luni, 29 mai 2017

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un moment dat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:
"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"
Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 
"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:
Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!
Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 
Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.


...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".
Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 
În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  
M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".
Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  


Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy? 

duminică, 21 mai 2017

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.
Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.



Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.
O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.
Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.


E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.
Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.
O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?
Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:
1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 
Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...
Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?
Aşa că trecem la cealaltă metodă:
  
2. Timpul. 
El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.
Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare:




joi, 4 mai 2017

Citeşte, roagă-te, iubeşte

Stau câteodată şi-mi aduc aminte...
Anul trecut pe vremea asta a fost o perioadă tare grea pentru mine. Intrasem într-o plictiseală d-aia crâncenă, când pur şi simplu nu mai aveam ce face! De păcănele eram sătul, de bătut ţurca mi se acrise, munca nu mă interesează...aşa că vrând şi mai mult nevrând, m-am apucat şi eu să citesc. O carte de colorat, o poezie, un banc, lectura suplimentară de la clasa a patra şi brusc m-a prins flama! Am luat o viteză la citit, că-ntr-o lună am gătat biblioteca mea şi deja făcusem cărare la Biblioteca Orăşenească. Până s-o gătat şi asta...aşa că devenisem atât de disperat, că mergeam la farmacie şi ceream tot felul de medicamente, numai ca să le citesc prospectul! Noroc că mai ţine Dumnezeu cu proştii lui şi brusc m-am liniştit, chipurile...s-a deschis o terasă pe colţ şi cât era ziua de lungă ardeam gazul p-acolo, citind etichetele sticlelor de bere - pe care le-am băut. Logic. Nici măcar nu mă deranjau că se repetau! După o bere, fiecare om devine alt om - pe care îl chinuie setea de lectură şi trebuie să citească! Deci..."Barmannnn!!! O bere la băeatu'!" 

Un prieten mi-a zis: "Eşti fraier! N-ai internet? Suntem în era modernă, geniul este la un click distanţă! Uite, îţi dau un link şi găseşti acolo 5 milioane de cărţi! Nu-ţi ajunge viaţa asta să le citeşti pe toate!" I-am răspuns plictisit: "Amice, nu-s cu pdf-urile! Nu ştii că io-s mai bătrânoc? O fi bine şi cu realitatea virtuală...dar mie îmi place să am cartea-n braţe! Să o simt, să pun mâna pe ea şi să mă bag cu nasu-ntr-însa până-mi trece cheful! Păi tu ştii că prima mea dragoste au fost cărţile? La 8 ani eram topit după Dama de Pică (brunetele rules, se ştie!). Apoi, pe la 20 ani, rupeam tot, ziceai că-s pitbull! Dacă vedeam o bibliotecă, trebuia să-mi pui lanţ - că praf o făceam! Fiecare cărţulică o luam şi ţi-o citeam din scoarţă-n scoarţă! Fără scoarţe, ce mă fac? De unde ştiu unde să încep şi când să mă termin? Vrei să păţesc şi eu ca iepuraşul ăla din poveste, când îl duce tac-su la iepuroaice?
Fiule, uită-te la mine: Un'-doi-trei! 
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... 
Nu, nu, nu...încă o dată! Atenţie la mine...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... "
Bă, bă, mă-nervezi cu nervii! Fii atent la mine! Păsărica...atenţie...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Un'-doi-trei-patru! Iartă-mă tată!"

Una peste alta, ce-a fost mai rău, a trecut - până la urmă. Şi deşi nu aş da o carte pe un e-book niciodată, măcar m-am învăţat să mai răsfoiesc şi internetul - că mai dau şi de lucruri interesante. Aseară, spre exemplu, am găsit un articol în care autorul se întreba candid cum se împacă creştinii cu dinozaurii? Mda...ghici, ghicitoarea mea! Păi cum să se împace? Bănuiesc că fiecare îşi vedea de treaba lui, în ograda proprie...c-apoi ultima dată când am verificat, dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, iar creştinii au apărut numa' de vreo 2000 de ani.
Oricum, amuzantă abordarea; am râs de m-am stricat. Şi-apoi, că tot eram pe subiect,  mi-am amintit de interminabilele discuţii avute de-a lungul timpului cu diverşi colegi de breaslă pe tema existenţei divinităţii. Un subiect pe cât de incitant, pe atât de simplu!
Iată de ce:     



Rezumând: Omul a ajuns până la aproximativ 385 de mii de kilometri de Pământ. Galaxia noastră are un diametru de 100 de mii de ani lumină şi face parte dintr-un grup de galaxii, cu diametrul de 10 milioane de ani lumină. Acesta, însă, se află într-un roi de galaxii, cu diametrul de 110 mii de ani lumină, care, la rândul lui, este doar o părticică dintr-un super-roi de galaxii, cu diametrul de 520 de milioane de ani lumină...care reprezintă doar un colţ din universul observabil, ce are un diametru aproximativ de 93 de miliarde de ani lumină. Dincolo de aceste limite se întinde restul universului, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina.
Cam asta este măreţia Naturii.

Acum propun să facem abstracţie de imensitatea complexităţii universului cunoscut, eliminăm din sistem complexitatea infinită a universului necunoscut şi ne raportăm doar la micro-grăuntele nostru de nisip, pe care îl numim planeta Pământ:





Avem pictura în faţă, o vedem zi de zi şi ne tot întrebăm dacă există vreun pictor, sau totul a s-a născut întâmplător - de la explozia unui atom. Ceea ce mi se pare perfect normal...că doar şi Capela Sixtină a apărut după ce s-a împiedicat un zugrav mai tălâmb de o găleată cu vopsea şi a stropit pereţii cu ditamai capodopera. Vezi? În zilele noastre avem Oskar fără pete pe perete şi putem şterge orice poginog; dar ăia dacă erau înapoiaţi...au lăsat-o aşa, să se mire toată posteritatea. Nişte proşti!

În lumina celor prezentate mai sus, (pentru mine) este foarte clar dacă există, sau nu există Dumnezeu.
O problemă ar putea fi răspunsul la întrebarea "Ce vrea Dumnezeu de la noi?"...deşi, analizând fenomenul religios în ansamblul lui, şi aici răspunsul este relativ simplu:



"Nu fii măgar!" 
Adevărata problemă abia acum apare...pentru că teoretic ne dorim aceleaşi lucruri, dar nu mai avem valori comune şi, în principiu, fiecare e pe sistem "sula şi căciula". Fiecare are dumnezeul lui, binele lui, credinţa lui; şi fiecare este corect, dar conform cu propriul set de valori.
Iar unde e dezbinare, nu poate fi pace. Nici dragoste. Nici comuniune. Nici familie. Nimic. 

În toată agitaţia asta, analizăm fiecare surcea...fără să mai vedem pădurea. Strecurăm ţânţarul, dar înghiţim cămila. Ne zbatem pentru drepturile gazelelor care sunt vânate de leii din savană, ne întrebăm  cu ce se unge între buze cine ştie ce divă ca să nu se opărească după ce se strică la burtă sau alte chestii d-astea de ne condimentează existenţa. Iar în timpul liber  luptăm pentru o lume mai bună.
Minunat!

Partea mişto este că soarele continuă să răsară şi în fiecare dimineaţă avem şansa de a iubi şi a fi mai buni.
Eu de mâine încep să încerc o schimbare. Mai întâi de toate, însă, propun o cântare faină: