Sexismul (lui Buhnici)

Cum re-devii relevant pe piaţă, atunci când lumea a uitat de tine? Simplu şi conform înţelepciunii populare: copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă. Şi cine nu face prostii, nu primeşte atenţie..

Teoria asta a aplicat-o George Buhnici - un om pe care nu îl cunosc decât după nume. Ştiu că prezintă ceva pe la Pro TV, prin urmare e un fel de vedetă. Jurnalist, desigur şi mai presus de toate, influencer.

No, bun. Şi nenea ăsta a zis ceva, că vrea să vadă numai super-modele pe plajă. Cu propriile cuvinte, declaraţia sună aşa: "Dar, serios, mai mergeţi pe la sală, fetelor! Venim la mare ca să vedem piele şi aş vrea ca pielea aia să nu aibă vergeturi".

Uite aşa a apărut motivul pentru care i-a sărit în cap toată suflarea românească şi s-au imflamat toţi moraliştii şi apărătorii de drepturi, politicieni, profesori, doctori, poliţişti, fotografi, prăjitori de cartofi, scriitori, filosofi şi oricine altcineva.

 

Mda... şi d-aia nu am eu pulover pe gât! Nu mă înscriu în targetul spuselor (că nu am genul potrivit. Deşi genul se schimbă, nu-i o problemă!), dar şi dacă ar fi zis că vrea să vadă pe plajă numai bărbaţi de 1,90 şi cu 30 de kg de muşchi pe ei, tot în cot mă durea. Ce vrea el e relevant doar pentru cine ascultă la ce spune acest personaj. Şi în plus, e o ţară liberă şi asta înseamnă că avem dreptul să vrem. Dar de la vrut, la putut şi la întâmplat...ohooo...mai avem multe mămăligi de mâncat.

Asta îmi aduce aminte de o întâmplare...

Acum vreo câţiva ani, pe când mă plimbam prin Mangalia  ca să iau câteva kilograme de aerosoli, am cunoscut un bătrânel. De treabă omul - aşa că mai ieşeam la câte un pahar de vorbă, din când în când. Şi într-o după-amiază, în timp ce ne îndreptam spre o terasă, au trecut pe lângă noi două domniţe. 

...care păreau fiicele Afroditei; sau staruri ce coborâseră de pe podiumul celui mai faimos concurs de frumuseţe. Erau graţioase, suple, cu forme armonioase pe toate părţile, frumos îmbrăcate - sau mai bine zis, frumos dezbrăcate...că batistele alea care le acopereau pe ici pe colo nu prea se califică pentru capitolul vestimentar. Ce să mai? Splendori în iarbă, pe nisip şi oriunde pe planeta asta sau în oricare alt univers! Iar eu eram ca-n cântecul acela de la trupa Taxi: "Mamă, ce fete...dar nu ajung la ele"! 

[Taxi - Nu ajung la ele]

Deodată, mă trezesc cu un ghiont în stomac! Mă trec toate transpiraţiile şi încep să icnesc...iar tataie, aflat în stânga mea, începe să strige: "MAMĂĂĂĂ!!! CE BU-NĂ-CIUNI!! AI VĂZUT?? CE LE-AŞ MAI FACE... "

Vă spui drept, a picat cerul pe mine de ruşine! Am tras aer în piept, ca să-mi înghit durerea şi am început să-i şuier sacadat, printre dinţi: "Taci, dom'le, din gură, că te aud fetele! Uită-te, admiră şi hai că avem treabă...ce-ai de urli ca un apucat de streche"? Da' el nu şi nu, mai tare ţipa 

În câteva secunde, inevitabilul s-a produs, că nici domniţele nu erau surde. S-au întors, plutind vaporos către noi, zâmbind ca nişte zeiţe, cu ochii ţintă la bunic... şi dacă nu şi-au scos şi şi-au băgat în gura lui nişte tone de dulciuri, că mi-era şi milă de săracul om! (în timp ce ascultam atent şi luam notiţe, că na! Mai ştii când voi avea nevoie de nişte înjurături mai cumsecade? Habar n-ai unde te duce viaţa...).  

Da, e urât ce a făcut tătăică, la fel cum e urât ce a făcut acest Buhnici. Eu nu aş fi spus aşa ceva, de exemplu. 

Însă, de aici şi până la prelegerile moralizatoare despre subjugarea, discriminarea şi obiectizarea sexistă a femeilor e cale lungă. Pentru că nu Buhnici a făcut asta. El este doar produsul societăţii în care trăim, pe care o ştim şi pe care o acceptăm cu toţii. Tacit, că nu-i frumos să vorbeşti despre asta...

Iar până la societatea asta dărăpănată în care se deschid mult mai multe uşi cu vrăbiuţa decât cu nişte calităţi reale, primele care obiectizează femeile sunt chiar femeile. Ele pe ele însele se transformă în nişte simple podoabe... pentru că, de când încep să apară primele semne ale feminităţii, majoritatea tinerelor pozează super-mega-sexy pe toate reţelele de socializare, ca să vadă toată lumea cu ce bogăţii le-a înzestrat Mama Natură.  C-apoi d-aia avem tot felul de provocări cu ţâţe şi popouri mari pe TikTok, de aceea se laudă toate domnişoarele pe instagram cu formele lucrate la sală şi tot de aceea devine influencer orice duduie (bombă sexy) agăţată de braţul unui multimiliardar. 

Desigur, fiecare om este liber să se exprime cum vrea, mai ales dacă a trecut de vârsta majoratului. Doar că trebuie să şi accepte urmările alegerilor pe care le face. Adică şi apariţia unor asemenea comentarii. Şi dacă luăm lumină de asemenea oameni, cam ce ne aşteptăm să vedem în această lumină? Libertate, egalitate şi fraternitate?? Mult succes cu asta!

Cert e că trăim în cultura aparenţei. A ambalajului. Şi oriunde se învârt bani mulţi, sunt şi moravuri uşoare, consumatori, aplaudaci şi mulţi care profită de asemenea situaţii. Iar cu cât ai mai mult contact cu asemenea divertisment, cu atât devii mai obisnuit cu "valorile" pe care le promovează.

...apoi, iese ceea ce iese. Dorinţa de a vedea doar femei lucrate la sală...deşi, ce să vezi? Dacă nu e vreo cerinţă a postului, oamenii se mai dolofănesc, mai fac şi burtă, unora le mai cresc şi vergeturi, cicatrici sau alte semne de "imperfecţiune". Unii mai chelesc, unii albesc de timpuriu, altora le mai pică un dinte, sau au dantura mai strâmbă...Aia e.   

Nu avem toţi posibilitate de a ne trata toate prostiile în clinici specializate. Deşi, citisem pe la începutul verii că e puhoi de bărbaţi pe la diverse saloane, să se epileze ori să-şi facă liposucţie la abdomen, ca să li se vadă pătrăţelele; femeile merg la tonifiat, siliconat, buzat, împopoţonat şi alte mii de intervenţii de înfrumuseţare...pentru ce? De ce ce ar consuma cineva timp şi energie peste măsură pentru aşa ceva? Ca să scoată un folos din asta, că doar nu se stresează nimeni degeaba!

E! Ce să-i faci? E tare greu să fii femeie în ziua de azi! Şi e tare greu să fii bărbat, în ziua de azi. De fapt, e tare greu să fii orice, în ziua de azi. Mă întreb dacă râmelor le merge mai bine...   

"Asta suntem, băăă"!! - vorba unui cantautor. "El corason me duele", dar m-am obişnuit. Încă e bine. 

Hai să încheiem frumos...cu o superbitate de melodie, aflată în toate tendinţele posibile şi mult prea apreciată de tot publicul existent. Despre ce este această adevărată artă poetică a societăţii actuale? Despre obiectizarea femeii, NORMAL!!! Ce alte alte treburi mai importante avem de făcut? Dragnea nu mai e, pentru ce să mai protestăm?

Maestre, muzica!! 

Şi-o bere la băeatu, că un pahar de vin cică e sănătate curată! Vezi că ţuica pune sângele în mişcare, e bună la om. Vodka e rusească, nu-mi mai place; îi dau la operaţie lu' Putin şi refuz să o mai consum :)) Dar cu nişte whiskey, parcă m-aş mai încurca! Şampania merge adusă cu roaba... şi aş vrea nişte Sheridan's ca aperitiv. Apoi mai vedem. 

[Lenna şi Mena - Baba expirată]

Despre viaţă şi film

Ieri am văzut, în sfârşit, "Top Gun: Maverick".

Nu am mai fost singur în sală, cum mi se întâmplă de obicei, când îmi trăiesc fantezia de nabab cu cinematograf privat; şi beau, mânânc, fâşâi pungi de chipsuri, râd şi aplaud nestingherit, fără să deranjez pe cineva. :) 

De data aceasta, însă, la vreo două rânduri de scaune mai jos de mine, mai era o persoană. Dar nu a fost nici o problemă, aşa că tot am trăit filmul la cote maxime!

Apropo, îl recomand oricând şi oricui. Este, pur şi simplu, superb! Nu stau să îl povestesc şi nici nu-i fac vreo recenzie. Geme planeta de asemenea specialişti care se cred influenţători de mase populare şi formatori de gusturi - aşa că prefer să nu mă bag şi eu în troaca respectivă. 

De aceea, vreau, doar, să povestesc cum l-am simţit eu... şi într-un cuvânt, a fost o încântare. O gură de aer proaspăt. O poartă stelară către o galaxie îndepărtată sau poate, o vizuină de iepure spre o altă dimensiune.

... şi nu de puţine ori mi-am dorit să opresc filmul şi să reiau câteva scene, doar din plăcerea de a le revedea şi a le analiza în cele mai mici detalii.

"Top Gun: Maverick" este un film simplu, logic, construit pe sistem vechi. Este filmat cu cadre largi şi lungi, pentru a avea timp să procesezi ceea ce se întâmplă. Iar pe mine, mai ales, mă ajută enorm acest aspect, că mă prind mai greu de ceea ce mi se întâmplă. 

În plus, nu mi-a scos ochii cu vreun mesaj, nu mi-a îndesat pe gât ideologii sociale, nu mi-a pus întrebări despre propria identitate. Nu a făcut referiri la progresism, nici la viaţa năpăstuită a oamenilor ne-albi şi nici nu a luptat pentru vreo emancipare a nu ştiu cărei preferinţe intime care nu este slăvită aşa cum ar trebui. 

Este un film normal, despre bucuria de a trăi. Un film cu piloţi foarte buni la ceea ce fac şi cu avioane de luptă. Cu acţiune şi muzică bună. Un film nostalgic şi pe alocuri, filosofic. Este o poveste cu oameni care se comportă natural şi potrivit pentru situaţia dată. Apare şi o femeie pilot (foarte relevantă în desfăşurarea acţiunii), dar nu intră forţat în subiect şi nu ţine morală despre cât de minunată este ea, în comparaţie cu primitivismul masculin.  Apar şi negri, dar nici lor nu le pupă nimeni picioarele. Pur şi simplu, fiecare îşi face treaba pe care o are de făcut, cu pasiune şi mai ales, fără a evidenţia anumite aspecte ale vieţii care nu ţin de contextul în care se află.

Această a doua parte din seria "Top Gun" livrează exact ceea ce promite în trailer. Şi îmi era tare dor de asta. 

Îmi era dor să plec din cinematograf  cu speranţa că viaţa poate fi şi altfel decât ceea ce este. Iar dacă nu va fi, nu are importanţă. Nu contează viitorul, ci prezentul. Ceea ce este...pentru că pe asta se construieşte ceea ce ar putea fi - chiar dacă este numai o stare mentală. 

De exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu pilot. Dar nu-s idiot să cred că mai pot fi, pentru că nu am pregătirea necesară şi nici condiţia fizică necesară. Şi nici multe alte asemenea detalii insignifiante şi perfect necesare. Însă starea de bine pe care o simt în prezent, cine ştie ce ar putea aduce? Poate o şansă de a părea mai tentant pentru a fi răpit de extratereştri? Sau poate puterea de a zâmbi unui copil care plânge. Sau puterea de a nu slobozi o vorbă de năduf, atunci când, pentru câteva secunde de momâială, pierd autobuzul şi-mi dau programul peste cap. Dar nu e de ajuns?  

Prin comparaţie cu "Top Gun 2", să luăm un exemplu la întâmplare: "Star Trek"? Aveţi habar de el, s-a uitat cineva? Întreb, doar, ca să ştiu cum să pun problema.

Eu am luat contact cu lumea trekiştilor pe vremea când mă uitam duminică seara la emisiunea lui Alexandru Mironov, "Ştiinţă şi imaginaţie"; când, după nişte minute de vorbărie care nu mă interesa, se difuza "Star Trek: Generaţia următoare". Mi-a plăcut...aşa că m-am uitat şi la "Star Trek: Deep Space 9"; apoi am auzit de căpitanul James. T. Kirk şi de "Star Trek" (seria originală), aşa că m-am uitat şi la aceast serial, de câte ori îl găseam la tv. "Star Trek: Voyager" l-am văzut de curând (deşi e făcut acum vreo 15 ani) şi mi-a plăcut cel mai mult. "Star Trek: Enterprise" nu am apucat să îl văd, însă recuperez cu serialele noi: "Star Trek: Picard" şi "Star Trek: Discovery" - care mi se par oribile şi  nişte mizerii abominabile. Tot sper să se îmbunătăţească, dar merg din rău în mai rău. 

...şi abia acum am înţeles de ce: vechiul "Star Trek"  imagina un viitor plin de optimism; o lume în care orice formă de conflict a dispărut definitiv, iar omul şi-a atins cele mai înalte aspiratii de pace, colaborare şi puritate a sufletului. Noul "Star Trek", însă, este nihilist şi pesimist. Este dramatic şi pe alocuri tragic. Nu imaginează nimic...ci pur şi simplu culege cele mai urâte aspecte ale prezentului şi le translatează 300 de ani în viitor. Vechiul "Star Trek" era aspiraţional, pe când noile seriale sunt pline de lupte pentru putere, ideologii de gen, trădări, violenţă şi traume de tot felul - care se rezolvă, ca prin minune, după o porţie bună de plâns şi discuţii interminabile despre sentimente. 

Şi uite aşa, dintr-o zvâcnire de pix a unui scenarist, tabloul unui viitor luminos a fost înlocuit de depresie, război şi dezbateri interminabile despre folosirea corectă a pronumelor personale, care trebuie să fie cât mai incluzive şi nespecifice - pentru a nu supăra pe nimeni. 

Pe scurt: arta este o oglindă a societăţii, iar filmele, indiferent de stilul abordat, reflectă mentalitatea oamenilor pentru care sunt produse. Până prin anii '80, poate '90, filmele erau amuzante şi pline de culoare, îndemnau la bună-dispoziţie. Acum au devenit nişte poveşti care aduc tulburare şi par scremute de cele mai obosite minţi. Sunt ferestre către o lume dezolantă şi tristă, în care comicul de situaţie se rezumă la folosirea unor înjurături mai colorate, ce abundă în diverse părţi anatomice, foarte clar conturate. 

Suntem din ce în ce mai trişti. Mai urâţi. Mai chinuiţi. Şi mai singuri. O lume în care expresia biblică "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare" este mai actuală ca oricând - pentru că nu este vorba despre acel om care să ne facă vânt într-o baltă, ci este despre acela care să ne sprijine atunci când nu mai putem; să ne ajute să devenim o versiune mai bună a noastră.

Dincolo de metafore şi de cadrul social, oamenii moderni sunt singuri şi neînţeleşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Nu un întreg, un organism în care toate celulele conlucrează pentru a-l menţine viu; nu mai sunt nici măcar familii, celula de bază a societăţii. Sunt doar atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe. Şi atât. 

Aşa arată prezentul. Şi aşa va arăta şi viitorul, cel puţin cel imaginat de scenariştii şi producătorii din spatele filmelor actuale. Cu mici excepţii, desigur.

Până una-alta, mai apare şi câte o oază de linişte. La mulţi ani şi la mai multe, ce pot să zic?!

Iar acum, să toastăm! Un pahar să ridicăm şi-o muzică veselă să ascultăm: 

[Kenny Loggins - Danger Zone / Top Gun: Maverick Music Video]