Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.

Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.

Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.

O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.

Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.

E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.

Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.

O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?

Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:

1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 

Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...

Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?

Aşa că trecem la cealaltă metodă:

  

2. Timpul. 

El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.

Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare:

Iubirea care ne u(R)neşte

Mă uit în jur şi mă mir…de ce în loc să ne bucurăm de câte ori se poate, ne ocupăm viaţa cu diverse probleme, la care achesăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni?

Cu ceva timp în urmă, lumea era în fierbere din cauza legii antifumat şi oriunde ai fi scos capul, trebuia să iei o poziţie pro sau contra faţă de acest subiect. Apogeul s-a atins la o emisiune unde invitaţii (fumători şi nefumători, oameni respectabili ce veneau din diverse medii culturale) s-au certat ca pe marginea şanţului - fiecare încercând să-şi impună punctul de vedere.

Acum este mare vânzoleală pe tema manifestului contra opulenţei, marca Taxi & co., despre Dumnezeu - care ar prefera spaţiile mici. Şi iar a apărut un nou prilej de dihotomie socială şi motiv de analize personale care mai de care mai pertinente şi mai belicoase...

Ceea ce este minunat, că doar d-aia avem cap propriu, să putem gândi independent. Doar că eu vreau să fiu ŞI liniştit…aşa că am ales să ies din capcana enunţării unei idei, doar de dragul de a mă face auzit şi de a mă simţi important. I-ajunge zilei răutatea ei - ce nevoie mai este ca şi eu să contribui la propagarea unei stări de tensiune care nu face bine nimănui?

...şi în loc să intru într-o luptă de idei şi concepte, am decis să iubesc. Să caut frumosul de peste zi, să ascult şi să simt  tot ce este în jurul meu: oameni, fapte, amintiri, stări. Puţin câte puţin, picătură cu picătură, clipă de clipă.
...pentru că dincolo de toate celelalte, iubirea este forţa care ne uneşte pe toţi. Şi în fiecare săptămână, mi-e inima, de tine, plină...

Duminică:



Luni:



Marţi:



Miercuri:



Joi:



Vineri:



Sâmbătă:

(Alte) cărţi de citit într-o viaţă

Îmi place să citesc. Iubesc cărţile şi mă consider un cititor pasionat. Mă rog...asta este părerea mea, pentru că niciodată nu mi-am pus problema de a afla care sunt caracteristicile unui cititor profesionist.  Realitatea arată, însă, că nu prea mă încadrez în tipare...

La un moment dat am găsit o listă pe net: cinzeci de cărţi pe care trebuie să le citeşti într-o viaţă, recomandată de un psiholog uriaş din S.U.A.; o parcurg...citisem numa' vreo douăzeci.  Peste un timp dau de altă listă. de această dată compusă din douăzeci de cărţi, recomandate de cercetătorii britanici. Citisem jumătate. În sfârşit, găsesc şi o a treia listă, recomandată de o mare somitate în nu mai ştiu ce domeniu, dar compusă dintr-o sută de cărţi. Cred că am citit treizeci din ele. Şi am intrat în panică. "Băi frate, chiar aşa prost sunt? Tre' să citesc şi eu x cărţi, ca să mă consider un om împlinit, dar eu citesc mereu x-n, cu n tinzând către infinit?"

Reiau lista. Aşa e, n-am ce să-i fac!! Ce am citit, am citit. Mai erau unele care nu îmi spuneau nimic şi urma să cercetez problema, altele pe care mi-am dorit să le am şi încă nu am dat de ele.

Dar, de la o vreme, m-am liniştit total. Nu mă mai interesează de listele nimănui; niciodată nu am citit pentru că trebuie, ci pentru a mă simţi bine. Nu-mi propun neapărat să acumulez informație brută, ci îmi doresc să descopăr noi dimensiuni ale existenţei şi curgerea vieţii, aşa cum este ea imaginată de mintea umană.

Apoi am înţeles că în general, fiecare scriitor are propria lui mitologie...propria lume, cu personaje unice şi reguli specifice. Iar eu, cititnd, mă transpuneam şi cunoaşteam oameni noi, care îmi deveneau prieteni apropiaţi. Aşa că, la finalul cărţii, rămâneam cu veşnica întrebare nostalgică: "Dar, oare, ce mai face Cutare?". Şi mă apucam de următoarea carte...şi următoarea...până am realizat că nu am foarte multe cărţi preferate, ci autori preferaţi - pe care îi citesc din scoarţă-n scoarţă.

