joi, 28 mai 2015

Testare naţională la matematică şi limba română pentru clasa a IV-a

Mare, mare frăsuneală cu evaluările naţionale! Aproape că te şi întrebi: la câte probleme are ţara asta de rezolvat, chiar trebuie să se inventeze noi modalităţi de a se cheltui banii?
Pe vremea mea, învăţământul era simplu: aveai un manual, mergeai la şcoală şi învăţai. Când terminai opt clase şi vroiai să dai la liceu, exista un examen de admitere. Dar d-ăla pe bune, cu testarea cunoştinţelor - nu intrai cu o sumă de medii.
Mai învăţai oleacă, gătai douăsprezece clase şi dădeai examenul de bacalaureat, "Examenul Maturităţii". Dacă te simţeai deştept şi vroiai şi facultate, mai dădeai un examen de admitere...apoi licenţa de final şi s-a terminat povestea. Erai om mare cu acte în regulă.

Problema e că după revoluţie, toată societatea a simţit nevoia unei reforme şi educaţia a intrat în declin. Au apărut manuale alternative, apoi reforme peste reforme şi în vârf cu alte reforme, ajungându-se să nu mai ştii ce înveţi, de ce înveţi şi pentru ce înveţi. S-a scos admiterea la liceu, s-a introdus examenul de capacitate, Bacul se modifică în fiecare an, acum se reintroduce şi treapta de liceu. Fain, ce să zic? 
Dar pentru ce se fac toate acestea? Spre beneficiul sistemului de educaţie? N-aş prea crede...de la an la an, se observă clar că bulibăşeala din sistem a dus la prostirea elevilor, nu la deşteptarea lor. Totul se face de formă şi de mântuială, pe sistem "Noi ne facem că muncim, voi vă faceţi că ne plătiţi". Copiii vin la şcoală şi se fac că învaţă, profesorii se fac că predau, testările naţionale curg şi...şi...Răducioiu la balon, bară-bară-şuuut şi GOOOOOOOOOLLLLLLLL!!!! Totul rămâne gol!
Mă uit pe ici pe colo şi stilul de predare din liceu tinde să se asemene cu cel de facultate: profesorul nu mai vine la catedră să ia la ascultat aiurea, după cum îi vine la chelie...după cum se deschide catalogul, în ordine alfabetică sau pe sărite. Nu te mai obligă să înveţi lecţie de lecţie, parcă îl doare la inima fundului ce pricepi şi ce nu pricepi.
Acuma el doar vine să predea ca nebunul două-trei săptămâni şi la final, pac! Testare de control... Iar mai predă în în galop câte un capitol, iar trânteşte o lucrare. Şi tot aşa.

La sfârşit vine Statul şi trânteşte mucii-n fasole cu o evaluare naţională.
Cea mai recentă: cea de la clasa a IV-a. O nebunie, pe cuvânt de cercetaş! Le citeşti şi-ţi faci cruci cu toate mâinile, de zici că eşti la mânăstire! Cel puţin asta a fost reacţia mea astăzi, când din plictiseală, m-a pus năbădaia să văd şi eu ce pui de inteligenţă le-o mai fătat minţile ăstora de la Minister.
Am înţeles că elevii au avut la dispoziţie o oră pentru test. Eu făcusem toate varinatele de teste în mai puţin de o oră  şi la română şi la matematică - ceea ce era şi ruşine să fac altfel...dacă nici cu clasa a IV-a nu mă mai iau de guler, chiar că am făcut o şcoală degeaba!! 
Dar la copii nu le-a fost atât de simplu....ei gândesc cu mintea lor de copii, nu cu cea de adult!  Fac o înmulţire în zece minute, o adunare peste ordin înntr-un sfert de oră, uită, sar cifre şi litere, încurcă unităţile cu zecile şi în primul rând, citesc cerinţa exerciţiului mai greu. Tocmai de aceea, subiectele mi s-au părut de o nesimţenie crasă. Ce puţin varianta a doua a testului de matematică are un puternic iz astronomic...zici că a fost concepută de Alexandru Mironov sau  de Dumitru Prunariu! Nebunie pe pâine, să-mi trag pălmi!
Începe apoteotic: "1. Când se află cel mai departe de Pământ, Luna se găsește la o distanță de patru sute șase mii șapte sute de kilometri...." şi eram...HĂĂĂĂ??? Zi, băi nene, ce vrei să-ţi rezolv, nu mă mai împletici cu vorbe, că timpul meu costă bani! Dar no, am zis că e o întâmplare...până citesc mai jos:
2. Mărește cu 5 cifra zecilor numărului 3 426 pentru a obține numărul care arată câţi kilometri are
diametrul Lunii.
3. Americanul Neil Armstrong a fost primul om care a pășit pe Lună, în anul MCMLXIX...
4. Diametrul planetei Pământ la Ecuator este de 12 756 km...
5. Trei dintre planetele sistemului nostru solar au aproximativ următoarele diametre: Venus - 12 100 km; Uranus - 52 000 km; Mercur - 4 880 km...
6. Pe un cer senin, la Observatorul Astronomic, Andrei a reușit să vadă 35 de stele, iar pe un cer înnorat de 7 ori mai puține...
  
...şi-mi zic: în primul rând, nu rezolv nimic până nu aflu cum se numeşte Observatorul Astronomic cu pricina. Ok??? Şi în al doilea rând: ăştia-s cretini la cap! Da' de Han Solo, Star Lord şi Căpitanul Kirk nu ziceţi nimic? Darth Vader când apare? Aaaaa...mai târziu, deci...acu e-n maiou, joacă o tablă cu Spock. Aha, am înţele...CEEEE??? Nu vine? Ce de lucruri slabe sunteţi! Păi chemaţi-l, măi oamenilor! L-aţi invitat, măcar?
Vreau ceva cu Tie Fighter, USS Enterprinse, sau un Iron Man mic, acolo. Hai mă', ce sunteţi aşa scame-n buric?? Am ochelarii de 3D la mine, i-am adus degeaba?
Iar nebunia continuă:
7. Unește operația matematică de pe fiecare cometă cu rezultatul corect de dedesubt...
8. La selecţia care va stabili echipajul unei rachete ce va zbura spre Lună, participă câte 3 cosmonauți
din două țări asiatice și câte 4 cosmonauți din cinci țări europene...
9. La Observatorul Astronomic au venit în vizită, într-o zi, două clase a câte 21 de elevi și trei clase a
câte 20 de elevi...

Deci, clar, aici e mâna lu' Prunariu! Sunt curios dacă 'or şti copiii ăştia cine e personajul...
Oricum, testul continuă; întrebarea 10... apoi OPAAAA!!! Mai să-mi sară inima! Subiectul 11 e de milioane!



 Aoleu, ce-ai făcut fra'? Păi ăsta-i elefant? Pune-i etichetă pe el... că zici că-i operă de artă post-modernă! Un şoarece cu limba scoasă şi-o pâlnie-n fund - de unde până unde elefant? Dacă mă mai puneai să-ţi spun şi ce specie este, pe cuvânt de nu te porcăiam! 

Şi uite aşa, rând pe rân, printre planete, asteroizi şi rachete, ajunsei şi la final...
Aoleu, stai că am uitat de capcana de la întrebarea 12: Cât cântăreşte un cosmonaut pe Pământ: 7 kg, 21 kg, 600 kg sau 75 kg. Na-ţi-o frântă! De unde Mama Ciorilor să ştiu cât cântăreşte? E îmbrăcat sau dezbrăcat? Şase kg o avea numai costumul...nu e bună varianta. Douăzeci? Posibil...s-au văzut oameni anorexici. Şase sute? Probabil...cel mai gras om de pe planetă parcă atât avea. Şaptezeci şi cinci de kg? Nu ştiu ce să zic...n-aveţi vreo poză cu el, să-mi dau seama? Sau alte variante de răspuns... Fifty-fifty, întreabă publicul, sau sună un prieten? 

Una peste alta, testul mi s-a părut o mizerie! Nu-i vorbă, că până la urmă nu era foarte dificil...trebuia să ştii ce înseamnă un număr par şi impar, să înţelegi ce sunt numerele consecutive, să cunoşti citirea şi scrierea numerelor, ceva cifre romane şi un pic de fracţii. Mamă. dar forma era de neconceput! Nu putea să zică clar şi verde-n faţă ce se cere? La ce atâtea poveşti fără rost? Stăm la şuetă? C-apoi no..nu toţi copiii de-a patra or avea răbdare să citească...şi dacă sari ceva, nu mai pricepi nimic! 
Asta-i doar strategie de marketing, să-mi crape capra! Ne dăm singuri la gioale, ne complicăm doar pentru a ne complica! Masterchef în matematică...ţi se serveşte un dish cu orez în stil indian cu pui şi caju, aranjat pe platou ca o frunză de brusture! Orez cu legume şi-un copan, mai pe direct. Păi şi de ce nu zici aşa? De ce mă iei cu "trei mii de stele verzi care luminează intermitent se află la o distanţă de zece parseci de Terra. În altă parte a universului, la numai treizeci de ani lumină de Lună, care este satelitul natural al Pământului, se află patru stele roşii. Se cere să se indice câte stele vezi şi roşii sunt". No, şi nu puteai să zici direct "3000 + 40 = x, să se afle x " ???  Mai facem şi noi economie de hârtie...salvăm şi copacii...Greenpeace! Greenpeace! E ziua în care....nu scot maşina din parcare şi văd doar feţe zâmbitoare!


În fine...
La română nici nu mai reţin ce a fost, mi-a rămas în minte doar o cerinţă de la testul 2: "Cine se află în suport? Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.
A. creionele colorate
B......" 

Şi-mi zic: Aici e mână de mămică, clar! Cine ar mai putea să vorbească atât de drăgălaş cu puiuţul ei? Creionele, creionuţe, creionaşe, lămâiţă, băbănuţă, suculeţ, lăptic, merişor şi biscuiţei. 

No, gata, nu mai pot!
Pe cine interesează, am ataşat mai jos fiecare variantă de testuleţ pentru fiecare disciplinuţă la care profesoreii drăgălaşi s-au gânditulit ei, micuţeii, să evalueze inteligenţica copilaşilor de zece - doisprezece anişori.
La mai mare!!!!!

miercuri, 27 mai 2015

Cauză şi efect în viaţa de zi cu zi

V-aţi întrebat vreodată care este rostul evenimentelor care ne traversează viaţa? De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?
Mda...ia uite-mă şi pe mine cum am descoperit focul! Păi normal că v-aţi întrebat! Fiecare om îţi pune această întrebare la un moment dat, unii mai devreme, alţii mai târziu. Dar cu toţii o facem, în cele din urmă. "Cum, de ce şi pentru ce? Ce rost au toate astea?"

Orice posibil răspuns nu este foarte evident şi de cele mai multe ori se trage din religie. Hinduşii spuneau că totul începe atunci când trebuie să înceapă şi se termină atunci când şi-a îndeplinit scopul...pentru că totul este conceput doar pentru propria noastră evoluţie. Sau că totul nu este decât o răscumpărare a faptelor din vieţile trecute, ceva datorii karmice şi alte chestii d-astea din arealul mafiei bancare. Apoi, de-a lungul istoriei, a apărut şi scurtătura: totul se întâmplă cu voia Domnului, din voia Domnului şi doar pentru propria noastră evoluţie. Pentru că, nu-i aşa, suntem fiinţe de lumină, crâmpeie de spirite superioare care prin diverse combinaţii ale universului, sau doar pentru că ele însele se plictiseau în minunăţia lor, au decis să se întrupeze ca oameni, pentru a le mai trece eternitatea.
Nu ştiu ce să zic....o secundă am simţit nevoia de a achesa la toate aceste teorii - din comoditate, presupun, şi mai ales pentru că sunt momente când viaţa te doboară şi ca să-ţi păstrezi creierii întregi, trebuie să speri că finalitatea unui rahat nu este duhoarea, ci parfumul de trandafir. Sau cum mai zice românul: "Tot răul spre bine."
Ştiu, ştiu...pare hazliu, dar repet: sunt momente în viaţă când trebuie să crezi asta, ţi-o repeţi neîncetat, încrâncenat...pentru că alternativa este să porneşti hăulind peste dealuri, fluturând steguleţe colorate.

Problema e că personal nu sunt mulţumit cu nici una dintre explicaţii. Că la sorginte 'om fi macaci scoborâţi din frunzişul copacilor, frânturi de stele sau mini-zei, habar nu am şi nici nu cred că e prea interesant. Cert este că suntem "alive and kicking" - cum zice broadăru american - iar viaţa e plină de diverse momente sau oameni, care vin sau pleacă. De ce? Care este scopul lor? Cred că în principiu, nici unul...doar să ne mai treacă de plictiseală, să nu zicem că trăim degeaba.
Multe, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi sunt pur întâmplătoare, rezultatul propriilor acţiuni, ale cerinţelor sociale şi ale trendului. Simplu.



Acum ceva timp era o mare, foarte mare frenezie cu provocarea găleţii cu gheaţă. Brusc, societatea a descoperit că pe planetă bântuie boli foarte grave şi fără remediu...deci, hai frate cu găleata! Aveai, n-aveai treabă, dacă nu-ţi turnai în cap apă cu gheaţă - operaţiune filmată şi distribuită internauţilor, desigur, că altfel, la ce papucii calului ne mai apucam? - nu erai om în deplinătatea facultăţilor mintale. "Haoleu,  cum aşa ceva?? Ai inimă să laşi bieţii bolnavi să moară?" Atât m-au frecat la cap cu găleata că mai aveam numa un milimetru şi făceam pocinogul:  "Bă, ia adă 'ncoa butoiul cu gheaţă că m-am enervat! Hai mai repede, până nu moare lumea de toate boalele!"
Aşa...dar timpul a trecut. Şi privind retrospectiv, nu pot să nu mă întreb: ce s-a ales de asta? A dispărut scleroza laterală din dicţionarul medical? Teoretic aşa ar trebui, că nu o mai menţionează nimeni. Era o vreme când dacă mă ascundeam în cavou şi-mi puneam şi cruce la căpătâi, ca să fie acoperirea completă, tot mă găsea cumva provocarea găleţii...acu nu mai aud nimic de ea, zici că a fost stârpită de pe faţa pământului! Mişto, ce să zic? Deşi nu aş putea să pariez pe asta..
Păi şi atunci? Nimic. Socetăţii i se rupe de bolnavi...atâta că, la un momentdat, era de bon ton să pari interesat. Ceva cam ca pantalonii evazaţi: era o vreme când erau în vogă, acum nu mai sunt. Mare schemă!
Iar moda asta a iscat pasiuni, tragedii, aplauze şi ruşine. Nu a fost nimic supranatural aici.

Cu câteva zile, citeam o ştire bombă: "S-a confirmat! Selfiurile au efect dăunător asupra sănătăţii!" Ete na, îmi zic...păi cum aşa ceva? Da' ce, selfiul te iradiază radioctiv, să beculeşti în întuneric ca licuriciul şi să-şi dai duhul la venirea zorilor?? Au inventat ăştia aparatul care scuipă venin de păianjăn şchiop când te tragi în chip? De unde până unde îţi face rău la sănătate? Că nu-i ţigară s-o fumezi, nu-i drog să-l tragi pe nas şi nici nu-ţi provoacă sarcini nedorite. Dar...ce să vezi...provoacă moarte! Ha Ha Ha!!! Numai aborigenii se temeau de aparatul de fotografiat, că le fură sufletul!
Şi-apoi citesc...că îmi rodeam unghiile de curiozitate şi deja trecusem la cele de la picioare, că la mâni le gătasem.
...iar după două minute era zen, complet iluminat: cică selfiul provoacă moartea, dar numai dacă eşti prea prost. (Pfiuuu, bine că nu mă încadrez!!) Spre exemplificare se dădea cazul unei adolescente din România, care vrând să fie cool şi să-şi ia multe likeuri, s-a urcat pe tren să se pozeze şi s-a curentat. Paraaaaaammmm...
Sau alt adolescent din America, care vroia să-şi facă selfie în timp ce conducea...doar că a între timp a intrat cu maşina într-un stâlp şi s-a făcut zob! (sunt curios câte like-uri şi-o fi luat la fotografie, până la urmă)
Sau o tânără din Rusia, care a găsit un pistol pe un birou şi a vrut să fie bestială, într-un selfie cu pistolul la cap. Doar că a păţit ca ăla: "Am vrut să-mi fac o poză şi am apăsat din greşeală pe filmare"... No, fata cu pricina a apăsat din greşeală pe trăgaci. Şi eu ce să zic la faza asta? "Păcat... ...ieşea o poză foarte frumoasă. Păcat...ce să faci, asta e! Fraier!"
Concluzie: selfiul dăunează grav sănătăţii şi poate provoca moartea. Numai că nu selfiul...ci omul! Prostia! Şi prin extensie, moda şi dorinţa de a rupe gura târgului cu ceva ce nu există în realitate! Ceea ce, pe undeva înţeleg...deci:
Măi oamenilor!! Hai, toată lumea atenţia la mineeeeeee....păsărica....!!!!! Uite colea idei tari de selfie...garantez un succes garantat. Sunteţi pe frecvenţă? Nici un mişcă nu mai mişcă, care mişcă, mişcă mort! Ochii şi urechile la mine, să vă luminez! 
Vreţi să stea mâţa-n coadă şi să curgă likeurile ca apa la robinet? Faceţi un selfie cu capul lângă roata de tren în mişcare. Sau...în cădere liberă de pe un bloc de măcar zece etaje! Sauu...cu o mână pe un reşou. Saauuu...ia, ia, că asta-i splendoare-n iarbă! Selfie cu capul în gura unui tigru înfometat! 

Tare sau ce? 
Faceţi cum vă învaţă tăticu vostru şi vin like-urile...pfuai de mine...Bam! Bam! Bam! Ca dungile pe zebră!
Bine, sincer să fiu, n-am priceput niciodată care este rostul like-ului...adică ce-ţi foloseşte mai concret, că nu-ţi dă nimeni nici măcar o brânzoaică pe el. Păi şi atunci? Te-ai pozat...aşa şi? Nu pricep cu ce e mai prejos cineva cu 10 like-uri faţă de cineva cu 1000 de like-uri. În afară de mândria "Mamă, ce mişto sunt!", ce se mai intâmplă? Se dă şi-un premiu în bani? Îţi crează Bote o linie de chiloţi cu glugă? Te pictează pe frontispiciul budei? Primeşti diploma de cetăţean de onoare al ogrăzii? C-apoi nu înţeleg de ce toată lumea aleargă atât de căpiată după extraordinar.. Cu normalul ce s-a întâmplat, unde a dispărut? Cum de toţi se chinuie să fie cât mai diferiţi, cât mai nonconformişti şi sfârşesc prin a fi la fel în unicitatea lor?
De ce, de ce, de ce. Pentru că aşa vrea Dumnezeu? Pentru că aşa vrea karma? Sau pur şi simplu din cauza modei? Legea băgării deştului în fund...bagă unul, bagă toţi!
(Cred că mai degrabă, asta)

De fapt, dacă stai să analizezi, ajungi la concluzia că în cele din urmă, oamenii sunt doar fiinţe ipocrite. În capul lui, fiecare este singular, pulsând de profunzime şi mereu gata cu o vorbă de duh. În realitate, viaţa este o împletire de nevoi personale şi de grup. Iar asta se vede cel mai bine în dorinţa de a fi "în rândul lumii", iar mai apoi în manifestarea dragostei.
Pe hârtie, iubirea este o binecuvântare, starea care te apropie cel mai mult de divinitate. Porneşte din suflet, nu ţine cont de vorbe, de impresii, de timp şi spaţiu, de vârstă, stare materială şi orice aspect exterior. În realitate, însă, ea pare că porneşte din lucruri mult mai pământene şi în cele din urmă, este doar un contract de vânzare cumpărare. Am mai scris despre asta, dar parcă niciodată nu e de ajuns. Mi-am luat palme şi scuipări în obraz, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg că iubirea, ca fenomen imaterial, este o stare trecătoare. Un strănut...ce vine, te ţine şi trece. Nu stă la baza universului şi nu e indestructibilă. Este o pasiune de moment, o nevoie. Pur şi simplu, sunt clipe din viaţă în care vrei să mângâi pe cineva, să ţi se răspundă. Sau să vorbeşti cu cineva. Simţi nevoia unei apropieri emoţionale sau a unei îmbrăţişări sau a unui sărut. Când găsim persoana care acceptă nevoia asta, apare ceea ce denumim generic "iubire". Doar că nu este veşnică. Vine şi trece... Ce îi dă dimensiune temporală este doar un ritual de vorbe. Întâi o simplă promisiune, apoi dacă lucrurile avansează, iei ca martor cea mai fiinţă abstractă şi  - din nou - promiţi cu vorbe că te ţii de sentimentul acela. Chiar şi când va trece.



Fără hotărârea raţională de a-ţi respecta cuvântul dat, iubirea este mai fragilă ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe o plită încinsă. Da, porneşte de la o stare emoţională pură şi are intenţii bune...dar aşa cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune  şi puritatea iubirii subzistă pe lucruri concrete, complet mizerabile. Cerere şi ofertă - de obicei starea materială şi educaţie, părerea lumii şi o mulţime de alte milioane de detalii, care mai de care mai nesemnificative decât celelalte: mănânci în pat, eşti o persoană mai dezordonată sau prea ordonată, stai într-un fel anume pe scaun,, nu ai ştiut să te comporţi într-o anumită situaţie dată...nimicuri d-astea. Şi din nou starea materială...pentru că ea acoperă absolut orice diferenţă posibilă şi închide gura oricui, înger sau demon. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta decât cu jumătate de gură.
Trăgând linie, iubirea s-a transformat într-o o listă cu cerinţe de bifat. De ce? Habar nu am şi nimeni nu ştie...cert este că aşa se face şi doar asta contează.

Şi-apoi d-aia ne ducem cu toţii de râpă - şi sincer, chiar mă bucur că se întâmlă asta. La mai mare!
Recent, am fost pus în situaţia de a scrie un îndemn pentru tinerimea de pretutindeni. Ceva gen "Tineri din toate ţările, uniţi-vă-ţi! Ahuu! Ahuuuu!  Ahuuuu! This is Sparta! Pe aici nu se trece!".


Doar că logic, nu puteam scrie aşa ceva...mă bătea lumea cu pietre, că-mi bat joc de ea. O soluţie ar mai fi fost să zic "Mănânci, bei, mesteci Orbit", "Viaţa-i scurtă, gustu-i lung" sau "Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare" - ca să îndemn poporul la relaxare şi hodină. Ceva cu Justin Bieber nu se mula pe context...Aşa că am scris şi eu ca mireanul pe o coală A4, cât de artistic m-a dus capul: "Bucuraţi-vă de fiecare clipă şi preţuiţi esenţa, nu doar forma lucrurilor. Numai aşa lumea se va schimba". Nu-l bat pe Eminescu,  dar chiar cred că fericirea ca stare diafană plutind aiurea prin univers nu există, ea ţinând doar de alegerea personală. Cât despre partea a doua a mesajului meu...chiar e simplu. Atâta timp cât viaţa asta curge după trend şi mituri sociale gen "bărbaţii-s de pe Marte şi femeile de pe Venus", gura vreunui prost care se bagă în seamă să dea sfaturi de valoare când nimeni nu i le cere sau acoperirea nevoilor materiale cu o spoială de profunzime emoţională, ea va fi din ce în ce mai mizerabilă şi mai plină de contradicţii.

Aşa cum este acum...pentru că noi nu ştim ce vrem şi mai ales nu ştim ce facem. Suntem doar o masă amorfă, condusă de instincte primare şi "gura lumii". Iar asta nu este ceva karmic, un rahat menit să ne urce pe scara spiritualului sau voia Domnului. Este doar un rahat

luni, 4 mai 2015

De ce să scriem pe blog?

De multe ori m-am întrebat care este rolul blogului, de ce să scriu pe un blog.
De multe ori m-am întrebat de ce scriu, de ce continui să scriu.
Nu câştig nimic din asta, stilul meu de scriere nu cred că e prea comercial; cel mai des mă folosesc de afirmaţii prin negare, iar de cele mai multe ori nu sunt înţeles. Nu mă înteresează prea tare aspectul, deci propun să depăşim momentul!
Nu am reclame pe blog, nu închei contracte cu nimeni. Nu particip la concursuri de blogging, deşi asta mi-ar aduce mai multă deschidere şi poate chiar un venit. Dar tot nu particip...am văzut la alţii cum se face şi îmi repugnă total să scriu la comandă şi să linguşesc cu aplomb cât mai fistichiu produsele sponsorilor, ca să dau bine în ochii lor.
Nu scriu din obligaţie, ca să mă achit de o temă primită la şcoală. Vaaiiii...asta e treaba jurnaliştilor cu diplomă, încredinţaţi că bucata respectivă de hârtie le-a creat deja un nume de referinţă în domeniu. prin urmare e practic o datorie de onoare să comenteze orice în titluri bombastice, doar doar s-or face cunoscuţi: "Ştire de ultimă oră! Incendiar! Cutremurător! Zguduitor! Exploziv! Bombă! Şocant! Îngrozitor! O să înnebuneşti când vei citi asta!" :))

Şi nu scriu pentru faimă sau pentru că e la modă. Mă doare-n cot de modă! Deşi realitatea mă contrazice, uneori am impresia că în afară de cei câţiva prieteni pe care îi poţi număra lejer pe degetele de la un picior, nu citeşte nimeni! Şi în plus, cu deschiderea pe care o oferă internetul, fiecare are acum blog. Toată lumea scrie...mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai dezlânat, mai haios, mai subru. Dar un blog e doar o picătură de apă într-un ocean. Deci, cu ce e mai diferită decât celelalte?
Ştiu, ştiu...unii au creat o adevărată ştiinţă din asta, pentru că în economia de piaţă, dacă respiri şi nu aduci bani, respiri deageaba. E doar o pierdere de energie. Aşa că s-au elaborat zeci, sute, mii de teorii despre cum să scrii, ce să spui ca să atingi coarda sensibilă a clientului, ce sa faci ca să îi iei banii. Le cunosc pe toate şi nu mă interesază. În principiu se merge pe manipularea omului şi pe aplecarea lui spre aparenţă şi superficial. Nu degeaba există reţeta succesului...un şablon perfect, pe care dacă l-ai aplicat, te-ai scos! S-a mai născut o stea pe panoplia vedetelor!
Dacă înveţi ce şi cum să faci, ce să spui şi cum să pari cât mai conform cu dorinţa ăluia pe care trebuie să îl prosteşti să cumpere ceva nefolositor (de cele mai multe ori), ca să îi trezeşti în minte nevoia pe care o vrei tu să o aibă, ai punctat. Chestia asta se aplică în orice aspect al vieţii, că doar nu degeaba sunt manuale pentru orice: "cum să agăţi ca să...", "cum să vorbeşti ca să...", "cum să stai pe scaun ca să...", "cum să fumezi ca să...", "cum să săruţi ca să..." şi pot continua aşa până mâine. Toate, absolut toate tehnicile se bazează pe aparenţă. Nu contează ce eşti, contează ce pare că eşti. Se vede asta de pe Marte...dar dacă vrei să pari spiritual, trebuie să pedalezi pe situaţia inversă: toţi suntem oameni frumoşi şi nu contează aspectul, doar sufletul. Aha, să i-o spui lu' mutu' p-asta!
Fiecare experiment social concluzionează realitatea, ca o dojană în obrazul omenirii care slăveşte spiritualul. Ei, ghici ce! Fiecare studiu are dreptate, doar că nu suntem dispuşi să o acceptăm, sau o facem cu jumătate de gură.

Dar eu nu scriu pentru bani.
Un prieten îmi sugera să scriu pentru mine şi să nu am nici o aşteptare. Să scriu doar pentru a-mi organiza puţin mintea. Ceea ce are dreptate, dar din nou...nu cred că este cazul meu.
Pe scurt: Uneori habar nu am de ce o scriu. Cred că pentru a încerca să schimb ceva la mizeria asta de viaţă. Însă nu îmi arog calitatea de învăţător...un maestru complet ştiitor, venit să dea lumină amârâţilor care se zbat în neputinţă. Nu-s genul acela..."Frate, te-o lăsat gagica? Ţi-a decedat câinele? Nu ai bani de-o franzelă, te-ai certat cu jegoşii ăia de la muncă, afară ploo cu spume şi nu  nimereşti nici butonul de poză?



Nu dispera, viaţa e frumoasă! Pentru numai x lei pe lună, primeşti un loc gratuit la seminarul despre cum să ajungi şef! Vrei să fii slugă toată viaţa, sau un băiat deştept? Cheia (succesului) e în mâinile tale! Universul abia aşteaptă să comploteze pentru propria-ţi bucurie...trebuie doar să înveţi ce, cum şi când să faci...Şi-apoi să vezi cum te umpli de smacolină!"

Nu, nu şi iar nu! Niciodată! Nu-mi place să mă dau zân(ă)! Nu sunt acel imaculat care se zburătăceşte din floare în floare în propriul glob de cristal. nu cer nimic şi nu mă plâng nimănui, însă am constatat că nu mă pot aştepta ca oamenilor să le pese de ceva ce nu ştiu că există. Sau au uitat că există.



Şi atunci scriu...ori de câte ori găsesc ceva care nu îmi place, devine subiectul unui articol. Apoi, fiecare după propria gândire, să ştie ce să evite, sau să cunoască urmările unui anume comportament - nu doar să le intuiască.
Scriu neîntrerupt de...şase ani jumătate, cred. Cam aşa. De multe ori mi-am propus să renunţ, pentru că ştiu, văd că nu se schimbă nimic. Dar de atâtea ori am revenit asupra deciziei, pentru că scriu şi pentru mine, nu numai pentru ceilalţi. Scriu despre reguli şi respctarea lor.

Personal, îmi place să respect regulile şi cel mai tare mă enervează jocul în care nu ştii la ce să te aştepţi.
Cu toate astea, omul este prin esenţă o fiinţă haotică, capricioasă. Dacă nu ar avea un sistem de conduită independent de propria voinţă, s-ar fi ales praful de planetă de câteva mii de ani. Strămoşii au înţeles asta...şi pentru a pune bazele societăţii au inventat codul juridic - o colecţie de legi care limita capriciile. Apoi a apărut codul bunelor maniere ca să te poţi descurca în relaţiile interumane, şi tot aşa. Cod peste cod, ca să nu ne călcăm în picioare ca idioţii pentru că ni s-au sculat cine ştie ce gânduri prin căpău.
Doar că în legăturile dintre oameni nu există pedepse juridice, e mai mult o lege nescrisă de respect reciproc. Şi totuşi,  fără o consecinţă palpabilă, orice lege e degeaba. Teoretic, conştiinţa ar trebui să ne gideze viaţa morală. Şi apoi divinitatea - fiinţa super-indefinibilă care se ocupă de aspectele abstracte ale vieţii. Suflet, spirit, d-astea.
Orice societate are un dumnezeu, indiferent cum îl denumesc: Dumnezeu, Allah, Ştiinţă, Manitu, Odin, Zeus, Quetzalcoalt, broasca de argint, dragonul de aur, piticul cu moţ în frunte - habar nu am! Dar ceva, o entitate dincolo de umanitate şi perfect obiectivă întotdeauna a existat.

Nu şi acum. Nu înţeleg de ce.
Acum, totul vine şi se duce. Asta e.  Toate trec. vin şi trec, vin şi trec, fără urmări. Şi fără consecinţe.
Acum nu mai există nimic care să reglementeze capriciile. Cuvinte sau fapte, toate sunt degeaba, nu mai exită acel superior intangibil care să limiteze infitul capriciului.
De ceva timp tot pun în oglindă trecutul şi prezentul, tocmai pentru a sublinia dezordinea socială care se vede oriunde...de la filme şi cărţi, artă şi până la relaţiile de familie. Mai ales relaţiile de familie...care porneau fix de la necesitatea respectării unui legământ abstract. Nu te obligă nimeni, nu te pedepseşte nimeni că nu te ţii de el...poate doar conştiinţa. Dar şi asta se poate perverti, deci nu exisă urmări. Dar lucrurile mergeau. Familia, celula societăţii, funcţiona. Prin extensie, societatea funcţiona.

Acum nu mai merge. Ceva s-a rupt. Nu ştiu dacă asta e cauza nebuniei generale, dar familia nu mai există. Privesc în jur şi văd din ce în ce mai mulţi oameni singuri...indiferent de vârstă. Oameni care stau pur şi simplu să treacă vremea, zi după zi şi an după an. Li se pune pata pe ceva, fac; nu mai există pata, punct şi de la capăt. De ce? D-aia. Chiar trebuie să existe o explicaţie pentru toate?


În rest,  totul se învârte în jurul sexului şi al banilor. Femeile oferă sex, bărbaţii oferă bani. De aici porneşte totul, alte reguli nu mai există. Când intervine plictiseala, altul la rând! Femeie, bărbat, femeie, bărbat...mereu altcineva, mereu cineva nou cu o ofertă nouă.
Şi atât. la asta se rezumă viaţa...un şir de cereri şi oferte. Cât se poate. Când nu se mai poate, ghinion. Mişto, nu?

Mie, de exemplu, nu îmi place situaţia asta. Dar, scriind despre ea, voi schimba eu lucrurile? Slabe şanse...însă tot scriu. Spun, scriu...dacă nu o pot schimba, măcar să o fac de ruşine! Situaţia, viaţa, persoanele care se cred vestale cristaline şi aleargă cupă smerenie, dar care nu-s decât ăline de impresii.
...şi iar spun, şi iar scriu, doar ca să le fac de râs. Ca-n bancul ăla:
Gheorghe merge cu gloaba la târg.
- Cum trage calul ăsta la căruţă, bade?
- D`apoi, nu prea trage.
- Da` la plug, trage?
- Nu prea.
- O fi bun de călăreală?
- N-aş crede.
- Pai, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?
- Nu l-am adus să-l vând.
- Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?
- Vreau să-l fac de ruşine...

Păi nu?