sâmbătă, 29 iulie 2017

Celor ce au fost








Închei cu o poezie care, în doar câteva rânduri, surprinde esenţa fericirii:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 


Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.


Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

marți, 11 iulie 2017

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.



La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?


Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 


Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.


sâmbătă, 1 iulie 2017

Ce trebuie să faci pentru a fi un om de succes

Gata! Punct...şi de la capăt!
De astăzi - adică nu! De mâine m-am hotărât să fiu şi eu un om de succes! Sincer, nu prea aş fi vrut, că-mi placea cum sunt acum; e adevărat că nu mă pot numi conducător de mase, şmecher, lider, sau măcar fruntaş de clasă...dar nici nu îmi prea doresc asta. Doar încerc să fac ceea ce trebuie, atunci când vine momentul - oricât de greu mi-ar fi. În rest, nu mă agit prea tare; nu-mi fac planuri să conduc lumea, nu am fantezii de mărire, nu îmi desenez traiectorii de evoluţie pentru următorul cincinal şi nici măcar nu vreau să mă afirm prea tare pe undeva.
Aşa era Vechiul Eu.


Noul Eu, însă, e cu totul altceva: s-a născut din ambiţie, după ce s-a-nvârtoşat inima-n mine să ghidez şi eu umanitatea spre lumină şi să fiu (măcar) ca Steaua Polară din capu' la Caru Mic. Păi ce? Până când o viaţă amară şi-un trai în dizgraţie?? Las' că am văzut eu într-un film, că se poate şi altfel! Îmi trebuie, doar, o strategie câştigătoare şi puţină minte; restul se rezolvă de la sine. Nici măcar de bani nu am nevoie, îi folosesc pe ai altora! Adică na...aşa era în "Other People's Money", iar reţeta trebuie să meargă şi în viaţa de zi cu zi - c-apoi ce mai e de la film la realitate?

Oricum, ideea este că sămânţa a fost plantată...şi pentru că atragi ceea ce îţi doreşti şi Universul complotează  la fericirea omului imediat ce acesta este pregătit să o primească, nu ştiu cum se face că de la o vreme, mă tot lovesc de informaţii care să mă ajute să cresc. Nu le caut eu, Doamne feri! Ba chiar mi-e teamă să nu cresc prea mult, că şi aşa am capul mare şi mi-e să nu ajung vreun diform! Dacă era vorba de celălalt cap, mai era cum mai era... Dar aşa, mi-e teamă! Totuşi, dacă înţelepciunea vine la mine, eu ce să fac? Am creierul meu ca un burete de vase: absoarbe tot ce prinde!!

Fără să mai lungim vorba, important e am găsit o minunăţie de filmuleţ motivaţional, care mă învaţă cum să mă autodezvolt rapid şi eficient. Unde mai pui că-i şi cu desene animate, ca să înţeleagă tot prostul. Ceea ce sunt...recunosc. Şi nu mai vreau să fiu, că d-aia stau cu gura căscată - să prind tot ce scapă guru de succes şi să mă fac şi eu, la rândul meu, tot un inteliget. 



Pe şi mai scurt, teoria e floare la ureche: 
1. Fixează-ţi ţeluri pe termen lung: oamenii de succes îşi fixează scopuri pe termen lung şi le urmează pas cu pas, pe când oamenii de ne-succes vor totul peste noapte şi de-a gata;
2. Renunţă să mai gândeşti la scara mică: fii căpitanul propriei tale vieţi;
3. Nu mai căuta justificări: găseşte soluţii! Fii ameriCAN, nu ameriCAN'T. Mă rog...românCAN, nu românCAN'T - ca să adaptăm.  
4. Nu mai încerca să fii plăcut de toată lumea: susţine-ţi punctul de vedere, indiferent de situaţie! Vei pierde unii oameni, dar vei câştiga alţii noi;
5. Renunţă la oamenii toxici şi înconjoară-te de oameni de succes: eşti suma celor mai apropiaţi 5 oameni din viaţa ta. Vrei să ai succes? Caută compania oamenilor de succes, nu pe cea a toxicilor!