Prin urmare, dacă ar fi să fac o listă de lecturi pe care să le recomand oricui, diferite de clasamentele oficiale (care mie mi se par cel puţin haioase, pentru că nu poţi institui o regulă a gustului propriu), ea ar arăta cam aşa:

1. (a) "Adam şi Eva" - Liviu Rebreanu

De ce merită citită: este o aventură a cunoaşterii, o tumultoasă poveste de dragoste împletită cu elemente de filosofie asiatică, pe fundalul unor diverse culturi şi civilizaţii din istoria umanităţii.

1. (b) "Maitreyi" - Mircea Eliade

1. (c) "Dragostea nu moare" - Maitreyi Devi

De ce merită citite: povestea este de un real tragic, iar cele două cărţi se completează reciproc.

- Biblia.

De ce merită citită: pentru că este despre om, pur şi simplu. Vechiul Testament este ca o carte de istorie a poporului evreu, motiv pentru care este şi mai greoi de citit. Dar Noul Testament este despre viaţă, în toate aspectele ei.

- Mircea Eliade: "Istoria religiilor"

De ce merită citită: construieşte contextul în care a apărut fiecare religie în parte, formând o imagine de ansamblu a întregii umanităţi. Eu am citit, în completare, tot ce am găsit despre religie, mituri şi legende din orice colţ al planetei.

- Radu Tudoran: "Toate pânzele sus!"

De ce merită citită: adaptarea tv este slăbuţă, iar pentru copii, cartea este chiar educativă...fie măcar şi pentru că îi învaţă să facă diferenţa dintre babord şi tribord, motivul pentru care ele se semnalizează diferit (cu verde şi roşu - principiu care se foloseşte şi la aeronavele de astăzi) şi care sunt elementele constitutive ale unei ambarcaţiuni.

- Jules Verne: Tot

De ce merită citit: visul adolescenţei se naşte cu Verne.

- Alexandre Dumas: "Cei trei muschetari". Tot.

De ce merită citit: dezvoltă gustul pentru aventură şi cunoaştere.

- James Clavell: "Shogun", "Tai Pan", "Gai Jin", "Nobila Casă", "Vârtejul", "Chiangi"

De ce merită citite (în această ordine): stilul este proaspăt, antrenant, fiecare personaj având propriul ecou peste timp şi spaţiu. În plus, cărţile mustesc de elemente despre cultura şi civilizaţia japoneză, chineză sau iraniană - după caz.

- Sven Hassel: tot. Are paisprezece cărţi, nu e mare lucru.

De ce merită citit: descrie Al Doilea Război Mondial într-un mod unic, personal şi plin de nerv. Grotescul se împleteşte cu ilarul la fiecare pas şi, una peste alta, deşi unele descrieri mă făceau să mă simt implicat trup şi suflet în război, oripilându-mă, îngrozindu-mă, sau dând iama la fetiţe, alături de ceilalţi, m-am distrat enorm citind aceste cărţi; nu exista pagină în care să nu izbucnesc în râs, măcar o dată

- J.R.R. Tolkien: "Silmarillion", "Hobbitul", "Stăpânul Inelelor" - ca opere principale. Tot, în principiu.

De ce merită citit: Tolkien a creat o lume complet nouă, din nimic. Totul este atât de bine scris şi descris până în cele mai mici amănunte, încât ai impresia că nu citeşti despre plăsmuirile imaginaţiei unui om -  ci pagini din istoria antică, alta decât cea pe care ai învăţat-o la şcoală. Începi cu facerea lumii, care se naşte din cântec. Continui cu îngerii căzuţi, crearea primelor fiinţe, decăderea lor, luptele cu răul (sub diverse forme). Descrie, chiar, şi legenda Numenorului - oglinda Atlantidei.

- Isaac Asimov: tot.

De ce merită citit: lumea asimoviană este foarte complexă şi nu o pot descrie în câteva cuvinte. Ea trebuie trăită, simţită cu toţi porii. Povestirile cu roboţi sunt amuzante, iar reîntâlnirea cu diverse personaje de la o carte la alta îţi dă un sentiment foarte plăcut de regăsire şi senzaţia continuităţii peste timp. În plus, Asimov este recunoscut pentru inventarea termenului "robot" - aşa cum îl înţelegem noi astăzi, şi a celor trei legi ale roboticii.

- Michael Crichton: "Prada", "Jurassic Park", "O lume dispărută", "Terminalul uman", "Prizonierii timpului". Varianta scurtă: tot.

De ce merită citit: stilul este antrenant, plin de acţiune şi împleteşte sf-ul cu problemele umane cotidiene. În plus, fiecare carte tratează diverse subiecte (inginerie genetică, istorie, medicină) într-un mod unic, profesionist, ridicând totodată şi probleme legate de moralitate sau etică socială.

- Michel Zevaco - Ciclul "Cavalerii Pardaillan". Tot.

