Planul meu pentru la anul

De vreo săptămână, îmi tot zbat creierii să găsesc un subiect care să merite abordat pe blog în aceste zile de sărbătoare. Vorba ciobanului din "Mioriţa": "De multe zile-ncoace, mintea nu-mi mai tace...gândurile nu-mi dau pace". 

Aş fi vrut să fie ceva apoteotic, extraordinar şi profund; amuzant pe alocuri, cu un sâmbure de seriozitate şi ceva spoială de hăhăială pe deasupra, ca să închei anul scriitoricesc în glorie. Treaba e că nu am găsit nimic care să mă mulţumească. Nu am avut nici timp de analizat întâmplările cotidiene...de ce să mint? Însă presiunea de a scrie ceva, de a mai adăuga un ultim articol pe lista acestui an, am reimţit-o în permanenţă. Şi de vreo câteva ore, am început să mă întreb: "DE CE"? "De ce simt aşa, când ceea ce fac este o pură distracţie. Nu câştig absolut nimic din scris, nu mă visez influencer local, nu sunt la normă, nu dau socoteală nimănui, nu am contract cu nimeni. Practic, nu prea exist în mediul online. Şi totuşi, mă simt presat să scriu ceva. ACUM". De ce? 

Am găsit răspunsul abia de câteva minute şi m-am hotărât să scriu despre asta. Pentru că...eu sunt sursa propriei presiuni pe care o simt. Eu sunt motivul pentru care sunt agitat. Eu şi dorinţele mele; standardele pe care mi le-am impus anul trecut pe vremea aceasta, când mi-am dorit ca pe parcursul lui 2022, să scriu măcar 30 de postări.

Privind înapoi în timp, scriu din ce în ce mai puţin. De la 200 de articole pe an, câte aveam prin 2009, 2010, acum abia mai reuşesc să scriu 20. Motivele sunt diverse, de la lipsa de timp şi până la orice altceva. Dar, poate cel mai important factor este acela că am obosit şi nu-mi vine să mai abordez toate tâmpeniile care se întâmplă într-o zi. Nu prea mă mai miră nimic. Nu mă mai uimeşte nebunia lumii, oricâte forme noi de nebunie ar mai apărea. Şi nici nu prea mai simt imboldul de a mă înscrie în diverse mişcări sociale de moment, oricât ar fi de polarizate.

De aceea scriu rar. Nu e voit, ci o întâmplare.... motiv pentru care am această dorinţă abstractă de a creşte frecvenţa articolelor.

Problema este că îmi ridic o ştachetă pe care nu o pot atinge şi apoi mă amărăsc singur din cauza asta. Pe undeva, mă las dus şi eu de valul colectiv al bilanţului ce încheie anul şi al rezoluţiilor pentru timpul ce va să vie. Ceea ce nu e în regulă deloc. 

Nu ştiu cum decurge viaţa altora, dar viaţa mea nu se înscrie în şabloanele obişnuite şi nici nu funcţionează ca ceasul elveţian, respectând întocmai spusele antrenorilor de succes, cutumele lumii sau învăţăturile oricăror altor formatori, înţelepţi, profesoraşi, experţi şi cercetători britanici. Aşa că mă educ să nu-mi mai setez bifarea unor obiective stricte, ci doar direcţii generale de acţiune, către un scop ce ţine de mine şi de puterile mele. 

Asta nu înseamnă că sunt haotic. Dacă am o treabă, o fac cu simţ de răspundere, atât cât pot în acel moment. Am zile mai bune şi zile mai proaste. Sunt zile în care mă trezesc de la 4 dimineaţa, zile în care mă trezesc la 9 dimineaţa. De ce? Pentru că aşa îmi este programul. Ştiu că Elon Musk spune că dacă vreau să fiu om de succes trebuie să mă trezesc zi de zi la 4 dimineaţa, dar succesul nu stă în ora la care faci ochi, ci într-un cumul de factori, unii chiar independenţi de voinţa mea.

Uneori, din timp în timp, mă mai întrebă câte cineva: dacă tu te trezeşti la 9, ce vei face când vei avea nevastă şi copii? Iar răspunsul meu este acelaşi, de fiecare dată: "Vedem atunci". Deocamdată nu am familie proprie şi mă comport în funcţie de ceea ce am de făcut acum. Mi se par fără rost problemele care încep cu "ce-ai face...dacă", pentru că eu cred că situaţiile prin care trecem şlefuiesc aptitudini pe care nu credeam că le avem sau că am fi în stare măcar să ni le formăm. Viaţa se schimbă, noi înşine ne schimbăm; nu putem extrapola, cu mintea de acum, ce am face într-o anume situaţie din viitor... pentru că nu vom mai fi aceiaşi. Deci... la ce să construieşti poveşti şi să vizualizezi filme la tine-n cap? Stai, că-s idiot! Cum, de ce? Ca să afle Universul ce îţi doreşti şi să conspire la fericirea ta...   :))   

Să ne înţelegem: nu e nimic în neregulă cu plănuirea. Însă plănuirea abstractă şi în detaliu, mi se pare total greşită; o mare pierdere de vreme.

Aşa că, anul acesta, nu mai fac nici un bilanţ. Ce a fost, a fost. Valuri de bucurie sau de suferinţă, dorinţe neîmplinite sau ţeluri atinse, probleme depăşite sau ocolite...nu mai contează. Au fost, au trecut. Important este cel ce sunt acum. Important este prezentul. 

Nici nu îmi scriu liste de dorinţe pentru la anul. Ce va fi, vom vedea. Îmi doresc să îmi fac treaba bine şi să ajut, acolo unde pot. Sau să găsesc o cale pentru a putea. Apoi, îmi doresc să călătoresc. Nu ştiu când şi unde sau de câte ori.Vom vedea. Îmi mai doresc să citesc cărţi care să mă scoată din cotidian. Nu ştiu care vor fi acelea...vom vedea. Îmi doresc ieşiri cu prietenii şi să reuşesc să dorm măcar 8 ore pe noapte...că nu mai pot mai mult de 7 ore. Aşa mi s-a format organismul, ce să fac? Îmi doresc să gestionez onorabil situaţiile tensionate şi să mă debarasez de ceea ce a fost, dar încă mă doare. 

Nu e nimic nou... însă dorinţele mele sunt adimensionale; nu vin însoţite de valori numerice: vreau să mănânc 10 ciocolate până în martie, să citesc 50 de cărţi până la sfârşitul anului, sau să mă plimb de 7 ori în vara viitoare. Mi se par prosteşti asemenea abordări. 

Lista mea e simplă şi am grijă să trec pe dânsa lucrurile pe care le pot face şi care stau îmi puterea mea. Cea de acum şi cea de atunci. 

Altcineva mă întreabă: de ce nu faci şi tu un copil?

Răspund simplu: Îl fac şi acum! Vrei să fie desenat pe carton sau modelat din plastilină? Sau preferi din muciflex din ăla, care face furori printre adolescenţi? Cum îi zice...slime!!!

Altfel, cum să îl fac? Sunt singur de ceva timp. Mai am multe mămăligi de mâncat până să devin tată. E ca şi  cum aş sta în pat, cu un picior în gips şi se trezeşte câte cineva să mă întrebe de ce nu am bătut recordul mondial la suta de metri garduri. Până la copil...ohohoooo... întâi trebuie să apară femeia potrivită, care din nou, nu ţine de mine să o găsesc - că doar nu mă apuc să le încerc aleatoriu, până cred eu că am descoperit ce trebuie. Apoi să meargă lucrurile între noi, să ne împletim vieţile una cu alta, pentru a crea contextul de iubire necesar dezvoltării unui copil şi abia apoi să vină şi el. Cum să pun căruţa înaintea boilor?? 

Pe scurt, nu ştiu ce va aduce anul viitor. Şi nici nu îmi propun ceva anume. Până în viitor, mai este de trăit în prezent. Şi asta e tot ce contează... pentru că nu avem idee când totul se poate frânge brusc şi fără alarme prealabile. 

Este delicat sufletul omului; ne supărăm repede şi din nimic, dar trăim fericirea cu aceeaşi intensitate şi la fel de brusc. Până la urmă, suntem puternici...însă delicată ne este viaţa. Apărem pe aici în câteva secunde şi dispărem într-o clipită. Apropo de asta...am găsit un influencer care ne învăţa să dăm cuiva parolele tuturor conturilor virtuale pe care le avem, ca să le poată şterge când nu vom mai fi. Ca să eliberăm internetul şi să protejăm mediul, desigur :)) :)) :)) :))

Aşa că anul care vine să ne aducă sănătate. Şi ceva putere, să izbândim în faţa provocărilor care ne apar în cale.

La mulţi ani! Păhărele să cinstim şi-un cântecel vesel să fim:

[Kaoma - Dancando lambada]

Despre viaţă şi film

Ieri am văzut, în sfârşit, "Top Gun: Maverick".

Nu am mai fost singur în sală, cum mi se întâmplă de obicei, când îmi trăiesc fantezia de nabab cu cinematograf privat; şi beau, mânânc, fâşâi pungi de chipsuri, râd şi aplaud nestingherit, fără să deranjez pe cineva. :) 

De data aceasta, însă, la vreo două rânduri de scaune mai jos de mine, mai era o persoană. Dar nu a fost nici o problemă, aşa că tot am trăit filmul la cote maxime!

Apropo, îl recomand oricând şi oricui. Este, pur şi simplu, superb! Nu stau să îl povestesc şi nici nu-i fac vreo recenzie. Geme planeta de asemenea specialişti care se cred influenţători de mase populare şi formatori de gusturi - aşa că prefer să nu mă bag şi eu în troaca respectivă. 

De aceea, vreau, doar, să povestesc cum l-am simţit eu... şi într-un cuvânt, a fost o încântare. O gură de aer proaspăt. O poartă stelară către o galaxie îndepărtată sau poate, o vizuină de iepure spre o altă dimensiune.

... şi nu de puţine ori mi-am dorit să opresc filmul şi să reiau câteva scene, doar din plăcerea de a le revedea şi a le analiza în cele mai mici detalii.

"Top Gun: Maverick" este un film simplu, logic, construit pe sistem vechi. Este filmat cu cadre largi şi lungi, pentru a avea timp să procesezi ceea ce se întâmplă. Iar pe mine, mai ales, mă ajută enorm acest aspect, că mă prind mai greu de ceea ce mi se întâmplă. 

În plus, nu mi-a scos ochii cu vreun mesaj, nu mi-a îndesat pe gât ideologii sociale, nu mi-a pus întrebări despre propria identitate. Nu a făcut referiri la progresism, nici la viaţa năpăstuită a oamenilor ne-albi şi nici nu a luptat pentru vreo emancipare a nu ştiu cărei preferinţe intime care nu este slăvită aşa cum ar trebui. 

Este un film normal, despre bucuria de a trăi. Un film cu piloţi foarte buni la ceea ce fac şi cu avioane de luptă. Cu acţiune şi muzică bună. Un film nostalgic şi pe alocuri, filosofic. Este o poveste cu oameni care se comportă natural şi potrivit pentru situaţia dată. Apare şi o femeie pilot (foarte relevantă în desfăşurarea acţiunii), dar nu intră forţat în subiect şi nu ţine morală despre cât de minunată este ea, în comparaţie cu primitivismul masculin.  Apar şi negri, dar nici lor nu le pupă nimeni picioarele. Pur şi simplu, fiecare îşi face treaba pe care o are de făcut, cu pasiune şi mai ales, fără a evidenţia anumite aspecte ale vieţii care nu ţin de contextul în care se află.

Această a doua parte din seria "Top Gun" livrează exact ceea ce promite în trailer. Şi îmi era tare dor de asta. 

Îmi era dor să plec din cinematograf  cu speranţa că viaţa poate fi şi altfel decât ceea ce este. Iar dacă nu va fi, nu are importanţă. Nu contează viitorul, ci prezentul. Ceea ce este...pentru că pe asta se construieşte ceea ce ar putea fi - chiar dacă este numai o stare mentală. 

De exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu pilot. Dar nu-s idiot să cred că mai pot fi, pentru că nu am pregătirea necesară şi nici condiţia fizică necesară. Şi nici multe alte asemenea detalii insignifiante şi perfect necesare. Însă starea de bine pe care o simt în prezent, cine ştie ce ar putea aduce? Poate o şansă de a părea mai tentant pentru a fi răpit de extratereştri? Sau poate puterea de a zâmbi unui copil care plânge. Sau puterea de a nu slobozi o vorbă de năduf, atunci când, pentru câteva secunde de momâială, pierd autobuzul şi-mi dau programul peste cap. Dar nu e de ajuns?  

Prin comparaţie cu "Top Gun 2", să luăm un exemplu la întâmplare: "Star Trek"? Aveţi habar de el, s-a uitat cineva? Întreb, doar, ca să ştiu cum să pun problema.

Eu am luat contact cu lumea trekiştilor pe vremea când mă uitam duminică seara la emisiunea lui Alexandru Mironov, "Ştiinţă şi imaginaţie"; când, după nişte minute de vorbărie care nu mă interesa, se difuza "Star Trek: Generaţia următoare". Mi-a plăcut...aşa că m-am uitat şi la "Star Trek: Deep Space 9"; apoi am auzit de căpitanul James. T. Kirk şi de "Star Trek" (seria originală), aşa că m-am uitat şi la aceast serial, de câte ori îl găseam la tv. "Star Trek: Voyager" l-am văzut de curând (deşi e făcut acum vreo 15 ani) şi mi-a plăcut cel mai mult. "Star Trek: Enterprise" nu am apucat să îl văd, însă recuperez cu serialele noi: "Star Trek: Picard" şi "Star Trek: Discovery" - care mi se par oribile şi  nişte mizerii abominabile. Tot sper să se îmbunătăţească, dar merg din rău în mai rău. 

...şi abia acum am înţeles de ce: vechiul "Star Trek"  imagina un viitor plin de optimism; o lume în care orice formă de conflict a dispărut definitiv, iar omul şi-a atins cele mai înalte aspiratii de pace, colaborare şi puritate a sufletului. Noul "Star Trek", însă, este nihilist şi pesimist. Este dramatic şi pe alocuri tragic. Nu imaginează nimic...ci pur şi simplu culege cele mai urâte aspecte ale prezentului şi le translatează 300 de ani în viitor. Vechiul "Star Trek" era aspiraţional, pe când noile seriale sunt pline de lupte pentru putere, ideologii de gen, trădări, violenţă şi traume de tot felul - care se rezolvă, ca prin minune, după o porţie bună de plâns şi discuţii interminabile despre sentimente. 

Şi uite aşa, dintr-o zvâcnire de pix a unui scenarist, tabloul unui viitor luminos a fost înlocuit de depresie, război şi dezbateri interminabile despre folosirea corectă a pronumelor personale, care trebuie să fie cât mai incluzive şi nespecifice - pentru a nu supăra pe nimeni. 

Pe scurt: arta este o oglindă a societăţii, iar filmele, indiferent de stilul abordat, reflectă mentalitatea oamenilor pentru care sunt produse. Până prin anii '80, poate '90, filmele erau amuzante şi pline de culoare, îndemnau la bună-dispoziţie. Acum au devenit nişte poveşti care aduc tulburare şi par scremute de cele mai obosite minţi. Sunt ferestre către o lume dezolantă şi tristă, în care comicul de situaţie se rezumă la folosirea unor înjurături mai colorate, ce abundă în diverse părţi anatomice, foarte clar conturate. 

Suntem din ce în ce mai trişti. Mai urâţi. Mai chinuiţi. Şi mai singuri. O lume în care expresia biblică "Nu am om care să mă arunce în scăldătoare" este mai actuală ca oricând - pentru că nu este vorba despre acel om care să ne facă vânt într-o baltă, ci este despre acela care să ne sprijine atunci când nu mai putem; să ne ajute să devenim o versiune mai bună a noastră.

Dincolo de metafore şi de cadrul social, oamenii moderni sunt singuri şi neînţeleşi din punct de vedere spiritual şi emoţional. Nu un întreg, un organism în care toate celulele conlucrează pentru a-l menţine viu; nu mai sunt nici măcar familii, celula de bază a societăţii. Sunt doar atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe, lângă alţi atomi înconjuraţi de gărduleţe. Şi atât. 

Aşa arată prezentul. Şi aşa va arăta şi viitorul, cel puţin cel imaginat de scenariştii şi producătorii din spatele filmelor actuale. Cu mici excepţii, desigur.

Până una-alta, mai apare şi câte o oază de linişte. La mulţi ani şi la mai multe, ce pot să zic?!

Iar acum, să toastăm! Un pahar să ridicăm şi-o muzică veselă să ascultăm: 

[Kenny Loggins - Danger Zone / Top Gun: Maverick Music Video]

Controverse muzicale

Astăzi este Ziua Internaţională a Solstiţiului de Vară. La mulţi ani! 

Vă urez cele mai răcoritoare urări de bine şi fie ca solstiţiul de vară să vă aducă sănătate, bucurii, împliniri, plus multe alte felicitări tradiţionale. "La mulţi ani cu sănătate... să vă dea Domnul, tot ce-mi doresc"! - că aşa e bine: să-i doreşti aproapelui exact ceea ce ţi-ai dori ţie. :)

Tot astăzi este şi Ziua Internaţională a Yoghei...Yogăi... ZIUA YOGA! La dublu mulţi ani! 

Haideţi să luăm poziţia de lotus cu multe petale şi să ne integrăm în Absolut. Propun ca ora de ascensiune să fie 11 şi 11minute şi 11 secunde şi 11 sutimi de secundă şi 11 miimi de secundă - pentru că 11 este număr magic şi la această oră se deschid portalurile energetice corespunzătoare. Nu e păcat să nu profităm de ele?

Tot astăzi este şi Ziua Internaţională a Muzicii. La triplu mulţi ani! 

Manelele se pun ca muzică? Hai, măi, că a scos Culiţă Sterp un hit...bun de te lingi pe deşte! Mi-a trimis Youtube-ul înştiinţare că e pe val şi de-aia ştiu; nu am de gând să o caut, dar na! V-am zis.

 

Eu prefer să ascult "Nu ştii tu să fii bărbat", a Irinei Rimes. E mai la sentiment, aşa... mă răscoleşte prin locuri pe care nu le vede niciodată soarele - cu precădere, fundul inimii. 

De fapt, chiar am citit că acest adevărat imn închinat iubirii neîmpărtăşite a trezit la viaţă mai multe femei - cărora le-a deschis ochii şi au divorţat de soţii lor, pentru că nu ştiau să fie bărbaţi. 

Doamne feri! Şi dacă vedeau "Războiul Stelelor", îşi scriau la status "Ajută-mă, Obi-Wan Kenobi! Eşti singura mea speranţă"? Păi dacă-i aşa, bine că nu s-au uitat şi la "Masca lui Zorro", ca să-l aştepte pe Antonio Banderas să le seducă!   :)) :)) :)) :)) 

Trist. Uite aşa se duce iubirea de râpă! E clar că bietele femei îşi iubeau bărbaţii; însă sufereau mereu, chiar fără să îşi dea seama! Ceea ce mi se pare corect: ce este iubirea, dacă nu căutarea persoanei potrivite care să te rănească? Dar...până unde? Până când să mai suporte tânăra domniţă metehnele soţului?  

[Irina Rimes - Nu ştii tu să fii bărbat]

Noroc că Universul a lucrat în folosul comunităţii şi prin gura artistei, a arătat calea mântuirii de alean şi suferinţi. Cui? CUM ADICĂ, CUI? Oricui se regăseşte printre versuri, desigur... Iar dacă acestea nu rezonează cu vibraţia propriului suflet, e clar că Ghizii Universali vor transmite alte mesaje, cu alte ocazii, prin intermediul altor muzichii.

Totuşi, până la alte notificări, nu ar fi mai bine să punem osul la treabă şi prevenim apariţia problemei, în loc să ne chinuim să o rezolvăm? Aşa că întreb, scurt pe doi: "Cum ştim că ştim să fim bărbaţi"? 

Dacă s-a întâmplat iubirea şi apoi merg lucrurile prost, am înţeles că le aranjează Mama Natură şi ne semnalizează prin mijloace specifice ceea ce avem de făcut. DAR cum să facem să meargă lucrurile bine, fără să se strice căruţa după ce s-a întâmplat iubirea? 

Când se cunosc Ţuţurel cu Gingirica şi se apucă să se îndrăgostească reciproc, vin şi cu lista de cerinţe prin care să demonstreze că ştiu să fie Bărbat şi Femeie? Sau, poate, se întâlnesc la o clacă şi stabilesc un program de comun acord? Criteriile de bifat le scriu de la ei din cap, ori cer păreri prin sat şi apoi le supun la vot? Ascultă muzică la întâmplare şi notează versurile în care se regăsesc? Mai exact, care este firul evenimentelor? Şi apoi, cum stabileşti prezenţa sau neprezenţa bărbăţiei? 

Dacă Gingirica bagă la spălat, face mâncare, stă cu copii şi în timpul liber merge la o băută, ca între fete, se pune că e femeie? Iar dacă Ţuţurel o mai ajută la curăţenie, iar apoi bea bere şi se scarpină pe burtă când se uită la meci, se califică pentru bărbăţie? 

Dacă Ţuţurel o invită pe Gingirica la restaurant şi îi deschide uşa să intre ea prima, e bărbat galant? Sau nu ştie să fie bărbat, pentru că o inferiorizează pe săraca fată, considerând-o incapabilă să deschidă o uşă? 

Şi dacă Ţuţurel ştie că în orice local public, femeia nu va intra niciodată prima...dar Gingirica nu ştie şi are pretenţia de a i se acorda întâietate, Ţuţurel e bărbat? Sau nu ştie să fie bărbat (pentru o fată)?

Şi până la urmă, ce mai contează genul în ziua de azi, când e la modă să nu mai conteze genul? Iar dacă eşti refuzat pe motiv de gen, nu se pune că eşti etichetat şi discriminat?  Păi după un asemenea divorţ, nu se impune un proces la Curtea Drepturilor Omului? BA DA!

Şi dacă acesta este câştigat de Ţuţurel, ceea ce aşa este normal să fie, hotărârea de divorţ este anulată? Adică Gingirica este condamnată să se complacă într-o viaţă de chin interior, pentru că ea se deschide şi Ţuţurel o închide?  

Hmmmmm.... Cum o dai, nu e bine! Am în cap o nebuloasă care m-a făcut să uit şi ceea ce ştiam! Mi-e clar un singur lucru: melodia trebuia să vină şi cu un manual tehnic de implementare! Un Ghid de bune practici, un îndrumar, un vocabular ceva...orice! 

Ce m-o fi mâncat să mă bag în treburile astea? Prost eu, că încerc să mai înţeleg câte ceva din ce se întâmplă în jur...

Ia, gata! Am semnalat sărbătorili de azi... ajunge! Urmează un ceai cald şi la culcare! 

Solstiţiu fericit, Forţa fie cu voi şi multă muzică pe portativ. Sensibilă şi bărbătească, cum altfel? 

 

[Delia - OTZL GLTZ]

Meditaţie de seară

După câteva zile de pusnicie, azi m-am hotărât să ies la oraş! C-apoi na, fu sărbătoare! La mulţi ani ziua de azi, fericire şi noroc! Sănătate şi virtute, s-aveţi bani, s-aveţi ce bea!

No, bun! Zis şi făcut: m-am gătit -  cu trening şi pantofi cu toc; m-am parfumat pe ici, pe colo şi-am purces la drum, în paşi de dans: "Mă iubeşte femeile...şi e moarte dupe mine! Toată ziua îmi şade pe cap - nu ştiu ce să fac, ca să scap"! Eeeee...ce să fac? Alerg până mă-mpiedic, că doar nu-s prost!

  

Şi cum mă plimbam eu, în toată splendoarea, prin târg - de ţi-era mai mare dragul să mă admiri, zăresc o minunăţie de anunţ, ce-mi luminează viaţa:

Frate, atâta scris!! Atâtea analize!! Vreau tot pachetul - mai ales ecografia la părţile moi, că tot nu ştiu care sunt... 

N-am eu prea mulţi bani, dar nu-i problemă..mă-nscriu la gratuit! Ce săriţi aşa?! Nevoiaşii nu sunt oamenii cu nevoi? Păi eu sunt plin de nevoi - majoritatea mici, e drept. Am nevoie de  o mică vilă, o mică limuzină, o mică insulă exotică...am auzit că se poartă, aşa e în tendinţe!! Ca să nu mai zic că am şi un credit de nevoi personale! Ce mai la deal, la vale? "Nevoiaş" scrie pe mine!

Oricum, a picat ca o mănuşa această oportunitate...chiar nu m-am mai controlat de mult timp, să văd cum mai stau şi eu cu sănătatea. Părerea mea e că-s bine - cel puţin la picioare. Pe la cap am ceva probleme, da' acuma na...se-ntâmplă! Perfecţiunea stă în imperfecţiune! Plus că nu m-agit, am auzit că toate trec până mă-nsor. Însă, repet: un control nu strică, niciodată. Mai ales că-i gratuit.

Iniţial îmi propusesem să merg la un control ginecologic, că nu am fost niciodată. Şi-am cerut trimitere de la medicul de familie, c-aşa se face. Las cardul de sănătate şi ies pe hol, până-mi face trimiterea. N-a durat 2 secunde, că se crapă uşa cabinetului şi răsare un ochi cu ochelar pe dânsul: "Auziţi, da' pentru cine vă trebuie"? "Pentru mine, doamnă...! N-am eu trompă şi d-alea de mai trebuie p-acolo, dar am vreo 3 trompete de la nepotă-miu şi-am găsit şi-o vuvuzelă de pe vremea când mă duceam la stadion. Cred că sunt bune pentru un control mai mic, aşa..."

N-am înţeles ce mi-a răspuns dna doctor...ceva de strămoşi, probabil despre istoricul lor medical; cert e că mi s-a trântit uşa-n nas şi n-a mai fost chip s-o deschid, chiar dacă am am ciocănit juma' de oră, ca popa!

Bătaie de joc, dom'le! Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva! Cotizezi la stat, plăteşti facturi, munceşti zi de vară până-n seară - ca un sclav - şi nu capeţi o urmă de repect! Adică stai niţel, că mă enervez! Dar de ce mi se refuză dreptul de a merge la medicul specialist? Nu-i democraţie? Ca ce chestie femeia merge la ginecolog şi bărbatul nu poate să meargă? Nu eram egali?!  

Chiar mă simt prost la faza asta...toată lumea îşi cere dreptul. Ceea ce e bine...copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă! OK! Vreau şi eu ţâţa mea!
Adică unii oameni au dreptul să se căsătorească cu ei înşişi, pentru că au fantasme în rochia de mireasă şi nu-şi găsesc alesul care să le dea ocazia să o poarte. Mai ales că e o soluţie perfect câştigătoare şi pentru societate: fiind propria ta soţie, timpul de cuplu înseamnă timp liber dublu pentru tine, ca să faci ce vrei. Cheltui dublu, chiar dacă eşti unul singur! Susţii comerţul şi prin extrapolare, chiar economia naţională...ca să nu mai zic că ai de două ori mai multe şanse să îţi faci plăcerile. Nu d-aia trăim, să fim fericiţi?!

Să-mi trag pălmi, de nu e mai rentabil să ne căsătorim noi cu noi!

...unii oameni se întreabă de ce femeile nu pot fi  motostivuitor! Ceea ce, despre mine, să fie! Totuşi, am o doleanţă: când se votează legea, ar trebui să se specifice clar, momentul în care duduia trebuie să-şi declare identitatea. Nu de alta, dar poate mă-nsor în şi tre' să ştiu şi eu dacă o culc pe domniţă cu mine-n pat, sau o parchez în faţa porţii - că n-am garaj! Bine...la faza asta cred că m-aş alege şi cu niţel dosar penal, că nici permis de conducere nu am şi nu pot umbla cu ea pe drumurile publice. Iar bani de şosea privată...vise, taică! De fapt, cu privata o mai rezolv eu, că am destulă grădină! Sap o groapă, bat un ţăruş în pământ şi gata! Cu şoseaua, însă, s-a-nchis problema! Îmi pare i'm sorry!

Unii oameni vor să fie bărbaţi din femei, alţii femei din bărbaţi. Unii vor egalitate cu animalele, alţii vor supremaţia roboţilor. Unii vor pe lună, alţii vor la săptămână. Unii aşa, unii pe dincolo. Câte bordeie, atâtea obiceie...şi tot atâtea persoane care să susţină orişice idee, oricât ar fi ea de idioată!
Aşa citeam, recent, un articol scris de o mare jurnalistă  (ca răspuns la un alt articol asemănător, scris de un bărbat), în care afirma superioritatea femeii de succes -  care îşi este atât de suficientă şieşi, că nu mai are nevoie de nimeni. Are bani să se întreţină singură; când are chef de partide ocazionale îşi face rost la orice oră, că d-aia e de succes; dacă vrea să îngrijească de cineva îşi ia câine (sau face un copil, în stilul amazoanelor - cred); este liberă să facă orice, oricând, oricum doreşte, fără să fie comentată...plus că vrea să mai facă şi alte multe milioane de lucruri frumoase, care să o dezvolte social, spiritual, mental, psihologic, fizic, metafizic...şi dacă e nevoie, până la urmă îşi inventează propriile domenii de evoluţie, că nu-i nici o problemă.
Şi ca să fie absurdul la culme, răspândirea de înţelepciune se petreceea pe un site despre relaţii. Ceea ce e logic... Cum relaţionezi cel mai bine cu oamenii? Fiind singură, normal - c-apoi nu eşti nebună să stai cu cineva! Deci totul e numai de bine! Aplauze!

Păi şi într-o astfel de lume, eu nu merit să am dreptul unei vizite la ginecolog? Nu 'oi fi chiar de succes, da' unde-i dreptatea, unde-i echitatea? Unde a dispărut justeţea democraţiei?
HUO! Jos guvernul! Codruţa, nu ne lăsa de izbelişte! Izbăveşte-ne, fii lumina noastră!! 

Mda.
Până se-ntâmplă pocinogul, hai, totuşi, să ne bucurăm. Fac cinste, tocmai am împlinit 9 ani de blogăreală. Paaaaartyy!! Vorba cântecului de la Voltaj: "Hai sus! - dacă eşti bengos...locul tău este pe masă şi-al paharelor pe jos!"

The BossHoss - Word Up ("Kingsman - The Golden Circle" Soundtrack)

Irina Margareta Nistor vs Google Translate

Înainte de revoluţie, cele mai tari filme purtau numele unui singur brand. Indiferent că ne uitam la Terminatorul Arnold, Cichi Cean în "Maestrul Beţiv", Van Damme în filmele cu Van Damme sau Stallone în "Rocky", întotdeauna o auzeam pe ea... Cu vocea mai piţigăiată sau mai îngroşată, mai suavă sau mai dură, dar mereu una şi aceeaşi. The one and only Iiiiiirina Margareeeeeta Niiistorrrr!!!!!

Băi frate, şi era mişto, să-mi trag pălmi! Nu ştiam eu engleză şi nu aveam habar ce se porcăiau ăia pe acolo...dar în cele din urmă, filmul era inteligibil. Defectuos ca formă, desigur! Dar dincolo de convertirea rugosului dialog anglofon într-o formă drăgălaşo-mioritică gen "plimbă ursul" sau "du-te naibii", esenţa rămânea aceeaşi. 

Înţelegeam, în puii mei, ceva!

Şi nu ăsta-i scopul comunicării? Că se face cu gura, cu mâna sau cu picioarele, cu norişori de fum sau beţişoare de urechi, dacă un om şi un klingonian se înţeleg, e perfect! 

Ei, dar asta a trecut de un car de vreme! Dacă stau să mă gândesc, copilăria mea pare situată pe undeva prin zorii istorei, când oamenii trăiau în peşteri şi vânau mamuţi, câmpiile era pline de verdeaţă şi rinocerii lânoşi zburdau pe coclauri ca oile!

Acum s-au schimbat timpurile...trăim într-o era exclusiv tehnologică! Un mediu complet controlat de mâna omului; sticlă, beton, oţel şi plastic, pentru un conform universal valabil!

Şi pentru că suntem foarte şmecheri, nu ne mai folosim creierul din dotare pentru a traduce filmele...s-a inventat Google Translate. Desigur, el face o traducere literală, nu literară. Zici că vorbeşte Tarzan cu pietre în gură. Ete na! Şi mai contează? Las' că merge şi aşa... 

*(pentru mărire, click pe fotografii)

P.S.:Nu ştiu despre alţii, dar dacă nu aş fi studiat engleza la şcoală, aş fi preferat-o oricând pe Irina Margareta Nistor în locul oricărui program de traducere. Asta aşa...să nu-mi scrântesc vreun neuron încercând să înţeleg ceva mai mult de la un film decât o succesiune de poze.

Eşti un om de succes?

Dacă o iei aşa prin sat şi întrebi, la întâmplare, pe oricine îţi iese în cale dacă este un om de succes, prea puţine vor fi cazurile când oamenii vor răspunde afirmativ. De ce? Pentru că a fi un om de succes comportă atât de multe valenţe, încât nici nu ştii la ce să te raportezi ca să poţi răspunde.

Totuşi, ţinând cont de faptul că principala caracteristică a succesului se consideră a fi stabilitatea (financiară) sau jobul, majoritatea nu avem atât cât ne dorim şi nici măcar nu facem ce ne place. Deci, nu...nu suntem de succes.

Şi totuşi, un experiment social dovedeşte fix contrariul: EŞTI UN OM MAI DE SUCCES DECÂT CREZI. 

Eu nu am job. Îmi doresc unul, dar pentru nu ştiu care motiv, nimeni nu are nevoie de abilităţile mele. Mi se impută mereu lucrurile pe care NU le fac, se accentuează întotdeauna ceea ce NU sunt - trecându-se cu vederea tot ceea ce fac şi tot ceea ce sunt. Dacă ar fi să îmi fac o autoevaluare a propriului succes din perspectiva canoanelor sociale, mai mult de 4 nu cred că mi-aş da vreodată.

Dar, cu toate acestea, oameni pe care îi admir, mă invidiază; eu răspund de viaţa mea, mi-o trăiesc exact aşa cum vreau. Nu am şefi, nu am un program impus, sunt complet liber să fac exact ceea ce cred eu că este bine pentru mine. Citesc, scriu, fac voluntariat, mă plimb - orice cred că mă va ajuta să mă dezvolt pe plan personal. Într-o lume mereu grăbită şi pururea stresată, eu trăiesc în ritmul meu, în stilul meu. 

Din punctul lor de vedere, succesul meu ar fi evaluat la un +10, fără nici o problemă. 

Am prieteni şi cunoscuţi cu o  familie frumoasă, un job bun şi un salariu măricel. Din perspectiva mea, ei SUNT nişte oameni de succes. Eu chiar cred asta şi nu sunt singurul  - pentru că din exterior se vede doar funcţia şi salariul. Notorietatea firmei, maşina şi deplasările de serviciu. "Plimbările" - pentru că toată lumea ştie că nu te duci în capătul planetei în interes de serviciu, ca să munceşti. Cine ar face aşa ceva?

Dinafară se vede doar partea frumoasă a vieţii unei persoane - poate pentru că, aşa cum spune o vorbă din popor, găina vecinului este întotdeauna mai grasă. Dar nimeni nu ştie câte ore stă la lucru acea persoană pentru acel salariu, cum o freacă toată lumea la icre oricând şi oriunde, cum trebuie să facă faţă provocărilor. Prea puţini au habar de nopţile nedormite, de durerile de gât şi de spate - de la prea mult stat la birou, de zilele în care poate abia ciuguleşte câte ceva ca să nu pice din picioare sau de câte ori alergă la toaletă numai când stă să-i explodeze vezica - pentru că nu există timpul fizic necesar pentru a-şi face nevoile ca omu'. 

Iar acest gen de om nu se consideră de succes.

Cu toate acestea, eu, tu, el sau ea. cu toţii suntem nişte oameni de succes. Pentru că adevăratul succes nu stă în ceea ce ai, ci în oamenii care sunt lângă tine oricând, la bine şi la rău. 

Deci, indiferent că lucrezi sau nu, că ai inteligenţa unei oi sau te numeşti savant de renume mondial, că stai într-o cutie de carton sau într-o vilă cu piscină şi o ai pe Madonna ca vecină, că mergi pe stradă cu troleul sau ai ultimul tip de Audi cu volan din piele şi climă bizonică - dacă ai avut lângă tine măcar un om care să îţi fie alături în orice împrejurare, atunci te poti numi "de succes". 

...un succes care ţine de oameni, nu de lucruri.

Cauză şi efect în viaţa de zi cu zi

V-aţi întrebat vreodată care este rostul evenimentelor care ne traversează viaţa? De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?

Mda...ia uite-mă şi pe mine cum am descoperit focul! Păi normal că v-aţi întrebat! Fiecare om îţi pune această întrebare la un moment dat, unii mai devreme, alţii mai târziu. Dar cu toţii o facem, în cele din urmă. "Cum, de ce şi pentru ce? Ce rost au toate astea?"

Orice posibil răspuns nu este foarte evident şi de cele mai multe ori se trage din religie. Hinduşii spuneau că totul începe atunci când trebuie să înceapă şi se termină atunci când şi-a îndeplinit scopul...pentru că totul este conceput doar pentru propria noastră evoluţie. Sau că totul nu este decât o răscumpărare a faptelor din vieţile trecute, ceva datorii karmice şi alte chestii d-astea din arealul mafiei bancare. Apoi, de-a lungul istoriei, a apărut şi scurtătura: totul se întâmplă cu voia Domnului, din voia Domnului şi doar pentru propria noastră evoluţie. Pentru că, nu-i aşa, suntem fiinţe de lumină, crâmpeie de spirite superioare care prin diverse combinaţii ale universului, sau doar pentru că ele însele se plictiseau în minunăţia lor, au decis să se întrupeze ca oameni, pentru a le mai trece eternitatea.

Nu ştiu ce să zic....o secundă am simţit nevoia de a achesa la toate aceste teorii - din comoditate, presupun, şi mai ales pentru că sunt momente când viaţa te doboară şi ca să-ţi păstrezi creierii întregi, trebuie să speri că finalitatea unui rahat nu este duhoarea, ci parfumul de trandafir. Sau cum mai zice românul: "Tot răul spre bine."

Ştiu, ştiu...pare hazliu, dar repet: sunt momente în viaţă când trebuie să crezi asta, ţi-o repeţi neîncetat, încrâncenat...pentru că alternativa este să porneşti hăulind peste dealuri, fluturând steguleţe colorate.

Problema e că personal nu sunt mulţumit cu nici una dintre explicaţii. Că la sorginte 'om fi macaci scoborâţi din frunzişul copacilor, frânturi de stele sau mini-zei, habar nu am şi nici nu cred că e prea interesant. Cert este că suntem "alive and kicking" - cum zice broadăru american - iar viaţa e plină de diverse momente sau oameni, care vin sau pleacă. De ce? Care este scopul lor? Cred că în principiu, nici unul...doar să ne mai treacă de plictiseală, să nu zicem că trăim degeaba.

Multe, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi sunt pur întâmplătoare, rezultatul propriilor acţiuni, ale cerinţelor sociale şi ale trendului. Simplu.

Acum ceva timp era o mare, foarte mare frenezie cu provocarea găleţii cu gheaţă. Brusc, societatea a descoperit că pe planetă bântuie boli foarte grave şi fără remediu...deci, hai frate cu găleata! Aveai, n-aveai treabă, dacă nu-ţi turnai în cap apă cu gheaţă - operaţiune filmată şi distribuită internauţilor, desigur, că altfel, la ce papucii calului ne mai apucam? - nu erai om în deplinătatea facultăţilor mintale. "Haoleu,  cum aşa ceva?? Ai inimă să laşi bieţii bolnavi să moară?" Atât m-au frecat la cap cu găleata că mai aveam numa un milimetru şi făceam pocinogul:  "Bă, ia adă 'ncoa butoiul cu gheaţă că m-am enervat! Hai mai repede, până nu moare lumea de toate boalele!"

Aşa...dar timpul a trecut. Şi privind retrospectiv, nu pot să nu mă întreb: ce s-a ales de asta? A dispărut scleroza laterală din dicţionarul medical? Teoretic aşa ar trebui, că nu o mai menţionează nimeni. Era o vreme când dacă mă ascundeam în cavou şi-mi puneam şi cruce la căpătâi, ca să fie acoperirea completă, tot mă găsea cumva provocarea găleţii...acu nu mai aud nimic de ea, zici că a fost stârpită de pe faţa pământului! Mişto, ce să zic? Deşi nu aş putea să pariez pe asta..

Păi şi atunci? Nimic. Socetăţii i se rupe de bolnavi...atâta că, la un momentdat, era de bon ton să pari interesat. Ceva cam ca pantalonii evazaţi: era o vreme când erau în vogă, acum nu mai sunt. Mare schemă!

Iar moda asta a iscat pasiuni, tragedii, aplauze şi ruşine. Nu a fost nimic supranatural aici.

Cu câteva zile, citeam o ştire bombă: "S-a confirmat! Selfiurile au efect dăunător asupra sănătăţii!" Ete na, îmi zic...păi cum aşa ceva? Da' ce, selfiul te iradiază radioctiv, să beculeşti în întuneric ca licuriciul şi să-şi dai duhul la venirea zorilor?? Au inventat ăştia aparatul care scuipă venin de păianjăn şchiop când te tragi în chip? De unde până unde îţi face rău la sănătate? Că nu-i ţigară s-o fumezi, nu-i drog să-l tragi pe nas şi nici nu-ţi provoacă sarcini nedorite. Dar...ce să vezi...provoacă moarte! Ha Ha Ha!!! Numai aborigenii se temeau de aparatul de fotografiat, că le fură sufletul!

Şi-apoi citesc...că îmi rodeam unghiile de curiozitate şi deja trecusem la cele de la picioare, că la mâni le gătasem.

...iar după două minute era zen, complet iluminat: cică selfiul provoacă moartea, dar numai dacă eşti prea prost. (Pfiuuu, bine că nu mă încadrez!!) Spre exemplificare se dădea cazul unei adolescente din România, care vrând să fie cool şi să-şi ia multe likeuri, s-a urcat pe tren să se pozeze şi s-a curentat. Paraaaaaammmm...

Sau alt adolescent din America, care vroia să-şi facă selfie în timp ce conducea...doar că a între timp a intrat cu maşina într-un stâlp şi s-a făcut zob! (sunt curios câte like-uri şi-o fi luat la fotografie, până la urmă)

Sau o tânără din Rusia, care a găsit un pistol pe un birou şi a vrut să fie bestială, într-un selfie cu pistolul la cap. Doar că a păţit ca ăla: "Am vrut să-mi fac o poză şi am apăsat din greşeală pe filmare"... No, fata cu pricina a apăsat din greşeală pe trăgaci. Şi eu ce să zic la faza asta? "Păcat... ...ieşea o poză foarte frumoasă. Păcat...ce să faci, asta e! Fraier!"

Concluzie: selfiul dăunează grav sănătăţii şi poate provoca moartea. Numai că nu selfiul...ci omul! Prostia! Şi prin extensie, moda şi dorinţa de a rupe gura târgului cu ceva ce nu există în realitate! Ceea ce, pe undeva înţeleg...deci:

Măi oamenilor!! Hai, toată lumea atenţia la mineeeeeee....păsărica....!!!!! Uite colea idei tari de selfie...garantez un succes garantat. Sunteţi pe frecvenţă? Nici un mişcă nu mai mişcă, care mişcă, mişcă mort! Ochii şi urechile la mine, să vă luminez! 

Vreţi să stea mâţa-n coadă şi să curgă likeurile ca apa la robinet? Faceţi un selfie cu capul lângă roata de tren în mişcare. Sau...în cădere liberă de pe un bloc de măcar zece etaje! Sauu...cu o mână pe un reşou. Saauuu...ia, ia, că asta-i splendoare-n iarbă! Selfie cu capul în gura unui tigru înfometat! 

Tare sau ce? 

Faceţi cum vă învaţă tăticu vostru şi vin like-urile...pfuai de mine...Bam! Bam! Bam! Ca dungile pe zebră!

Bine, sincer să fiu, n-am priceput niciodată care este rostul like-ului...adică ce-ţi foloseşte mai concret, că nu-ţi dă nimeni nici măcar o brânzoaică pe el. Păi şi atunci? Te-ai pozat...aşa şi? Nu pricep cu ce e mai prejos cineva cu 10 like-uri faţă de cineva cu 1000 de like-uri. În afară de mândria "Mamă, ce mişto sunt!", ce se mai intâmplă? Se dă şi-un premiu în bani? Îţi crează Bote o linie de chiloţi cu glugă? Te pictează pe frontispiciul budei? Primeşti diploma de cetăţean de onoare al ogrăzii? C-apoi nu înţeleg de ce toată lumea aleargă atât de căpiată după extraordinar.. Cu normalul ce s-a întâmplat, unde a dispărut? Cum de toţi se chinuie să fie cât mai diferiţi, cât mai nonconformişti şi sfârşesc prin a fi la fel în unicitatea lor?

De ce, de ce, de ce. Pentru că aşa vrea Dumnezeu? Pentru că aşa vrea karma? Sau pur şi simplu din cauza modei? Legea băgării deştului în fund...bagă unul, bagă toţi!

(Cred că mai degrabă, asta)

De fapt, dacă stai să analizezi, ajungi la concluzia că în cele din urmă, oamenii sunt doar fiinţe ipocrite. În capul lui, fiecare este singular, pulsând de profunzime şi mereu gata cu o vorbă de duh. În realitate, viaţa este o împletire de nevoi personale şi de grup. Iar asta se vede cel mai bine în dorinţa de a fi "în rândul lumii", iar mai apoi în manifestarea dragostei.

Pe hârtie, iubirea este o binecuvântare, starea care te apropie cel mai mult de divinitate. Porneşte din suflet, nu ţine cont de vorbe, de impresii, de timp şi spaţiu, de vârstă, stare materială şi orice aspect exterior. În realitate, însă, ea pare că porneşte din lucruri mult mai pământene şi în cele din urmă, este doar un contract de vânzare cumpărare. Am mai scris despre asta, dar parcă niciodată nu e de ajuns. Mi-am luat palme şi scuipări în obraz, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg că iubirea, ca fenomen imaterial, este o stare trecătoare. Un strănut...ce vine, te ţine şi trece. Nu stă la baza universului şi nu e indestructibilă. Este o pasiune de moment, o nevoie. Pur şi simplu, sunt clipe din viaţă în care vrei să mângâi pe cineva, să ţi se răspundă. Sau să vorbeşti cu cineva. Simţi nevoia unei apropieri emoţionale sau a unei îmbrăţişări sau a unui sărut. Când găsim persoana care acceptă nevoia asta, apare ceea ce denumim generic "iubire". Doar că nu este veşnică. Vine şi trece... Ce îi dă dimensiune temporală este doar un ritual de vorbe. Întâi o simplă promisiune, apoi dacă lucrurile avansează, iei ca martor cea mai fiinţă abstractă şi  - din nou - promiţi cu vorbe că te ţii de sentimentul acela. Chiar şi când va trece.

Fără hotărârea raţională de a-ţi respecta cuvântul dat, iubirea este mai fragilă ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe o plită încinsă. Da, porneşte de la o stare emoţională pură şi are intenţii bune...dar aşa cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune  şi puritatea iubirii subzistă pe lucruri concrete, complet mizerabile. Cerere şi ofertă - de obicei starea materială şi educaţie, părerea lumii şi o mulţime de alte milioane de detalii, care mai de care mai nesemnificative decât celelalte: mănânci în pat, eşti o persoană mai dezordonată sau prea ordonată, stai într-un fel anume pe scaun,, nu ai ştiut să te comporţi într-o anumită situaţie dată...nimicuri d-astea. Şi din nou starea materială...pentru că ea acoperă absolut orice diferenţă posibilă şi închide gura oricui, înger sau demon. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta decât cu jumătate de gură.

Trăgând linie, iubirea s-a transformat într-o o listă cu cerinţe de bifat. De ce? Habar nu am şi nimeni nu ştie...cert este că aşa se face şi doar asta contează.

Şi-apoi d-aia ne ducem cu toţii de râpă - şi sincer, chiar mă bucur că se întâmlă asta. La mai mare!

Recent, am fost pus în situaţia de a scrie un îndemn pentru tinerimea de pretutindeni. Ceva gen "Tineri din toate ţările, uniţi-vă-ţi! Ahuu! Ahuuuu!  Ahuuuu! This is Sparta! Pe aici nu se trece!".

Doar că logic, nu puteam scrie aşa ceva...mă bătea lumea cu pietre, că-mi bat joc de ea. O soluţie ar mai fi fost să zic "Mănânci, bei, mesteci Orbit", "Viaţa-i scurtă, gustu-i lung" sau "Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare" - ca să îndemn poporul la relaxare şi hodină. Ceva cu Justin Bieber nu se mula pe context...Aşa că am scris şi eu ca mireanul pe o coală A4, cât de artistic m-a dus capul: "Bucuraţi-vă de fiecare clipă şi preţuiţi esenţa, nu doar forma lucrurilor. Numai aşa lumea se va schimba". Nu-l bat pe Eminescu,  dar chiar cred că fericirea ca stare diafană plutind aiurea prin univers nu există, ea ţinând doar de alegerea personală. Cât despre partea a doua a mesajului meu...chiar e simplu. Atâta timp cât viaţa asta curge după trend şi mituri sociale gen "bărbaţii-s de pe Marte şi femeile de pe Venus", gura vreunui prost care se bagă în seamă să dea sfaturi de valoare când nimeni nu i le cere sau acoperirea nevoilor materiale cu o spoială de profunzime emoţională, ea va fi din ce în ce mai mizerabilă şi mai plină de contradicţii.

Aşa cum este acum...pentru că noi nu ştim ce vrem şi mai ales nu ştim ce facem. Suntem doar o masă amorfă, condusă de instincte primare şi "gura lumii". Iar asta nu este ceva karmic, un rahat menit să ne urce pe scara spiritualului sau voia Domnului. Este doar un rahat

Prizonier

În ultimul timp am reînceput să scriu. Semnalam, după capul meu şi propria percepţie, nebuniile oamenilor...reacţii, fapte, întâmplări care nu îşi au locul într-o societate normală. A înnebunit lupul! S-a ţicnit lupul! S-a prostit toată planeta! 

Cum? Chiar aşa, toată, toată? "Da...toată, de la un cap la altul, de la mare la mic şi de la mic la mare!". Sinucideri, crime, violuri, găleţi cu apă turnate în cap pentru eradicarea sclerozei, copii de plastic, oameni mereu singuri, dar permanent cu iubirea în gură, săraci care nu au ce mânca dar se calcă în picioare când se dă promoţie la iphonuri, tigăi şi bormaşini. Disperaţi pe bandă rulantă...nebuni peste tot. Nasol, ce să zic? 

Doar că, din mila lui Dumnezeu şi cu aportul părinţilor, vieţuiessc aici, în puii mei! Îmi place, nu îmi place...nu e ca şi cum mă urc în maşină şi plec spre zări mai bune, pentru că nu am unde! Iar teleportarea nu e inventată încă, să mă pot duce de chiaun în sălbăticia marţiană!

No, dar am greşit. Sunt exact ca în bancul acela: un nebun merge pe contrasens. Care unul, că-s cu zecile!

Mie scârbă de lumea asta. Şi nu pentru că este ea nebună...ci pentru că eu sunt nebunul. Am crezut în idealuri, în norme de conduită. Am vorbit despre normalitatea cea naturală, nu despre cea confecţionată de societate. Despre iubirea ca ideal, în comparaţia cu cea practicată din ce în ce mai des, ce depinde doar de mărimea buzunarului. Am scris despre oameni liberi, condamnând indivizii subjugaţi de rândul lumii, reclamă, trend, tehnologie, uneori chiar religie. 

Şi după ce am luptat ca un catâr, pierzînd cu fiecare luptă şi o părticică din mine, am înţeles: sunt un prost! Omul este o fiinţă ipocrită. Cu idealuri înalte, dar cu nevoi animalice şi spirit de turmă. Vrei să pari deştept, să impresionezi? Slobozeşti pe gură dictoane de înaltă conduită morală, Nu are nici o importanţă că apoi le contrazici prin fapte. Vorbeşti despre lucruri abstracte, deplângi soarta omenirii înglobată în noroiul prezentului, eventual glorifici trecutul sărac, dar curat. Şi apoi te afunzi în haznaua colectivă.

"Fii tu însuţi", "Gândeşte liber"...până apare noul model de telefon pe care toată lumea îl are şi e în vogă, deci trebuie să îl ai.

"Când cineva te vorbeşte de rău, bucură-te; te invidiază pentru că eşti înaintea lui". Şi te bucuri...până te întâlneşti cu persoana respectivă şi îţi bagi toate bucuriile în neamul mă-sii. Sau a lu' tac-su. Sau mă rog...cum îţi vine la gură pe moment.

Mai vreţi? Că-i facebookul plin de căcaturi d-astea inteligente, mega-sharuite  şi arhi-likeuite. Cuvinte goale, aspiraţii utopice. Teoretizări ale unei realităţi mizere.

M-a uimit întotdeauna societatea prin diversitatea ei. Şi prin discrepanţa dintre cuvinte şi fapte...dorinţe şi acţiuni. Chiar m-a revoltat..şi am scris despre asta. Vrei iubire necondiţionată...dar cu temelie solidă pe un porcoi de bani. Vrei înţelegere şi apreciere..dar nu o acorzi. Vrei egalitate...dar doar cu păturile superioare. Vrei linişte şi ordine, dar susţii haosul şi dezordinea. Vrei libertate, dar nu te poţi pune contra rândului lumii. 

De curând am citit un articol despre preoţii din Botoşani, care au cerut înlocuirea unor umbrele decorative pe motiv că erau multicolore, un simbol al homosexualităţii. Desigur, s-au inflamat mulţi, care preoţii fac şi dreg într-o societate teocratică şi primitivă. Măi...acuma nu ştiu ce să zic, dar s-ar putea să fi avut dreptate. O societate modernă nu înseamnă după mintea mea o debandadă generală, ci un loc în care eşti liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu îmi încalci mie libertatea. Iar apelarea la subconştient...cam nasol! Ici un curcubeu...nu-i bai. Dincolo altul...mare lucru. Apoi apare gayul, cu curcubeul în piept. Normal, deja eşti obişnuit. Sau nu? Mă întreb şi eu aşa...dacă ceva este normal, de ce te mai dai de ceasul morţii să fie acceptat de colectivitate?

Uite ce zic: hai să decorăm oraşul cu svastici, un simbol aducător de noroc! Templele indiene sunt pline de ele, hinduşii le folosesc chiar şi în căsătorii. Deci...ce e rău în asta? Apoi, după o vreme...na, că apar neo-naziştii. Ia-o p-asta şi înghite-o cu toată familia!

Sau alt articol, despre tatuaje. O idee, susţinută prin câteva zeci de păreri: Cât de naşpa sunt privite persoanele tatuate, cât sunt de discriminate şi ce bine e să trăim undeva în care omul este acceptat după ce poate, nu după cum arată. Toleranţă fără margni, desigur....atâta timp cât o persoană tatuată nu vrea educator la grădiniţă. Cam aiurea, ce exemplu pozitiv ar da copiilor? Păi cum, ce exemplu? Cel al unei societăţi moderne! Sau, poate, la relaţii cu publicul, unde este important aspectul fizic plăcut. 

...şi, apoi, iar iubire...neîngrădită, necondiţionată, ideală. Şi plină de balast, că doar mallurile nu pot să rămână fără clienţi. Sau de alte condiţii minimale, dar esenţiale.

Vorbesc mult, scriu mult şi prost. Ca un nebun.

Nimic nu se schimbă. Totul este degeaba, nu are nici un rost.

Cum arată o lume fără reguli, fără standarde, fără vârfuri, fără idealuri şi fără Dumnezeu? Fix ca a noastră. 

Uneori mi-e scârbă că sunt om...iar acum, scârba atinge apogeul. Blestemul cel mai cumplit este, însă,  că nu pot face nimic să rezolv asta. Nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Nu am o baghetă fermecată care să mă transforme şi vierme de mătase.