Despre iubire... şi încă ceva pe deasupra

Doaaaaaaaamnelor şi domnilor!!!! Ladies and gentlemen! Mesdames et messieurs! Signore e signori! 

Am plăcerea de a vă anunţa că de astăzi, am buletin! Buletin de blogger....pentru că azi şi numai azi se împlinesc paisprezece ani de când scriu p-aci, prin incintă! APLAUZE!!!

Dar să începem cu începutul:

Era 24 februarie 2009 şi eram îndrăgostit lulea, deci gândeam prea mult şi făceam prea puţin. De fapt, nici nu prea aveam ce să mai fac; cât am stat eu la depănat poveşti şi trimis flori, domnişoara în cauză a reluat legătura cu fostul - motiv pentru care m-a trecut în rezervă. Prin urmare, dacă i se stricau iar apele, îmi punea Dumnezeu mâna-n cap şi-mi dădea o şansă să o fac fericită; dacă îi mergea pasenţa cu fostul actual... aveam ghinion şi căutam în altă parte! Tot ce trebuia să fac era să am răbdare şi să aştept până se mai aliniază astrele. 

No... şi uite aşa, am demarat o campanie de conştientizare în cinstea acestui eveniment. Exact de Dragobete, c-apoi care mai era farmecul? Mai ales că prima postare i-am dedicat-o ei. Ce să fac dacă atâta m-a dus capul la vremea aceea? 

Astăzi, cred că-mi fâlfâie călcâiele din nou...dar nu mă mai stresez; c-apoi vorba aceea: dacă nici în sfânta zi de azi nu te mai îndrăgosteşti, atunci când? În orice zi a anului, când nici măcar nu poţi să-ţi dovedeşti sentimentele, pentru că nu-i Ziua Iubirii Tradiţionale?? Ete na! Păi ce rost mai are să iubeşti? Acu-i momentul cel mare -  când trebuie să pui trandafiri pe aşternut, ca să-ţi impresionezi jumătatea; când ai voie să bei vin alături de iubită, ţinându-vă mâinile încârligate; când o serveşti cu şampanie în pahare cu inimioare, aduse pe o tipsie în formă de inimioară... când porţi chiloţei cu inimioare, dăruieşti ursuleţi cu inimioare, decorezi toată casa cu inimioare în forme de inimioare şi totul este o inimioară peste inimioare!

Spre ruşinea mea, nu am făcut niciodată aşa ceva. Şi de la o vreme, chiar am început să mă întreb dacă eu chiar iubesc cu adevărat sau sunt doar un om al cuvintelor, prins în nişte iluzii de grup. Că şi cu dragostea e ca şi cu maşina: dacă nu o arăţi, de unde să ştie lumea că o ai?

Dar mărturisesc că mi-au trecut angoasele, când am descoperit pe "o reţea de socializare" un mic filmuleţ în care o expertă mă învăţa cum să-mi dau seama dacă m-am îndrăgostit - prin identificarea a trei semne care mă vor da de gol. Adică: le-ai bifat, înseamnă că eşti amorezat; nu le-ai bifat...ghinion, frate, mai tragi o dată!

... şi uite aşa am învăţat să mă cunosc mai bine şi să-mi dau seama, cu certitudine, când mi s-a pus pata pe vreuna. Sau...aşa va fi? Habar n-am! 

Haideţi, mai bine, să punem de-o şedinţă publică şi să analizăm problema împreună, conform semnelor ştiinţifice:

1. "Nu te poţi abţine să priveşti faţa persoanei respective. Dacă nu ar fi dragoste adevărată, te-ai uita la corp".

BIFAT!! 

Deşi...în general eu mă uit la faţa oamenilor. De exemplu, acum vreo lună, când venise şi pe la noi o ţâră de iarnă, eram prin oraş cu o amică. Şi cum vorbeam verzi şi uscate, trece pe lângă noi o duduie... fercheşă nevoie mare! După câteva secunde, îmi zice pretena asta: "Ai văzut-o p-aia? În fustă scurtă, pe gerul ăsta! Hmmmm....Dar măcar avea picioare frumoase"! 

Imediat am început să râd. Eu observasem că era brunetă şi că avea un roşu atât de intens pe buze, de mă ustrau ochii. Nu m-a dus capul să mă uit şi mai jos. 

No! Ce să fac dacă părinţii m-au educat să mă uit la faţa celor cu care interacţionez chiar şi în treacăt? Asta înseamnă că mă îndrăgostesc de toţi cei pe care-i întâlnesc? Mă rog! Dacă aşa zic cercetătorii, cine sunt eu să îi contrazic? Trăiesc cu mine de când m-am născut, dar ştiinţa mă precede cu câteva mii de ani...deci prost aş fi să nu ţin cont de ea!

Oricum, încerc să nu mă mai uit la nimeni, de când nu mai e voie să priveşti pe cineva mai mult de câteva secunde fără să clipeşti; cică te poate acuza de hărţuire sexuală. Şi nu vreau să-mi mai bat cuie-n talpă, mai ales că am destule pe cap!

2. "Te sacrifici pentru cineva, dar nu ca să dai bine...ci pentru a impresiona acea persoană. Cu alte cuvinte, alegi varianta mai puţin egoistă".

BIFAT!!!

De cele mai multe ori, pun binele altora înaintea binelui meu. Aşadar, conform ştiinţei, iar mă iubesc cu toată lumea; ori asta, ori...conform altei părţi  de ştiinţă, sunt foarte angoasat şi nu mă iubesc suficient cât să mă cred cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cam aiurea, nu-i aşa? Bănuiesc că şi acest comportament nociv este tot o carenţă de educaţie... pentru că mi-a intrat în cap că trebuie să mă port cu oamenii aşa cum mi-aş dori să se poarte şi ei cu mine. Bine, fac aşa până la un punct; că am şi eu momente când dau cu barda pe unde apuc, dacă mi te urci în cap fără nici un pic de jenă. 

Aia e! Ghinion...

3. "Dacă simţi anxietate, nervozitate şi nu eşti sigur pe tine, nu e dragoste adevărată".

Ăăăă...nebifat.

Eu sunt cam împiedicat din născare. Dar dacă m-am îndrăgostit şi-mi fac de treabă astfel încât să mă nimeresc pe lângă aleasă cât pot de des (c-apoi inima îşi mai cere şi ea drepturile, chiar dacă funcţioneză mereu pe pierdere), mă transform într-un momument de prostie! Îmi ţâţâie... inima, de zici că-i greiere-n chinurile facerii; trăncăne gura fără să se conecteze la creier, şi, pe scurt, vorba unui clasic în viaţă: "mă ia căldurili, temperaturili! Mă ia capul, mă ia frezoane"! Sau cum ar zice poetul: "când o văd, mă-ngălbenesc; şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc". Aia e! Ghinion...

Concluzie:

Dragilor...două din trei! 'Oi fi îndrăgostit cu adevărat, n-oi fi...habar nu am! Mă bate gândul să fac un sondaj de opinie, ca să decidă majoritatea ce mi se întâmplă. Altfel, cum aş putea şti? Am întrebat o sută de români... că-i mai simplu. 

Şi până aflu, aştept cu nerăbdare filmuleţul care să mă înveţe, în câţiva paşi simpli, cum să-mi dau seama că mi-e foame. Deocamdată, eu mănânc oricând îmi vine pe chelie. Dar cum ştiu dacă mănânc de foame sau de stres? Pe această cale fac un apel urgent către experţi, ca să mă îndrume! Şi le multumesc anticipat, cu pupici şi multă preţuire. Şi dragoste, ca să fiu în ton cu ziua aceasta minunată.  :)

Însă până s-ajungem departe, hai cu veselia. că-i zi de mare sărbătoare!  

Dacă o fi adevărată, îndrăgosteala îmi trece...că oricum de mâine nu se mai poartă! Unii zic că iubirea asta e ca o cravată, pe care ţi-o agăţi de gât la ocazii, ca să dai bine la poză. Apoi o doseşti prin dulap, că-s mai comode tricourile - şi hanoracul, în cazul meu. :)

Dar buletinul de blogger, pe care abia l-am dobândit, îmi rămâne toată viaţa! Asta-i ceea ce contează! Lucrurile importante se văd în timp, nu de la o zi la alta!

Să bem pentru asta! 

[Elena Gheorghe - Agapi]

Poveşti cu dragoste

Sunt zile în care totul merge pe dos. Pot să gândesc pozitiv până-mi iese pe nas, mă pot prosterna la Univers (că e urât să mai zici Dumnezeu; şi dacă totuşi o zici, jigneşti oamenii care se închină altor dumnezei şi discriminezi) ore întregi, îmi pot umple mintea de vizualizări benefice şi mindfulness până mi se face capul cât bostanul, pot aprinde lumânări în cruce sau mă pot băga într-o şedinţă prin care să-mi trag o pereche de palme şi să mă stropesc cu reveneală... Nu se schimbă nimic şi lucrurile tot anapoda ies! 

Dar sunt şi zile în care parcă-mi creşte inima şi mă apucă o fericeală atât de mare, încât parcă-i vecină cu idioţenia! Râd din orice, cânt în gând frânturi de melodii şi-mi vine să străbat străzile în paşi de dans, ca-n secvenţa aceea cu Dan Spătaru...cum îi zicea? "Eu şi-o umbrelă" - sau ceva. C-apoi, umbrele am, slavă Domnului! Şi mai mari, şi mai mici, şi pentru două persoane - în caz că mă îngraş...şi pentru copii, dacă grijile mă subţiază mai mult decât e cazul. Pe scurt, sunt pregătit pentru orice!

Astăzi, însă, nu mi-am mai pierdut vremea cu analize psihologice fără sens şi m-am hotărât să mă relaxez total...c-apoi de! Nu d-aia sunt in vacanţă de schi? E adevărat că nu ştiu să schiez şi n-an nici o pornire să mai învăţ acum, la senectute...dar dacă-i musai să mă distrez, cu plăcere! Aşa că am ales să fac slalom super-uriaş printre fel de fel de răsfăţuri care-mi plac de numa numa! Se-nţelege. :))   

Prin urmare, dis-de dimineaţă, adică pe la un 10.30 (că doar nu eram nebun să mă trezesc de la 6), mi-am făcut un ceai de portocale roşii, îndulcit cu niţică miere. O mi-nu-nă-ţi-e! Te scoală din boli şi te curăţă de orice neajunsuri! Într-o bună zi, cred că o să mă cureţe de tot...dacă plec urechea la un articol citit recent, care spune că ceaiul la plic e cam nociv, pentru că are nu ştiu ce fibre de plastic prin dânsul şi nu prea face bine la om. Dar nu-i bai... cât o fi, o fi. Şi-apoi aia a fost!!  

Mai târziu, am mâncat ciocolată Heidi cu aromă de nuci verzi. Doamne, cât de bună este! Mirifică! Ambrozia care îndestula zeii olimpieni este pistol cu apă pe lângă ciocolata asta - şi mă puteţi crede pe cuvânt, că-s mare ciocolafil şi-am încercat cam tot ce am găsit pe piaţa de la noi. Mi-au trecut prin mână...adică prin stomac şi câteva sortimente de ciocolată elveţiană, adusă direct de la mama ei; dar tot nu se compară cu explozia de arome a nucilor verzi. Vă spui cu mâna pe inimă, că nu există ceva mai bun de atât! Heidi cu nuci verzi este o regină printre oameni, o zeiţă printre muritori! E ca Arnold Schwarzenegger, pe lângă Danny DeVitto.  

Sau ca să folosesc toată bogăţia descriptivă a limbajului modern, pot spune că "Este wow! Este cool! Este...ştiţi voi"!

Spre finalul zilei, am băut un pahar de vin dulce bisericesc, ca să-mi ung articulaţiile.... şi m-am hotărât să văd un film de inimă roz-bonbon, că-s sătul de stiri despre baloanele chinezeşti de spionaj! 

Şi am ales..."Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici", varianta Disney, din 1937. Nu am văzut niciodată adaptarea asta de la cap la coadă şi în plus, toată tevatura cu interzicerea animaţiilor clasice mi-a trezit curiozitatea. Adică: ce poate fi atât de odios la Albă ca Zăpada, încât trebuie arătată cu deştu', înfierată şi suprimată? Vorba aia: găsim în librării până şi cartea lui Hitler, care nu a fost tocmai un arhanghel. Deci... de ce atâta agitaţie?

   

Cum am spus anterior, copiii nu văd lumea aşa cum o vedem noi - iar poveştile au, în principal, un rol educativ; conceptul e simplu: într-o lume plină de pericole, cei mici sunt învăţaţi să asculte şi să fie buni, pentru a izbândi. Desigur că pe Scufiţa Roşie o mănâncă lupul şi e tragic, chiar traumatizant. Dar la final, fetiţa este salvată şi înţelege că dacă asculta de sfaturile mamei şi nu se abătea din drumul spre căsuţa bunicuţei, necazurile puteau fi evitate. Chiar şi din poveştile care au în prin-plan răutatea mamelor vitrege se pot trage învăţăminte, cea mai importantă pildă fiind aceea că un părinte nu poate renunţa la fericirea copilului în favoarea propriei fericiri. Deci nu poate iubi şi nu se poate căsători cu cineva care îi respinge copilul, doar pentru că e fotomodel.

Şi uite aşa revenim la  "Albă ca Zăpada": o poveste despre invidie şi neacceptare, răutate, inocenţă şi triumful iubirii.

Ca să mă documentez mai abitir, am citit povestea din trei surse diferite, în trei variante diferite: o carte cu poveşti ale Fraţilor Grimm, într-o ediţie de prin 1992 pe care am primit-o cadou de la mama şi încă două repovestiri mai recente şi mai blânde, destinate generaţiilor noi şi sensibiloase la inimă. 

Sincer, nu mi se pare nimic strigător la cer. Desigur, dacă vrei să cauţi nod în papură, povestea se poate analiza în stilul adoptat de mine în postarea trecută - caz în care ajungem la nişte concluzii elucubrante, ce te fac să te sui pe pereţi, cu părul măciucă pe tine. Dar dacă o priveşti serios, ce învăţăm din Albă ca Zapada? Numai lucruri bune:

1. Femeia frumoasă, dar mândră şi rea, este ca un inel de aur pus în râtul unui porc. Vezi împărăteasa cea cea, "frumoasă ca o cadră, dar mândră şi rea".

2. Candoarea Albei ca Zăpada o ajută să iasă din situaţii limită, aparent fără ieşire. Îndeamnă la bunătate şi omenie şi scoate la suprafaţăcele mai alese calităţi umane. Că d-aia o lasă vânătorul să plece şi nu îi scoate plămânii şi ficatul (sau în altă variantă, inima şi ochii), ca să demonstreze că a îndeplinit porunca.

3. Ajutorul poate veni de oriunde, dacă este primit cu umilinţă. Şi uite aşa, Albă ca Zăpada este salvată de pitici; iar pentru a le recompensa bunătatea, prinţesa acceptă să le gospodărească prin căsuţă. 

4. Fără raţiune, bunele intenţii, blândeţea şi naivitatea duc spre pierzanie...pentru că mărgăritarele nu se aruncă la porci. Nu de aceea Alba pică în plasa mamei vitrege de trei ori şi acceptă să fie strânsă cu cingătoarea, să i se prindă pieptănul otrăvit în păr şi să muşte din mărul otrăvit?

5. Oricât ar fi răul de mare, până la urmă, dragostea învinge şi fiecare îşi primeşte răsplata pentru propriile fapte. Şi uite aşa apare prinţul şi salvează situaţia.

Vi se pare ceva rău în asta? 

Ce vindecare de copil interior? Ce autodezvoltare în şapte trepte, ce Immanuel Kant, Kafka şi guru acela cu ochelari de soare, pe care nu ştiu cum îl cheamă? Ce Osho şi tone de cărţi despre succes? Citeşti "Albă ca Zăpada" şi dacă îî înţelegi tâlcul, ştii să te descurci în viaţă. Simplu, scurt şi la obiect.

Cu mici diferenţe, adaptarea Disney ajunge cam la aceleaşi concluzii. DEŞI, latura modernistă a minţii mele s-a răsculat la o singură frază, spusă de piticul veşnic morocănos: "Toate femeile sunt otrăvite! Sunt pline cu tertipuri mişeleşti". 

STAI! Cum a zis? Aoleu şi vai! Blasfemie!!!! În Epoca Modernă mai există asemenea discriminări misogine? Nu se poate! Jos cu capul! Interzicere totală! HUOOOO!!!! Când bărbaţii sunt din ce în ce mai efeminaţi şi femeile din ce în ce mai bărbate, cum poţi să faci asemenea diferenţe de gen? Asta e un atac la adresa întregii umanităţi!!! Un pericol mondial care trebuie stârpit de pe faţa pământului! HUOOOO!!!!! 

Şi totuşi... dacă este să analizăm cu calm, ce ştim despre Morocănosul? Dacă a întâlnit zece femei în viaţă şi toate i-au adus suferinţă, într-o formă sau alta, este corectă constatarea lui? De fapt, chiar şi noi avem nişte vorbe de duh în acest sens: "Cine se frige cu ciorbă, suflă şi-n iaurt"; sau..."Frica păzeşte pepenii". 

Oricum, urmărind scena până la capăt, aflăm că piticul nici nu ştie care sunt "tertipurile mişeleşti". Însă are o reticenţă faţă de femei şi nu se lasă sedus de frumuseţea acestora. Totuşi, Albă ca Zăpada îl cucereşte cu un pupic bine plasat şi toate aminozităţile dispar. Deci, de ce ne-am crampona în tot felul de nimicnicii? Nu ştiu.

Cu toate acestea, o minte luminată poate continua să se întrebe: de ce Albă ca Zăpada este fricoasă şi gospodină? Pentru că e femeie, nu? Adică femeile nu pot fi viteze şi sunt menite doar să fie slugi în bucătărie? HUOOOO!!! Şi de ce prinţul salvează situaţia? Dacă era o prinţesă, ce avea? Şi până la urmă, piticii de ce sunt bărbaţi şi nu eschimoşi hermafrodiţi? Şi de ce mama vitregă este etalon de răutate? Nu cumva e doar neînţeleasă? Şi regele ce a făcut după ce s-a însurat cu ea? A plecat după altele, aşa-i? Că nu mai se spune nimic de el! HUOOOO!!!!

Iar dacă tot analizăm, de ce "Albă ca Zăpada" nu e "Neagră ca Zăpada", în contextul în care culorile sunt simple iluzii ce depind de capacitatea absorbţie şi reflexţie a luminii?? Facem secregare aici, sau cum? Iar susţinem supremaţia omului alb, când pe planetă sunt şi oameni negri, galbeni, maro, roşii şi degradeuri...cu ei ce facem? Nu-i reprezentăm în folclor? 

Noroc că eu nu stau să-mi pierd vremea cu asemenea problematici. Dacă aş elegant, aş spune că nu-mi place să ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea. Dar la baza acestei lipse de curiozităţi cred că stă îngrămădeala mea nativă. De ce să ne mai minţim şi să coafăm adevărul? :))

Constat, însă, două lucruri: când cauţi doar să critici, nu poţi găsi motive de laudă. Iar atunci, orice lucru, oricât de bun ar fi, poate fi demonizat şi aruncat la gunoi, cu argumente la fel de multe precum acelea care îl valorifică şi îl preamăresc. 

...iar cei care speră la o viaţă ca-n poveşti, adică plină de fericire şi frumos, nu ştiu ce cer. Poveştile nu sunt frumoase sau urâte, ci întocmai cum este viaţa: cu momente de bucurie, linişte, răutate, nedreptate, invidie, minciună, dramă şi lacrimi. Însă, spre deosebire de realitate, întotdeauna poveştile se termină frumos. Şi cred că de aceea ne plac, indiferent de vârstă: menţin vie speranţa că până la urmă, va fi bine.  Totul va fi bine...mâinile în aer şi strigă cu mine!

Şi asta e tot ceea ce contează. 

Iar acum, hai cu o melodie de petrecere, ca am vorbit destul!

Şi dacă tot fu Valentine's Day, nu se poate să stăm pe uscat, ca toţi sărakii!!! Hai sus! Şi să fie NEBUNIEEEEE!!!!!!!!!!

[d'Artagnan ft. Candice Night - We're gonna be drinking]