sâmbătă, 24 iunie 2017

Ie cu dragoste

Tulai, Doamne! Iar a trecut Noaptea Sânzienelor şi am uitat să-mi arunc coroniţa de flori pe casă, să aflu dacă mă însor anul aista...şi nici busuioc sub pernă nu mi-am pus, să-mi visez sortita. Sau sortitul?



Nici nu contează în cele din urmă...astăzi e posibil orice! Pot să mă autointitulez porumbofil şi să mă-nsoţesc cu ştiuletele de porumb, că nu-i nici o problemă; am ajuns să trăim ca în reclama cu Dănuţ: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără! De ce oare??"...Pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

No, în fine!
Ideea e că tradiţia populară pune accent pe căsătorie, altfel nu am mai avea sărbătoarea de astăzi - şi altele asemenea ei. Iar eu, cum  nu m-am înscris pe acest făgaş, mă lovesc de două situaţii: unii prieteni încearcă să-mi "întregească" viaţa şi mă îndeamnă să-mi îndrept atenţia spre obiceiurile noastre din străbuni - doar, doar s-o întâmpla bucuria; alţii îmi zic pe şleau: "Ţi-a trecut vremea. Fost-ai lele, cât ai fost, da' acuma ştir cu borş! Pa!"
Las' că aşa îmi trebuie! Când eram holtei, bunica îmi spunea mereu: "Maică, găseşte-ţi şi tu o fată, să te aşezi la casa ta! Că dacă mai aştepţi mult, o să te-nsoare babele!" "Ete na..." ziceam eu - şi mă-mbujoram ca o fată mare. Ce-i drept, parcă mi-ar fi dat inima brânci, dar mă ţineam stabil pe poziţii!
Totuşi, era mai bine dacă ascultam de ăi bătrâni, că ştiau ei ce ştiau! Uite, acum nu-mi mai vine să ies din curte nici până la magazinul din colţ, să-mi iau o gumă cu surprize, că tre' să mă întâlnesc cu vreo vecină dornică să-mi fie peţitoare! Ba m-am trezit că mă opreşte şi un amic pe stradă, bătându-mi obrazul:
"Să-ţi fie ruşine, faci nuntă şi nu zici nimic! Inviţi tot satul şi pe mine mă laşi pe dinafară?!"
Sincer, m-am şi speriat oleacă: "Frate, te rog frumos să mă crezi, te-aş fi invitat! Da' puii mei, nici eu nu am ştiut!"
"Păi cum nu te-sori? Mi-a zis Nea' Ion a lu' Găoază, că i-a zis a lu' Ciuboată' care a auzit-o pe Leana Şomoiog din capu' străzii, care a aflat de la Nelu Pârţoagă, care a trecut săptămâna trecută pe la poarta ta şi a văzut  că ţi-ai pui termopane, ai dat tabla de pe casă cu vopsea şi mai băteai şi covoarele pe gard!! Deci, faci pregătiri de nuntă!"
"Pfffff...ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Nu mai poate omu' să dea cu o mătură prin casă, că...bă, eşti nebun la cap?!"
Nu era. Da' aşa e viaţa la ţară, merge vorba şi se-nfoaie de nu-ţi vine să crezi! Ai călcat pe un ţânţar şi afli mai târziu, de la alţii,  că era o herghelie de armăsari!

Oricum, timp în timp, tot dau peste o venerabilă binevoitoare care se oferă să-mi caute câte o jumătate prin împrejurimi. Şi pe cuvânt de nu aş accepta! Poate nu neapărat pentru viaţa de cuplu, ci pentru că am, săracul de mine, o fantezie: despărţirea! Că na...singur nu pot să mă despart! Nu-i vorbă, am încercat! Am rupt pozele cu mine, mi-am făcut scandal din diverse nimicuri, m-am excomunicat, chiar m-am şi dat afară din casă de vreo două ori - să văd cum e. Da' n-are, dom'le, aceeaşi savoare ca la viaţa în doi!!

Puii calului, vreau să intru în rândul lumii şi să mă despart şi eu ca oamenii! Din cauza facebookului, desigur, că aşa spun experţii în domeniu... Au cercetat ei prin metode specifice şi după calcule asidue, le-a ieşit că primul motiv de despărţire este neîmpărtăşirea parolei de facebook. 
Şi eu fraier, mă gândeam că se rupe lanţul de iubire că eşti beţiv, curvar, tălâmb, nesimţit...nu ştiu...ai trecut cu maşina peste săraca domniţă, îi scoţi dinţii în fiecare seară, o înjuri, o drăcui, o umileşti, o abuzezi, o supui la cazne inimaginabile, ca să nu mai zic că nu o respecţi. Şi când colo, rahat cu perle: la bine şi la rău, până când facebook ne va despărţi!

Unu, doi, trei, şi! HAHAHAHAHAHAHA!!! Bis, bis!
Am o întrebare: Suntem bine cu capul? Oameni maturi, cu pretenţii, mustind de iubire şi sensibilitate,  în halul ăsta am ajuns să degradăm relaţia de cuplu? Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut am făcut - pentru că ne iubim până la infinit şi oricum nu mai suntem pe vremea bunicilor când băleam unu' la altu' pe după gard. Acum ne-am mai autodezvoltat şi lucrurile sunt simple: "Înghit ce vrei, dar când e vorba de like-uri şi inimioare pe facebook, ia rămâi tu cu mă-ta - cum zic şi Delia cu Maţanache ăla, în faimoasa melodie!!" 

Într-un cuvânt, ca să citez dintr-un vecin: "Băi băieţi cu ele drepţi, am îmbulinat-o!" Dacă aşa arată actualele cupluri şi ăştia sunt părinţii generaţiei viitoare, cred că trebuie să ne antrenăm pentru Sfârşitul Lumii, că nu mai e mult! Nu e nevoie de nici un asteroid, epidemii, sau vreun dezastru natural...o să ne înecăm singuri singurei cu propria prostie şi decedăm subit! Spuf!

Oricum, pe mine mă depăşeşte situaţia...d-aia m-am şi hotărât să ies la pensie până apar vremuri mai bune, că nu mai fac faţă cerinţelor moderne. De limitat ce sunt, normal!
În primul rând, nu văd de ce ai posta pe facebok ceva, orice, din viaţa personală. De ce trebuie eu să informez lumea ce mănânc, când mănânc, unde mă plimb, ce mi-am cumpărat, când fac pişulică, când m-a pălit diareea, când m-am certat cu partenerul, când mi...ăăă..m-am sculat, când m-am culcat, când m-am beţivit şi altele de gen. Ca să ce? Să par mai fericit? Mai ocupat? Mai prezent în viaţa socială?



Uite că mi se rupe de monden, na! 
În al doilea rând, nu înţeleg de ce ai face chestiile astea când înşeli şi, în principiu nu vrei să ştie lumea -  deşi te spovedeşti pe facebook, ca să afle lumea şi ca să aibă jumătatatea material pentru "ochii de vultur". Dâng dâng! Am eu ceva şi nu prind logica, sau chiar nu există? 
Şi în ultimul rând: ce se întâmplă cu relaţiile de cuplu? Vorbim despre ele, ştiu...găseşti pe toate drumurile cărţi de antrenament, treinări, speakeri şi înţelepţi care să te înveţe care-i şpârla cu succesul unui cuplu...dar practic una din trei căsătorii se destramă din cauza like-urilor pe facebook. Iar jurămintele alea cu "la bine şi la rău", "până când moartea ne va despărţi" sunt simple căcaturi pe care le dai la coş ca pe şerveţelele în care ţi-ai suflat nasul. 
Deci: de ce le mai spunem, dacă oricum nu au valoare?  

Credeam că jurământul este dovada supremă de credibilitate a unui om. La fel cum, odată, credeam că apropierea erotică este supremul de iubire pe care îl poţi oferi cuiva, c-apoi îl primeşti în interiorul corpului tău, nu în şopronul din fundu' grădinii, printre bălării, găinaţ uscat şi greble ruginite. 
Apoi, când e momentul,  se naşte copilul, rodul iubirii.
Tâmpenii! Prostii! Dăm înainte cu tupeu, că facebook le face şi tot facebook le desface!

Când abia ieşisem de pe băncile şcolii, gândeam că dacă te angajezi la o firmă, cam acolo rămâi până la pensie. Apoi m-am întâlnit cu un inspector ITM şi mi-a zis: "Dacă vrei să fii tentant pe piaţa muncii, trebuie să ai un cv cât mai lung. Nu mai contează stabilitatea, ci diversitatea. Cu cât ai joburi mai variate şi mai dese, cu atât eşti mai căutat...pentru că ţi-ai dezvoltat abilităţile de multitasking şi ţi-ai lărgit experienţa".
În timp, am realizat că aşa este şi în relaţii: nu îţi trebuie stabilitate, ci experienţe diverse. D-aia şi apar problemele astea cu facebook-ul...căutăm provocări, nu relaţii; merge căruţa cât merge, iar cât nu, tragem pe dreapta, notăm învăţătura şi pornim în căutarea unor zări mai colorate.

De aceea am şi eu o nedumerire mică: e mişto să acumulăm experienţă...dar totuşi: până când? 

Na, 'om trăi şi 'om vedea. Sau nu.
Mai bine să ne echipăm cu ia de sărbătoare (Că tot e Ziua Internaţională a dânsei) şi să pornim la joc:

sâmbătă, 10 iunie 2017

Reţeta iubirii - la îndemâna oricui

Partea I
Am auzit că astrele mi-ar fi favorabile şi mă va căuta dragostea pe acasă! "Aoleu, frate, am pus-o de mămăligă!" - îmi zic surprins, la limita atacului panică. "Păi şi eu ce fac? Nu-s bărbierit, nu-s epilat, manichiura mea e vraişte, haina de ocazie tocmai am scos-o de la maşina de spălat...Unde mai pui că am ajuns şi sărac lipit, după ce mi s-a spart peştele care trona maiestuos pe mileu' de pe televizor! Nasol, nu-i bine deloc!"

Măcar am aflat din timp despre eveniment - să mă antrenez şi să mai îngraş şi eu porcu' în ajun. Ştiu că nu se fac d-astea, dar na! Decât deloc...
Aşa că m-am apucat de cercetat literatura de specialitate, să văd şi eu care mai sunt tendinţele în domeniu. C-apoi am un fler la agăţat domniţe, de-ţi lasă gura apă! Dacă mă apuc să scriu un ghid de bune practici despre CE SĂ NU FACI în asemenea situaţii şi-l mai şi public, pot să mi-l angajez şofer şi pe Bill Gates, la câtă înţelepciune contra cost am de oferit! 
No...şi citind şi tot citind, găsesc o minunăţie de articol îndrumător: "10 obiceiuri pentru un cuplu fericit, care îţi vor îmbunătăţi relaţia. Ar fi bine să pui în practică imediat!" Logic şi normal, am devorat scriitura...în primul rând pentru că era scurtă şi nu necesita mult timp; şi în al doilea rând, era condensată - adică nu-s genul care stă cu o carte în braţe ore întregi. Da' ce, altă treabă nu am? Dacă se scoate filmul, mă uit; dacă nu...sănătate şi drum bun! Vorba unui clasic în viaţă: "Seminţele tot acelaşi gust are!"
Noroc că aici nu a fost cazul, ci dimpotrivă! Scurt, concis şi la obiect...apoi dezamăgire cruntă! Mă aşteptam şi eu la nişte secrete tehnologice, ceva să rupă gura târgului! Când colo, ei vin cu descoperiri d-alea expirate...adică să ne culcăm împreună, să ne ţinem de mână când mergem pe stradă, să găsim pasiuni comune, să ne îmbrăţişăm de câte ori ne vedem, să ne spunem "te iubesc" cât mai des. Vaaaiii...să-mi trag palme! Dacă nu venea cercetătorul lu' peşte să îmi spună aşa informaţii valoroase, muream prost! Păi băă, astea-s la ordinea zilei, în puii mei! Le face omu' de drag, instinctiv, nu trebuie să urmeze cursuri speciale pentru a-l învăţa cineva că dacă îi place de una trebuie să o mângâie! DUH!!
Spre exemplu eu: când m-a pălit dragostea, sunt gelatină - tare doar la extremităţi, desigur!! Nu numai că merg în acelaşi timp la culcare..dar nu mai părăsesc patul! Mă sudez e săraca fată, într-o îmbrăţişare continuă! Şi-i spun "te iubesc" pe bandă, de se satură aia de mine! Mă pupă, săraca, numai ca să-mi ţină gura ocupată, să nu mă mai audă!
Păi d-astea mă învăţaţi voi pe mine? 'tu-ţi proştii-n cur, Doamne - ca să citez un clasic contemporan!

Mâine poimâine mă aştept să citesc despre cele "10 sfaturi pentru o vizită de succes la toaletă, când te trece căcâţa". Pasul 1: cauţi toaleta; pasul 2: deschizi uşa apăsând pe clanţă; pasul 3: cauţi buda (nu mai contează dacă intri la "femei" sau la "bărbaţi", în ziua de azi e normal orice); pasul 4 - foarte important a nu se uita: dai pantalonii jos; pasul 5: te aşezi pe vasul de wc cu genunchii îndoiţi la 35 de grade faţă de corp şi începi să butonezi smart-ul, să transmiţi live, pe facebook, fericitul eveniment; pasul 6: după ce te-ai terminat, te şergi - cu hârtia special creată în acest scop, nu cu mâna! Pasul 7: tragi apa, deschizi uşa la toaletă şi cauţi o chiuvetă; pasul 8: te speli pe mâini şi te verifici dacă nu te-ai murdărit pe haine de cufureală. Pasul 9: deschizi uşa şi ieşi din toaletă, apoi o închizi în urma ta. Pasul 10: te întorci în toaletă urmând paşii anteriori, pentru a verifica dacă nu ai uitat telefoane, chei, mizilicuri d-astea pe undeva. PAM PAM!  

E clar...dacă nu învăţ ceva repede şi de efect, în ritmul ăsta, cum vine dragostea, aşa şi trece. Ca alegerile electorale: dimineaţa vin cu promisiuni şi trâmbiţe, iar seara pleacă-n lacrimi, huiduieli şi beţii pe margine de şanţ.

Partea a II-a
Continui căutările şi (re)găsesc ceva poetic şi frumos:


Iubirea aduce fericire. Iar o iubire fără suferinţă, nu valorează nimic. Adică, fericirea fără suferinţă nu are nici o valoare.
Bineeeee...Doar că în capul meu e un paradox: cum să te bucuri că suferi? Nu-i vorbă, cunosc conceptul; am citit despre el, l-am mai văzut şi prin filme cu eroi de poveste, care gândeau toţi după acelaşi calapod: Vreau să fiu fericit, dar caut o suferinţă şi nu găsesc; toate suferinţele să apeleze la mine! THIS IS SPARTA!!! Ahuuu, A-huuuu! 
Mişto, ce să zic? Dar în lumea reală, această stare se poate defini în mai multe feluri - cel mai adesea, printr-un termen care să implice o formă de nebunie. Te-aştepţi la orice! Adică până şi dragostea, iubirea aia pe care o venerăm cu toţii, este considerată a fi o afecţiune psihică de către Organizaţia Mondială de Sănătate.

Totuşi...
Viaţa înseamnă suferinţă - aşa ziceau budhiştii, când eram eu mai mic. Prin urmare, indiferent ce fel de viaţă duci, tot vei avea un motiv pentru care să suferi. E lege! Şi atunci, umanitatea chiar este condamnată la nefericire? 
NU!

Aici intervine iubirea, care se traduce prin acceptarea suferinţei celuilalt, pe fundalul fericirii de a fi împreună. 
Nu există om cu un trecut perfect strălucitor, care să nu aibă absolut nici o problemă. Nu există om care să nu fi greşit, iar acum să-şi tragă ponoasele. Nu există om care să ofere o grădină cu flori, fără nici un pic de buruian înfipt pe ici, pe colo. Nici iubirea nu este plină de ponei roz şi îngeraşi călare pe norişori pufoşi. Şi nici măcar căsătoria, despre care bătrânii spun că este un jug; sau un butoi cu un strat de miere deasupra şi restul plin de rahat. Ori, trasul la jug nu pare a fi o plimbare cu barca pe lac; nici rahatul de sub miere nu cred că are gust de ciocolată cu nuci.
Totuşi, oamenii s-au căsătorit, se căsătoresc şi se vor căsători şi de acum înainte. Nu pentru că hârtia aia semnată de primar ar fi vreun rai pe pământ, şi nici pentru că săvârşirea ceremoniei religioase le va garanta o viaţă îmbelşugată, cu indicele de tristeţe subunitar. Ci, pentru că aleg să-şi împartă necazurile unul cu altul, iar bucuria de a face asta este infinit mai mare decât suma porcăriilor pe care le au de înfruntat. Asta ar fi reţeta relaţiilor de succes.



Cu toate acestea, nu ştiu cum se face, că în ultima vreme mă tot lovesc de diverşi antrenori în relaţii de succes, care spun cam aceleaşi lucruri: cât e bine şi frumos, iubire maximă. Nu mai e bine, nu-i problemă...te-ntorci cu eleganţă şi pleci spre zări mai albastre. C-avem dreptul să fim fericiţi şi putem să facem orice, oricum, oricând, iar dreptul nostru este să fim plini de drepturi!
Acuma na...fiecare cu ideile lui. Eu, însă, ţin minte că eram prin clasa I şi în abecedar era o compunere cu rol educativ, despre prietenul care se cunoaşte la nevoie. 

Şi atunci se pune întrebarea:  iubirea, care este infinit mai mult decât prietenia, cam când ar trebui să se cunoască? 

Până găsim răspuns, hai să ne bucurăm şi alt cântecel vesel să cântăm:

luni, 29 mai 2017

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un moment dat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:
"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"
Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 
"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:
Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!
Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 
Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.


...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".
Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 
În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  
M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".
Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  


Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy? 

duminică, 21 mai 2017

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.
Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.



Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.
O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.
Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.


E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.
Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.
O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?
Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:
1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 
Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...
Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?
Aşa că trecem la cealaltă metodă:
  
2. Timpul. 
El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.
Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare:




joi, 4 mai 2017

Citeşte, roagă-te, iubeşte

Stau câteodată şi-mi aduc aminte...
Anul trecut pe vremea asta a fost o perioadă tare grea pentru mine. Intrasem într-o plictiseală d-aia crâncenă, când pur şi simplu nu mai aveam ce face! De păcănele eram sătul, de bătut ţurca mi se acrise, munca nu mă interesează...aşa că vrând şi mai mult nevrând, m-am apucat şi eu să citesc. O carte de colorat, o poezie, un banc, lectura suplimentară de la clasa a patra şi brusc m-a prins flama! Am luat o viteză la citit, că-ntr-o lună am gătat biblioteca mea şi deja făcusem cărare la Biblioteca Orăşenească. Până s-o gătat şi asta...aşa că devenisem atât de disperat, că mergeam la farmacie şi ceream tot felul de medicamente, numai ca să le citesc prospectul! Noroc că mai ţine Dumnezeu cu proştii lui şi brusc m-am liniştit, chipurile...s-a deschis o terasă pe colţ şi cât era ziua de lungă ardeam gazul p-acolo, citind etichetele sticlelor de bere - pe care le-am băut. Logic. Nici măcar nu mă deranjau că se repetau! După o bere, fiecare om devine alt om - pe care îl chinuie setea de lectură şi trebuie să citească! Deci..."Barmannnn!!! O bere la băeatu'!" 

Un prieten mi-a zis: "Eşti fraier! N-ai internet? Suntem în era modernă, geniul este la un click distanţă! Uite, îţi dau un link şi găseşti acolo 5 milioane de cărţi! Nu-ţi ajunge viaţa asta să le citeşti pe toate!" I-am răspuns plictisit: "Amice, nu-s cu pdf-urile! Nu ştii că io-s mai bătrânoc? O fi bine şi cu realitatea virtuală...dar mie îmi place să am cartea-n braţe! Să o simt, să pun mâna pe ea şi să mă bag cu nasu-ntr-însa până-mi trece cheful! Păi tu ştii că prima mea dragoste au fost cărţile? La 8 ani eram topit după Dama de Pică (brunetele rules, se ştie!). Apoi, pe la 20 ani, rupeam tot, ziceai că-s pitbull! Dacă vedeam o bibliotecă, trebuia să-mi pui lanţ - că praf o făceam! Fiecare cărţulică o luam şi ţi-o citeam din scoarţă-n scoarţă! Fără scoarţe, ce mă fac? De unde ştiu unde să încep şi când să mă termin? Vrei să păţesc şi eu ca iepuraşul ăla din poveste, când îl duce tac-su la iepuroaice?
Fiule, uită-te la mine: Un'-doi-trei! 
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... 
Nu, nu, nu...încă o dată! Atenţie la mine...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... "
Bă, bă, mă-nervezi cu nervii! Fii atent la mine! Păsărica...atenţie...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Un'-doi-trei-patru! Iartă-mă tată!"

Una peste alta, ce-a fost mai rău, a trecut - până la urmă. Şi deşi nu aş da o carte pe un e-book niciodată, măcar m-am învăţat să mai răsfoiesc şi internetul - că mai dau şi de lucruri interesante. Aseară, spre exemplu, am găsit un articol în care autorul se întreba candid cum se împacă creştinii cu dinozaurii? Mda...ghici, ghicitoarea mea! Păi cum să se împace? Bănuiesc că fiecare îşi vedea de treaba lui, în ograda proprie...c-apoi ultima dată când am verificat, dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, iar creştinii au apărut numa' de vreo 2000 de ani.
Oricum, amuzantă abordarea; am râs de m-am stricat. Şi-apoi, că tot eram pe subiect,  mi-am amintit de interminabilele discuţii avute de-a lungul timpului cu diverşi colegi de breaslă pe tema existenţei divinităţii. Un subiect pe cât de incitant, pe atât de simplu!
Iată de ce:     



Rezumând: Omul a ajuns până la aproximativ 385 de mii de kilometri de Pământ. Galaxia noastră are un diametru de 100 de mii de ani lumină şi face parte dintr-un grup de galaxii, cu diametrul de 10 milioane de ani lumină. Acesta, însă, se află într-un roi de galaxii, cu diametrul de 110 mii de ani lumină, care, la rândul lui, este doar o părticică dintr-un super-roi de galaxii, cu diametrul de 520 de milioane de ani lumină...care reprezintă doar un colţ din universul observabil, ce are un diametru aproximativ de 93 de miliarde de ani lumină. Dincolo de aceste limite se întinde restul universului, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina.
Cam asta este măreţia Naturii.

Acum propun să facem abstracţie de imensitatea complexităţii universului cunoscut, eliminăm din sistem complexitatea infinită a universului necunoscut şi ne raportăm doar la micro-grăuntele nostru de nisip, pe care îl numim planeta Pământ:





Avem pictura în faţă, o vedem zi de zi şi ne tot întrebăm dacă există vreun pictor, sau totul a s-a născut întâmplător - de la explozia unui atom. Ceea ce mi se pare perfect normal...că doar şi Capela Sixtină a apărut după ce s-a împiedicat un zugrav mai tălâmb de o găleată cu vopsea şi a stropit pereţii cu ditamai capodopera. Vezi? În zilele noastre avem Oskar fără pete pe perete şi putem şterge orice poginog; dar ăia dacă erau înapoiaţi...au lăsat-o aşa, să se mire toată posteritatea. Nişte proşti!

În lumina celor prezentate mai sus, (pentru mine) este foarte clar dacă există, sau nu există Dumnezeu.
O problemă ar putea fi răspunsul la întrebarea "Ce vrea Dumnezeu de la noi?"...deşi, analizând fenomenul religios în ansamblul lui, şi aici răspunsul este relativ simplu:



"Nu fii măgar!" 
Adevărata problemă abia acum apare...pentru că teoretic ne dorim aceleaşi lucruri, dar nu mai avem valori comune şi, în principiu, fiecare e pe sistem "sula şi căciula". Fiecare are dumnezeul lui, binele lui, credinţa lui; şi fiecare este corect, dar conform cu propriul set de valori.
Iar unde e dezbinare, nu poate fi pace. Nici dragoste. Nici comuniune. Nici familie. Nimic. 

În toată agitaţia asta, analizăm fiecare surcea...fără să mai vedem pădurea. Strecurăm ţânţarul, dar înghiţim cămila. Ne zbatem pentru drepturile gazelelor care sunt vânate de leii din savană, ne întrebăm  cu ce se unge între buze cine ştie ce divă ca să nu se opărească după ce se strică la burtă sau alte chestii d-astea de ne condimentează existenţa. Iar în timpul liber  luptăm pentru o lume mai bună.
Minunat!

Partea mişto este că soarele continuă să răsară şi în fiecare dimineaţă avem şansa de a iubi şi a fi mai buni.
Eu de mâine încep să încerc o schimbare. Mai întâi de toate, însă, propun o cântare faină:

duminică, 30 aprilie 2017

Alte momente (fără schiţe)

I
Aniversare
22 - 23 aprilie: Weekendul Inimilor Frânte, la Magic FM.
Perfect! Mă înscriu...am cea mai frântă inimă din câte există! Dar, ce zic eu frântă? E ruptă de-a binelea...şi problema e că mi se rupe în continuare! 

II
Din dragoste
Se presupune că te căsătoreşti din iubire şi divorţezi când s-a gătat iubirea. C-apoi cât să ţină şi ea, sărmana, că nu-i mâncare de fast food plină de E-uri, să o mănânci după 25 de ani şi să trăieşti bine mersi, în continuare! D-aia viaţa fără aditivi e mai sănătoasă: ce-i în mână, nu-i minciună.
Aşa gândeam eu, până am descoperit următorul articol:


Adică, de dragul copilului, ăştia divorţează în fiecare an? Na, c-am trăit s-o aud şi p-asta! 
Ştiam că se fac nunţi în fiecare an. "Draga mea, sunt complet topit după tine, şi vreau să mă însor cu tine. Aaaa...suntem deja luaţi? Nu contează, dragostea mea este prea mare pentru o singură căsătorie; vreau să fiu dublu însurat! Facem nuntă în parcul unde ne-am întâlnit prima dată. Şi peste 2 ani, tot cu tine vreau să mă căsătoresc...la munte, la cabană! Şi peste 3 ani, tot pe tine te aleg! Facem nunta pe plajă! Şi peste 4 ani..." Frână, am înţeles!

Dar de divorţ anual nu am mai auzit până acum; asta cum vine? "Făi femeie, te urăsc din ficaţi, nu te mai suport, bag divorţ! Ştiu că suntem deja divorţaţi, dar  vreau să fiu dublu divorţat, că mi-ai mâncat zilele!...pentru bine copilului, of course. Şi dacă stau să mă gândesc, hai să divorţăm în fiecare an - tot pentru binele copilului! Ne vedem la anul şi până atunci, imită guma: STERGE-O!!"

III
Tehnici expirate de parenting
Circulă o modă prin sat, care zice că în principiu eşti neghiob ca bulamacu' şi dacă vrei să faci ceva, orice, trebuie să ceri sfatul experţilor. Mişto, ce să zic? Nu mai consumi energie să studiezi problemele vieţii, ci copiezi rezultatele şi te concentrezi pe altceva, mai plăcut.
Uite aşa, fain frumos, mă apucă pe mine într-o zi un chef urieşesc de a învăţa tehnicile de comunicare cu cei mici. Deocamdată nu e cazul, da' cine ştie ce va fi pe viitor? Poate nasc şi am rezolvat problema!
Deci, mă educ. Şi cum citeam eu ce tre' să îi spun copilului când nu voi şti ce să-i spun, BANG!!! Dau peste o măgărie creaţă! Când viitorul copil mă va întreba dacă şi el va trebui să se căsătorească când va fi mare, conform experţilor, eu trebuie să îi spun: "Fiecare are rolul lui într-o familie. Sora ta nu poate deveni tată, iar tatăl tău nu poate deveni bunică!"....STOP! 
Ete na! Nemernicilor! Păi cum să învăţ copilul asemenea teorii discriminatorii? În ziua de azi, nu mai există roluri, poţi să devii fix ce vrei! De ce să nu fie sor-mea tată, dacă ea aşa vrea? Şi eu de ce să nu fiu străbunică? Uite aşa mi-a tunat mie...azi sunt străbunică! Fac ce vreau, sunt tânăr şi neliniştit! Cine mă împiedică? Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua! Mama nu se supără - vorba reclamei...
Tot ceea ce contează e iubirea, libertatea şi dreptul de a alege! Exact ca-n bancul acela despre căsătoria modernă:

"Gigel dă telefon din Paris la familie în Bucureşti şi-şi anunţă părinţii c-a hotărât să se căsă-torească. Foarte fericiţi, părinţii l-au felicitat şi li s-a promis că el, fiul iubitor, le va trimite şi bilete de avion şi le-a spus că-i aşteaptă cu o mare surpriză. A doua zi, mama-l sună şi-l roagă-n lacrimi să-i spună ce surpriză le face, să „ştim şi noi cum să ne pregătim”. După multe discuţii şi la insistenţele mamei, băiatul îi spune:
- Mami scumpă, aici, la Paris, sunt alte mentalităţi mai progresiste, nu ca cele învechite de la noi. Mă însor cu Gheorghe cu care am plecat din România… 
Nu se mai aude nimic, telefonul începe să sune ocupat… mama şi-a pierdut cunoştinţa. O găseşte soţul şi după ce soţia îţi revine, îi povesteşte îngrozitoarea veste. Soţul îi zice:
- Mărio, las’ că-l iau eu în primire, că doar n-o să ratăm căsătoria unicului nostru copil, care-i mare balerin la Paris!
Îşi sună fiul, dis-de-dimineaţă, care-i răspunde somnoros:
- Ce-i tată, „tu est tombe du lit”? Pardon că-ţi vorbesc franţuzeşte, dar aşa zic ăştia când te scoli de vreme, că ai căzut din pat!
- Mă Gigele, să nu lungim vorba! Am lămurit-o pe mă-ta că timpurile s-au schimbat şi tu vei trăi într-o ţară civilizată şi progresistă, ca Franţa. Dar ca s-o liniştesc şi mai bine, spune-mi ca-ntre bărbaţi: Ce costum să îmi pun? De socru mare sau socru mic?"

Nu ştiu, zău...se duce lumea de râpă, dacă nici în experţi nu mai poţi să ai încredere!

IV
Despre înţelepciune
Cică a ieşit o vorbă din popor: "Pe drumul care mi-i drag, nu am treabă - dar îmi fac!".
No, cam aşa sunt eu: sunt câteva locuri dragi mie şi am, n-am treabă, tot pe acolo mă trezesc din timp în timp. E superb, ce să zic? Natură-n floare, un lăcuţ mic, păsărici la tot pasul...tot un cânt şi-o poezie. 
Şi cum mă plimb eu, aşa, pierdut în gânduri ca un cufundac pe fundul unei bălţi, numai ce mai observ cu coada ochiului pe câte cineva care merge paralel cu mine; şi-mi zic: "Ui' mă, ce mândreţe de domn! Frumos, elegant, mustăcioara lui, pana corbului; buzişoara lui, mura câmpului...şi ce mijlocel! Tras ca prin inel! De-aş fi şi eu şi eu aşa un bărbat bine! Hmmmm.....ce ciudat! E îmbracat fix ca mine! Aoleu....stai că-n dreapta e oglinda! EU SUNT, 'tu-te-n cur, blestem!"

Chiar mi-a zis cineva odată: "Mai rar ca tine, aşa om! Înalt ca bradu' şi prost ca gardu'"! Desigur, un rău şi un invidios...îl pot contrazice oricând! Niciodată nu m-am considerat înalt şi nici nu am auzit pe la nimeni că aş avea o asemenea calitate. Ca s-o spui p-aia dreaptă, pentru că nu aud o fi de vină şi faptul că nu prea îmi părăsesc iatacul - de fel, sunt mai timid ca o fată mare şi nu prea am experienţă cu socializarea, moda, rândul lumii. Adică mai încerc şi eu din când în când câte-o şpârlă, că-n cap la mine sună bine; dar rezultatul e fix pe dos, n-am mai pomenit aşa ceva!

Oricum,  când ies, la prima impresie fac senzaţie oriunde mă duc! Garantat! 
Uite, dăunăzi, mă plimbam pe centru, cu ochii aruncaţi după diverse zâne, una mai frumoasă decât cealaltă! No, şi văd o mireasă...
Ţin să menţonez că de obicei nu-mi plac miresele, mi se par prea...ostentative. Desmiresite or fi şi fetele alea drăguţe, dar când le văd echipate pentru cea mai importantă zi din viaţă, aşa chinuite, tapate, machiate, încorsetate, vopsite, cremuite, tatuate, aranjate...nu ştiu, nu mai e natural. Pare un kitch, un fel de aurul proştilor; o sumă de falsuri agresive, care-ţi sparg retina şi cam atât. Ce văzusem eu, însă, era ceva angelic! O drăguţă, o finuţă, o...bibelou de domniţă, ce mai la deal, la vale? Locul întâi la concursul "Floarea din grădină"! Logic, mă uit mai atent; termenul corect ar fi fost "mă chiorăsc", dar...zic să am şi eu o exprimare mai rafinată. 
Tot mirându-mă şi cu ochii după ea, observ că nici nu-i reală...ci-i desenată pe un panou, unde scria cu litere de-o şchioapă: "Salon de nunţi cu piscină".

Acuma, mă scuzaţi! Cineva zicea că cea mai adâncă înţelepciune este gândul la moarte; şi eu cred că-s vreun înţelept, filosof, sef de trib, ceva de gen - pentru că de o vreme, tot la moarte mi-e gândul: cum arată, cum se simte, cine e, ce pofteşte, cu ce gând pe la mine, o cafeluţă, o biscuite...întrebări d-astea de gazdă bună. Dar oricât aş fi eu de luminat..."nunţi cu piscină"? Nu pot să pricep cum vine asta... 

Mă duc să cercetez subiectul, că poate o fi vreo invenţie nouă.
Şi până mă mai deştept oleacă, hai să şi dansăm, că tot e zi de sărbătoare:


vineri, 21 aprilie 2017

Momente (fără schiţe)

Motto: viaţa e cu este, şi ca dânsa suntem noi

I
Discriminare!
Dacă în Ploieşti există strada Constanţa, în Constanţa de ce nu există strada Ploieşti?
Propun un memorandum..nu! O petiţie online pentru remedierea măgăriei! Ca potenţial ploieştean şi eventual constănţean, simt că drepturile mele de cetăţean european îmi sunt încălcate! Nu ştiu sigur de ce, dar nu contează! Nu suport nedreptatea.

II
Cuplul prezidenţial este format din preşedinte şi prima doamnă.
Dacă preşedintele S.U.A. s-ar fi numit Hillary Clinton, înseamnă că Bill Clinton ar fi devenit prima doamnă a  Americii? Sau se numea "Primul Domn" - că d-aia e bărbat?! 
Deşi... în ziua de azi, în fiecare domn se află o doamnă de care se poate îndrăgosti alt domn - deci e bine oricum.
Sunt tolerant - dar despre asta, în episodul următor.

III
21 martie. Ziua Mondială a Sindromului Down.
Am aflat din întâmlare chestia asta; pe la noi oricum nu s-a serbat nimic. Aşa că dau o raită pe net, să iau contact şi cu alte părţi de planetă, unde lumea este mai empatică. Mai bună. Şi, poate, mai mărinimoasă.
Găsesc următorul mesaj:


Foarte frumos! Molto brava pentru doamna care a venit cu o asemenea idee! 
Logic, am dat LIKE de câteva ori, ca să îmi exprim admiraţia. Nu am înţeles clar ce legătură este între purtatul şosetelor diferite şi teribila boală, dar na...de vină este, cu siguranţă, incapacitatea mea nativă de a gândi în afara cutiei. 
Oricum, mi-am revoluţionat viziunea asupra vieţii...şi am realizat că, de fapt, cu toţii luptăm pentru diverse cauze nobile. Chiar şi atunci când nu o ştim! Spre exemplu, clovnii de la circ au nasul roşu; precis, ei susţin vreo mişcare de eliberare, de prin cine ştie ce colţ de planetă.
Ieri mă plimbam fain frumos prin oraş şi în faţa mea, un domn, a tras o flegmă mucoasă fix în mijlocul trotuarului. L-am boscorodit jumătate de zi, mergând cu mare atenţie, pentru a nu călca prin ce nu trebuie. Totuşi, în lumina noilor informaţii, realizez că, de fapt, domnul îşi exprima dezaprobarea şi protesta împotriva atentatelor teroriste. Sau, poate susţinea protejarea rechinului ciocan; sau, poate, se antrena pentru viitorul tur de scrutin; sau, poate...ohooo...cine poate şti pentru ce idee de înaltă ţinută morală milita el?
Una-ntr-una, e de bine! Suntem nişte oameni buni şi merităm tot ce este mai bun pe lume. Până şi eu sunt un om extraordinar...chiar dacă, în lenea mea nemăsurată, nu mi-am urnit fundul în Piaţa Victoriei, să prostestez alături de întreaga naţiune. Acuma na...în apărarea mea, declar că am purtat chiloţii pe dos, în semn de susţinere. URAAAA!!!!!

Aştept pozele voastre!!! 
P.S.: Pentru domnişoarele între 18 şi 23 de ani, 90 - 60 - 90 cu abonament la sală (pe luna în curs), accept şi poze fără chiloţi.       



IV
Sărbătoresc Floriile. 
E ziua mea. Nu port nume de floare, dar sunt o floare în spirit. Ferice de cea care mă va lua de bărbat. După primele 5 minute o să-şi blesteme zilele...dar zic să nu mai punem căruţa înaintea boilor! Întâi să mă-nsor şi după aia 'oi mai vedea pe unde scot cămaşa... 
Până una-alta, vreau să arăt beton! Am mers la salonul de înfrumuseţare şi m-am epilat, să mi se vadă şi mie frumuseţe de burtă! Păi ce-i cu atâta păr, e junglă? Sau trup de Mister Olimpia? 
Mi-am făcut manichiura, pedichiura, acum sunt la tratament facial pentru scoaterea punctelor negre dintre nas. 
Apoi mă tund. Cică ultimul răcnet în materie de coafură este mireasa bob...p-aia o vreau! 


Pe mireasă, desigur...că în cap sunt aproape chel. Mă port cu părul vâlvoi, să pară mai bogat. 

V
A venit Paştele...Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Plouă cu tradiţionalele urări de  "La mulţi ani" şi "Fie ca...". Ne ciocnim ouălelele şi paharelele, în sănătatea noastră; stingem lumina 5 minute, pentru a marca Ora Pământului şi adresăm, în gând, o rugăciune de mântuire a sufletului pentru melcii care au ieşit la plimbare în urma ultimelor ploi şi au murit fleşcăiţi pe asfalt de picioarele oamenilor răi - nu râdeţi, că aşa se face dacă eşti milos şi cu suflet mare! Am văzut pe facebook!  
În sfârşit, mâncăm! Masa-i plină cu toate cele cuvenite...că de! D-aia am făcut împrumut la bancă, să fim şi noi în rândul lumii! Dacă nici acum, atunci când? 
Mama, grijulie, ca toate mamele...îmi verifică babeţica, să nu dau pe mine; îmi umple farfuria cu de toate, să adun diverse vitamine în corp. Îmi dă cu linguriţa - eu sunt prea slăbit; am reuşit să ţin post o zi jumătate şi tremur din toate încheieturile...cred că am şi slăbit vreo 2 kg şi 152 de grame. Cearcăne, sigur am...le văd în oglindă.
După primele 3 feluri (4, cu aperitiv), sunt sătul. Nu vreau să fac abuz...trebuie să mănânc puţin, până îmi reobişnuiesc stomacul cu hrana normală. Dar nu contează...mai avem de mâncat! Sarmale în foi de varză, sarmale în foi de viţă, copane de miel cu usturoi, friptură la tavă, friptură la grătar, cârnaţi, peşte pe grill, caracatiţă în sos de curry, 6 feluri de prăjituri, pască, plus un dish cu alte ouă roşii; de vin nici nu m-am atins - încă.
"Mănâncă tot din farfurie, nu-ţi mai bate joc...că în Africa sunt milioane de copii care mor de foame! Şi tu..."
"...eu ce? Dacă mănânc tot, nu mai mor copii de foame în Africa?"

Asta e.
Aşa e viaţa.

Mai bine să cântăm...că nu se ştie cât mai avem ocazia.



miercuri, 12 aprilie 2017

Ce-şi doresc femeile

Discutând cu un amic despre viaţă pur şi simplu (adică despre gagicăreală, că atâta ştiu...), numai ce-l văd că-şi ia faţa de om serios şi-mi spune încruntat: "Bărbatul trebuie înţeles 30% şi iubit 70%; iar o femeie trebuie iubită 100%, pentru că nimeni nu o va înţelege vreodată..."
Eu mă luminez ca luna plină şi mă pun pe hăhăit: "E exact ca-n bancul ăla cu peştişorul de aur! Îl Ştii?
"Sunt mii de bancuri cu peştişorul..."
"Băi, eu te întreb de unul singur, nu de celelalte mii! No lasă, hai că-l zic! Fii atent:

Un pescar prinde peştişorul de aur. 
Acesta îi spune: Dacă îmi dai drumul, îţi îndeplinesc o dorinţă..ştiu că erau trei de obicei, dar e criză şi ne descurcăm greu. Deci, care ţi-e dorinţa?
Pescarul: Ştii, peştişorule, îmi place în Hawaii, dar nu pot ajunge că mi-e frică de apă. Contruieşte un pod până acolo.
Peştişorul: Îmi ceri ceva imposibil chiar şi pentru mine. Mult beton, ciment, avize de la Mediu, calcule de rezistenţă, etc, etc. Zi altă dorinţă.
Pescarul:Fă-mă să înteleg femeile.
Peştişorul, după o jumătate de oră de gândire: Pe câte benzi ziceai că vrei podul? Pe două, sau pe patru????"

Toate ca toate, dar problema mare e că trăim vremuri atât de tulburi, că nici măcar femeile nu se mai înţeleg pe ele însele! Şi în principiu, cam nimeni nu se mai înţelege cu nimeni; toţi suntem nemulţumiţi, ne dorim altceva, deşi nimeni nu ştie cu siguranţă cum trebuie să apară acea schimbare. 

Norocul nostru că avem specialişti care să ne înveţe şi să ne explice ei care-i şmenul cu secretul vieţii...
De exemplu, am observat că tot mai multă lume este preocupată de relaţii - chiar dacă, în practică, nu prea mai există aşa ceva în accepţiunea tradiţională a termenului. Nu contează! În era modernă, informaţia este putere şi zic să avem cât mai multă informaţie! Iar unde există cerere, spuf! Apare şi oferta, într-o explozie de lumină şi culoare, mai tentantă decât un număr de magie de-al lui Houdinni. Aşa se face că avem specialişti britanici, bloggeri, personalităţi mondene, oameni de ştiinţă, sociologi, chiar şi reviste de profil - care, folosindu-se de ştiinţă, păreri personale, experienţe intime, fantezii sau vise de noapte, şi-au creat un unic scop existenţial: să te înveţe ce să faci ca să ai succes în relaţii! 

Acuma...de ce să mint? Părerile lu' Nimeni în drum nu mă interesează; iar pe cercetările ştiinţifice în raporturile inter-umane nu dau nici o ceapă degerată. De ce? Simplu! Deşi, în general, putem împărţi oamenii după diverse criterii, fiecare personalitate este unică iar rezultatele studiilor sociologice sunt simple posibilităţi, nu certitudini în sine. Pe scurt, orice asemănare între rezultatul unui studiu social/sondaj de opinie cu realitatea, este pur întâmplătoare, acestea servind, mai repede, ca mijloc de educare în masă a gusturilor, sau ca film SF inspirat din probleme reale - pe care le are oricine. Poate de aceea sunt şi atât de tentante rezolvările, mai ales dacă vin din surse (pretins) sigure...cum era şi în cazul relaţiilor de succes  - unde, inevitabil, nişte specialişti vor oferi sfaturi de valoare. Şi eu cred că ne agitam să căutăm soluţii bune la o problemă pusă prost... pentru că nu e important să ai relaţii de succes, ci să ai o relaţie în care persoanei pe care o ţii de mână când ieşiţi la plimbare să îi pese de tine, în puii mei! Că nu-ţi face succesul ceai cald cu pâine prăjită când te păleşte scârciovelniţa şi eşti imobilizat la pat, nici nu ti-o pupă de noapte bună (pe ea, -o; pe guriţă, adică...) şi nici măcar nu te ajută la bătut covorul sau la dus gunoiul menajer! Ştiu că suntem inovatori în gândire, dar într-o relaţie se ajunge şi aici. O fi tradiţional, învechit - deci prost, atâta că e natural şi tot se întâmplă, indiferent dacă vrem sau nu..
Da' mă rog... dacă toţi savanţii de renume mondial s-au apucat de dat cu părerea despre subiect, vreau şi eu! Păi de ce n-aş da sfaturi valide? Ce, n-am mâncat destul mare când eram mic, cât să acumulez destulă experienţă?? 

Zis şi făcut!
În timp ce ascultam tabelul lui Mendeleev la căşti şi îmi zbăteam creierii să caut implicaţiile metafizice ale unui text de Mozart derivat pe o integrală de volum în plan bidimensional cu pătrăţele, numai ce-mi sună alarma de newsalert şi primesc pe email o analiză de adâncă substanţă socială, marca catchy.ro - care este un fel site dedicat sculării la viaţă a femeilor de pretutindeni. No, şi-ntr-însa, tânăra domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă era sfătuită să se-nsoţească cu bărbatul care e sătul de femei . Pentru că e perfect în regulă să fii ultima lui femeie. 
Minunat!!! Tu femeie, care eşti zână, mărită-te cu unu' care-ţi rezolva şi gardul, dacă-i punea fustă şi tocuri cui!  Bun sfat, să-mi trag pălmi cu piciorul, ca Van Damme!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu dacă aş fi fost destinatara învăţăturii, aş fi avut nişte întrebări de bun simţ:
1. Cum recunosc bărbatul sătul de femei? 
2. De unde ştiu că e sătul de femei? Că dacă s-a săturat - bravo lui, să-i fie de bine! Dar dacă îl apucă iar pofta? C-apoi şi când mănânci până deschei cureaua şi te rostogoleşti de pe scaun de sătul ce eşti, tot te apucă foamea din nou, după câteva ore.


3.  Unde se încadrează iubirea în toată ecuaţia asta? Mai e capabil bărbatul acesta să simtă ceva, după ce a funcţionat o bună bucată de timp pe sistemul maşinii de cusut?

În fine...nu ar fi o problemă asta - şi aşa nu sunt femeie, mă doare-n cot! 
Dar nu au trecut zece minute şi tocmai când îmi deschisesem atlasul de istorie antică la pagina cu Tutankamon când a dat cu piatra şi a spart parbrizul de la caleaşca lu' tac-su, BIIINGGG!!! Iar mi se înroşeşte monitorul! Frate, alt newsalert, tot de la catchy.ro - îl ştiţi -  care oferea femeii o altă cugetare plină de înţelepciune: "Fiţi pretenţioase, doamnelor!"
Deschid, citesc, îmi pică falca! Cică femeia ştie ce vrea: un bărbat perfect şi nu prea, nici frumos dar nici urât; nici deştept, dar nici prost; nici să meargă, nici s-alerge; nici să stea, dar nici să plece; nici călare, nici pe jos; nici îmbrăcat, nici dezbrăcat; nici dur, nici delicat; nici golan, nici galant; nici acid, nici bază; nici vorbăreţ, nici tăcut; nici afemeiat, nici inocent; nici aşa, nici pe dincolo...nici...GATA, hooo, am înţeles! Numa' nu mă pune să repet....
Şi, mai presus de orice, doamna nu trebuie să nu renunţe la nici o căsuţă din lista de pretenţii -  pentru că ACEL bărbat e scris în stele şi există! Trebuie doar găsit...

Tulai Doamne, pupa-Ţi-aş tălpili! Femeia din mine s-a zăpăcit complet! Păi ca să am o relaţie de succes trebuie să vin cu ceaslovul de pretenţii şi să-ncerc dopul la sticlă până-mi nimeresc Destinul, sau să mi-l aleg pe cel mai anost bărbat - care le-a încercat pe toate şi este atât de sătul de orice, că tre' să am silicoane 7D şi botox cu leduri multicolore, dacă vreau să-i mai arăt vreo noutate...

Rev, rev, rev, că nu mai pot! Gata, nu mai citesc Catchy, că o iau cu capul! De azi m-am dezabonat!
Dar tot în cumpănă sunt...cum să mă bag şi eu la o combinaţie de succes, fără sfaturi de specialitate? Haoleu, muică, ce-mi făcuşi?! Rămân prost în sat, nebăgat în seamă de nimeni!
De fapt, m-am răzgândit...şi-aşa bărbaţii nu (mai) vor relaţii serioase! C-apoi d-aia suntem în anul de graţie 2017...Trebuie să ne bucurăm de viaţă, nu mai fim constrânşi de scenariile relaţionale de pe vremea bunicilor! E timpul să renunţăm la miturile din vechime şi să privim spre viitorime! Trebuie să iubim şi să ne distrăm fără responsabilităţi care să ne ştirbească bucuria!
Totuşi... aia cu bărbatul vânător-culegător, care seduce fecioara preacurată şi o învaţă la prostii, după care o lasă cu ochii-n soare şi fuge la alta...nu-i tot un mit? De ce excepţia trebuie să fie bărbatul familist, ca şi cum ar fi o ruşine pe care o spui cu jumătate de gură şi o accepţi din milă? Şi de când a devenit familia o presiune asupra iubirii?
Şi cum "vă bucuraţi de voi" şi atât? Sună frumos, elegant...însă practic, cum faci asta? Dacă vrei maşină, o iei că-ţi place şi te plimbi cu ea - nu o ţii în garaj şi te bucuri! Desigur...o scoţi pe stradă şi apar necazuri...faci pană, ţi-o zgârie oamenii răi şi invidioşi, intră un prost în tine. Dar ai vrut maşină să o foloseşti, nu bibelou să îl priveşti!
Poate-s sucit, dar consider că aşa este şi-n relaţia bazată pe sentimente profunde: o ai, ţi-o asumi...cu bune şi cu rele; iar copilul este supremul de iubire pe care îl poţi dărui cuiva! Te bucuri de celălalt văzându-l că îşi ia responsabilitatea de a-ţi fi alături în eternitate, prin moştenirea pe care o lăsaţi umanităţii. E tradiţional...dar nu cu "trebuie". Dacă nu-i o pasiune de-o vară şi chiar te-a pălit iubirea, problema nu se mai pune în termeni ştiinţifici, ci lucrurile vin de la sine. De ce e o corvoadă lucrul acesta?
Când te încalţi, îţi pui pantoful stâng în piciorul drept şi pantoful drept în piciorul stâng pentru că numai bunicii trebuiau să se încalţe normal? Sau te încalţi şi tu la fel, pentru că aşa e firesc? Şi după ce o faci, ai simţit-o ca pe un scenariu social, o constrângere ce ţi-a limitat libertatea de a alege? 

E clar, am rămas în urmă cu evoluţia tehnologică! Mă duc să mă pun la punct, că nu mai merge! Plec, gata! Şi-am să mă întorc bărbat (adevărat)...

Până îmi fac bagajele, vă las c-o muzichie de final:

luni, 3 aprilie 2017

O samă de posibilităţi

Îmi plac desenele animate. Mi-au plăcut dintotdeauna, încă dinainte de a mă naşte.
De la o vreme, chiar, începusem să îmi fac griji: împlineam 17 ani, toţi prietenii mei rupeau ringul de dans prin discoteci şi ciupeau gagicile de fund pentru a le atrage atenţia, unii erau chiar taţi, iar pe mine nu mă mai scoteai de la "Ţestoasele Ninja", "Sailor Moon" sau "Voltron - Apărătorul Universului".

Dar, privind în urmă - că de! Când îţi ciocăne Sfârşitul în uşă, începi să-ţi mai pui viaţa în bilanţ, să vezi ce rămâne după tine (chiar dacă ai fost ca ninja şi n-ai lăsat nici o urmă a vieţuirii tale pe planetă) - constat că atunci când eram mic, eram foarte inteligent...pentru că aveam mintea pe care o am acum. C-apoi mi-a dat părul alb în cap şi eu tot la desene animate mă uit, cot la cot cu nepotă-miu. Bine...el are 4 ani; iar eu - no, ce să mai zic? Presupun că mi-ai da maxim 5, dacă m-ai vedea mergând pe stradă şi îngânând "Un motan cât un pisoi...pam-pam-param-pam-pam" sau "Ha-ha-ha, ha-ha-ha şi micul Boroboaţă râdea, râdea, râdea". Unde mai pui că am început să mă cert şi cu ăla micu' pe desene...el vrea Peppa Pig (că-s în engleză şi le înţelege), eu vreau "Bobiţă şi Buburuză", că-mi place mult melodia de început şi-s şi în română, să le priceapă tot pro...omul! Ca să nu mai spun de fata de la traducere, care are o voce de mă răscoleşte cu dânsa prin inimă, ca cu mixerul...

În plus, sunt şi foarte educative! Uite, spre exemplu, într-un episod, Bobiţă şi Buburuză participă la un concurs de talente - ceva gen "Românii au talent", dar cu insecte maghiare. No, şi la sărituri, cel mai bun a fost Săltăreţ - băiatul libelulă; la zbor, Fulguşor fetiţa fluture; la tumbe Buburuză - fetiţa mămăruţă. Dar Bobiţă, băiatul melc, a piedut de fiecare dată...aşa că prietenii lui i-au inventat un concurs unde să fie cel mai bun...pentru că, de fapt, fiecare probă sportivă scotea în evidenţă un talent unic de-al concurenţilor.

Exact la asta mă gândeam când, dând o raită pe net, găsesc un citat de-al lui Einstein însoţit de o fotografie cu tâlc:

  
...şi am început să zâmbesc, ironic: foooarte tare! Mare descoperire! Revoluţie, propun să schimbăm societatea din temelii!  
Eram ca un ţăr cu cizme când bunica îmi mai citea de printr-o Carte că suntem mădulare fiecare în parte, ale aceluiaşi Trup. Şi fiecare avem funcţii diferite, talente diferite, abilităţi diferite: unul este bun în afaceri, altul îţi inventează computerul în garaj, altul crează chiloţi de mii de euro, altul se pricepe să îţi bată tabla pe acoperiş, altul dă cu coasa din zori până-n seară mai ceva ca o maşină de tuns iarba, altul e meşter la accesări de fonduri europene...şi tot aşa.
Ştim asta cu toţii şi nu de azi, de ieri - deşi ni se pare că noi am inventat inteligenţa pe planetă. De aceea, mai că mă bufneşte râsul când văd că pe de o parte redescoperim periodic nişte informaţii cunoscute de mii de ani, cu aceeaşi plăcere pe care o are un copil când îşi deschide oul Kinder; iar pe de altă parte, mergem pe uniformitate...cu cântec, înainte MARŞ - că tot înainte era mai bine!

Uite aşa au apărut cursurile motivaţionale şi antrenorii pentru succes...care îţi scot ochii cu Gingirel  milionar faimos şi îţi explică povestea lui de viaţă: amărât şi plin de jeg, a găsit,  într-o zi cu soare, o măslină pe jos; pe care a vândut-o şi cu banii obţinuţi şi-a luat un borcan de măsline, pe care l-a vândut şi cu banii obţinuţi şi-a achiziţionat un teren pe care l-a plantat cu măslini - iar la recoltă a scos profit triplu pe care l-a reinvestit cu cap şi uite aşa, în câţiva ani şi cu multă trudă, întoarce banii cu excavatorul. Deci, dacă el a putut, ŞI TU POŢI! Acuma nu mai contează contextul social, talentele personale, posibilităţile geografice şi/sau istorice ale vremii...chiar ne împiedicăm de fleacuri! Ideea e că tot ce trebuie să faci ca să ai şi tu o viaţă de magnat este să gândeşti pozitiv şi să ai atitudine de lider...pentru că, nu-i aşa, Universul îţi oferă un morman de posibilităţi din care abia aşteaptă să te înfrupţi!! Aaa...nu ştii cum? Hai la noi, că te învaţă tati la biberon...
Şi lumea chiar se duce! Grămadă! Buluc! Porcoi! Căcălău! Vorba aceea: cine nu vrea să fie şef? Seful şefului, dacă se poate...capo di tutti capi, baştan, şerif pe tarla?

Vrem să fim toţi la fel de smecheri - DAR fiecare diferiţi, c-aşa zicea Einstein! Faceţi loc pentru geniul din mine şi deschideţi robinetul de posibilităţi!
Suntem ca-n bancul acela cu magazinul de soţi:

La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege şi cumpăra un soţ. La intrare sunt afişate regulile de funcţionare ale magazinului :
- Poţi vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ!
- Sunt 6 etaje, iar caracteristicile bărbaţilor se îmbunătăţesc pe măsură ce urci la etajul superior;
- Poţi alege orice bărbat de la un etaj, sau poţi urca la etajul următor;
- Nu te poti întoarce la etajul inferior!
O femeie decide să viziteze magazinul, pentru a-şi găsi un bărbat. La etajul unu, pe uşă este următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă!”. Femeia decide să meargă la etajul următor. Aici vede pe uşă următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă şi iubesc copiii!”. Femeia hotărăşte să urce la etajul următor. Pe uşă vede următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii şi sunt extrem de frumoşi!”
-“Wow!”, îşi spune femeia, însă hotărăşte să meargă la etajul următor . La etajul al patrulea, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă!”
-“Incredibil!” exclamă femeia. "Cu greu pot rezista!" 
Însă decide să meargă la etajul următor. La etajul cinci, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti, ajută şi la treburile din casă şi sunt extrem de romantici!” Femeia este tentata să rămână şi să aleagă un bărbat, însă până la urmă decide să urce la ultimul nivel. 
La etajul şase se află urmatorul afiş: "Sunteti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt barbaşi; acest etaj există numai pentru a demonstra că este imposibil să satisfaci o femeie. Mulţumim pentru ca aţi ales să vizitaţi magazinul nostru!"

Mda, ce urât! Ce glumă misogină! Hahaha, ce m-am distrat!

Şi totuşi, trecând de hlizeala primei secunde şi revolta din secunda următoare, am constatat că, de fapt, snoava asta este un fel da haz de necaz la adresa societăţii întregi. Nu se referă doar la femei, ci la noi toţi, la OM. Şi mai ales, la nestatornicia noastră. Pentru că suntem atât de avizi după succes, atât de bombardaţi de informaţii, atât de vrăjiţi de mirajul posibilităţilor infinite, încât ni se pare că tot timpul ne aşteaptă un succes şi mai mare după colţ! Un colţ spre care alergăm...şi când ajungem lângă el, vedem alt colţ la orizont, şi mai tentant.

Aşa ne trece viaţa...tot într-o goană. Când, de fapt, lucrurile ar putea fi mai simple! Nici măcar nu avem nevoie de prea mult pentru a fi fericiţi.
Mă gândeam, odată, ce mi-ar trebui mie pentru a fi cel mai fericit; prima opţiune:



Opţiunea 2: o cadă plină cu clăbuci, să mă bălăcesc printre spume ca un siren în valurile mării.
Şi totuşi, mergând ieri să-mi iau o pită de la buticul din şosea, am văzut la vreo câţiva zeci de metri în faţă o bătrânică pe-o canapea, cerşind din când în când, câte ceva de la trecători. O domniţă s-a oprit în faţa ei şi i-a dat nişte mărunt; acuma nu am zoom de 4x la retină, dar nu cred că erau mai mult de 3 lei. Iar bătrânica a început să plângă şi printre lacrimi, i-a sărutat mâinile şi i le-a strâns la piept; s-au scurs ani, până a lăsat-o  pe fată să plece-n treaba ei.
Când am trecut pe lângă  mămaie, la cateva secunde după eveniment, am văzut că are ochii albaştri. Nu i-am dat nimic, ca nu cumva să alimentez mafia cerşetoriei...dar clipa aceea în care măicuţa bătrână cu brâul de lână a sărutat mâinile unei necunoscute, care îi putea fi strănepoată - până la urmă, mi-a rămas în minte. Şi mă tot întreb: ce îi trebuie unui om ca să plângă de fericire?  Mult? Puţin? Mai mult decât are acum?

Îmi amintesc o vorbă din moşi-strămoşi: "nu da vrabia din mână, pe cioara de pe gard!" - dar dacă cioara pare un păun, cine nu şi-ar da vrabia sa, pentru a fi mai fericit?

Să bem pentru asta! Şi să cântăm...



duminică, 26 martie 2017

Libertate fără frontiere

Citind pe net ici, şi colo, câte-o ştire...câte-o snoavă...d-astea de petrecut timpul, dau peste un giuvaier de articol: "Monica Pop n-a mai rezistat și a răbufnit: Femeia e și ea un om liber. Să o obligi să păstreze o sarcină nedorită = sclavagism!" 
Normal că în secunda doi m-am imflamat şi am şi dat click pe dânsul, să văd despre ce era vorba - că mie nu îmi place deloc când aud monstruozităţi d-astea cu sclavie şi oprimare socială! Trăim pe vremea tâmpiţilor din trecut? Adică cum adică...de ce să transformi femeia într-un sclav? Preacurata femeie, izvorul de viaţă al omenirii, numele lui Dumnezeu pe buzele copiilor; fiinţa care, prin copii, modelează viitorul - exact cum o covrigăreasă modelează covrigii din cocă; femeia - singura creatură mai delicată ca aripa de licurici; făptura suavă pe care nu trebuie să o atingi nici măcar cu o petală de floare; muza de lumină care ne inspiră să iubim şi să sărutăm pământul pe unde calcă. Vorba poetului cu acelaşi nume:

Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnişoară.

Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.

O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.

Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.

Pasul trece eu rămân.

Nu, da-mi-aş pălmi! EU NU POT SĂ ACCEPT AŞA CEVA!! Da' de ce să fie sclavă?  NU, NU, de trei ori NU! 

La asta mă gândeam în a doua secundă. Pentru că în prima secundă m-am întrebat rapid: "Cine mama mă-sii e Monica Pop?" Google zice că-i cel mai faimos oftalmolog român - dar nu înţeleg: ce o recomandă pentru atâta faimă? 


În fine...nu contează cine este şi de ce trebuie băgată în seamă...contează ceea ce spune! Iar aici este...pffuuuu....stau şi mă gândesc, chiar mi-e milă de ea cât a putut să sufere până a răbufnit! A fost mană cerească demonstraţia aia contra avorturilor, că altfel...nu ştiu, zău, ce se putea întâmpla! Se spărgea vreo venă pe la cap de la atâta tensiune...Tulai, Doamne! Murea femeia şi nu ştiam de ce!

Acuma...ce să zic, nu-s de acord cu ce spune! Cu tot respectul, este o prostie! Şi aş întreba-o pe doamna cu pricina multe lucruri - că dacă eu greşesc în ceea ce cred, vreau să mă convingă că-s un nenorocit şi trebuie să-mi mai deschid mintea spre cunoaştere. Nu-s nici femeie şi chiar mă simt discriminat complet că nu am şansa de a testa avortul pe propria-mi persoană - dar din auzite, cică e naşpa rău: poţi face depresii, poţi să pierzi putirinţa de a naşte, chiar poţi muri. Adică, să aduc ca argument că  Tănţica a făcut avort şi tot poporul chinez s-a specializat în psihologie ca să o consilieze, dar nu există şansă de revenire - poate-i degeaba...că îmi spune de Gigica. Care Gigica? Cum, care Gigica? Aia a lu' Fundulea de peste drum de colţ, neam cu Digadiga, care face avort săptămânal şi n-are absolut nici o treabă! Iar de aici ajungem la un punct mort şi închidem subiectul. 

Dar aş întreba, totuşi,  ce treabă au copiii din canale cu avortul? Din câte ştiu, de la revoluţie au trecut...staţi să scot calculatorul...2017-1989 = 28 de ani în decembrie. Hai, 27 de ani - ca să rotunjim. Deci copii născuţi pe vremea lui Ceauşescu, când se interzicea avortul, nu mai sunt copii şi nu intră în grupul ţintă exemplificat în articol. Iar în toţi anii de după '90, avortul nu a fost interzis decât de propria moralitate a fiecărei femei... şi avem târle de copii pe drumuri. Deci, care-i cauza? Avortul, sau femeia? 
Şi, hai să ne imaginăm un viitor complet dezgustător: se interzice avortul prin lege, ca-n comunism. Ok. Atunci femeia nu va mai fi stăpână pe corpul ei? Nu va mai avorta nimeni? Adică orfelinatele de copii existau doar înainte de revoluţie?? HAHAHAHAHAHAHA!!!! 

În fine...ideea e că, până la urmă, articolul m-a luminat şi am realizat cât sunt de sunt oprimat! DISCRIMINAT! La tot pasul, în fiecare zi!
Uite, de exmplu, panourile acelea de pe marginea şoselelor, cu STOP ACCIDENTELOR! 


În primul rând, teoretic, accidentul se întâmplă accidental; fără voia mea. Asta înseamnă că nu am cum să vreau ceva ce nu ţine de voinţa mea... Şi în al doilea rând: frate, dacă eu nu dau doi bani pe mine şi dacă vreau să fac accident, vreau să fiu liber să o fac! De ce să mi se îngrădească această libertate, chiar şi printr-o atenţionare? De ce să mi se polueze câmpul vizual cu o limitare a drepturilor mele proprii şi personale? Mă deconcentrează din scopul propus! ...iar dacă vreau să intru pe contrasens, e tot e dreptul meu! Dacă mai omor şi pe altcineva...ghinion, asta e! Soarta! Oricum e suprapopulată planeta. 

De ce să nu am dreptul să-mi cumpăr armele ca pe bomboane? Dacă merg pe stradă şi se ia unu' de mine? Eu am 1,60 pe tocuri şi 40 de kg cu rucsacul de munte în spate, ăla are 1,80 şi a făcut karate! Mi-o iau? Normal!  De ce să n-am dreptul să scot kalashnikov-ul din buzunar şi să îi trag una între ochi? E dreptul meu să mă auto-apăr!
De ce să n-am dreptul să fumez în restaurant? Sunt banii mei, sunt plămânii mei...cui nu-i place fumul de ţigară, să plece în altă parte! Ce, îi ţin eu legaţi lângă mine? E DREPTUL MEU, şi am încheiat povestea!
De ce să nu am dreptul să ţin două neveste în acelaşi timp? Sau trei? Poate una nu îmi ajunge...sau poate e urâtă şi stau cu ea doar pentru că are cel mai mutabil fund din lume! De ce să nu îmi pot căuta şi pe altcineva - că poate descopăr dragostea adevărată! Iar dacă a doua soţie nu-i bună la pat şi o prefer tot pe prima, de ce mi se îngrădeşte dreptul de a iubi, de a fi iubit şi de a fi împlinit pe plan intim?? 

Ştiţi ce? M-am răzgândit...Vreau să se legalizeze avortul! Aaaa, e deja legal? Nu contează! Să se mai legalizeze o dată, în dublu exemplar -  ca să fim siguri! Şi mai vreau ca şi bărbaţii să aibă dreptul de a avorta! Că cine ştie...poate în zece ani se inventează uterul contra naturii şi, dorindu-mi copil, vreau să rămân însărcinat - pentru că iubita ţine la siluetă şi nu o interesează aspectul. Şi dacă mă răzgândesc după cinci luni, ce fac? Îngroş rândurile de copii ai străzii? Vreau să am dreptul de a-mi planifica familia şi de a renunţa la copilul nedorit!
Mai putem face altceva: să se dea o lege care să oblige femeile să facă minim trei avorturi - ca să se vadă clar că Statul protejează dreptul oricui de a avea un copil dorit. Sau nu, că e cu obligaţia...şi dacă se trezeşte altcineva care iar se simte sclav? Nu, nu...nu e bine. Avem nevoie de un sistem social perfect echitabil, în care să avem doar drepturi; fără obligaţii morale sau legale.

Ia, că acuma chiar m-am enervat şi vreau libertate completă! 
De fapt, visez la o lume în care să avem o singură lege: FĂRĂ LEGE!! Nici o lege, nici o Lege! Nimic! ...pentru că oricum ai lua-o, legea înseamnă o îngrădire a drepturilor! Iar îngrădire = sclavagism! Q.E.D.!

Gata, vreau revoluţie! Puterea poporului! Che Guevara, unde eşti?


Şi-apoi, dacă înrolăm femeile - şi arată ca Natalia asta când trag cu mitraliera... se-mpânzeşte ţara de copii neplanificaţi şi Doamne feri! Poate se nasc şi nişte genii... 

Totuşi, până vom fi liberi şi nesupuşi, propun să ne mai bucurăm de prezent:


joi, 23 martie 2017

Limba noastră-i o comoară...

"- Draga mea, dă-mi şi mie, te rog,  paharul cu apă du pă masă!" 
"- Nu pot - zice ea râzând cu gura pâna la urechi...După masă nu-i nici un pahar, doar peretele. Poate vrei să spui DE PE MASĂ!"
"- No bine, dragă... paharul DE PE MASĂ. Acum e bine?"

Nu mai zic nimic...am comis-o, mea culpa. Are şi fata perfectă dreptate. Plus că recunosc...nu-s vreun mare respectator al regulilor. De fapt, cred că reinventez limba română măcar o dată pe oră, fără să mă stresez prea tare; dar dacă iubesc cea mai grammar police din câte s-au inventat pe planetă, îmi asum şi amenzile...




Cam la asta mă gândeam într-o dis-de-dimineaţă, când plecam la lucru; şi cum stăteam eu amorţit, somnoros, tuflit vai şi-amar de capul meu pe-o canapea din maşina de navetă, numai ce-mi arunc ochii prin jur...



...şi unde îmi cântam în cap numai "Und' te duci tu, mielule/ La tăiere, domnule", imediat mă-nviorez şi schimb registrul pe hip hop d-ăla energic, de cartier: "După scaunele gri, stăm noi - majoritatea". C-apoi de ce să nu ne simţim bine? Vorba lu' Creangă: "Ştiu că-s prost; dar când mă uit în jur, prind curaj".

Oricum, limba română este cea mai grea de pe pământ!
Ce arabă, ce chineză, ce japoneză? Româna, frate, aici să te ţii blestem! Se schimbă de la an la an, tot timpul cu reguli noi şi forme noi! Avem DOOM 1, DOOM 2, DOOM 3, DOOM 4...am ajuns ca seria noastră de dicţionare să fie mai stufoasă ca seria de jocuri DOOM - care chiar are tradiţie pe planetă!
Păi de unde să ţii pasul cu atâta evoluţie?

Aşa că am luat o hotărâre eroică: nu mai condamn pe nimeni de nimic, ci doar mă amuz de ceea ce văd în jur. Bine...îmi vine, mai mult, să râd plângând; sau să plâng râzând -  dar ne mai împiedicăm de detalii? Şi aşa viaţa-i complicată, ce s-o mai complicăm şi noi?
Nu-i mai simplu să ne relaxăm? La o sală, spre exemplu...SAU, am văzut o super-ofertă prin oraş:


Cumperi porcul şi pac! După ce-ai mâncat bine şi te-ai balonat, primeşti o greutate...pe alese, după puteri. Că dacă eşti vreun pişpiriu d-ăla de tre' să umbli cu pietre-n buzunare ca să nu te ia vântul dacă suflă oleacă mai tare, nu te-nfigi la una de 80 de kg, logic! Dar pentru cine poate...are cu ce, slavă Domnului!

Nu vrei sport, mergi la spectacol! Chiar se juca o reprezentaţie la un moment dat...o împletire de tradiţional cu folclorul urban:



Bine, asta era în sesiunea de iarnă, dar nu cred că primăvara i-apucă ruşinea pe actori şi nu mai sparg nimic! Că na, e cald, frumos...măcar de plictiseală, şi tot rezolvi de-un număr!

Nu-ţi trebuie nici distracţie, ieşi în oraş să mănânci! Şi aici se-ntrec ofertele...Eu, de exemplu, merg la un local mişto rău...



Ca să fiu sincer, nu am trecut niciodată dincolo de uşa de intrare, dar îmi place să mă opresc în faţa lui şi să mă întreb: De ce se numeşte "La 2 tramvaie", când pe siglă e numai unu'? Iniţial am zis că poate nu văd bine şi am căutat tramvaiul 2 pe lângă tramvaiul deja existent; m-am uitat în spate, pe deasupra, pe sub el...am numărat chiar şi roţile, crezând/sperând că poate ăstalalt o fi mai miculuţ şi se vede greu. Dar nu-i şi pace! Deci....Ce s-antâmplat cu dânsul? L-au furat oamenii răi? No bun, se-ntâmplă! Unui vecin i-au furat balustrada scării de intrare în curte, că părea de inox. Deci...te aştepţi la orice! În regulă...Da' să schimbe şi firma atunci: Restaurantul "La 1 tramvai" - să ştie omu' la ce să se aştepte!
Păi ce mă fac dacă vreau să-mi fac selfie în şpagat pe 2 tramvaie şi când mă duc în restaurant, găsesc numai unu'? Nu se alege praful de stima mea de mine? Nu se duce pe gârlă toată faima mea de facebook?

Am rezolvat-o şi cu restaurantul. Şi cu toate acestea, tot ne putem distra de minune! Plecăm într-o excursie, de exemplu...Uite, şi la acest capitol sunt oferte minunate! Personal, am ochit un pelerinaj -  că-i de post:



Şi chiar mi-am propus să merg, serios! Doar că nu găsesc ziua de 25-26 martie, cu nici un chip! M-am uitat, deja, pe 5 calendare şi degeaba - nimic, nimic! Găsesc 25...pică sâmbătă, e Bunavestire; găsesc 26...pică duminica, e duminică. Dar 25-26...să-mi trag pălmi! O fi magie ca la Harry Potter, cu peronul 9 şi trei sferturi, când trebuia să intri într-un zid ca să ajungi unde trebuie. Mai ştii? "Atunci bine!" - îmi zic..."să fie în partea lui! Eu cu capul de pereţi nu mă dau!"
Oricum, am renunţat la idee. Mai bine stau acasă şi dorm, că-i mai sănătos!

Iar dacă n-am somn şi nici chef de bairam, până la urmă m-oi duce să muncesc ceva, ce să fac? Noroc că piaţa geme de oferte şi la acest capitol. Şi am găsit anunţul perfect:



Acuma, nu ştiu cum va fi p-acolo - cu salarii şi toate cele, că nu doare pe nimeni mâna să înflorească anunţul, ca să atragă poporul; dar dacă mă laudă, mă bag! Nu neapărat c-aş avea nevoie de asta...deja ştiu despre mine că-s frumos, deştept, harnic, bun la suflet, blând, iubesc copiii, fac curat în casă, duc gunoiul, nu vorbesc cu gura plină, zic "sărut-mâna pentru masă" după fiecare masă, nu zic cuvinte d-alea urâte cu p..., cu f...., cu m...., cu c..., nu beau nu fumez, nu merg la femei, nici femeile nu vin la mine - dar să schimbăm subiectul!
Ce s-o mai sucim atâta, în principiu sunt un ideal masculin pe lângă casa omului şi modest pe deasupra! Ştiu asta! Dar când mai observă şi alţii...deja jucăm în altă ligă! Îmi mai creşte şi mie inima!
Mă-ntreb doar: când e cazul să fiu lăudat? Se poate o dată la zece minute? Mai des? Nu, nu, că poate mi se urcă la cap...e suficient aşa. Este? Sau cine se stabileşte când e cazul? Are vreun şablon, trebuie să-i dau o atenţie? Îi fac cu ochiul! Se pune? Că dacă nu-i convine, îi fac cu degetul!

Dar până aflu şi eu când e cazul să fiu lăudat, hai să ascultăm o muzică d-aia faină, care unge la suflet: