Se afișează postările cu eticheta meditaţie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta meditaţie. Afișați toate postările

sâmbătă, 24 februarie 2018

Meditaţie de seară

După câteva zile de pusnicie, azi m-am hotărât să ies la oraş! C-apoi na, fu sărbătoare! La mulţi ani ziua de azi, fericire şi noroc! Sănătate şi virtute, s-aveţi bani, s-aveţi ce bea!
No, bun! Zis şi făcut: m-am gătit -  cu trening şi pantofi cu toc; m-am parfumat pe ici, pe colo şi-am purces la drum, în paşi de dans: "Mă iubeşte femeile...şi e moarte dupe mine! Toată ziua îmi şade pe cap - nu ştiu ce să fac, ca să scap"! Eeeee...ce să fac? Alerg până mă-mpiedic, că doar nu-s prost!
  
Şi cum mă plimbam eu, în toată splendoarea, prin târg - de ţi-era mai mare dragul să mă admiri, zăresc o minunăţie de anunţ, ce-mi luminează viaţa:


Frate, atâta scris!! Atâtea analize!! Vreau tot pachetul - mai ales ecografia la părţile moi, că tot nu ştiu care sunt... 
N-am eu prea mulţi bani, dar nu-i problemă..mă-nscriu la gratuit! Ce săriţi aşa?! Nevoiaşii nu sunt oamenii cu nevoi? Păi eu sunt plin de nevoi - majoritatea mici, e drept. Am nevoie de  o mică vilă, o mică limuzină, o mică insulă exotică...am auzit că se poartă, aşa e în tendinţe!! Ca să nu mai zic că am şi un credit de nevoi personale! Ce mai la deal, la vale? "Nevoiaş" scrie pe mine!

Oricum, a picat ca o mănuşa această oportunitate...chiar nu m-am mai controlat de mult timp, să văd cum mai stau şi eu cu sănătatea. Părerea mea e că-s bine - cel puţin la picioare. Pe la cap am ceva probleme, da' acuma na...se-ntâmplă! Perfecţiunea stă în imperfecţiune! Plus că nu m-agit, am auzit că toate trec până mă-nsor. Însă, repet: un control nu strică, niciodată. Mai ales că-i gratuit.
Iniţial îmi propusesem să merg la un control ginecologic, că nu am fost niciodată. Şi-am cerut trimitere de la medicul de familie, c-aşa se face. Las cardul de sănătate şi ies pe hol, până-mi face trimiterea. N-a durat 2 secunde, că se crapă uşa cabinetului şi răsare un ochi cu ochelar pe dânsul: "Auziţi, da' pentru cine vă trebuie"? "Pentru mine, doamnă...! N-am eu trompă şi d-alea de mai trebuie p-acolo, dar am vreo 3 trompete de la nepotă-miu şi-am găsit şi-o vuvuzelă de pe vremea când mă duceam la stadion. Cred că sunt bune pentru un control mai mic, aşa..."
N-am înţeles ce mi-a răspuns dna doctor...ceva de strămoşi, probabil despre istoricul lor medical; cert e că mi s-a trântit uşa-n nas şi n-a mai fost chip s-o deschid, chiar dacă am am ciocănit juma' de oră, ca popa!

Bătaie de joc, dom'le! Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva! Cotizezi la stat, plăteşti facturi, munceşti zi de vară până-n seară - ca un sclav - şi nu capeţi o urmă de repect! Adică stai niţel, că mă enervez! Dar de ce mi se refuză dreptul de a merge la medicul specialist? Nu-i democraţie? Ca ce chestie femeia merge la ginecolog şi bărbatul nu poate să meargă? Nu eram egali?!  

Chiar mă simt prost la faza asta...toată lumea îşi cere dreptul. Ceea ce e bine...copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă! OK! Vreau şi eu ţâţa mea!
Adică unii oameni au dreptul să se căsătorească cu ei înşişi, pentru că au fantasme în rochia de mireasă şi nu-şi găsesc alesul care să le dea ocazia să o poarte. Mai ales că e o soluţie perfect câştigătoare şi pentru societate: fiind propria ta soţie, timpul de cuplu înseamnă timp liber dublu pentru tine, ca să faci ce vrei. Cheltui dublu, chiar dacă eşti unul singur! Susţii comerţul şi prin extrapolare, chiar economia naţională...ca să nu mai zic că ai de două ori mai multe şanse să îţi faci plăcerile. Nu d-aia trăim, să fim fericiţi?!



Să-mi trag pălmi, de nu e mai rentabil să ne căsătorim noi cu noi!

...unii oameni se întreabă de ce femeile nu pot fi  motostivuitor! Ceea ce, despre mine, să fie! Totuşi, am o doleanţă: când se votează legea, ar trebui să se specifice clar, momentul în care duduia trebuie să-şi declare identitatea. Nu de alta, dar poate mă-nsor în şi tre' să ştiu şi eu dacă o culc pe domniţă cu mine-n pat, sau o parchez în faţa porţii - că n-am garaj! Bine...la faza asta cred că m-aş alege şi cu niţel dosar penal, că nici permis de conducere nu am şi nu pot umbla cu ea pe drumurile publice. Iar bani de şosea privată...vise, taică! De fapt, cu privata o mai rezolv eu, că am destulă grădină! Sap o groapă, bat un ţăruş în pământ şi gata! Cu şoseaua, însă, s-a-nchis problema! Îmi pare i'm sorry!

Unii oameni vor să fie bărbaţi din femei, alţii femei din bărbaţi. Unii vor egalitate cu animalele, alţii vor supremaţia roboţilor. Unii vor pe lună, alţii vor la săptămână. Unii aşa, unii pe dincolo. Câte bordeie, atâtea obiceie...şi tot atâtea persoane care să susţină orişice idee, oricât ar fi ea de idioată!
Aşa citeam, recent, un articol scris de o mare jurnalistă  (ca răspuns la un alt articol asemănător, scris de un bărbat), în care afirma superioritatea femeii de succes -  care îşi este atât de suficientă şieşi, că nu mai are nevoie de nimeni. Are bani să se întreţină singură; când are chef de partide ocazionale îşi face rost la orice oră, că d-aia e de succes; dacă vrea să îngrijească de cineva îşi ia câine (sau face un copil, în stilul amazoanelor - cred); este liberă să facă orice, oricând, oricum doreşte, fără să fie comentată...plus că vrea să mai facă şi alte multe milioane de lucruri frumoase, care să o dezvolte social, spiritual, mental, psihologic, fizic, metafizic...şi dacă e nevoie, până la urmă îşi inventează propriile domenii de evoluţie, că nu-i nici o problemă.
Şi ca să fie absurdul la culme, răspândirea de înţelepciune se petreceea pe un site despre relaţii. Ceea ce e logic... Cum relaţionezi cel mai bine cu oamenii? Fiind singură, normal - c-apoi nu eşti nebună să stai cu cineva! Deci totul e numai de bine! Aplauze!

Păi şi într-o astfel de lume, eu nu merit să am dreptul unei vizite la ginecolog? Nu 'oi fi chiar de succes, da' unde-i dreptatea, unde-i echitatea? Unde a dispărut justeţea democraţiei?
HUO! Jos guvernul! Codruţa, nu ne lăsa de izbelişte! Izbăveşte-ne, fii lumina noastră!! 

Mda.
Până se-ntâmplă pocinogul, hai, totuşi, să ne bucurăm. Fac cinste, tocmai am împlinit 9 ani de blogăreală. Paaaaartyy!! Vorba cântecului de la Voltaj: "Hai sus! - dacă eşti bengos...locul tău este pe masă şi-al paharelor pe jos!"


The BossHoss - Word Up ("Kingsman - The Golden Circle" Soundtrack)

vineri, 5 februarie 2016

Irina Margareta Nistor vs Google Translate

Înainte de revoluţie, cele mai tari filme purtau numele unui singur brand. Indiferent că ne uitam la Terminatorul Arnold, Cichi Cean în "Maestrul Beţiv", Van Damme în filmele cu Van Damme sau Stallone în "Rocky", întotdeauna o auzeam pe ea... Cu vocea mai piţigăiată sau mai îngroşată, mai suavă sau mai dură, dar mereu una şi aceeaşi. The one and only Iiiiiirina Margareeeeeta Niiistorrrr!!!!!


Băi frate, şi era mişto, să-mi trag pălmi! Nu ştiam eu engleză şi nu aveam habar ce se porcăiau ăia pe acolo...dar în cele din urmă, filmul era inteligibil. Defectuos ca formă, desigur! Dar dincolo de convertirea rugosului dialog anglofon într-o formă drăgălaşo-mioritică gen "plimbă ursul" sau "du-te naibii", esenţa rămânea aceeaşi. 


Înţelegeam, în puii mei, ceva!
Şi nu ăsta-i scopul comunicării? Că se face cu gura, cu mâna sau cu picioarele, cu norişori de fum sau beţişoare de urechi, dacă un om şi un klingonian se înţeleg, e perfect! 

Ei, dar asta a trecut de un car de vreme! Dacă stau să mă gândesc, copilăria mea pare situată pe undeva prin zorii istorei, când oamenii trăiau în peşteri şi vânau mamuţi, câmpiile era pline de verdeaţă şi rinocerii lânoşi zburdau pe coclauri ca oile!
Acum s-au schimbat timpurile...trăim într-o era exclusiv tehnologică! Un mediu complet controlat de mâna omului; sticlă, beton, oţel şi plastic, pentru un conform universal valabil!
Şi pentru că suntem foarte şmecheri, nu ne mai folosim creierul din dotare pentru a traduce filmele...s-a inventat Google Translate. Desigur, el face o traducere literală, nu literară. Zici că vorbeşte Tarzan cu pietre în gură. Ete na! Şi mai contează? Las' că merge şi aşa... 













*(pentru mărire, click pe fotografii)

P.S.:Nu ştiu despre alţii, dar dacă nu aş fi studiat engleza la şcoală, aş fi preferat-o oricând pe Irina Margareta Nistor în locul oricărui program de traducere. Asta aşa...să nu-mi scrântesc vreun neuron încercând să înţeleg ceva mai mult de la un film decât o succesiune de poze.

marți, 1 decembrie 2015

Eşti un om de succes?

Dacă o iei aşa prin sat şi întrebi, la întâmplare, pe oricine îţi iese în cale dacă este un om de succes, prea puţine vor fi cazurile când oamenii vor răspunde afirmativ. De ce? Pentru că a fi un om de succes comportă atât de multe valenţe, încât nici nu ştii la ce să te raportezi ca să poţi răspunde.
Totuşi, ţinând cont de faptul că principala caracteristică a succesului se consideră a fi stabilitatea (financiară) sau jobul, majoritatea nu avem atât cât ne dorim şi nici măcar nu facem ce ne place. Deci, nu...nu suntem de succes.



Şi totuşi, un experiment social dovedeşte fix contrariul: EŞTI UN OM MAI DE SUCCES DECÂT CREZI. 

Eu nu am job. Îmi doresc unul, dar pentru nu ştiu care motiv, nimeni nu are nevoie de abilităţile mele. Mi se impută mereu lucrurile pe care NU le fac, se accentuează întotdeauna ceea ce NU sunt - trecându-se cu vederea tot ceea ce fac şi tot ceea ce sunt. Dacă ar fi să îmi fac o autoevaluare a propriului succes din perspectiva canoanelor sociale, mai mult de 4 nu cred că mi-aş da vreodată.
Dar, cu toate acestea, oameni pe care îi admir, mă invidiază; eu răspund de viaţa mea, mi-o trăiesc exact aşa cum vreau. Nu am şefi, nu am un program impus, sunt complet liber să fac exact ceea ce cred eu că este bine pentru mine. Citesc, scriu, fac voluntariat, mă plimb - orice cred că mă va ajuta să mă dezvolt pe plan personal. Într-o lume mereu grăbită şi pururea stresată, eu trăiesc în ritmul meu, în stilul meu. 
Din punctul lor de vedere, succesul meu ar fi evaluat la un +10, fără nici o problemă. 

Am prieteni şi cunoscuţi cu o  familie frumoasă, un job bun şi un salariu măricel. Din perspectiva mea, ei SUNT nişte oameni de succes. Eu chiar cred asta şi nu sunt singurul  - pentru că din exterior se vede doar funcţia şi salariul. Notorietatea firmei, maşina şi deplasările de serviciu. "Plimbările" - pentru că toată lumea ştie că nu te duci în capătul planetei în interes de serviciu, ca să munceşti. Cine ar face aşa ceva?
Dinafară se vede doar partea frumoasă a vieţii unei persoane - poate pentru că, aşa cum spune o vorbă din popor, găina vecinului este întotdeauna mai grasă. Dar nimeni nu ştie câte ore stă la lucru acea persoană pentru acel salariu, cum o freacă toată lumea la icre oricând şi oriunde, cum trebuie să facă faţă provocărilor. Prea puţini au habar de nopţile nedormite, de durerile de gât şi de spate - de la prea mult stat la birou, de zilele în care poate abia ciuguleşte câte ceva ca să nu pice din picioare sau de câte ori alergă la toaletă numai când stă să-i explodeze vezica - pentru că nu există timpul fizic necesar pentru a-şi face nevoile ca omu'. 
Iar acest gen de om nu se consideră de succes.

Cu toate acestea, eu, tu, el sau ea. cu toţii suntem nişte oameni de succes. Pentru că adevăratul succes nu stă în ceea ce ai, ci în oamenii care sunt lângă tine oricând, la bine şi la rău. 



Deci, indiferent că lucrezi sau nu, că ai inteligenţa unei oi sau te numeşti savant de renume mondial, că stai într-o cutie de carton sau într-o vilă cu piscină şi o ai pe Madonna ca vecină, că mergi pe stradă cu troleul sau ai ultimul tip de Audi cu volan din piele şi climă bizonică - dacă ai avut lângă tine măcar un om care să îţi fie alături în orice împrejurare, atunci te poti numi "de succes". 
...un succes care ţine de oameni, nu de lucruri.

miercuri, 27 mai 2015

Cauză şi efect în viaţa de zi cu zi

V-aţi întrebat vreodată care este rostul evenimentelor care ne traversează viaţa? De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?
Mda...ia uite-mă şi pe mine cum am descoperit focul! Păi normal că v-aţi întrebat! Fiecare om îţi pune această întrebare la un moment dat, unii mai devreme, alţii mai târziu. Dar cu toţii o facem, în cele din urmă. "Cum, de ce şi pentru ce? Ce rost au toate astea?"

Orice posibil răspuns nu este foarte evident şi de cele mai multe ori se trage din religie. Hinduşii spuneau că totul începe atunci când trebuie să înceapă şi se termină atunci când şi-a îndeplinit scopul...pentru că totul este conceput doar pentru propria noastră evoluţie. Sau că totul nu este decât o răscumpărare a faptelor din vieţile trecute, ceva datorii karmice şi alte chestii d-astea din arealul mafiei bancare. Apoi, de-a lungul istoriei, a apărut şi scurtătura: totul se întâmplă cu voia Domnului, din voia Domnului şi doar pentru propria noastră evoluţie. Pentru că, nu-i aşa, suntem fiinţe de lumină, crâmpeie de spirite superioare care prin diverse combinaţii ale universului, sau doar pentru că ele însele se plictiseau în minunăţia lor, au decis să se întrupeze ca oameni, pentru a le mai trece eternitatea.
Nu ştiu ce să zic....o secundă am simţit nevoia de a achesa la toate aceste teorii - din comoditate, presupun, şi mai ales pentru că sunt momente când viaţa te doboară şi ca să-ţi păstrezi creierii întregi, trebuie să speri că finalitatea unui rahat nu este duhoarea, ci parfumul de trandafir. Sau cum mai zice românul: "Tot răul spre bine."
Ştiu, ştiu...pare hazliu, dar repet: sunt momente în viaţă când trebuie să crezi asta, ţi-o repeţi neîncetat, încrâncenat...pentru că alternativa este să porneşti hăulind peste dealuri, fluturând steguleţe colorate.

Problema e că personal nu sunt mulţumit cu nici una dintre explicaţii. Că la sorginte 'om fi macaci scoborâţi din frunzişul copacilor, frânturi de stele sau mini-zei, habar nu am şi nici nu cred că e prea interesant. Cert este că suntem "alive and kicking" - cum zice broadăru american - iar viaţa e plină de diverse momente sau oameni, care vin sau pleacă. De ce? Care este scopul lor? Cred că în principiu, nici unul...doar să ne mai treacă de plictiseală, să nu zicem că trăim degeaba.
Multe, majoritatea lucrurilor care ni se întâmplă zi de zi sunt pur întâmplătoare, rezultatul propriilor acţiuni, ale cerinţelor sociale şi ale trendului. Simplu.



Acum ceva timp era o mare, foarte mare frenezie cu provocarea găleţii cu gheaţă. Brusc, societatea a descoperit că pe planetă bântuie boli foarte grave şi fără remediu...deci, hai frate cu găleata! Aveai, n-aveai treabă, dacă nu-ţi turnai în cap apă cu gheaţă - operaţiune filmată şi distribuită internauţilor, desigur, că altfel, la ce papucii calului ne mai apucam? - nu erai om în deplinătatea facultăţilor mintale. "Haoleu,  cum aşa ceva?? Ai inimă să laşi bieţii bolnavi să moară?" Atât m-au frecat la cap cu găleata că mai aveam numa un milimetru şi făceam pocinogul:  "Bă, ia adă 'ncoa butoiul cu gheaţă că m-am enervat! Hai mai repede, până nu moare lumea de toate boalele!"
Aşa...dar timpul a trecut. Şi privind retrospectiv, nu pot să nu mă întreb: ce s-a ales de asta? A dispărut scleroza laterală din dicţionarul medical? Teoretic aşa ar trebui, că nu o mai menţionează nimeni. Era o vreme când dacă mă ascundeam în cavou şi-mi puneam şi cruce la căpătâi, ca să fie acoperirea completă, tot mă găsea cumva provocarea găleţii...acu nu mai aud nimic de ea, zici că a fost stârpită de pe faţa pământului! Mişto, ce să zic? Deşi nu aş putea să pariez pe asta..
Păi şi atunci? Nimic. Socetăţii i se rupe de bolnavi...atâta că, la un momentdat, era de bon ton să pari interesat. Ceva cam ca pantalonii evazaţi: era o vreme când erau în vogă, acum nu mai sunt. Mare schemă!
Iar moda asta a iscat pasiuni, tragedii, aplauze şi ruşine. Nu a fost nimic supranatural aici.

Cu câteva zile, citeam o ştire bombă: "S-a confirmat! Selfiurile au efect dăunător asupra sănătăţii!" Ete na, îmi zic...păi cum aşa ceva? Da' ce, selfiul te iradiază radioctiv, să beculeşti în întuneric ca licuriciul şi să-şi dai duhul la venirea zorilor?? Au inventat ăştia aparatul care scuipă venin de păianjăn şchiop când te tragi în chip? De unde până unde îţi face rău la sănătate? Că nu-i ţigară s-o fumezi, nu-i drog să-l tragi pe nas şi nici nu-ţi provoacă sarcini nedorite. Dar...ce să vezi...provoacă moarte! Ha Ha Ha!!! Numai aborigenii se temeau de aparatul de fotografiat, că le fură sufletul!
Şi-apoi citesc...că îmi rodeam unghiile de curiozitate şi deja trecusem la cele de la picioare, că la mâni le gătasem.
...iar după două minute era zen, complet iluminat: cică selfiul provoacă moartea, dar numai dacă eşti prea prost. (Pfiuuu, bine că nu mă încadrez!!) Spre exemplificare se dădea cazul unei adolescente din România, care vrând să fie cool şi să-şi ia multe likeuri, s-a urcat pe tren să se pozeze şi s-a curentat. Paraaaaaammmm...
Sau alt adolescent din America, care vroia să-şi facă selfie în timp ce conducea...doar că a între timp a intrat cu maşina într-un stâlp şi s-a făcut zob! (sunt curios câte like-uri şi-o fi luat la fotografie, până la urmă)
Sau o tânără din Rusia, care a găsit un pistol pe un birou şi a vrut să fie bestială, într-un selfie cu pistolul la cap. Doar că a păţit ca ăla: "Am vrut să-mi fac o poză şi am apăsat din greşeală pe filmare"... No, fata cu pricina a apăsat din greşeală pe trăgaci. Şi eu ce să zic la faza asta? "Păcat... ...ieşea o poză foarte frumoasă. Păcat...ce să faci, asta e! Fraier!"
Concluzie: selfiul dăunează grav sănătăţii şi poate provoca moartea. Numai că nu selfiul...ci omul! Prostia! Şi prin extensie, moda şi dorinţa de a rupe gura târgului cu ceva ce nu există în realitate! Ceea ce, pe undeva înţeleg...deci:
Măi oamenilor!! Hai, toată lumea atenţia la mineeeeeee....păsărica....!!!!! Uite colea idei tari de selfie...garantez un succes garantat. Sunteţi pe frecvenţă? Nici un mişcă nu mai mişcă, care mişcă, mişcă mort! Ochii şi urechile la mine, să vă luminez! 
Vreţi să stea mâţa-n coadă şi să curgă likeurile ca apa la robinet? Faceţi un selfie cu capul lângă roata de tren în mişcare. Sau...în cădere liberă de pe un bloc de măcar zece etaje! Sauu...cu o mână pe un reşou. Saauuu...ia, ia, că asta-i splendoare-n iarbă! Selfie cu capul în gura unui tigru înfometat! 

Tare sau ce? 
Faceţi cum vă învaţă tăticu vostru şi vin like-urile...pfuai de mine...Bam! Bam! Bam! Ca dungile pe zebră!
Bine, sincer să fiu, n-am priceput niciodată care este rostul like-ului...adică ce-ţi foloseşte mai concret, că nu-ţi dă nimeni nici măcar o brânzoaică pe el. Păi şi atunci? Te-ai pozat...aşa şi? Nu pricep cu ce e mai prejos cineva cu 10 like-uri faţă de cineva cu 1000 de like-uri. În afară de mândria "Mamă, ce mişto sunt!", ce se mai intâmplă? Se dă şi-un premiu în bani? Îţi crează Bote o linie de chiloţi cu glugă? Te pictează pe frontispiciul budei? Primeşti diploma de cetăţean de onoare al ogrăzii? C-apoi nu înţeleg de ce toată lumea aleargă atât de căpiată după extraordinar.. Cu normalul ce s-a întâmplat, unde a dispărut? Cum de toţi se chinuie să fie cât mai diferiţi, cât mai nonconformişti şi sfârşesc prin a fi la fel în unicitatea lor?
De ce, de ce, de ce. Pentru că aşa vrea Dumnezeu? Pentru că aşa vrea karma? Sau pur şi simplu din cauza modei? Legea băgării deştului în fund...bagă unul, bagă toţi!
(Cred că mai degrabă, asta)

De fapt, dacă stai să analizezi, ajungi la concluzia că în cele din urmă, oamenii sunt doar fiinţe ipocrite. În capul lui, fiecare este singular, pulsând de profunzime şi mereu gata cu o vorbă de duh. În realitate, viaţa este o împletire de nevoi personale şi de grup. Iar asta se vede cel mai bine în dorinţa de a fi "în rândul lumii", iar mai apoi în manifestarea dragostei.
Pe hârtie, iubirea este o binecuvântare, starea care te apropie cel mai mult de divinitate. Porneşte din suflet, nu ţine cont de vorbe, de impresii, de timp şi spaţiu, de vârstă, stare materială şi orice aspect exterior. În realitate, însă, ea pare că porneşte din lucruri mult mai pământene şi în cele din urmă, este doar un contract de vânzare cumpărare. Am mai scris despre asta, dar parcă niciodată nu e de ajuns. Mi-am luat palme şi scuipări în obraz, dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât înţeleg că iubirea, ca fenomen imaterial, este o stare trecătoare. Un strănut...ce vine, te ţine şi trece. Nu stă la baza universului şi nu e indestructibilă. Este o pasiune de moment, o nevoie. Pur şi simplu, sunt clipe din viaţă în care vrei să mângâi pe cineva, să ţi se răspundă. Sau să vorbeşti cu cineva. Simţi nevoia unei apropieri emoţionale sau a unei îmbrăţişări sau a unui sărut. Când găsim persoana care acceptă nevoia asta, apare ceea ce denumim generic "iubire". Doar că nu este veşnică. Vine şi trece... Ce îi dă dimensiune temporală este doar un ritual de vorbe. Întâi o simplă promisiune, apoi dacă lucrurile avansează, iei ca martor cea mai fiinţă abstractă şi  - din nou - promiţi cu vorbe că te ţii de sentimentul acela. Chiar şi când va trece.



Fără hotărârea raţională de a-ţi respecta cuvântul dat, iubirea este mai fragilă ca un bulgăre de zăpadă aşezat pe o plită încinsă. Da, porneşte de la o stare emoţională pură şi are intenţii bune...dar aşa cum drumul spre iad este pavat cu intenţii bune  şi puritatea iubirii subzistă pe lucruri concrete, complet mizerabile. Cerere şi ofertă - de obicei starea materială şi educaţie, părerea lumii şi o mulţime de alte milioane de detalii, care mai de care mai nesemnificative decât celelalte: mănânci în pat, eşti o persoană mai dezordonată sau prea ordonată, stai într-un fel anume pe scaun,, nu ai ştiut să te comporţi într-o anumită situaţie dată...nimicuri d-astea. Şi din nou starea materială...pentru că ea acoperă absolut orice diferenţă posibilă şi închide gura oricui, înger sau demon. Chiar dacă nimeni nu recunoaşte asta decât cu jumătate de gură.
Trăgând linie, iubirea s-a transformat într-o o listă cu cerinţe de bifat. De ce? Habar nu am şi nimeni nu ştie...cert este că aşa se face şi doar asta contează.

Şi-apoi d-aia ne ducem cu toţii de râpă - şi sincer, chiar mă bucur că se întâmlă asta. La mai mare!
Recent, am fost pus în situaţia de a scrie un îndemn pentru tinerimea de pretutindeni. Ceva gen "Tineri din toate ţările, uniţi-vă-ţi! Ahuu! Ahuuuu!  Ahuuuu! This is Sparta! Pe aici nu se trece!".


Doar că logic, nu puteam scrie aşa ceva...mă bătea lumea cu pietre, că-mi bat joc de ea. O soluţie ar mai fi fost să zic "Mănânci, bei, mesteci Orbit", "Viaţa-i scurtă, gustu-i lung" sau "Stau cu gaşca pe o bancă, stau cu ea la soare" - ca să îndemn poporul la relaxare şi hodină. Ceva cu Justin Bieber nu se mula pe context...Aşa că am scris şi eu ca mireanul pe o coală A4, cât de artistic m-a dus capul: "Bucuraţi-vă de fiecare clipă şi preţuiţi esenţa, nu doar forma lucrurilor. Numai aşa lumea se va schimba". Nu-l bat pe Eminescu,  dar chiar cred că fericirea ca stare diafană plutind aiurea prin univers nu există, ea ţinând doar de alegerea personală. Cât despre partea a doua a mesajului meu...chiar e simplu. Atâta timp cât viaţa asta curge după trend şi mituri sociale gen "bărbaţii-s de pe Marte şi femeile de pe Venus", gura vreunui prost care se bagă în seamă să dea sfaturi de valoare când nimeni nu i le cere sau acoperirea nevoilor materiale cu o spoială de profunzime emoţională, ea va fi din ce în ce mai mizerabilă şi mai plină de contradicţii.

Aşa cum este acum...pentru că noi nu ştim ce vrem şi mai ales nu ştim ce facem. Suntem doar o masă amorfă, condusă de instincte primare şi "gura lumii". Iar asta nu este ceva karmic, un rahat menit să ne urce pe scara spiritualului sau voia Domnului. Este doar un rahat

joi, 11 septembrie 2014

Prizonier

În ultimul timp am reînceput să scriu. Semnalam, după capul meu şi propria percepţie, nebuniile oamenilor...reacţii, fapte, întâmplări care nu îşi au locul într-o societate normală. A înnebunit lupul! S-a ţicnit lupul! S-a prostit toată planeta! 
Cum? Chiar aşa, toată, toată? "Da...toată, de la un cap la altul, de la mare la mic şi de la mic la mare!". Sinucideri, crime, violuri, găleţi cu apă turnate în cap pentru eradicarea sclerozei, copii de plastic, oameni mereu singuri, dar permanent cu iubirea în gură, săraci care nu au ce mânca dar se calcă în picioare când se dă promoţie la iphonuri, tigăi şi bormaşini. Disperaţi pe bandă rulantă...nebuni peste tot. Nasol, ce să zic? 
Doar că, din mila lui Dumnezeu şi cu aportul părinţilor, vieţuiessc aici, în puii mei! Îmi place, nu îmi place...nu e ca şi cum mă urc în maşină şi plec spre zări mai bune, pentru că nu am unde! Iar teleportarea nu e inventată încă, să mă pot duce de chiaun în sălbăticia marţiană!

No, dar am greşit. Sunt exact ca în bancul acela: un nebun merge pe contrasens. Care unul, că-s cu zecile!
Mie scârbă de lumea asta. Şi nu pentru că este ea nebună...ci pentru că eu sunt nebunul. Am crezut în idealuri, în norme de conduită. Am vorbit despre normalitatea cea naturală, nu despre cea confecţionată de societate. Despre iubirea ca ideal, în comparaţia cu cea practicată din ce în ce mai des, ce depinde doar de mărimea buzunarului. Am scris despre oameni liberi, condamnând indivizii subjugaţi de rândul lumii, reclamă, trend, tehnologie, uneori chiar religie. 

Şi după ce am luptat ca un catâr, pierzînd cu fiecare luptă şi o părticică din mine, am înţeles: sunt un prost! Omul este o fiinţă ipocrită. Cu idealuri înalte, dar cu nevoi animalice şi spirit de turmă. Vrei să pari deştept, să impresionezi? Slobozeşti pe gură dictoane de înaltă conduită morală, Nu are nici o importanţă că apoi le contrazici prin fapte. Vorbeşti despre lucruri abstracte, deplângi soarta omenirii înglobată în noroiul prezentului, eventual glorifici trecutul sărac, dar curat. Şi apoi te afunzi în haznaua colectivă.
"Fii tu însuţi", "Gândeşte liber"...până apare noul model de telefon pe care toată lumea îl are şi e în vogă, deci trebuie să îl ai.
"Când cineva te vorbeşte de rău, bucură-te; te invidiază pentru că eşti înaintea lui". Şi te bucuri...până te întâlneşti cu persoana respectivă şi îţi bagi toate bucuriile în neamul mă-sii. Sau a lu' tac-su. Sau mă rog...cum îţi vine la gură pe moment.
Mai vreţi? Că-i facebookul plin de căcaturi d-astea inteligente, mega-sharuite  şi arhi-likeuite. Cuvinte goale, aspiraţii utopice. Teoretizări ale unei realităţi mizere.

M-a uimit întotdeauna societatea prin diversitatea ei. Şi prin discrepanţa dintre cuvinte şi fapte...dorinţe şi acţiuni. Chiar m-a revoltat..şi am scris despre asta. Vrei iubire necondiţionată...dar cu temelie solidă pe un porcoi de bani. Vrei înţelegere şi apreciere..dar nu o acorzi. Vrei egalitate...dar doar cu păturile superioare. Vrei linişte şi ordine, dar susţii haosul şi dezordinea. Vrei libertate, dar nu te poţi pune contra rândului lumii. 
De curând am citit un articol despre preoţii din Botoşani, care au cerut înlocuirea unor umbrele decorative pe motiv că erau multicolore, un simbol al homosexualităţii. Desigur, s-au inflamat mulţi, care preoţii fac şi dreg într-o societate teocratică şi primitivă. Măi...acuma nu ştiu ce să zic, dar s-ar putea să fi avut dreptate. O societate modernă nu înseamnă după mintea mea o debandadă generală, ci un loc în care eşti liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu îmi încalci mie libertatea. Iar apelarea la subconştient...cam nasol! Ici un curcubeu...nu-i bai. Dincolo altul...mare lucru. Apoi apare gayul, cu curcubeul în piept. Normal, deja eşti obişnuit. Sau nu? Mă întreb şi eu aşa...dacă ceva este normal, de ce te mai dai de ceasul morţii să fie acceptat de colectivitate?
Uite ce zic: hai să decorăm oraşul cu svastici, un simbol aducător de noroc! Templele indiene sunt pline de ele, hinduşii le folosesc chiar şi în căsătorii. Deci...ce e rău în asta? Apoi, după o vreme...na, că apar neo-naziştii. Ia-o p-asta şi înghite-o cu toată familia!

Sau alt articol, despre tatuaje. O idee, susţinută prin câteva zeci de păreri: Cât de naşpa sunt privite persoanele tatuate, cât sunt de discriminate şi ce bine e să trăim undeva în care omul este acceptat după ce poate, nu după cum arată. Toleranţă fără margni, desigur....atâta timp cât o persoană tatuată nu vrea educator la grădiniţă. Cam aiurea, ce exemplu pozitiv ar da copiilor? Păi cum, ce exemplu? Cel al unei societăţi moderne! Sau, poate, la relaţii cu publicul, unde este important aspectul fizic plăcut. 

...şi, apoi, iar iubire...neîngrădită, necondiţionată, ideală. Şi plină de balast, că doar mallurile nu pot să rămână fără clienţi. Sau de alte condiţii minimale, dar esenţiale.

Vorbesc mult, scriu mult şi prost. Ca un nebun.
Nimic nu se schimbă. Totul este degeaba, nu are nici un rost.

Cum arată o lume fără reguli, fără standarde, fără vârfuri, fără idealuri şi fără Dumnezeu? Fix ca a noastră. 
Uneori mi-e scârbă că sunt om...iar acum, scârba atinge apogeul. Blestemul cel mai cumplit este, însă,  că nu pot face nimic să rezolv asta. Nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Nu am o baghetă fermecată care să mă transforme şi vierme de mătase.