De ce merită citite: dincolo de aventură şi caracterul boem al vieţii de cavaler, cărţile surprind episoade întregi din istoria Franţei. Spre exemplu, descrierea lui Zevaco a Nopţii Hughenoţilor (23 - 24 august 1572) mi s-a părut cea mai terifiantă şi mai completă relatare din câte am găsit până în prezent.

- Agatha Christie: tot.

De ce merită citite: stimulează gândirea logică şi atenţia la detalii.

- John Saul: "Creatura".

De ce merită citită: este despre viaţă şi despre nevoia continuă a omului de a se perfecţiona, cu orice preţ. Stilul abordat de Saul este thrillerul horor - eu am citit tot ce am găsit şi fiecare carte mi-a plăcut.

- Stephen King - "The Shinning". Tot.

De ce merită citită: cartea este infinit mai bună decât orice adaptare cinematografică, redând teroarea în cele mai diverse forme. În plus, reprezintă povestea originală şi nu o reinterpretare a vreunui regizor..

- Howard Fast: "Spartacus"

De ce merită citită: este superbă. Actuală. Tragică. În plus, fie că vorbim despre Spartacus-ul lui Kirk Douglas sau Spartacus-ul însângerat în variantă Starz, povestea a fost transpusă de atâtea zeci de ori în diverse variante de film încât oruginalul este păcat să se piardă.

-  Henryk Sienkiewicz: "Quo Vadis"
De ce merită citită: este o poveste despre răbdare şi asumarea responsabilităţii; despre vindecarea prin dragoste şi nevoia omului de a trăi într-o lume mai bună. Acţiunea se petrece în Roma, pe timpul împăratului Nero şi evocă persecuţiile primilor creştini. Cartea este plină de secvenţe memorabile, însă una îmi revine constant în minte: creştinii se adună să se roage într-o peşteră, răpuşi de griji, necazuri şi nevoi. Şi aşteaptă cu nerăbdare A Doua Venire, mântuirea; se roagă ca şi cum Iisus ar veni să-i salveze imediat, instant. Ceea ce, privind în urmă, pare amuzant - pentru că istoria arată că nu a venit nimeni.
...iar scena aceasta îmi aminteşte de nebunia care ne cuprinde de câte ori se anunţă vreun sfârşit iminent al lumii şi toată lumea se roagă cu ochii pe ceas, numărând secundele ca la revelion,  aşteptând izbăvirea. 

- H.G. Wells - "Maşina timpului"

De ce merită citită: ca si "Spartacus", "Maşina Timpului" a fost reluată în n-şpe variante de film, fiecare mai diferită decât cealaltă. Materialul sursă nu trebuie uitat.

- Danielle Trussoni - "Angelologia", "Angelopolis"

De ce merită citite: este o poveste despre războiul nevăzut dintre oameni şi descendenţii primilor îngeri, bazată pe Cartea apocrifă a lui Enoh.

- Arthur Golden - "Memoriile unei geishe"

De ce merită citită: ecranizarea din 2005 este cam nefericită şi pierde mare parte din spiritul cărţii şi a societăţii japoneze din prima jumătate a secolului XX.

- Frank Herbert - seria "Dune"

De ce merită citită: Pentru că este o împletire unică de cultură, filosofie, ecologie, morală, istorie, politică şi tehnică.

- Edgar Rice Burroughs - seria "Barsoom"

De ce merită citită: a influenţat multe dintre personajele şi operele secolului XX, printre care Superman, Flash Gordon, seria "Dune", saga "Star Wars" şi chiar filmul "Avatar". Dincolo de aceasta, având atât de multe variaţiuni pe aceeaşi temă, este păcat să nu cunoaştem sursa de inspiraţie.

Bonus:

- David Eddings - seria "The Belgariad"

De ce merită citită: mi-a fost recomandată ca fiind fenomenală. Sunt abia la început, dar am încredere în ceea ce va urma. Din câte am înţeles, se apropie de Tolkien.

- Seria "Războiul Stelelor" de la Amaltea (tradusă în româneşte), Tot ce este disponibil.

De ce merită citită: comparativ cu ciclul de cărţi, filmele par nişte copii palide a unor nestemate. Prin literatură, universul Star Wars este mult mai inteligibil, mai bogat, plin de emoţii şi mustind de o înţelepciune adâncă - elemente care nu pot fi redate prin adaptările cinematografice.

Desigur...în afară de crâmpeiul literar de mai sus, sunt multe titluri pe care nu le-am mai amintit aici şi încă mii de cărţi ce merită citite, în funcţie de preferinţele fiecăruia...iar de unele poate că nici nu am auzit, măcar. Trecutul este plin de opere pe care nu le-am citit, iar zilnic apare ceva nou, care nu trebuie ratat.
...ceea ce face ca orice listă să fie într-o continuă schimbare.

Închei cu o fărâmă de gând bun, pe note muzicale: