duminică, 27 august 2017

Între vechi și nou

...sau cum se mai împacă familia cu plăcerile noastre personale

Am un prieten care îmi spune mereu: "Nu tot ce e nou este bun şi nu tot ce este vechi este şi prost". Ceea ce îi dau dreptate...poate de aceea nici nu am înţeles niciodată goana asta după modern şi nou. Nu e genul meu, din păcate;  eu nu sunt aşa; şi dacă ceva merge bine, nu simt nevoia să fac nici un update. De exemplu, am un telefon de vreo 4 ani şi merge săracul! Motiv pentru care nici nu îl schimb; dacă mă satisface, ce să îi reproşez?
Încep să am coşmaruri doar când trebuie să îmi încarc cartela, pentru că invariabil, domniţa de la ghişeu îmi spune râzând:
"Vaaaiii...ce telefon vechi aveţi! Nu vreţi să vi-l schimbaţi? Avem noi un abonament pur şi simplu SU-PERB, o nebunie! Şi primiţi şi ultimul model de telefon Samsung complet gratis! Ce spuneţi? Nu-i aşa că sună tentant? Aparatul dvs nu are nici măcar touch-screen, nu ştiu cum puteţi să-l folosiţi!"
"Domnişoară dragă... adevărul e că UNEORI mă gândesc să îmi iau alt..."
"Vedeţi, vedeţi, v-am spus! Aveați nevoie doar de oferta potrivită! Acuşica scriu actele!"
"..-ul, DAR MĂ ENERVEAZĂ TELEFOANELE NOI CĂ NU LE ŢINE BATERIA. Eu uit să mi-l încarc şi p-ăsta, o dată la 3-4 zile! Aş înnebuni să-l încarc în fiecare seară... "
"3-4 zile?? Păi eu îl încarc de 3-4 ori pe zi!"
"No, atunci bine!"- zic eu. "Staţi dvs cu device-ul ăla nou, că eu rămân la telefonul meu VECHI. Vorbesc la el, trimit mesaje, intru pe net - greu, dar nu mă grăbesc nicăieri, că oricum nu mă aşteaptă nimeni, facebook nu mă pasionează, watsapp nu îmi trebuie, beculeşte, clipoceşte, scânteieşte, benzineşte - într-un cuvânt: ÎŞI FACE TREABA! Sărut-mânuţele, pa, v-am pupat pe portofel!"

Unii îmi spun că sunt învechit și nu știu să gust minunile tehnologiei moderne. 



Mă rog...eu nu aş pune neapărat etichete, mai ales că nu pot spune că-s topit după vintage. Dar nici nu intru în agitaţie moleculară când apare ceva nou - indiferent că e vorba de obiect, tehnologie, sau chiar idei.

Aşa vorbeam cu o amică zilele trecute: mă trezesc că îmi trimite dimai link-ul pe mesaj privat: "AI VĂZUT?? O grămadă de femei regretă că au copii şi recunosc că fiind mame, nu se simt nici mai fericite, nici mai împlinite! Doar stresate, obosite şi frustrate, că nu mai au timp să se distreze şi nu se mai simt libere. În sfârşit, femeile au puterea de a spune că urăsc copiii, pt că ei nu îţi dau un scop în viaţă, doar te împiecă SĂ AI O VIAŢĂ! Deci, de ce să îi vrei? Guvernul şi oamenii bisericii îndeamnă lumea să aibă odrasle, pentru că au nevoie de sclavi pe care să îi prostească! Şi oricum nu oferă nimic pentru asta...nici locuri de muncă, nici salarii decente! Păi - spune ea -  eu la ce să mai am copil, dacă nu am ce să îi ofer? Căsătoria şi familia sunt tradiţii învechite, care nu te fac fericit - ci din contră! Este o generalizare! Minciuni! Trebuie să renunţăm la vechile sisteme de gândire! Eu sunt stăpână pe propriul corp şi nu vreau să fac copii pentru că aşa cere o cutuma socială. Să scrii despre asta, să vadă lumea că există ŞI ALTE PĂRERI diferite de cele care ne îndoctrinează la tot pasul!"

Mda...e clar! Când eram mic, pe la televizor se dădea o reclamă cu doi papagali care se certau: unul era alb şi repeta ca o placă zgâriată ALB, ALB, ALB; celălalt era negru şi zicea mereu NEGRU, NEGRU, NEGRU. No, cam aşa şi noi: pur şi simplu purtam o discuţie interminabilă, fără rost şi cu nici un rezultat imediat. Sunt opinii diferite, care se bazează pe subiectivismul fiecăruia, iar natura efectelor poate fi dovedită doar în timp. Să îţi doreşti o rezolvare imediată, gen "eu am dreptate şi aştept de la tine să recunoşti că greşeşti, fiind complet nimicit de logica mea imbatabilă" este o copilărie.
Şi totuşi, nu mă dau în lături de la asemenea dezbateri, pentru că mă fascinează ideile, mai ales cele diferite - care, prin comparație, mă fac să înţeleg mai bine  motivația propriilor convingeri.

Totuși, pe moment, nu am știut ce  replică să dau acelei tirade de idei. Știam, în sinea mea, că ceva era greșit...și totuși nu puteam identifica exact de ce. Așa că am dat-o pe glumă și am raspuns: "Εu zic că orice e pe bază de stăpâneală, e de bine - pentru că, de obicei, stăpânii au de toate şi sunt fericiţi chiar şi într-o lume care nu e roz deloc."
Α râs, iar eu am găsit hiba:.
"Serios acum...de ce contează cum e lumea, când tu vrei familie? Eu cred că asta e doar  un pretext...Nu te naşti pentru lume şi nici nu trăieşti pentru ea. Nu te căsătoreşti, nu creşti un copil cu lumea şi nici pentru lume. Nu o faci nici să te distrezi mai mult, nici să te bucuri de senzaţii tari, nici să repari o relaţie pe butuci."
De fapt, un copil e cea mai mare respnsabilitate posibilă, pentru că ai şansa de a modela viitorul, calitatea vieţii care va dăinui chiar şi după ce tu nu vei mai face parte din lumea asta. Un copil este obositor, te necăjeşte, îţi mănâncă timpul şi încearcă răbdarea în moduri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Practic, nici nu mai trăieşti pentru tine, nu mai ai când. Mănânci pe fugă, dormi pe apucate, îţi faci nevoile cu ţârâita şi nu îl scapi din ochi - mai ales în primii ani de viaţă.
Cu toate acestea, copilul este o bucurie pe care nu o poţi descrie şi nici nu o poţi simţi de multe ori, luat cu grijile de zi cu zi. O observi doar când nu mai este, când te trezeşti cu un gol nedefinit în suflet şi începi să te întrebi ce-i cu el, de unde a apărut. 
Şi dacă nu ai trecut prin experienţa asta, cum poţi explica raţional cum stau lucrurile? Ce cuvinte foloseşti pentru a descrie indescriptibilul? 

Oricum, dacă fata zice că e bine ca ea, cine sunt eu să o contrazic? O avea dreptate - conform principiilor sale de viaţă, c-apoi nimeni nu continuă să gândească strâmb, ştiind că greşeşte.

Mai târziu am realizat că atitudinea cunoştinţei mele este un trend de modernism care a devenit foarte răspândit şi pe la noi, nu numai peste hotare. Așa citeam, într-o zi, de un cuplu care a adoptat un copil de la orfelinat şi l-a returnat după câteva luni, pe motiv că "părinţii" nu mai aveau timp pentru tabieturile lor. Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Cam cât poţi fi de egoist? Uite atât!
Apoi mi-am amintit de un reportaj de la tv: Studiile arată că în mediul urban, femeile abia au primul copil în jurul vârstei de 31 de ani - faţă de mediul rural, unde o femeie are primul copil cu aproximativ 10 ani mai devreme. "Se întâmplă" - îmi zic. Umblă vorba că pe la sate lumea e mai încuiată...nu le are cu mijloacele de contracepţie şi distracţia.  La țară e pe bayă de muncă, nu prea le are lumea d-acolo cu finețurile vieții. Nu ştie ţăranul ce-i şofranul...
Problema e că, tot conform statisticilor, doamnele de la oraş regretă că nu s-au preocupat de copii mai devreme - şi au pus pe primul plan distracţia proprie, împlinirea profesională sau cea materială, lăsând familia în subsidiar.

Deci...până la urmă, e bine şi cu progresismul, drepturile şi libertăţile fără margini, dezvoltarea personală şi altele de gen. O vreme, cel puţin...c-apoi tot la obiceiurile din trecut revenim.
Aşa am ajuns să plătim tinerii să se căsătorească - cum se întâmplă în Bucureşti. Am zis că mă împrăştii de râs când am auzit...cum măi, geme ţara de psihologi în relaţie, care-ţi bagă iubirea-n gură, ca la proşti, gata 'muiată, ca să nu mai faci efort să o mesteci - şi noi luăm şpagă ca să ne-o recunoaştem public?? Bine că la Casa Căsătoriilor nu e şi program nocturn, că dacă îi mai pălea pe vreunii cheful să se ia noaptea, ca hoţii, iar ieşea naţiunea-n stradă!

Bine, acuma nu vă gândiţi îl detronăm pe Bill Gates din topul bogaţilor de pe planetă cu ajutorul ăla de căsnicie.  De fapt, suma nu e mare, dar principiul în sine contează...pentru că ne arată că ne-am modernizat atât de mult încât am uitat de bucuriile simple ale vieţii. Ţintim către soare, visând să ajungem măcar printre stele...şi trăim ca huhurezii, singuri, îngropaţi în lumea virtuală a smartphonurilor. Iar în timpul liber condamnăm valorile alea tradiţionale, de care fugim cu toţii.
...şi fără de care se pare că ne cam ducem de râpă, ca naţie.

Partea bună e că suntem liberi (să o facem).
Să închinăm un pahar în cinstea acestui lucru! Să cântăm şi să ne veselim....




sâmbătă, 19 august 2017

O secundă uitată de timp

...care rămâne suspendată într-un prezent continuu.



Şifonată de zile, înceţoşată de fericire


...şi totuşi, neclintită ca o stâncă.



Astăzi este Ziua Mondială a Fotografiei, iar realitatea se topeşte într-un vis.

Să ne bucurăm, deci!

vineri, 11 august 2017

Cauză şi (d)efecte

Mai demult, pe vremea când eram cititor destoinic, am găsit o vorbă de duh într-o carte: "Zâmbetele prezentului sunt doar suferinţele viitorului." Pe moment, nu am înţeles-o.
Şi totuşi, din experienţa vieţii, aş putea să spun că are dreptate. Mai devreme sau mai târziu, orice clipă de fericire devine o nouă durere - dacă nu din cauze pur naturale, pentru că pur şi simplu aşa a fost să fie, măcar prin prisma nostalgiei lucrurilor ce au trecut: pe sistem "Puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată!"

Însă, asta înseamnă că trebuie să fugim de momentele de bucurie? Normal că nu...trebuie, doar, să ni le asumăm cu tot ce aduc ele.

În altă ordine de idei, astăzi, mă gândeam să scriu multe. Sunt un morman de subiecte de dezbătut, multe lucruri de spus, şi mai multe de făcut. Spre exemplu, nu ştiu cum am dat pe net peste o nemaipomenită petiţie online privind alăptarea la sân a copilului - despre care unii spun că este foarte naşpa. De fapt, toată porcăria pornise de la o duduie care şi-a postat pe contul de socializare un selfie cu dânsa, în timp ce îşi hrănea copilul la sân, stând la o terasă - sau ceva. Bineînţeles, unii au criticat-o, pe motiv că nu e prea decent ceea ce a făcut; iar doamna mamă devotată s-a apărat cu aplomb, pentru că e perfect normal şi firesc gestul ei - aruncând cu nişte statistici de specialitate  şi mulţumind pentru susţinere. Apoi a cerut şi păreri, ca să fie sigură că face bine ce face. 

M-am simţit băgat în seamă, îmi dau cu opinia: Sincer, mie chiar mi se pare tichie de mărgăritar pe un cap chel această controversă. În primul rând, ca regulă generală, justificarea cu firescul care trebuie făcut în public, e o tâmpenie. Şi o băşină este perfect normală şi firească, dar NU e bine s-o dai pe unde îţi vine. Apropo, de ce nu se face o petiţie şi pe acest subiect? Eu susţin normalitatea!!
În al doilea rând, asta cu alăptatul în public ţine mai mult intimitate persoanei în cauză şi e o decizie pur personală. Eu nu am absolut nici o părere în privinţa acestui subiect...dar toate mamele pe care le cunosc, încercau, pe cât posibil, să îşi creeze un mediu cât mai confortabil cu putinţă atunci când alăptau. De ce? Nu le-am întrebat, dar mă gândesc că nu îi prea face bine copilului să mănânce când lumea fierbe în jurul lui. Şi apoi, poate nici femeii nu îi place să se zgâiască tot poporul în ţâţele ei - mai ales că nu a ieşit la agăţat. Păi nu?

Cum spuneam, cam cu probleme d-astea aş putea să mă preocup în sezon estival. Noroc că am capul pe umeri  şi refuz să mă introduc în asemenea bălăcăreli. 
De aceea zic că e mai bine să zâmbim, că tot e zi de sărbătoare şi trăim în ţara lucrului bine făcut. Cu mici excepţii d-ale lui Dorel, care întăresc regula - desigur.  

Uite aşa am descoperit un marcaj stradal, căruia nu îi înţeleg logica: într-o succesiune de curbe, linia continuă este întreruptă pe o porţiune de aproximativ 3 metri. De ce? Ca să poţi depăşi, normal...că ai vizibilitate. 


Şi practic, cum faci asta? Ce maşină să ai şi cu ce viteză să circuli, cu ce viteză să circule cel depăşit (care merge mai încet ca tine) pentru a putea executa manevra în condiţii legale? Îţi părăseşti banda în juma' de metru, depăşeşti pe 2 metri, reintri pe bandă în jumătate de metru. Puii mei, merge la perfecţie...dacă am circula cu niscavai cărucioare de cumpărături!

În altă zi mi-am amintit de o zicală din popor, care spune că o fată frumoasă, dar proastă, este ca un inel de aur pe râtul unui porc. Sau ca o clădire în (semi)paragină, dar reabilitată cu termopane:


Deşi, dacă e să o luăm până la coadă, chiar contează asta?? E modernizată?!  

Mai bine ne vedem de treabă şi mergem la cumpărături. Chiar săptămâna trecută s-a deschis market nou în oraş. Frumos, elegant, locaţie centrală, marfă bună, înghesuială de rigoare. Păi dacă s-a dat ceai si corn gratis fiecărui vizitator, ce te aşteptai?? La cât de cumpărători suntem şi amatori de reduceri, ne-am călca în picioare şi pentru o gumă de mestecat la mâna a doua - dacă e cadou de la firmă! Coji de seminţe de s-ar da, nu contează! Dacă-s gratuite, merg la ţanc!
Eu n-am fost p-acolo, momentan...că gasisem în altă parte nişte şuruburi? Ba nu, ŞURUBE! care mi-au făcut cu ochiul. Nu-mi trebuiau, dar tot mi-am luat un bax...să fie acolo, că nu cer de mâncare! Erau ieftine!



Mi-am luat şi scaun de bicicletă confort 3, material plastic, cu spătar decolorat şi formă ortopedică -  pentru susţinerea corectă a spatelui, mânere ergonomice, caneluri speciale pentru eliminarea gazelor şi aer condiţionat de viteza de deplasare. Am văzut eu la cineva, e ultimul răcnet în domeniu! Se poartă, o nebunie!



...apoi m-am răsfăţat cu o îngheţată. Pe băţ. Mi-a mers la suflet şi dincolo de el...Mi-au fost ascultate rugăciunile şi mie, că mi-am stricat dantura tot mestecând beţele alea de lemn. Ce, ce, doar nu le aruncam, că erau plătite! Doar că acum...boerie curată! Le-au făcut de ciocolată...


...şi mi-am luat şi nişte ouă - de casă, că nu mai gustasem aşa delicatesă. 


Ştiam de ouă de găină, de struţ, de raţă, de prepeliţă, chiar şi de popircheliţă. Dar dacă mă întreba careva cum se înmulţeşte o casă, habar n-aveam! Noroc că ţine Dumnezeu cu proştii lui şi acuma ştiu: "Prin ouă, frate, ca ornitorincu'!" 

Nu v-am zis? Viaţa e o fericire la maxim, ca Minodora!
Asta contează, pentru momentul prezent. Ce-o fi după, 'om vedea! P-aci mă învârt, nu plec nicăieri...

Hai, mai bine, să nu mai gândim urâţenii contrare gândirii pozitive şi să ascultăm o doină, ca să marcăm acest moment de graţie:  

sâmbătă, 29 iulie 2017

Celor ce au fost








Închei cu o poezie care, în doar câteva rânduri, surprinde esenţa fericirii:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată 
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, 
pe care-o lasă să-l străbată. 


Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, 
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.


Aş fi vrut să te păstrez în braţe 
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. 

marți, 11 iulie 2017

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.



La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?


Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 


Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.


sâmbătă, 1 iulie 2017

Ce trebuie să faci pentru a fi un om de succes

Gata! Punct...şi de la capăt!
De astăzi - adică nu! De mâine m-am hotărât să fiu şi eu un om de succes! Sincer, nu prea aş fi vrut, că-mi placea cum sunt acum; e adevărat că nu mă pot numi conducător de mase, şmecher, lider, sau măcar fruntaş de clasă...dar nici nu îmi prea doresc asta. Doar încerc să fac ceea ce trebuie, atunci când vine momentul - oricât de greu mi-ar fi. În rest, nu mă agit prea tare; nu-mi fac planuri să conduc lumea, nu am fantezii de mărire, nu îmi desenez traiectorii de evoluţie pentru următorul cincinal şi nici măcar nu vreau să mă afirm prea tare pe undeva.
Aşa era Vechiul Eu.


Noul Eu, însă, e cu totul altceva: s-a născut din ambiţie, după ce s-a-nvârtoşat inima-n mine să ghidez şi eu umanitatea spre lumină şi să fiu (măcar) ca Steaua Polară din capu' la Caru Mic. Păi ce? Până când o viaţă amară şi-un trai în dizgraţie?? Las' că am văzut eu într-un film, că se poate şi altfel! Îmi trebuie, doar, o strategie câştigătoare şi puţină minte; restul se rezolvă de la sine. Nici măcar de bani nu am nevoie, îi folosesc pe ai altora! Adică na...aşa era în "Other People's Money", iar reţeta trebuie să meargă şi în viaţa de zi cu zi - c-apoi ce mai e de la film la realitate?

Oricum, ideea este că sămânţa a fost plantată...şi pentru că atragi ceea ce îţi doreşti şi Universul complotează  la fericirea omului imediat ce acesta este pregătit să o primească, nu ştiu cum se face că de la o vreme, mă tot lovesc de informaţii care să mă ajute să cresc. Nu le caut eu, Doamne feri! Ba chiar mi-e teamă să nu cresc prea mult, că şi aşa am capul mare şi mi-e să nu ajung vreun diform! Dacă era vorba de celălalt cap, mai era cum mai era... Dar aşa, mi-e teamă! Totuşi, dacă înţelepciunea vine la mine, eu ce să fac? Am creierul meu ca un burete de vase: absoarbe tot ce prinde!!

Fără să mai lungim vorba, important e am găsit o minunăţie de filmuleţ motivaţional, care mă învaţă cum să mă autodezvolt rapid şi eficient. Unde mai pui că-i şi cu desene animate, ca să înţeleagă tot prostul. Ceea ce sunt...recunosc. Şi nu mai vreau să fiu, că d-aia stau cu gura căscată - să prind tot ce scapă guru de succes şi să mă fac şi eu, la rândul meu, tot un inteliget. 



Pe şi mai scurt, teoria e floare la ureche: 
1. Fixează-ţi ţeluri pe termen lung: oamenii de succes îşi fixează scopuri pe termen lung şi le urmează pas cu pas, pe când oamenii de ne-succes vor totul peste noapte şi de-a gata;
2. Renunţă să mai gândeşti la scara mică: fii căpitanul propriei tale vieţi;
3. Nu mai căuta justificări: găseşte soluţii! Fii ameriCAN, nu ameriCAN'T. Mă rog...românCAN, nu românCAN'T - ca să adaptăm.  
4. Nu mai încerca să fii plăcut de toată lumea: susţine-ţi punctul de vedere, indiferent de situaţie! Vei pierde unii oameni, dar vei câştiga alţii noi;
5. Renunţă la oamenii toxici şi înconjoară-te de oameni de succes: eşti suma celor mai apropiaţi 5 oameni din viaţa ta. Vrei să ai succes? Caută compania oamenilor de succes, nu pe cea a toxicilor!

Nu e simplu?  Succesul e la 5 lucruri distanţă! Nu 15, nu 20...cum am găsit pe la alţii! 
Dar pentru că (încă) nu mă m-am destupat la minte, am şi eu, nevrednicul, nişte întrebări. Ce, ce, nu mă puneţi la zid, că am voie! Momentan nu sunt deştept şi se acceptă! Când 'oi face nişte paşi în spate şi voi vedea imaginea de ansamblu, normal că mă va păli lumina cunoaşterii şi voi pătrunde succesul aşa cum cerneala penetrează această cretă! 
Deocamdată, însă, stau pe loc şi întreb:
1. Ce înseamnă, mai concret, succesul în viaţă? Se referă la un domeniu anume, sau e atotcuprinzător...Oriunde, oricând vrea muşchiul tău, faci din căcat bici şi mai şi trozneşte?!
2. Cum arată, dom'le, omu' de succes? Dacă sunt deja şi n-am aflat, nu aş alerga, degeaba, după cai verzi pe pereţi? 
D-aia mă gândesc: până la urmă... ce trăsături are omu' de succes? După ce standarde se defineşte? Care e filosofia lui de viaţă?  
E liber să facă ce vrea? Păi şi eu sunt la fel! 
Are timp? Eu am tot timpul din lume...chiar mai mult decât îmi trebuie! De fapt, tocmai mă gândeam să mai vând şi altora, că mă tot împiedic de el prin casă şi mă enervează! 
Nu e stresat? Pfuai de mine...viaţa mea e o vacanţă continuă! 
E milos, bun şi drept? Dacă dau pomană la un amărât, se pune că-s de succes?
Se sparge în cluburi de fiţe şi cheltuie 50 de mii de euro pe o şampanie? Asta-i cocălărime, nu succes!
Are roabe pline de bani? Parcă în viaţă era mai important să ai lângă tine oamenii pe care îi iubeşti, nu tone de bani.
Umblă cu o târlă de femei după el? Mie îmi ajunge una singură...
E pui de Casanova, schimbă gagicile ca pe şosete? Când eram mai mic, oamenii ăştia se numeau fustangii...sau curvari, mai colocvial; nu oameni de succes.
Şi cel mai important: Omul de succes e şi om de valoare, sau ăştia sunt 2 oameni diferiţi?

Scurt pe doi, nu înţeleg care-i treaba...şi nu nu pot să îmi doresc să ajung ceva ce nu stiu ce înseamnă! De succes sunt şi Cruduţa, şi Piticul Porno, şi Hagi, şi Alex Belea, şi Comăneci, şi Guţă, şi Sexy Brăileanca şi...mulţi, mulţi alţi diverşi d-ăştia care nu prea au nimic în comun. Şi dacă nu reuşesc să am în cap harta către destinaţie, cum de ştiu unde să ajung? Şi chiar de-aş face-o...Poate-i nasol, şi mă bag cu mâna la crăpătura uşii, doar ca să am ce regreta!! 

3. Cum arată oamenii toxici? 
Sunt ca balaurii, cu 3 capete? Au ecusoane? Sunt chei şi cu burtă - pentru că au alimentaţie nesănătoasă sau gene cu erori? Umblă cu spume la gură, cum sunt câinii turbaţi? Normal că îmi doresc să îi evit, că nu-s nebun să îmi bag boala în corp cu bună ştiinţă! Bine...doar atunci când fumez, dar aia e o excepţie şi plus că ţine de dreptul meu de om matur. Sau când beau...altă excepţie, pentru că beau să-mi înec amarul - deşi bag de seamă că necazurile mele au învăţat să înoate, că nu mai scap de ele, oricât de beat aş fi!
Revenind... Ce e omul toxic? Vreau definiţia lui din dicţionar, că altfel îmi iau jucăriile şi plec acasă! 
Eu ştiu că toxică e răutatea, doar că ea se naşte dintr-o suferinţă; sau din lipsa unei bune învăţături, sau din înţelegerea incorectă a învăţăturii primite. Şi-atunci ce facem? P-ăia care suferă îi băgăm în ţarcuri, că-s toxici - şi îi ignorăm? 



Unde e spiritul umanisto-iluminist, cu haideţi să haidem, să fie bine şi să nu fie rău? Nu e o datorie morală să îi ajuţi pe cei de lângă tine, mai ales dacă-s şi mai amărâţi?? 

Una peste alta, văd că e bine cu etichetarea, chiar dacă nu e bine.
Dar oricum ai da-o, eu tot praştie sunt -  se pare!! Însă voi fi om de succes...imediat după ce înţeleg şi eu despre ce se vorbeşte în propoziţie. Până atunci, mai bine cântăm un cântecel:



sâmbătă, 24 iunie 2017

Ie cu dragoste

Tulai, Doamne! Iar a trecut Noaptea Sânzienelor şi am uitat să-mi arunc coroniţa de flori pe casă, să aflu dacă mă însor anul aista...şi nici busuioc sub pernă nu mi-am pus, să-mi visez sortita. Sau sortitul?



Nici nu contează în cele din urmă...astăzi e posibil orice! Pot să mă autointitulez porumbofil şi să mă-nsoţesc cu ştiuletele de porumb, că nu-i nici o problemă; am ajuns să trăim ca în reclama cu Dănuţ: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără! De ce oare??"...Pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

No, în fine!
Ideea e că tradiţia populară pune accent pe căsătorie, altfel nu am mai avea sărbătoarea de astăzi - şi altele asemenea ei. Iar eu, cum  nu m-am înscris pe acest făgaş, mă lovesc de două situaţii: unii prieteni încearcă să-mi "întregească" viaţa şi mă îndeamnă să-mi îndrept atenţia spre obiceiurile noastre din străbuni - doar, doar s-o întâmpla bucuria; alţii îmi zic pe şleau: "Ţi-a trecut vremea. Fost-ai lele, cât ai fost, da' acuma ştir cu borş! Pa!"
Las' că aşa îmi trebuie! Când eram holtei, bunica îmi spunea mereu: "Maică, găseşte-ţi şi tu o fată, să te aşezi la casa ta! Că dacă mai aştepţi mult, o să te-nsoare babele!" "Ete na..." ziceam eu - şi mă-mbujoram ca o fată mare. Ce-i drept, parcă mi-ar fi dat inima brânci, dar mă ţineam stabil pe poziţii!
Totuşi, era mai bine dacă ascultam de ăi bătrâni, că ştiau ei ce ştiau! Uite, acum nu-mi mai vine să ies din curte nici până la magazinul din colţ, să-mi iau o gumă cu surprize, că tre' să mă întâlnesc cu vreo vecină dornică să-mi fie peţitoare! Ba m-am trezit că mă opreşte şi un amic pe stradă, bătându-mi obrazul:
"Să-ţi fie ruşine, faci nuntă şi nu zici nimic! Inviţi tot satul şi pe mine mă laşi pe dinafară?!"
Sincer, m-am şi speriat oleacă: "Frate, te rog frumos să mă crezi, te-aş fi invitat! Da' puii mei, nici eu nu am ştiut!"
"Păi cum nu te-sori? Mi-a zis Nea' Ion a lu' Găoază, că i-a zis a lu' Ciuboată' care a auzit-o pe Leana Şomoiog din capu' străzii, care a aflat de la Nelu Pârţoagă, care a trecut săptămâna trecută pe la poarta ta şi a văzut  că ţi-ai pui termopane, ai dat tabla de pe casă cu vopsea şi mai băteai şi covoarele pe gard!! Deci, faci pregătiri de nuntă!"
"Pfffff...ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Nu mai poate omu' să dea cu o mătură prin casă, că...bă, eşti nebun la cap?!"
Nu era. Da' aşa e viaţa la ţară, merge vorba şi se-nfoaie de nu-ţi vine să crezi! Ai călcat pe un ţânţar şi afli mai târziu, de la alţii,  că era o herghelie de armăsari!

Oricum, timp în timp, tot dau peste o venerabilă binevoitoare care se oferă să-mi caute câte o jumătate prin împrejurimi. Şi pe cuvânt de nu aş accepta! Poate nu neapărat pentru viaţa de cuplu, ci pentru că am, săracul de mine, o fantezie: despărţirea! Că na...singur nu pot să mă despart! Nu-i vorbă, am încercat! Am rupt pozele cu mine, mi-am făcut scandal din diverse nimicuri, m-am excomunicat, chiar m-am şi dat afară din casă de vreo două ori - să văd cum e. Da' n-are, dom'le, aceeaşi savoare ca la viaţa în doi!!

Puii calului, vreau să intru în rândul lumii şi să mă despart şi eu ca oamenii! Din cauza facebookului, desigur, că aşa spun experţii în domeniu... Au cercetat ei prin metode specifice şi după calcule asidue, le-a ieşit că primul motiv de despărţire este neîmpărtăşirea parolei de facebook. 
Şi eu fraier, mă gândeam că se rupe lanţul de iubire că eşti beţiv, curvar, tălâmb, nesimţit...nu ştiu...ai trecut cu maşina peste săraca domniţă, îi scoţi dinţii în fiecare seară, o înjuri, o drăcui, o umileşti, o abuzezi, o supui la cazne inimaginabile, ca să nu mai zic că nu o respecţi. Şi când colo, rahat cu perle: la bine şi la rău, până când facebook ne va despărţi!

Unu, doi, trei, şi! HAHAHAHAHAHAHA!!! Bis, bis!
Am o întrebare: Suntem bine cu capul? Oameni maturi, cu pretenţii, mustind de iubire şi sensibilitate,  în halul ăsta am ajuns să degradăm relaţia de cuplu? Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut am făcut - pentru că ne iubim până la infinit şi oricum nu mai suntem pe vremea bunicilor când băleam unu' la altu' pe după gard. Acum ne-am mai autodezvoltat şi lucrurile sunt simple: "Înghit ce vrei, dar când e vorba de like-uri şi inimioare pe facebook, ia rămâi tu cu mă-ta - cum zic şi Delia cu Maţanache ăla, în faimoasa melodie!!" 

Într-un cuvânt, ca să citez dintr-un vecin: "Băi băieţi cu ele drepţi, am îmbulinat-o!" Dacă aşa arată actualele cupluri şi ăştia sunt părinţii generaţiei viitoare, cred că trebuie să ne antrenăm pentru Sfârşitul Lumii, că nu mai e mult! Nu e nevoie de nici un asteroid, epidemii, sau vreun dezastru natural...o să ne înecăm singuri singurei cu propria prostie şi decedăm subit! Spuf!

Oricum, pe mine mă depăşeşte situaţia...d-aia m-am şi hotărât să ies la pensie până apar vremuri mai bune, că nu mai fac faţă cerinţelor moderne. De limitat ce sunt, normal!
În primul rând, nu văd de ce ai posta pe facebok ceva, orice, din viaţa personală. De ce trebuie eu să informez lumea ce mănânc, când mănânc, unde mă plimb, ce mi-am cumpărat, când fac pişulică, când m-a pălit diareea, când m-am certat cu partenerul, când mi...ăăă..m-am sculat, când m-am culcat, când m-am beţivit şi altele de gen. Ca să ce? Să par mai fericit? Mai ocupat? Mai prezent în viaţa socială?



Uite că mi se rupe de monden, na! 
În al doilea rând, nu înţeleg de ce ai face chestiile astea când înşeli şi, în principiu nu vrei să ştie lumea -  deşi te spovedeşti pe facebook, ca să afle lumea şi ca să aibă jumătatatea material pentru "ochii de vultur". Dâng dâng! Am eu ceva şi nu prind logica, sau chiar nu există? 
Şi în ultimul rând: ce se întâmplă cu relaţiile de cuplu? Vorbim despre ele, ştiu...găseşti pe toate drumurile cărţi de antrenament, treinări, speakeri şi înţelepţi care să te înveţe care-i şpârla cu succesul unui cuplu...dar practic una din trei căsătorii se destramă din cauza like-urilor pe facebook. Iar jurămintele alea cu "la bine şi la rău", "până când moartea ne va despărţi" sunt simple căcaturi pe care le dai la coş ca pe şerveţelele în care ţi-ai suflat nasul. 
Deci: de ce le mai spunem, dacă oricum nu au valoare?  

Credeam că jurământul este dovada supremă de credibilitate a unui om. La fel cum, odată, credeam că apropierea erotică este supremul de iubire pe care îl poţi oferi cuiva, c-apoi îl primeşti în interiorul corpului tău, nu în şopronul din fundu' grădinii, printre bălării, găinaţ uscat şi greble ruginite. 
Apoi, când e momentul,  se naşte copilul, rodul iubirii.
Tâmpenii! Prostii! Dăm înainte cu tupeu, că facebook le face şi tot facebook le desface!

Când abia ieşisem de pe băncile şcolii, gândeam că dacă te angajezi la o firmă, cam acolo rămâi până la pensie. Apoi m-am întâlnit cu un inspector ITM şi mi-a zis: "Dacă vrei să fii tentant pe piaţa muncii, trebuie să ai un cv cât mai lung. Nu mai contează stabilitatea, ci diversitatea. Cu cât ai joburi mai variate şi mai dese, cu atât eşti mai căutat...pentru că ţi-ai dezvoltat abilităţile de multitasking şi ţi-ai lărgit experienţa".
În timp, am realizat că aşa este şi în relaţii: nu îţi trebuie stabilitate, ci experienţe diverse. D-aia şi apar problemele astea cu facebook-ul...căutăm provocări, nu relaţii; merge căruţa cât merge, iar cât nu, tragem pe dreapta, notăm învăţătura şi pornim în căutarea unor zări mai colorate.

De aceea am şi eu o nedumerire mică: e mişto să acumulăm experienţă...dar totuşi: până când? 

Na, 'om trăi şi 'om vedea. Sau nu.
Mai bine să ne echipăm cu ia de sărbătoare (Că tot e Ziua Internaţională a dânsei) şi să pornim la joc:

sâmbătă, 10 iunie 2017

Reţeta iubirii - la îndemâna oricui

Partea I
Am auzit că astrele mi-ar fi favorabile şi mă va căuta dragostea pe acasă! "Aoleu, frate, am pus-o de mămăligă!" - îmi zic surprins, la limita atacului panică. "Păi şi eu ce fac? Nu-s bărbierit, nu-s epilat, manichiura mea e vraişte, haina de ocazie tocmai am scos-o de la maşina de spălat...Unde mai pui că am ajuns şi sărac lipit, după ce mi s-a spart peştele care trona maiestuos pe mileu' de pe televizor! Nasol, nu-i bine deloc!"

Măcar am aflat din timp despre eveniment - să mă antrenez şi să mai îngraş şi eu porcu' în ajun. Ştiu că nu se fac d-astea, dar na! Decât deloc...
Aşa că m-am apucat de cercetat literatura de specialitate, să văd şi eu care mai sunt tendinţele în domeniu. C-apoi am un fler la agăţat domniţe, de-ţi lasă gura apă! Dacă mă apuc să scriu un ghid de bune practici despre CE SĂ NU FACI în asemenea situaţii şi-l mai şi public, pot să mi-l angajez şofer şi pe Bill Gates, la câtă înţelepciune contra cost am de oferit! 
No...şi citind şi tot citind, găsesc o minunăţie de articol îndrumător: "10 obiceiuri pentru un cuplu fericit, care îţi vor îmbunătăţi relaţia. Ar fi bine să pui în practică imediat!" Logic şi normal, am devorat scriitura...în primul rând pentru că era scurtă şi nu necesita mult timp; şi în al doilea rând, era condensată - adică nu-s genul care stă cu o carte în braţe ore întregi. Da' ce, altă treabă nu am? Dacă se scoate filmul, mă uit; dacă nu...sănătate şi drum bun! Vorba unui clasic în viaţă: "Seminţele tot acelaşi gust are!"
Noroc că aici nu a fost cazul, ci dimpotrivă! Scurt, concis şi la obiect...apoi dezamăgire cruntă! Mă aşteptam şi eu la nişte secrete tehnologice, ceva să rupă gura târgului! Când colo, ei vin cu descoperiri d-alea expirate...adică să ne culcăm împreună, să ne ţinem de mână când mergem pe stradă, să găsim pasiuni comune, să ne îmbrăţişăm de câte ori ne vedem, să ne spunem "te iubesc" cât mai des. Vaaaiii...să-mi trag palme! Dacă nu venea cercetătorul lu' peşte să îmi spună aşa informaţii valoroase, muream prost! Păi băă, astea-s la ordinea zilei, în puii mei! Le face omu' de drag, instinctiv, nu trebuie să urmeze cursuri speciale pentru a-l învăţa cineva că dacă îi place de una trebuie să o mângâie! DUH!!
Spre exemplu eu: când m-a pălit dragostea, sunt gelatină - tare doar la extremităţi, desigur!! Nu numai că merg în acelaşi timp la culcare..dar nu mai părăsesc patul! Mă sudez e săraca fată, într-o îmbrăţişare continuă! Şi-i spun "te iubesc" pe bandă, de se satură aia de mine! Mă pupă, săraca, numai ca să-mi ţină gura ocupată, să nu mă mai audă!
Păi d-astea mă învăţaţi voi pe mine? 'tu-ţi proştii-n cur, Doamne - ca să citez un clasic contemporan!

Mâine poimâine mă aştept să citesc despre cele "10 sfaturi pentru o vizită de succes la toaletă, când te trece căcâţa". Pasul 1: cauţi toaleta; pasul 2: deschizi uşa apăsând pe clanţă; pasul 3: cauţi buda (nu mai contează dacă intri la "femei" sau la "bărbaţi", în ziua de azi e normal orice); pasul 4 - foarte important a nu se uita: dai pantalonii jos; pasul 5: te aşezi pe vasul de wc cu genunchii îndoiţi la 35 de grade faţă de corp şi începi să butonezi smart-ul, să transmiţi live, pe facebook, fericitul eveniment; pasul 6: după ce te-ai terminat, te şergi - cu hârtia special creată în acest scop, nu cu mâna! Pasul 7: tragi apa, deschizi uşa la toaletă şi cauţi o chiuvetă; pasul 8: te speli pe mâini şi te verifici dacă nu te-ai murdărit pe haine de cufureală. Pasul 9: deschizi uşa şi ieşi din toaletă, apoi o închizi în urma ta. Pasul 10: te întorci în toaletă urmând paşii anteriori, pentru a verifica dacă nu ai uitat telefoane, chei, mizilicuri d-astea pe undeva. PAM PAM!  

E clar...dacă nu învăţ ceva repede şi de efect, în ritmul ăsta, cum vine dragostea, aşa şi trece. Ca alegerile electorale: dimineaţa vin cu promisiuni şi trâmbiţe, iar seara pleacă-n lacrimi, huiduieli şi beţii pe margine de şanţ.

Partea a II-a
Continui căutările şi (re)găsesc ceva poetic şi frumos:


Iubirea aduce fericire. Iar o iubire fără suferinţă, nu valorează nimic. Adică, fericirea fără suferinţă nu are nici o valoare.
Bineeeee...Doar că în capul meu e un paradox: cum să te bucuri că suferi? Nu-i vorbă, cunosc conceptul; am citit despre el, l-am mai văzut şi prin filme cu eroi de poveste, care gândeau toţi după acelaşi calapod: Vreau să fiu fericit, dar caut o suferinţă şi nu găsesc; toate suferinţele să apeleze la mine! THIS IS SPARTA!!! Ahuuu, A-huuuu! 
Mişto, ce să zic? Dar în lumea reală, această stare se poate defini în mai multe feluri - cel mai adesea, printr-un termen care să implice o formă de nebunie. Te-aştepţi la orice! Adică până şi dragostea, iubirea aia pe care o venerăm cu toţii, este considerată a fi o afecţiune psihică de către Organizaţia Mondială de Sănătate.

Totuşi...
Viaţa înseamnă suferinţă - aşa ziceau budhiştii, când eram eu mai mic. Prin urmare, indiferent ce fel de viaţă duci, tot vei avea un motiv pentru care să suferi. E lege! Şi atunci, umanitatea chiar este condamnată la nefericire? 
NU!

Aici intervine iubirea, care se traduce prin acceptarea suferinţei celuilalt, pe fundalul fericirii de a fi împreună. 
Nu există om cu un trecut perfect strălucitor, care să nu aibă absolut nici o problemă. Nu există om care să nu fi greşit, iar acum să-şi tragă ponoasele. Nu există om care să ofere o grădină cu flori, fără nici un pic de buruian înfipt pe ici, pe colo. Nici iubirea nu este plină de ponei roz şi îngeraşi călare pe norişori pufoşi. Şi nici măcar căsătoria, despre care bătrânii spun că este un jug; sau un butoi cu un strat de miere deasupra şi restul plin de rahat. Ori, trasul la jug nu pare a fi o plimbare cu barca pe lac; nici rahatul de sub miere nu cred că are gust de ciocolată cu nuci.
Totuşi, oamenii s-au căsătorit, se căsătoresc şi se vor căsători şi de acum înainte. Nu pentru că hârtia aia semnată de primar ar fi vreun rai pe pământ, şi nici pentru că săvârşirea ceremoniei religioase le va garanta o viaţă îmbelşugată, cu indicele de tristeţe subunitar. Ci, pentru că aleg să-şi împartă necazurile unul cu altul, iar bucuria de a face asta este infinit mai mare decât suma porcăriilor pe care le au de înfruntat. Asta ar fi reţeta relaţiilor de succes.



Cu toate acestea, nu ştiu cum se face, că în ultima vreme mă tot lovesc de diverşi antrenori în relaţii de succes, care spun cam aceleaşi lucruri: cât e bine şi frumos, iubire maximă. Nu mai e bine, nu-i problemă...te-ntorci cu eleganţă şi pleci spre zări mai albastre. C-avem dreptul să fim fericiţi şi putem să facem orice, oricum, oricând, iar dreptul nostru este să fim plini de drepturi!
Acuma na...fiecare cu ideile lui. Eu, însă, ţin minte că eram prin clasa I şi în abecedar era o compunere cu rol educativ, despre prietenul care se cunoaşte la nevoie. 

Şi atunci se pune întrebarea:  iubirea, care este infinit mai mult decât prietenia, cam când ar trebui să se cunoască? 

Până găsim răspuns, hai să ne bucurăm şi alt cântecel vesel să cântăm:

luni, 29 mai 2017

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un moment dat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:
"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"
Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 
"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:
Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!
Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 
Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.


...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".
Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 
În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  
M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".
Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  


Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy? 

duminică, 21 mai 2017

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.
Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.



Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.
O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.
Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.


E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.
Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.
O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?
Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:
1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 
Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...
Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?
Aşa că trecem la cealaltă metodă:
  
2. Timpul. 
El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.
Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare:




joi, 4 mai 2017

Citeşte, roagă-te, iubeşte

Stau câteodată şi-mi aduc aminte...
Anul trecut pe vremea asta a fost o perioadă tare grea pentru mine. Intrasem într-o plictiseală d-aia crâncenă, când pur şi simplu nu mai aveam ce face! De păcănele eram sătul, de bătut ţurca mi se acrise, munca nu mă interesează...aşa că vrând şi mai mult nevrând, m-am apucat şi eu să citesc. O carte de colorat, o poezie, un banc, lectura suplimentară de la clasa a patra şi brusc m-a prins flama! Am luat o viteză la citit, că-ntr-o lună am gătat biblioteca mea şi deja făcusem cărare la Biblioteca Orăşenească. Până s-o gătat şi asta...aşa că devenisem atât de disperat, că mergeam la farmacie şi ceream tot felul de medicamente, numai ca să le citesc prospectul! Noroc că mai ţine Dumnezeu cu proştii lui şi brusc m-am liniştit, chipurile...s-a deschis o terasă pe colţ şi cât era ziua de lungă ardeam gazul p-acolo, citind etichetele sticlelor de bere - pe care le-am băut. Logic. Nici măcar nu mă deranjau că se repetau! După o bere, fiecare om devine alt om - pe care îl chinuie setea de lectură şi trebuie să citească! Deci..."Barmannnn!!! O bere la băeatu'!" 

Un prieten mi-a zis: "Eşti fraier! N-ai internet? Suntem în era modernă, geniul este la un click distanţă! Uite, îţi dau un link şi găseşti acolo 5 milioane de cărţi! Nu-ţi ajunge viaţa asta să le citeşti pe toate!" I-am răspuns plictisit: "Amice, nu-s cu pdf-urile! Nu ştii că io-s mai bătrânoc? O fi bine şi cu realitatea virtuală...dar mie îmi place să am cartea-n braţe! Să o simt, să pun mâna pe ea şi să mă bag cu nasu-ntr-însa până-mi trece cheful! Păi tu ştii că prima mea dragoste au fost cărţile? La 8 ani eram topit după Dama de Pică (brunetele rules, se ştie!). Apoi, pe la 20 ani, rupeam tot, ziceai că-s pitbull! Dacă vedeam o bibliotecă, trebuia să-mi pui lanţ - că praf o făceam! Fiecare cărţulică o luam şi ţi-o citeam din scoarţă-n scoarţă! Fără scoarţe, ce mă fac? De unde ştiu unde să încep şi când să mă termin? Vrei să păţesc şi eu ca iepuraşul ăla din poveste, când îl duce tac-su la iepuroaice?
Fiule, uită-te la mine: Un'-doi-trei! 
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... 
Nu, nu, nu...încă o dată! Atenţie la mine...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... "
Bă, bă, mă-nervezi cu nervii! Fii atent la mine! Păsărica...atenţie...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Un'-doi-trei-patru! Iartă-mă tată!"

Una peste alta, ce-a fost mai rău, a trecut - până la urmă. Şi deşi nu aş da o carte pe un e-book niciodată, măcar m-am învăţat să mai răsfoiesc şi internetul - că mai dau şi de lucruri interesante. Aseară, spre exemplu, am găsit un articol în care autorul se întreba candid cum se împacă creştinii cu dinozaurii? Mda...ghici, ghicitoarea mea! Păi cum să se împace? Bănuiesc că fiecare îşi vedea de treaba lui, în ograda proprie...c-apoi ultima dată când am verificat, dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, iar creştinii au apărut numa' de vreo 2000 de ani.
Oricum, amuzantă abordarea; am râs de m-am stricat. Şi-apoi, că tot eram pe subiect,  mi-am amintit de interminabilele discuţii avute de-a lungul timpului cu diverşi colegi de breaslă pe tema existenţei divinităţii. Un subiect pe cât de incitant, pe atât de simplu!
Iată de ce:     



Rezumând: Omul a ajuns până la aproximativ 385 de mii de kilometri de Pământ. Galaxia noastră are un diametru de 100 de mii de ani lumină şi face parte dintr-un grup de galaxii, cu diametrul de 10 milioane de ani lumină. Acesta, însă, se află într-un roi de galaxii, cu diametrul de 110 mii de ani lumină, care, la rândul lui, este doar o părticică dintr-un super-roi de galaxii, cu diametrul de 520 de milioane de ani lumină...care reprezintă doar un colţ din universul observabil, ce are un diametru aproximativ de 93 de miliarde de ani lumină. Dincolo de aceste limite se întinde restul universului, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina.
Cam asta este măreţia Naturii.

Acum propun să facem abstracţie de imensitatea complexităţii universului cunoscut, eliminăm din sistem complexitatea infinită a universului necunoscut şi ne raportăm doar la micro-grăuntele nostru de nisip, pe care îl numim planeta Pământ:





Avem pictura în faţă, o vedem zi de zi şi ne tot întrebăm dacă există vreun pictor, sau totul a s-a născut întâmplător - de la explozia unui atom. Ceea ce mi se pare perfect normal...că doar şi Capela Sixtină a apărut după ce s-a împiedicat un zugrav mai tălâmb de o găleată cu vopsea şi a stropit pereţii cu ditamai capodopera. Vezi? În zilele noastre avem Oskar fără pete pe perete şi putem şterge orice poginog; dar ăia dacă erau înapoiaţi...au lăsat-o aşa, să se mire toată posteritatea. Nişte proşti!

În lumina celor prezentate mai sus, (pentru mine) este foarte clar dacă există, sau nu există Dumnezeu.
O problemă ar putea fi răspunsul la întrebarea "Ce vrea Dumnezeu de la noi?"...deşi, analizând fenomenul religios în ansamblul lui, şi aici răspunsul este relativ simplu:



"Nu fii măgar!" 
Adevărata problemă abia acum apare...pentru că teoretic ne dorim aceleaşi lucruri, dar nu mai avem valori comune şi, în principiu, fiecare e pe sistem "sula şi căciula". Fiecare are dumnezeul lui, binele lui, credinţa lui; şi fiecare este corect, dar conform cu propriul set de valori.
Iar unde e dezbinare, nu poate fi pace. Nici dragoste. Nici comuniune. Nici familie. Nimic. 

În toată agitaţia asta, analizăm fiecare surcea...fără să mai vedem pădurea. Strecurăm ţânţarul, dar înghiţim cămila. Ne zbatem pentru drepturile gazelelor care sunt vânate de leii din savană, ne întrebăm  cu ce se unge între buze cine ştie ce divă ca să nu se opărească după ce se strică la burtă sau alte chestii d-astea de ne condimentează existenţa. Iar în timpul liber  luptăm pentru o lume mai bună.
Minunat!

Partea mişto este că soarele continuă să răsară şi în fiecare dimineaţă avem şansa de a iubi şi a fi mai buni.
Eu de mâine încep să încerc o schimbare. Mai întâi de toate, însă, propun o cântare faină:

duminică, 30 aprilie 2017

Alte momente (fără schiţe)

I
Aniversare
22 - 23 aprilie: Weekendul Inimilor Frânte, la Magic FM.
Perfect! Mă înscriu...am cea mai frântă inimă din câte există! Dar, ce zic eu frântă? E ruptă de-a binelea...şi problema e că mi se rupe în continuare! 

II
Din dragoste
Se presupune că te căsătoreşti din iubire şi divorţezi când s-a gătat iubirea. C-apoi cât să ţină şi ea, sărmana, că nu-i mâncare de fast food plină de E-uri, să o mănânci după 25 de ani şi să trăieşti bine mersi, în continuare! D-aia viaţa fără aditivi e mai sănătoasă: ce-i în mână, nu-i minciună.
Aşa gândeam eu, până am descoperit următorul articol:


Adică, de dragul copilului, ăştia divorţează în fiecare an? Na, c-am trăit s-o aud şi p-asta! 
Ştiam că se fac nunţi în fiecare an. "Draga mea, sunt complet topit după tine, şi vreau să mă însor cu tine. Aaaa...suntem deja luaţi? Nu contează, dragostea mea este prea mare pentru o singură căsătorie; vreau să fiu dublu însurat! Facem nuntă în parcul unde ne-am întâlnit prima dată. Şi peste 2 ani, tot cu tine vreau să mă căsătoresc...la munte, la cabană! Şi peste 3 ani, tot pe tine te aleg! Facem nunta pe plajă! Şi peste 4 ani..." Frână, am înţeles!

Dar de divorţ anual nu am mai auzit până acum; asta cum vine? "Făi femeie, te urăsc din ficaţi, nu te mai suport, bag divorţ! Ştiu că suntem deja divorţaţi, dar  vreau să fiu dublu divorţat, că mi-ai mâncat zilele!...pentru bine copilului, of course. Şi dacă stau să mă gândesc, hai să divorţăm în fiecare an - tot pentru binele copilului! Ne vedem la anul şi până atunci, imită guma: STERGE-O!!"