Nu e simplu?  Succesul e la 5 lucruri distanţă! Nu 15, nu 20...cum am găsit pe la alţii! 
Dar pentru că (încă) nu mă m-am destupat la minte, am şi eu, nevrednicul, nişte întrebări. Ce, ce, nu mă puneţi la zid, că am voie! Momentan nu sunt deştept şi se acceptă! Când 'oi face nişte paşi în spate şi voi vedea imaginea de ansamblu, normal că mă va păli lumina cunoaşterii şi voi pătrunde succesul aşa cum cerneala penetrează această cretă! 
Deocamdată, însă, stau pe loc şi întreb:
1. Ce înseamnă, mai concret, succesul în viaţă? Se referă la un domeniu anume, sau e atotcuprinzător...Oriunde, oricând vrea muşchiul tău, faci din căcat bici şi mai şi trozneşte?!
2. Cum arată, dom'le, omu' de succes? Dacă sunt deja şi n-am aflat, nu aş alerga, degeaba, după cai verzi pe pereţi? 
D-aia mă gândesc: până la urmă... ce trăsături are omu' de succes? După ce standarde se defineşte? Care e filosofia lui de viaţă?  
E liber să facă ce vrea? Păi şi eu sunt la fel! 
Are timp? Eu am tot timpul din lume...chiar mai mult decât îmi trebuie! De fapt, tocmai mă gândeam să mai vând şi altora, că mă tot împiedic de el prin casă şi mă enervează! 
Nu e stresat? Pfuai de mine...viaţa mea e o vacanţă continuă! 
E milos, bun şi drept? Dacă dau pomană la un amărât, se pune că-s de succes?
Se sparge în cluburi de fiţe şi cheltuie 50 de mii de euro pe o şampanie? Asta-i cocălărime, nu succes!
Are roabe pline de bani? Parcă în viaţă era mai important să ai lângă tine oamenii pe care îi iubeşti, nu tone de bani.
Umblă cu o târlă de femei după el? Mie îmi ajunge una singură...
E pui de Casanova, schimbă gagicile ca pe şosete? Când eram mai mic, oamenii ăştia se numeau fustangii...sau curvari, mai colocvial; nu oameni de succes.
Şi cel mai important: Omul de succes e şi om de valoare, sau ăştia sunt 2 oameni diferiţi?

Scurt pe doi, nu înţeleg care-i treaba...şi nu nu pot să îmi doresc să ajung ceva ce nu stiu ce înseamnă! De succes sunt şi Cruduţa, şi Piticul Porno, şi Hagi, şi Alex Belea, şi Comăneci, şi Guţă, şi Sexy Brăileanca şi...mulţi, mulţi alţi diverşi d-ăştia care nu prea au nimic în comun. Şi dacă nu reuşesc să am în cap harta către destinaţie, cum de ştiu unde să ajung? Şi chiar de-aş face-o...Poate-i nasol, şi mă bag cu mâna la crăpătura uşii, doar ca să am ce regreta!! 

3. Cum arată oamenii toxici? 
Sunt ca balaurii, cu 3 capete? Au ecusoane? Sunt chei şi cu burtă - pentru că au alimentaţie nesănătoasă sau gene cu erori? Umblă cu spume la gură, cum sunt câinii turbaţi? Normal că îmi doresc să îi evit, că nu-s nebun să îmi bag boala în corp cu bună ştiinţă! Bine...doar atunci când fumez, dar aia e o excepţie şi plus că ţine de dreptul meu de om matur. Sau când beau...altă excepţie, pentru că beau să-mi înec amarul - deşi bag de seamă că necazurile mele au învăţat să înoate, că nu mai scap de ele, oricât de beat aş fi!
Revenind... Ce e omul toxic? Vreau definiţia lui din dicţionar, că altfel îmi iau jucăriile şi plec acasă! 
Eu ştiu că toxică e răutatea, doar că ea se naşte dintr-o suferinţă; sau din lipsa unei bune învăţături, sau din înţelegerea incorectă a învăţăturii primite. Şi-atunci ce facem? P-ăia care suferă îi băgăm în ţarcuri, că-s toxici - şi îi ignorăm? 



Unde e spiritul umanisto-iluminist, cu haideţi să haidem, să fie bine şi să nu fie rău? Nu e o datorie morală să îi ajuţi pe cei de lângă tine, mai ales dacă-s şi mai amărâţi?? 

Una peste alta, văd că e bine cu etichetarea, chiar dacă nu e bine.
Dar oricum ai da-o, eu tot praştie sunt -  se pare!! Însă voi fi om de succes...imediat după ce înţeleg şi eu despre ce se vorbeşte în propoziţie. Până atunci, mai bine cântăm un cântecel: