şi deşi tremura în continuu, s-a hotărât să o întrebe cum o cheamă…
- Mă numesc Kahruna, dar îmi poţi spune Karu. Şi…ai dreptate. Nu sunt de pe aici şi nu cunosc pe nimeni….
Şi asta a fost tot. Karu nu i-a spus niciodata mai mult. Era foarte misterioasă, însă tocmai acest mister îl atrăgea. Din acea zi, de câte ori umbla prin padure, ca un făcut, Karu era întotdeauna printr-o poieniţă…Şi de câte ori o vedea, tot întunericul dintre copaci şi din sufletul lui dispărea, lăsînd loc căldurii care parcă o emana fata...Cu timpul, au început să vorbească, şi chiar s-au împrietenit….Doar ca Destinul să îi despartă…
Într-o zi, Karu i-a spus băiatului că nu se vor mai putea vedea, că trebuie să plece acasă. Însă să nu dispere, că nu va mai fi niciodată singur…Şi atunci, printr-o minune, deasupra lor a răsărit o stea.
- Vezi steaua asta? Este Kahruna’o Yonda, Steaua de Cristal. Ea va rămâne mereu deasupra pădurii să îţi dea lumină şi căldură, şi oridecâteori vei vrea să vorbeşti cu mine, gândeşte-te la ea. Kahruna este magică, şi are puterea de a transmite gândurile tuturor care au sufletele legate…Dă-i gândurile tale ei şi eu le voi auzi.
Şi Karu a plecat, iar Arien nu a mai văzut-o de atunci. La început a suferit, însă apoi şi-a adus aminte de Steaua Magică de Cristal. Şi de atunci, când se simţea singur, se gândea la ea, şi spera ca prietena sa să îl audă. Spera să se întoarcă, spera să o revadă fie numai şi pentru câteva clipe…Spera la ceva ce nu putea avea. Cu timpul, a început să petrecă din ce în ce mai multă vreme cu gândul la stea, şi nu se mai simţea singur. Şi într-o noapte, când lumina Kahrunei era mai strălucitoare ca de obicei, la fereastra casuţei lui Arien a apărut Karu. Ceea ce i-a spus atunci, nu va uita niciodată…i-a spus ca ea este Steaua de Cristal, că i-a auzit gândurile, chemările, dar că ea nu se va mai putea întoarce niciodată pe Pământ, pentru că Eea, Marele Cârmuitor al Cerului îi interzice asta. Însă, să ştie că, chiar dacă nu se vor mai putea vedea niciodată, ea, Kahruna, va străluci întotdeauna pentru el.
Arien a fost atât de şocat, încât nu a putut spune nimic…doar tremura.
A încercat să renunţe la tot, să nu se mai gândească la Karu, însă de câte ori reuşea, în sufletul lui se năştea un gol adânc şi negru, care îl înspăimânta. Îl ardea, şi durerea era mult mai mare decat a torturii pe care o îndurase în minele de diamantin ale demonilor. Simţea că din inima lui picură sânge, că în el are un vârtej care absoarbe tot, care îl macină fără al distruge, care îl chinuie… Şi din toate modalităţile câte încercase până atunci, doar “Fata Cu Ochii Ruginii” îl putea face să dispară. Işi amintea atunci din nou de ea…ştia că nu o va mai putea vedea niciodată, ca nu putea visa la ea, pentru că visele întotdeauna rănesc, însă tânjea după lumina caldă pe care ea i-a aprins-o în suflet. Îşi dorea să o vadă, însă încerca să nu ia în seamă visele…”Nu o cunosc mai deloc…Distanţa dintre noi e prea mare…..nu există nici un sentiment care să se nască doar dintr-o scânteie, şi aşa, deodată….Ea nu este ca mine….”. Aceste cuvinte şi le repeta în continuu în minte …şi atunci, vălul întunecat îi acoperea din nou sufletul, şi îl îngrozea; decât gândul la Karu îl putea încălzi, şi exact asta nu putea face.
Anii au trecut, şi Arien a ajuns doar o umbră; o pată întunecată în negrul de smoală al pădurii, un spirit ars de propria lui flacără. A oscilat în tot acest timp între dorul faţă de Karu şi realitatea, lipsa viselor, prezenţa mantiei negre şi umede de singurătate…O visa în fiecare noapte, îl alina cu prezenţa ei, pentru ca a doua zi să se simtă vinovat că a îndrăznit măcar atât. Îşi mai dorea încă o şansă, voia să nu mai fie doar un nume, voia pe cineva care să îl aline. Nu stia ce să facă….
…Până într-o zi, când a aflat că în satul învecinat trăia un om foarte bătrân, care cunoştea o vrajă din Străvechime, de pe vremea elfilor, care putea transforma pulberea stelară pe care oricine o avea în suflet, într-o stea adevărată. Numai că strălucirea te omora pe loc, şi renăşteai doar pe bolta cerească, ca astru dătător de lumină, ca o scânteie ce va lumina de-a pururi întunecimea universului
Tânărul nu a mai stat atunci pe gânduri…ştia că nu va putea trăi aşa în continuare, că balanţa sufletului său se va înclina mereu şi că asta îl va ucide. Avea nevoie de Karu, avea nevoie să fie întreg iarăşi, avea nevoie de echilibru. Şi doar ea i-l putea da.
Şi de atunci, pe cer se pot vedea şi acum două stele îngemănate: Kahruna’o Yonda, care îşi varsă lumina asupra Pădurii Întunecate (care de atunci s-a numit Pădurea Stelei) şi asupra stelei sale pereche, şi Arien, care o imploră să nu îşi înceteze văpaia, să îşi reverse pentru eternitate strălucirea care, desşi îl pârjoleşte cu puritatea ei, îi distruge şi craterul întunecat şi rece de deznădejde.
Atât am auzit şi eu, şi atât vă spun şi dumneavoastră…Menestrelii trecutului au transformat această legendă în baladă, pe care o cântă cu glasurile lor subţiri, oriunde se duc. Probabil o veţi mai auzi, dar într-o altă formă….eu atât am ştiut, şi atât vă spun. Dacă vă întristează, poate oamenii ca dumneavoastră îi vor găsi alt sfârşit…dar lucrul acesta nu îl poate şti decât Timpul..