III
Tehnici expirate de parenting
Circulă o modă prin sat, care zice că în principiu eşti neghiob ca bulamacu' şi dacă vrei să faci ceva, orice, trebuie să ceri sfatul experţilor. Mişto, ce să zic? Nu mai consumi energie să studiezi problemele vieţii, ci copiezi rezultatele şi te concentrezi pe altceva, mai plăcut.
Uite aşa, fain frumos, mă apucă pe mine într-o zi un chef urieşesc de a învăţa tehnicile de comunicare cu cei mici. Deocamdată nu e cazul, da' cine ştie ce va fi pe viitor? Poate nasc şi am rezolvat problema!
Deci, mă educ. Şi cum citeam eu ce tre' să îi spun copilului când nu voi şti ce să-i spun, BANG!!! Dau peste o măgărie creaţă! Când viitorul copil mă va întreba dacă şi el va trebui să se căsătorească când va fi mare, conform experţilor, eu trebuie să îi spun: "Fiecare are rolul lui într-o familie. Sora ta nu poate deveni tată, iar tatăl tău nu poate deveni bunică!"....STOP! 
Ete na! Nemernicilor! Păi cum să învăţ copilul asemenea teorii discriminatorii? În ziua de azi, nu mai există roluri, poţi să devii fix ce vrei! De ce să nu fie sor-mea tată, dacă ea aşa vrea? Şi eu de ce să nu fiu străbunică? Uite aşa mi-a tunat mie...azi sunt străbunică! Fac ce vreau, sunt tânăr şi neliniştit! Cine mă împiedică? Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua! Mama nu se supără - vorba reclamei...
Tot ceea ce contează e iubirea, libertatea şi dreptul de a alege! Exact ca-n bancul acela despre căsătoria modernă:

"Gigel dă telefon din Paris la familie în Bucureşti şi-şi anunţă părinţii c-a hotărât să se căsă-torească. Foarte fericiţi, părinţii l-au felicitat şi li s-a promis că el, fiul iubitor, le va trimite şi bilete de avion şi le-a spus că-i aşteaptă cu o mare surpriză. A doua zi, mama-l sună şi-l roagă-n lacrimi să-i spună ce surpriză le face, să „ştim şi noi cum să ne pregătim”. După multe discuţii şi la insistenţele mamei, băiatul îi spune:
- Mami scumpă, aici, la Paris, sunt alte mentalităţi mai progresiste, nu ca cele învechite de la noi. Mă însor cu Gheorghe cu care am plecat din România… 
Nu se mai aude nimic, telefonul începe să sune ocupat… mama şi-a pierdut cunoştinţa. O găseşte soţul şi după ce soţia îţi revine, îi povesteşte îngrozitoarea veste. Soţul îi zice:
- Mărio, las’ că-l iau eu în primire, că doar n-o să ratăm căsătoria unicului nostru copil, care-i mare balerin la Paris!
Îşi sună fiul, dis-de-dimineaţă, care-i răspunde somnoros:
- Ce-i tată, „tu est tombe du lit”? Pardon că-ţi vorbesc franţuzeşte, dar aşa zic ăştia când te scoli de vreme, că ai căzut din pat!
- Mă Gigele, să nu lungim vorba! Am lămurit-o pe mă-ta că timpurile s-au schimbat şi tu vei trăi într-o ţară civilizată şi progresistă, ca Franţa. Dar ca s-o liniştesc şi mai bine, spune-mi ca-ntre bărbaţi: Ce costum să îmi pun? De socru mare sau socru mic?"

Nu ştiu, zău...se duce lumea de râpă, dacă nici în experţi nu mai poţi să ai încredere!

IV
Despre înţelepciune
Cică a ieşit o vorbă din popor: "Pe drumul care mi-i drag, nu am treabă - dar îmi fac!".
No, cam aşa sunt eu: sunt câteva locuri dragi mie şi am, n-am treabă, tot pe acolo mă trezesc din timp în timp. E superb, ce să zic? Natură-n floare, un lăcuţ mic, păsărici la tot pasul...tot un cânt şi-o poezie. 
Şi cum mă plimb eu, aşa, pierdut în gânduri ca un cufundac pe fundul unei bălţi, numai ce mai observ cu coada ochiului pe câte cineva care merge paralel cu mine; şi-mi zic: "Ui' mă, ce mândreţe de domn! Frumos, elegant, mustăcioara lui, pana corbului; buzişoara lui, mura câmpului...şi ce mijlocel! Tras ca prin inel! De-aş fi şi eu şi eu aşa un bărbat bine! Hmmmm.....ce ciudat! E îmbracat fix ca mine! Aoleu....stai că-n dreapta e oglinda! EU SUNT, 'tu-te-n cur, blestem!"

Chiar mi-a zis cineva odată: "Mai rar ca tine, aşa om! Înalt ca bradu' şi prost ca gardu'"! Desigur, un rău şi un invidios...îl pot contrazice oricând! Niciodată nu m-am considerat înalt şi nici nu am auzit pe la nimeni că aş avea o asemenea calitate. Ca s-o spui p-aia dreaptă, pentru că nu aud o fi de vină şi faptul că nu prea îmi părăsesc iatacul - de fel, sunt mai timid ca o fată mare şi nu prea am experienţă cu socializarea, moda, rândul lumii. Adică mai încerc şi eu din când în când câte-o şpârlă, că-n cap la mine sună bine; dar rezultatul e fix pe dos, n-am mai pomenit aşa ceva!

Oricum,  când ies, la prima impresie fac senzaţie oriunde mă duc! Garantat! 
Uite, dăunăzi, mă plimbam pe centru, cu ochii aruncaţi după diverse zâne, una mai frumoasă decât cealaltă! No, şi văd o mireasă...
Ţin să menţonez că de obicei nu-mi plac miresele, mi se par prea...ostentative. Desmiresite or fi şi fetele alea drăguţe, dar când le văd echipate pentru cea mai importantă zi din viaţă, aşa chinuite, tapate, machiate, încorsetate, vopsite, cremuite, tatuate, aranjate...nu ştiu, nu mai e natural. Pare un kitch, un fel de aurul proştilor; o sumă de falsuri agresive, care-ţi sparg retina şi cam atât. Ce văzusem eu, însă, era ceva angelic! O drăguţă, o finuţă, o...bibelou de domniţă, ce mai la deal, la vale? Locul întâi la concursul "Floarea din grădină"! Logic, mă uit mai atent; termenul corect ar fi fost "mă chiorăsc", dar...zic să am şi eu o exprimare mai rafinată. 
Tot mirându-mă şi cu ochii după ea, observ că nici nu-i reală...ci-i desenată pe un panou, unde scria cu litere de-o şchioapă: "Salon de nunţi cu piscină".

Acuma, mă scuzaţi! Cineva zicea că cea mai adâncă înţelepciune este gândul la moarte; şi eu cred că-s vreun înţelept, filosof, sef de trib, ceva de gen - pentru că de o vreme, tot la moarte mi-e gândul: cum arată, cum se simte, cine e, ce pofteşte, cu ce gând pe la mine, o cafeluţă, o biscuite...întrebări d-astea de gazdă bună. Dar oricât aş fi eu de luminat..."nunţi cu piscină"? Nu pot să pricep cum vine asta... 

Mă duc să cercetez subiectul, că poate o fi vreo invenţie nouă.
Şi până mă mai deştept oleacă, hai să şi dansăm, că tot e zi de sărbătoare: