joi, 30 decembrie 2010

The Final Chapter?

"But I, being poor, have only my dreams; I have spread my dreams under your feet...Tread softly because you tread on my dreams."
I love to write.
Today, all I have, all I represent is here. It's all yours, now. This is my gift for you...I can't write anymore, coz I don't know if you listen. I need you.
Now, all I have is my life. I'll give it to you if you want it...without you is useless. But you may never know this, and it hurts me like crazy.

Who was I? A mere tear in the rain, just dust in the wind. You are everything. I would've liked that some day you'll read this. My thoughts....I can't tell you, coz I can't find you. I don't even know where to look for you. Maybe someday, you will find me. I'm only waiting for that one moment in time.
'Til then, my pen is barren, like a heart without a soul. Emptiness surrounds me like a hungry beast avid for blood.
I'll be waiting for you. I miss your smile.

Ikimono Gakari - Sakura

Asculta mai multe audio diverse


Lionel Richie - Hello

Asculta mai multe audio diverse

Do not disturb

Planul meu pentru la anul..mda, o sintagmă des folosită în urmă cu ceva vreme.

Anul trecut, mă amuzam cu un "anonim" imbecil. Săracul de el...mi-e dor de prost, dar se pare că şi-a pierdut vigoarea. Dintr-o dată, tupeul i s-a înmuiat şi i-a căzut, flasc, la pământ. Mă amuza teribil cu imbecilitatea lui, cu neputinţa lui, dar orice lucru bun are şi un final; mi-era simpatică jivina... (spun aşa, pentru că om nu poate fi. Ce iese dacă amesteci un ungur, un băsist, un manelist, un golan, un cocalar, un înapoiat mintal, un milog şi un laş? AŢI GHICIT!!! UN ANONIM...anonimul meu) Eheeeee...vremuri bune, tăticule! El se înverşuna, eu crăpam de râs. Apoi a renunţat, subit şi fără nici o explicaţie. Trebuia să ne vedem, dar şi-a udat pantalonii, a fugit să îi schimbe şi a uitat să se mai întoarcă. Acum, el s-a dat la fund.

Anul trecut acordam o nouă şansă. Nu ripostam, întorceam şi obrazul celălalt, în speranţa că mă voi face înţeles. Acum, nu mai vreau. Bune, proaste, fiecare trăieşte cu alegerie pe care le face. Niciodată nu mi-a plăcut să zic "Ţi-am spus eu", acum pur şi simplu nu mă mai interesează.

Anul trecut trimiteam mesaje cu urări. Gest idiot...pe care am învăţat să mi-l corectez. Realitatea e grea şi urâtă. Viitorul ne aduce vremuri grele, indiferent ce ce îţi doresc eu ţie. Este ceea ce este. Spunînd nişte cuvinte, eu nu influenţez pe nimeni. De ce să mai fac risipă de energie? Viaţa se schimbă prin fapte, nu prin vorbe. Nu contează cuvântul meu, este importantă acţiunea ta. Chestia asta cu urările e un gest de convenienţă, stabilit de societate. Un gest atipic, fără rost, menit să te înalţe în proprii ochi. "Uite dom'le ce altruist sunt, mă gândesc şi la alţii. Vreau pace în lume şi bună înţelegere între semeni". Urăsc asta! Nu suntem la un concurs de miss, cu porumbei şi vorbe de triumf patriotic.

Anul trecut aveam un plan. Anul ăsta, nu mai am nici unul. Urăsc să merg ca orbetele pe un teren minat, dar planul nu ajută. Când vine momentul, faci sau nu. Planul te încurcă, se încurcă în neprevăzut. Pentru ce îmi doresc eu, trebuie să mai fac ceva sacrificii. Nu prea mai am ce renunţa, singurul nesacrificat sunt eu...aşa că nu ştiu. Mă mai gândesc dacă merită sau nu să mă apuc de treabă.

Anul trecut speram, îmi pusesem în gând să mă lupt pentru dorinţele mele. Anul ăsta realizez că "speranţa" şi "optimism" sunt 2 cuvinte deşarte. Vorbe goale, cu care să te dai important. Nu există aşa ceva. Este ceea ce este. Accepţi sau nu, te lupţi pentru schimbare sau nu. Dacă ai practica odihna câinelui, ţi-ai provoca plăcere; sperînd, îţi consumi mintea degeaba. Gândinrea pozitivă te împiedică să eviţi tranşeele realităţii.
Nu mai vreau aşa ceva. Nu mai vreau un "la anul". Nu se poate să fiu şi eu lăsat în pace? Sunt obosit şi nu vreau să mai fiu deranjat, de nimeni. Vreau să fiu singur, în întuneric. Eu şi cu mine. Nu vreau sărbători, nu vreau ani noi şi alte tâmpenii de gen. Nu mai vreau un nou început. M-am săturat de câte ori am început, dar nu am terminat nimic, niciodată. Mi-e greaţă de începuturi.
Anul acesta nu vreau să mai scriu, nu mai am pentru cine. Nu vreau să mai văd, nu vreau să mai ascult, nu vreau să mai vorbesc. Nu are nici un rost. Este iluzoriu. Main hoon na. Sunt aici, dar nu vreau să mai fiu.
M-am săturat şi mi-e scârbă de mine.

marți, 28 decembrie 2010

Protestez pentru că pot!

Râdem, glumim...ăăă...apoi plătim. Gluma-i glumă; am fost să ud buretele şi am abordat o temă uşor digerabilă, dar acum m-am întors.

În pauza de îmbuibare gravă ocazionată de Naşterea Sfântă, românul a avut timp şi să se afunde în nostalgia trecutului glorios. Lucru de mirare, după tonele de crăpelniţă care s-au produs, la nivel naţional: sarmale fără număr, caltaboş de pus în rastel, butoaie de slănină, castroane de piftie, tobă cât pentru poporul chinez, şiraguri nesfârşite de cârnaţ. Cică aşa cere tradiţia: să ne bucurăm...iar cum băgatul la maţ şi scăldatul în beuturică e sport naţional, de ce să nu practicăm? Şi ne mai mirăm că imediat, s-au umplut spitalele de lumet?



Însă, să dăm Caesarului ce-i al Caesarului: există şi conaţionali cumpătaţi. Deci aşa DA, dom'le! Aşa DA! Bravos! În loc să turnaţi în voi, aţi preferat să luaţi o gură de aer proaspăt! Sănătate curată, nene!

"Sâmbătă, 25.12.2010, se împlinesc 21 de ani de la moartea soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Zeci de persoane s-au adunat la mormântul acestora de la cimitirul Ghencea, unde au depus coroane de flori."
http://www.antena3.ro/

Frumos gest. Şi totuşi...De ce sunt mioriticii atât de melancolici după regimul comunist? Pentru că sunt nişte retardaţi bătuţi în cap, nişte primitivi handicapaţi, nişte tembeli care s-au oprit din evoluţie la stadiul de animal.
"Pe vremea lui Ceauşescu aveam servici. Aveam mâncare. Aveam siguranţa zilei de mâine". Păi da...şi cam asta era tot ce aveaţi. "Sunt 3 idealuri pe care trebuie să le atingi în viaţă: construeşti o casă, plantezi un copac, creşti un copil. Atât şi nimic mai mult". Aşa se spune, din moşi-strămoşi şi babe stră-babe. Ăsta e maximul de dorinţă pe care îl poate simţi un băştinaş de-al nostru. Ce dovadă de gândire defectă mai vreţi?
Niciodată, DAR NICIODATĂ, existenţa umană nu a fost redusă doar la mâncare şi adăpost. OMUL, fiinţă SUPERIOARĂ, d-aia e superioară: pentru că este preocupată şi de artă, cultură, înţelegerea în detaliu a mediului în care trăieşte, medicină, filosofie, istorie ş.a.m.d. Animalul, este condus de satisfacerea instinctelor primare: hrană, adăpost, reproducere. Spus ca pentru poporul ăsta: hrană, o casă, un copil. Atât şi nimic mai mult.
Comunismul a redus (sau a cultivat un teren deja existent???) românaşul de rând la stadiul animalic, la un şobolan de canal, care dacă are mâncare şi un loc unde să se odihnească, este mulţumit. Pentru gloată, comunismul a fost mană cerească.

Astăzi, Statul nu îţi asigură existenţa, ba chiar nu ştie cum să te ucidă mai repede. Lucru de porc, normal!! Statul de astăzi este un jeg purulent, o maladie care omoară un trib. Ştiu că merităm ce se întâmplă, vreau chiar să fie mai rău de atât. La infrastructură am fost depăşiţi de Burkina Faso; sistemul medical este la nivel africa; educaţia te prosteşte mai rău. Astăzi trăim într-o mocirlă, într-o hazna fără scurgere, care se umple din ce în ce mai mult. Înotăm în rahat, îl înghiţim în fiecare clipă, însă, cel puţin, îţi poţi urla nememulţumirile. Desigur că nimeni nu te aude, desigur că te poţi arunca şi din vărful Căşii Poporului, că nu interesează pe nimeni, pentru că solidaritatea între STAT ŞI CETĂŢEAN lipseşte cu desăvărşire.



Stau decervelaţii cu ea în gură, o sug pe toate părţile, ne-o împroaşcă în ochi, dar nu există aşa ceva. Statul nu e solidar, este criminal. Un ucigaş tocmit de nişte umflaţi plin de tupeu, care se cred buricul pământului - dimensiunea îi ajută, ce-i drept. Nişte zdrenţe putrezite, alese de nişte zdrenţe putrezite. Românul nu merită mai mult. Nu-l ajută capul, pentru mai mult.

Astăzi, simt asta şi o pot spune (încă). O activitate deşartă, care nu ţine de foame - este adevărat. Şi totuşi, mă răcoreşte. Mă face să ignor foamea, pentru că URA este mult mai puternică. Astăzi, urăsc şi reuşesc să trec peste probleme. The Hate is strong in this one.
O parte din mine iubeşte, însă mi-e frică să o iau în seamă. Iubirea este prea firavă, se poate transforma în ură. Şi totuşi, trebuie să reuşesc, cumva, să păstrez un echilibru stoechiometric (ce intră este egal cu ce iese...aşa se spune în chimie).
Astăzi, ura este exteriorizată, nu mă mai consumă din interior. Astăzi, nu sunt nostalgic. Am tendinţa asta, dar prefer să nu.
Astăzi, aspir spre evoluţie.

Dilemă


Am primit semnale negative pentru faptul că discut atât de mult despre Împăratul Încrucişat. Cică s-a săturat lumea de el, nu contează ce face şi ce crede. Eu nu sunt de aceiaşi părere, cred cu tărie că orice vânt băsescian ne afectează pe toţi, într-o anumită măsură. La fel cum o face şi ipocrizia grotească a Udrei, sau tupeul hidos al oricărui ales. Dar...hai că fac o pauză de la asta şi să vă aduc în atenţie o problemuţă care îmi umblă de capie prin creier, fără a fi abordată de nici un neuron.(Or fi sfioşi?)

Am o dilemă. (Nu, nu este aia cu rahatul şi scula, pe care o ştie toată lumea, aşa că nu vă mai hliziţi aşa)
Nu mai este un secret că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu este de mirare că, din când în când, mai pun câte-o întrebare cu schepsis pe aici-şa la blog aici-şa. Acum, este unul din acele momente, deci vă rog, help! Dar să nu vă mai ţin în tensiune:

Am un vecin. Până aici, nimic neobişnuit, pentru că toată lumea are un vecin. Doar că vecinul meu are 24 de ani (ŞI CE??). A fost căsătorit o dată, a făcut un copil, apoi s-a despărţit. S-a însurat din nou, iar a devenit tată, iar s-a despărţit. La nici 2 zile, are o nouă tută care îi prestează la microfon, ca o nesătulă.
Apoi, am un coleg. Nimic neobişnuit nici aici, pentru că sunt mulţi oameni care au colegi. Unii mai norocoşi (???), au colege...lumea e plină de colege; însă nu e cazul aici. Eu am un coleg. Este inginer, scrie poezii, are vreo 5 cărţi scoase ca autor principal, vreo alte câteva ca şi coautor. Are un loc de muncă destul de bun, însă la viaţa amoroasă e dezastru natural. Deci taifunul când vine, i se pleacă cu respect, dinaintea-i. E antitalent, ce mai la deal, la vale! Fetele îl ocolesc cu îndârjire, iar el nu poate trece de stadiul de amic cu nimeni (probabil veţi spune că nu i-a venit sortita, dar lăsaţi-o baltă; nu cred în bazaconii din astea, de vrăjit minţile puerile. Eu îs ceva mai aplicat, mai ca un inginer). Cum o dă, cu o întoarce, tot singur e.

Acum, ca simplu observator al societăţii, problema mea este următoarea: ţinînd cont de faptul că în general fetele se plâng că bărbaţii sunt doar nişte primitivi, dobitoci prin născare şi insensibili cât îi China, curvari şi nedemni de încredere, mă întreb simplu DE CE un om fără căpătâi are ditai haremul, cu alte tute dornice de supt acadele în stand by, iar celălalt, care este de o cu totul altă condiţie umană (şi materială până la urmă), este obsedant de evitat. Ce este în mintea lor de zâne înglobate în spiritual? Sau să o iau altfel: ESTE CEVA în mintea lor de diafane pline de profunzime? DE CE aleg să convieţuiască cu toate scursurile, apoi se plâng că nu au noroc în viaţî şi bărbaţii sunt aşa şi pe dincolo?
A, da! Nici unul dintre personaje nu este Brad Pitt sau Keanu Reeves, deci nu se pune problema subbjugării prin frumuseţea fizică.

Caut un răspuns şi nu-l găsesc, caut un răspuns şi nu-l găsesc!! Toate răspunsurile să apeleze la mine!!!! Numa' nu vă înghesuiţi aşa, că blocaţi serverul. (uzual, dar asta e...chestiile uzuale ne compun existenţa)

P.S.: Mai sus, nu am vrut să mă refer la persoanele în sine, ci la conceptele pe care le reprezintă. Pe mine mă interesează doar înţelegerea fenomenului, şi atât. Mă doare-n cot de viaţa personală a fiecăruia.

luni, 27 decembrie 2010

De Crăciun

Gata. Am aşteptat să treacă viforul sărbătoresc, ca să mă pot apuca şi eu să comentez emanaţiile băsesciene, mai în esenţa lor. Nu-i problemă că o puteam face din secunda următoare momentului în care au fost trase, dar cică aveam de menţinut o aparenţă a unui praznic fericit şi fără griji, cu lumină în suflet, ţurţuri la geam şi tuse în gât.
Acum s-a cam dus, deci: ia zi măi Gogâie, să te-auzim cum mă dai de pereţi cu urările tale! Hai, să moară Gibilan, bagă cu spor, că am legat câinii şi stau în uşă, ca să te aud mai bine cum mă colinzi!

"Cu prilejul Naşterii Domnului, doresc să vă adresez urările cele mai calde de sănătate, înţelegere şi bucurie alături de cei dragi. Într-o perioadă care ne pune la încercare simţul responsabilităţii şi generozitatea faţă de semeni, fie ca această mare sărbătoare să prilejuiască tuturor cetăţenilor români, din ţară şi de pretutindeni, regăsirea sensului profund al solidarităţii, puterea de a spera şi de a împlini împreună binele de care societatea noastră are atâta nevoie, se spune în mesajul Preşedintelui.
Mesajul preşedintelui se încheie cu urarea : Crăciun fericit!"

Cu ocazia Naşterii Domnului...sau a alegerilor, că atunci te apucă diareea urătoare. "Să trăiţi BINE!!" mai ştii? Fluturai din mâini ca apucat de scârciovelniţă şi ne adresai în stânga şi în dreapta, fără număr! Îţi mai aminteşti?
...Îmi doreşti sănătate? Păi şi ai vrea să crăp prin vreo magherniţă spitalicească, de la un simplu guturai? Normal că nu...cine îţi mai plăteşte ţie dări, dacă dă o epidemie peste ţară?
Te loveşte boleşniţa, ai rupt-o-n fericire! Tantiile asistente (alea care mai sunt, adică) nu au nici un paracetamol să îţi dea, ce să mai zici de antibiotice sau...altceva.
În urmă cu ceva vreme, a trebuit să mă tratez de oarecare te-miri-ce-uri. Azi aşa, mâine aşa, că odată mă năpădi o criză de vomă, de-mi scuipam afară şi creierii din vârful capului. Credeţi că pe la farmacia spitalului aveau vreun tratament? Mă trimiteau, frumuşel, să îmi cumpăr dacă am nevoie! Chiar dacă ar fi vrut, săracii, nu-şi permiteau nici un vârf de metoclopramid! Nu aveau de unde. Sărăcia Lucia, nene!
Spitalul e moartea! Deci vrei să pleci spre alte vieţi? Internează-te, că se rezolvă! Doar că...populaţie mai puţină, mai puţini bani care intră la buget, mai puţin de supt la ţeavă. Ei, acu ce-i de făcut, Ionică? Hai s-o bag p-aia cu sănătatea, că dă bine la public!

Îmi transmiţi să-mi regăsesc simţul solidarităţii? Eşti prost! Regăseşte-ţi TU simţul, oricare ar fi el, apoi îndeamnă-mă pe mine!
Ia bagă-te să mă înţelegi şi tu pe mine, nu numai eu pe tine! Ia solidarizează-te şi tu cu nenea ăla de s-a aruncat de la balcon, din pricina cretinismelor tale. "Ne-aţi ucis viitorul!" Caută sensul profund în asta! Înţelege cum este să te calce toţi în picioare, cum este să fi pregătit să îţi dai viaţa pentru a atrage atenţia, cum este să îţi priveşti copilul bolnav şi să fi neputincios, apoi dă-te în bărci cu infecţiile tale de comunicate! Solidarizează-te cu tătăică ăla de-a făcut infarct, când a auzit că este condamnat la moarte, după jegurile tale de amputări! M-am săturat să aud aceiaşi placă mucegăită, pusă pe repeat. Ai, n-ai treabă, eşti cu solidaritatea în gură! Da' ce mă, e atât de groasă şi zemoasă, de nu-ţi vine s-o mai laşi? Solidaritate... Hai, să mori tu! Îm viaţă ai parte de probleme reale, nu cuvinte idioate sau de îndemnuri dezlânate!
Cât am fost internat cu te-miri-ce-ul meu, am dat peste un tată care fusese operat de...nu mai ştiu ce măgărie. Oricum, era să moară în timpul intervenţiei. Doctorii se mirau, îi spuneau că ar trebui să se simtă norocos că a scăpat cu viaţă, că a scăpat doar cu atât...adică cu o incapacitate la munca fizică. Norocos...Chiar aşa? Nu ştiu ce să zic. A nu mai putea să munceşti, la noi echivalează cu moartea. O moarte lentă, în chinuri, pentru că provoci suferinţă şi celor de lângă tine. Omul ăla era condamnat la o viaţă de întreţinut. Unde este norocul aici? Că era ajutat de către stat, ca o mamă iubitoare ce se află? Nu, nu, nu! Aici, dacă ai aripa ruptă, prepeliţa te lasă să degeri în ger, cu ghearele încleştate de neputinţă. Nu contează inteligenţa actuală sau gloria din trecut. Dacă ai o cât de mică boală care să te incapaciteze din punct de vedere fizic, în principiu nimeni nu vrea să se lege la cap cu tine. Există riscul permanent de a provoca necazuri, ceea ce este inadmisibil. Ce este atât de minunat în asta? Scapi cu viaţă? Hai mă, mă leşi? Şi la ce îţi foloseşte asta? Se poate vinde la colţ aşa ceva?
Auzi, SOLIDARITATE! Majoritatea românilor au o alimentaţie bazată pe peşte (dimineaţa: ştiucă...n-am; la prânz: crap...de foame; seara: somn...de voie). Solidarizează-te cu ăia! Pune-o pe Udrea să li se alăture, că are de unde ţine dietă! (cred că se şi dublează rezerva naţională de alimente) Apropie-te de cei care îngheaţă cu succes pe lângă sobe, fiindcă nu îşi permit să consume gazele pentru că i-ar îndatora şi pe strănepoţi!
Îmi spui mie să fiu responsabil? Ai ceva la bord, sau iar eşti sub diferite influenţe hidroxilice? Cam de câte ori ai crescut bugetul preşedinţiei pe 2011, în detrimentul educaţiei şi sănătăţii? Băi Batmane, ţine-ţi firea, că o dai prin nămeeeeeeeeeţi! Fi tu întâi responsabil, că d-aia ai în mână toate frâiele pe care îi le doreşti! Pune-ţi chelia la treabă şi rezolvă, că de aia te-au votat o mână de tembeli!

Îmi urezi putere de a spera? Nu ai spus tu, că peste câţiva ani ne vom aminti cu nostalgie de anul 2010? Ce poţi să mai spui în plus? La ce rahat pe băţ să mai sper? Speranţa nu te ajută în traiul zilnic. "Ce faci? Sper!"; la fel de bine ai putea să răspunzi "Imit brânza. Stau şi put", că tot nu se schimbă nimic. Sper...la ce să sper? La mai bine? N-oi fi debil să sper la rău. Deşi...mai ştii?
Nu contează ce vreau eu; niciodată nu a contat. Nu contează ce sper eu; niciodată nu a contat. Oricum ai da-o, oricum ai aposta-o (c-o bâtă, se ştie!), tot nasoală e situaţia. SIntră dânsa-ntrânsa, dar tot nu se schimbă nimic! Plăcere de moment şi gata! Sper? La ce să sper? Binele din viitor se bazează pe lucruri concrete din prezent, nu pe tâmpenii puerile lansate de imbecili şi retardaţi. Prezentul e o mlaştină; oare cum va fi viitorul? Speri că bine? Mai încearcă! Nu se coboară nimeni din cer, ca să îţi trăiască viaţa. Nu aterizează străbunica de nicăieri, nu vin marţienii ca să dea din deşt şi să îţi îndeplinească dorinţa. Nu face nimeni nici o minune. Crăciun sau nu, magie nu există. Ar fi frumos să fie aşa, dar realitatea te înţeapă mereu între băseşti, când ţi-e lumea mai dragă. Miracolul nu te ajută, eventual îţi susţine creierii întregi. E ca în bancul cu peştişorul de aur: un nebun prinde peştişorul de aur, ca să îl elibereze i se promite îndeplinirea a 3 dorinţe. Vreau să mă fac bine! Spuf, şi gata. Au! M-am făcut bine, căca-m-aş! M-am căcat, să-nnebunesc! Şi tot acolo s-a ajuns.
Singurul care poate face ceva, eşti tu. Do or do not. There is no try. There is no hope.


Însă, problema care mă frământă pe mine este alta. Gândindu-mă la acel tată ubernorocos, care a scăpat cu viaţă dintr-o încercare dificilă, mă întreb:
CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND EŞTI OBLIGAT SĂ NU FACI? LA CE TE AJUTĂ SPERANŢA, BĂI DOMNU' BĂSESC? SPERANŢA ÎN CE?

marți, 21 decembrie 2010

The Fucking Tripod

Anul acesta, nu sunt pătruns de spiritul crăciunesc. Nu mă interesează cadourile, mesaje nu cred că voi mai trimite. Ce să urez? "La mulţi ani (ca să cotizezi la stat mai cu spor), să ai bani (de facturi), maşini (cu rezervorul plin de benzină), sănatate (ca să nu mori prin spitale), viloace (ca să ajuţi săracii rechini imobiliari să-şi vândă marfa), coteţ la câine (izolat, de iarnă, că cică aşa e legea acum), lumină în suflet (la bec, ţi-au tăiat-o de mult), încredere (în promisiunle aleşilor) şi spirit plin de credinţă (în apropierea reformei)"? Cică aşa se face, aşa este frumos, asta este tradiţia. La fel cum masa trebuie să fie plină de cele cuvenite, la fel cum colindele răsună musai, din orice aparat de radio. Doar că eu nu le mai ascult. M-am plictisit de ele. Îmi doresc să aud un singur colind, care este departe, prea departe.
Pentru mine este vremea bilanţului de sfârşit de an. Un an greu, în care am pierdut mult, am reînvăţat să lupt pentru un scop. Nu mai pot cu jegurile infecte care ne populează capu' la stat, aşa că vă propun un mic slalom printre ce a fost, şi ce este acum. Nu ştiu ce va mai fi.


Pentru Iulian şi Andreea. Mi-e dor de voi, nebunilor.
Pentru Ellie. Cum oare mă mai suporţi? De ce poţi să mă aşezi mereu şi mereu, pe traiectoria corectă?
Pentru Julie. Îmi pare rău, aşa a fost să fie.
Pentru cele 2 Roxane. Aţi fost acolo, când am avut nevoie de voi. Mulţumesc.
Pentru Oana. Nu am mai vorbit de ceva vreme.
Pentru Mădălina. Mă faci să mă simt ca un om. În prezenţa ta sunt mai bun, mai lucid, mai visător (se poate spune că eşti propria mea sărbătoare??). Cu tine mă simt netemător, deşi orice urmă de curaj dispare înaintea ta. Iartă-mă pentru tâmpeniile pe care le fac mereu şi mereu, fără oprelişte.


Dacă ar fi să-l întreb pe Oreste, în urma unui calcul simplu mi-ar spune că viaţa îmi este guvernată de cifra 7 - nu foarte favorabilă, după cum spun unii. Nu cred în numerologie, nu mă interesează aspectul, dar asta cică ar fi cifra destinului meu. Mda, şi mi se frânge!
Dacă ar fi să privesc în trecut, aş vedea că întotdeauna am stat în umbra lui 3. Întotdeauna, existenţa mi-am dus-o între laturile unui triunghi, în care un punct, unul singur, eram eu. Eu, şi încă 2. Întotdeauna a fost aşa. Chiar şi cicatricile de la diverse lovituri sau julituri, din vremea tinereţilor mele ancestrale, erau câte 3. Unu, doi, trei. 3 puncte care dacă le uneai, formau întotdeauna o figură geometrică cu 3 laturi.

În vremea studenţiei, eram 3 prieteni. Râdeam împreună, plângeam împreună, mâncam înpreună, făceam foamea împreună, cutreieram oraşul împreună, picam examene împreună. Haleam orez cât tot neamul chinez(esc) la un loc, băgam pe nerăsuflate câte o pită cu fasole, beam cu nesaţ o cană de vin fiert la vreo crâşmă studenţească, ne adunam prin câte o baie de cămin şi ţineam adevărate recitaluri de chitară şi lălăială, kilăream cu voluptate roiul de gândaci care ne cutreiera prin dulapuri, ne toceam minţile în vreo sală de lectură jigărită şi plină de mucegai, ne adunam să punem de vreo tocană searbădă, dar, de cele mai multe ori, se lăsa cu o clacă multicoloră. Întotdeauna, noi eram împreună. A tunat şi ne-a adunat. Cei 3 muschetari. Toţi, Doamne, şi toţi 3. Cei 3 care au speriat Vestul, Estul şi reszul punctelor cardinale. Eram Happy Tree Friends şi nu ne păsa de nimic. Eram dilimaci, români adevăraţi. Eram The Tripod. "The Fucking Tripod", cum ne plăcea să ne să alintăm.
"It's nice to be important, but it's more important to be nice". Aşa spunea dragul de Iulii, când vroia să rupă gura târgului cu inteligenţa sa. Şi asta era singura regulă pe care o aplicam cu toţii. Noi eram nice, cu noi înşine. Ne ajungea atât, restul nu mai conta. Ne-am promis că întotdeauna va fi aşa.
Anii au trecut, fiecare a mers pe calea lui. Fiecare şi-a găsit perechea, timpul a început să prindă viteză, să alerge prea repede pentru gusturile noastre. The Tripod se destrăma. The Tripod s-a destrămat, încet şi sigur...doar pentru a se forma din nou. Alţi membri, întotdeauna eu. Din nou, în formaţie completă de tripleţi. Unii au plecat, alţii au venit. Ne-a unit U.M.P.-ul. natal. Am început timid şi cu paşi mărunţi, dar siguri. Timpul ne-a unit. Cu timpul, ne-am dat pe brazdă. Cu timpul şi din prostia mea, trepiedul iar a început să şchioapete, apoi iar s-a reunit, cu mici schimbări. Eram 3, noi 3. Pentru câtă vreme? Pentru atât cât trebuia.

Uneori, am fost a treia roată la bicicletă. Uneori am fost pur şi simplu al treilea membru al unui cuplu. Uneori am fost vinovat, uneori am interpretat greşit realitatea. Nu a mai contat ce am vrut eu. A trebuit să renunţ la multe şi să merg mai departe. Uneori am fost doar eu, singur.

Acum suntem tot 3. Răsfiraţi prin lume, dar 3. Bucurii şi necazuri, pe toate ni le povestim. Fără ei, nu aş fi reuşit să depăşesc unele momente, mai dificile..
Acum, când am ceva pe suflet, scriu...scriu ca să mă eliberez, scriu cu aviditatea unui nebun. Scriu frânturi de idei, tâmpenii de cele mai multe ori, dar undeva, departe, cineva mi le citeşte. Nu ştiu cum reuşeşte să le găsească logica. Nu ştiu cum are atâta răbdare. Nu ştiu de unde are atâta putere să mă susţină. Nu îi voi putea mulţumi niciodată îndeajuns, pentru asta.
Acum scriu, pentru că nu mai ştiu cum să îmi părăsesc propria lume. Scriu pentru o singură persoană, scriu pentru că nu mai pot vorbi (cu oralul stau foarte prost, după cum mi-a spus cinva). Scriu, pentru că nu pot să spun ce simt, pentru că doar atunci nu trebuie să mă mai prefac.
Acum, nu ştiu ce va mai fi. Am momente când doar o ascult, momente când cuvintele mi se încurcă în corzile vocale şi se rup. O privesc năuc şi scriu pentru că o ascult, pentru că este cu mine în acele momente.
Acum, cifra 3 păleşte. Oare ce va urma?

luni, 20 decembrie 2010

Telecinemateca de weekend

Din nou, mi-am luat o scurtă vacanţă. Ce am mai făcut zilele astea? Mi-ar plăcea să spun că am experimentat Efectul Axe, dar nu, aş minţi dacă aş afirma aşa ceva; eu doar am căutat cu disperare să fug de realitate şi m-am refugiat…nu, nu în zări mai de inimă albastră, ci în iluzii, himere, cărţi şi filme. Mult Iubitul şi Stimatul nostru Băseluţ spunea că e de ajuns să nu te mai uiţi la televiziunile mogulilor, ca să vezi viaţa cu alţi ochi. Nu este adevărat. Pentru noi perspective, trebuie să aplici principiul autistului: crearea propriei tale lumi. Nu contează cum faci asta, creierul trebuie să îţi fie drogat, mintea trebuie să aibă propriile Câmpii Elizee unde să zburde liberă, pentru ca apoi să funcţioneze în condiţii optime.



În concediu fiind, am reuşit să văd şi eu care-i şmenozeala cu saga ”Twilight”, filmele (şi cărţile, pe care nu m-am deranjat să-mi pierd vremea cu ele) care au căpiat tineretul planetei. Vă spun de pe acum că nu m-au impresionat; doar o altă dileală în masă, cu nimic despre nimic, practic: O fătucă cam emo, săraca, se înamorează de un vampir. Apoi hai că mai iubeşte un vârcolac, apoi hai că dă cu bobii să vadă pe cine alege, până la urmă cică vrea să se transforme în vampir, ca să fie alături de dragostea hărăzită de Soartă. Mare sculă la basculă, cum am zice cineva de pe strada mea. O freacă cu conflicte emoţionale imposibile şi cu drăgoşti handicapate, de parcă asta ar fi vreun filon în jurul căruia se învârte toate planeta. Se vede că totul a fost imaginat de o femeie, probabil o divenie sensibiloacă, o papuşă mică şi sexoasă, aflată sub tortura talentului.

O altă realizare în aceste vremuri de odihnă a fost vizionarea ”Avatar”-ului, filmul care cică a revoluţionat gândirea umană. Dar no, hai să nu fiu cârcotaş: făinuţ filmul, atâta timp cât nu îl treci prin filtrul raţiunii; efectele speciale au fost cu adevărat breathtaking, acţiunea drăguţică, chiar dacă previzibilă într-o mare măsură. Una peste alta, a fost o pierdere de timp oarecum plăcută...repet, atâta timp cât îţi inhibi centrul gândirii şi caşti gura la nişte simple imagini colorate excesiv (pe alocuri).
Apropo! Am şi câteva întrebări, la care să crăp dacă le-am dat de capăt! M-am gândit, m-am răzgândit, m-am sucit, m-am învârtit, dar răspunsurile, pace!
1. de ce toate animalele aveau câte 3 perechi de membre? La ce le ajuta asta? De ce nu aveau 4, 5 sau 6 perechi, precum miriapozii. Şi de ce picioare? Dacă animalele alea se deplasau în limbă, ca amibele? Sau dacă nu aveau picioare deloc şi pur şi simplu pluteau? Cum s-a ajuns la exact acest număr şi de ce?
2. dacă atmosfera planetei era formată dintr-un amestec de gaze, componenta principală fiind azotul, de ce vegetaţia era verde, adică conţinea clorofilă, adică participa la procesul de fotosinteză, adică se elibera oxigen în aer. La câta păduret era pe acolo, în timp, compoziţia atmosferică sigur-sigur se modifica.
3. ce rost aveau munţii ăia plutitori? Cum se încadrau ei în ecosistem şi care era rolul lor?

Lumea Pandorei este ceva la care să te distrezi, o poveste nemuritoare pentru oameni mari, un basm modern extrem, dar extrem de scump. O infantilitate din cauza căreia o mână de dilimaci s-au spânzurat pentru că nu pot să se dea pe liane şi să călărească păsăroaie multicolore.

miercuri, 15 decembrie 2010

Cea mai dezvăluire incendiară



P.S. (până nu uit):

P.R. sau Pyaar?

Pentru că ea, cel mai probabil, nu va citi niciodată

Simt perturbări în Forţă, sunt într-o stare emoţională relativ vulnerabilă şi tot ce scriu poate şi va fi folosit împotriva mea. Totuşi trebuie să scriu. Este singurul lucru care îl pot face. Trebuie să mă eliberez. Trebuie să scriu. La fel cum ar trebui să stau pe coada mea şi să aştept ca butoiul de melancolie să se spargă...totuşi, după model prezidenţial, pot oricînd să neg orice, să spun că probabil am fost sub diferite influenţe alcoolice.

"Sex în cadă, sex la duş, sex în birou, sex în trei, viol cu o minoră, scene de masturbare, secvenţe lesbi. Nu sunt imagini porno, desprinse din filmele interzise minorilor, ci scenarii de telenovelă, difuzate aproape în fiecare seară după ora 22.00, de Antena 1."
[Click, 10.12.2010]


Reţeta succesului la băştinaşi: se ia o mână de actoraşi tălâmbi, se amestecă cu o lingură de scenariu idiot şi se condimentează cu pornache, după gust.
Mda...umblă una-n curu gol, se freacă ca nesătula în parcare şi ce să-ţi spun! Mare sculă de talent actoricesc pe capul ei!
E clar! Relaţiile cu publicul nostru sunt bolnave. Avem un public bolnav.
Mi-e scârbă. Vomit în valuri succesive şi toate lămâile de pe planetă nu îmi pot tăia greaţa.

Ştiu că va suna rău pentru standardul meu de mascul ce mă pretind a fi feroce (atroce, după cum spunea cineva), dar asta este: personal, pentru un anumit segment spiritual, prefer filmele indiene. Sunt net superioare oricărui produs de la Hollywood, oricărei ecranizări europene, oricărui rahat de bălărie sălbatică de pe la noi. E adevărat că la partea efectelor speciale stau mai prost, însă o producţie hindu exprimă mai multe sentimente decât am putea sugera într-o duzină de alte pelicule de-ale noastre. Nu ştiu de ce, dar altfel se simte tensiunea emoţională, chiar dacă gesturile de tandreţe se reduc la câteva îmbrăţişări sau la nevinovate sărutări părinteşti, pe frunte.
Ei se privesc intens, se apropie unul de celălalt, ăşi dau mâna, uşor, încet...şi chiar când te aştepţi la un sărut franţuzesc frenetic şi pătimaş, o smulgere de haine plină de dorinţi animalice, începe muzica. Brusc, fără avertizare. O muzică antrenantă, încărcată de simboluri.
Ei nu au scene de sex sălbatic sau secvenţe de molfăiri interminabile, nu utilizează vibratoare, nu se folosesc de obscenităţi sau erotisme de mahala. O simplă privire, un simplu gest, o simplă adiere de vânt este de ajuns pentru o subliniere fină a momentului.
Nu e nevoie de sex în grup sau etape umede de somn, ca să crească audienţa. Ei se axează pe dans, locaţii exotice care să îţi taie răsuflarea, muzică, şi tinereţea, pofta de viaţă a personajelor. Fiecare secvenţă are propria ei semnificaţie. Frumuseţea spirituală determină frumuseţea fizică. O frumuseţe exotică, calmă, care nu este evidenţiată prin nuditate, exhibiţionism sau ostentaţie, ci este sugerată prin moliciunea, prin fluiditatea, prin jocul de culori al obiectelor vestimentare sau îmbinarea elementelor de decor. Fiecare expresie are un subînţeles, fiecare mişcare are corespondent în datinile străvechi. Un salut, o înclinare a capului, o atingere...totul are o însemnătate aparte şi diferită, de la caz la caz. Un film indian nu are un public ţintă; el este făcut să placă unui copil de 10 ani, în aceiaşi măsură în care îl încântă pe un bătrân de 85. Trecutul se împleteşte cu prezentul, tradiţia se îmbină cu modernul, muzica se împleteşte cu cadrul natural exuberant, totuşi modest. (senzaţional din toate punctele de vedere), dansul se contopeşte cu omul.

Ca şi niponii, hinduşii respectă valorile umane, respectă OMUL. O cunoştinţă din trecutul istoric, căsătorită în Punjab (parcă), îmi povestea uimită că acolo mergi pe stradă şi nu întâlneşti vreo persoană tristă. Acolo, toţi sunt cu zâmbetul pe buze, toţi te salută (dacă trăieşti într-o comunitate mai restrânsă) fără a aştepta nimic în schmb. Acolo, toţi sunt bucuroşi că trăiesc. De ce? Şi la ei sunt zone de sărăcie cruntă (A, da! Că mi-adusei aminte şi sar de la una la alta...unii îmi spun că-s obsedat prea mult de starea financiară, că îmi doresc mult prea mult, că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi pe coadă. Oameni proşti, ce să le faci? Judecă rugos, la prima mână. Şi să-mi trag palme dacă mă mai obosesc să explic la cretini ceva, să îi fac să înţeleagă că mă interesează şi alte aspecte ale vieţii, în afară de asta - or fi frustraţi, de gândesc totul dintr-un singur punct de vedere?), şi acolo sunt neajunsuri şi necazuri felurite. Acum vreo 10 ani, îmi intersectam viaţa cu o comunitate de indieni care veniseră în România LA MAI BINE...deci vă daţi seama!
O altă cunoştinţă, din Calcutta, încerca să mă convingă de superioritatea civilizaţiei lor. Nu a fost nevoie, dar am lăsat omul să-şi facă numărul. Mai ştii? Poate învăţam şi ceva, direct de la sursă.

Una peste alta...suntem de porc în toate domeniile. În orice domeniu. Iar soarele portocaliu ne va adânci îndobitocirea.
Suntem de porc, iar Ignatul este aproape. Am zis!

marți, 14 decembrie 2010

Uite criza, nu e criza


Acum triliarde de ani, într-o frumoasă zi de martie, în ultimele zeci de secunde ale unei emisiuni de la la TVR1 Băsescu se dădea în bărci, plin de exaltare: CETĂŢENI, "se pare că am ieşit din criză"!
Bineînţeles că s-a părut fix pe invers. Bineînţeles că a fost doar praf aruncat cu graţie, în ochii cret...dulilor. Oricum, secvenţa face parte din clasicismul istoriei antice. A trecut.
Numai că Întâiul Chel al Patriei recidivează:

"Băsescu: „România a depăşit momentul critic“. Mulţumesc UDMR că, alături de PDL, a trecut ţara prin criză"
[ACELAŞI Traian Băsescu, 10.12.2010, http://www.antena3.ro/]

(După extincţia dinozaurilor, topirea gheţarilor şi dispariţia rinocerului lânos)

"Suntem încă în perioada de criză, dar cu perspectiva să ieşim din recesiune în al doilea semestru al anului viitor"
[Traian Băsescu, luni 13.12.2010, http://www.stirileprotv.ro/]

Iar? România intră o dată în criză, dar iese pe sistem continuu, ca nişte cârnaţi la maşina de tocat?
Ce să fie oare? Demenţă în ultimă fază? Să fi fost sub influenţa lui Jack (Daniels) sau Johnny (Walker)? Nu că n-ar fi prima dată... Nu ştiu, zic şi eu! În ziua de azi, când să există atâtea flăcărici îmbulinate şi Aleodori talentaţi, mai ştii, vrăjmaşul? Odată ce mi se-nfoaie de virilitate şi mi ţi-l încinge pe bietul mariner! Cum stă el la pervazul cârmei sale, visînd la stele, odată ce îl păleşte un bobârnac de energie diavolească drept în ceafă, de-i ia minţile cu totul!
Sau poate o fi făcut vreo reevaluare din aia faimoasă, de-a lui? Nu că n-ar fi prima dată...se cunosc cazuri când un căcat e un căcat împuţit când se culcă, iar când se trezeşte, după o atentă şi detaliată reevaluare, scrânjoiul mirositor se transformă într-o apetisantă plăcintă cu răvaş.

Omul ăsta chiar nu mai ştie ce sloboseşte pe gură, sau ne crede imbecili pe toţi, o mână de pupincurişti retardaţi care îi ling slăvitu-i nume?

luni, 13 decembrie 2010

Recunoaşteţi personajul??

Dabangg - Hud Hud Dabangg


...ceea ce în vorbili noastre ar veni cam aşa:

"NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL...
Are o inimă cutezătoare,
Tare ca o stâncă,
Totdeauna gata de luptă.
NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL...

Un luptător mereu gata de luptă,
Un adevărat conducător.
NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL...

El reuşeşte imposibilul,
Glasul lui se aude dincolo de slava cerului.
NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL...

Când este o chestiune de onoare,
El renaşte,
El este salvatorul.
NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL...

Este curajos.
Îşi ţine mereu promisiunea,
Îşi doboară întotdeauna inamicii.
NEÎNFRICATUL, NEÎNFRICATUL..."

duminică, 12 decembrie 2010

Fără titlu



Bravo bravissimo! Felicitări! Congrats (cum ar spune un meseriaş american)! Mă plec în faţa domniei voastre.
Faza cea mai tare e că a câştigat în Italia, nu la noi! La noi, în afară de faptul că nu avem concursuri serioase de profil, nici nu o băga nimeni în seamă, chiar dacă ar fi luat premiul I cu coroniţă.
Dacă are puţină minte, fata asta s-ar căra din ţărişoară în secunda 2. Românica este mult prea strâmtă pentru ea, pentru aspiraţiile ei. Spunea că şi-ar dori, i-ar plăcea să devină o cântăreaţă cunoscută. Va fi, dar nu la noi. Aici, piaţa muzicală este suprasaturată de tute care se zdrumică din toate organele, se crăcesc de 2 ori şi bagă apoi un semi-oftat afectat, lucrat pe un sintetizator. Aici nu s-ar integra, aici ar fi mâncată de vie, umilită în ultimul hal.

Nu are rost să-şi bată capul cu prostii. Nu are rost să spere, nu are rost să încerce. Emigrează şi lumea se deschide dinaintea-i.
România e doar o...dezamăgire zdrobitoare, ca să nu mai folosesc alte invective mai apropiate de adevăr, dar care zgândăre neplăcut cea mai adâncă fibră patriotardă a unora. România e doar o mare, mare dezamăgire, ambalată în hârtie de ziar şi legată frumos cu sfoară, spre a se servi caldă. Ca să rezişti aici, trebuie să îţi pui neuronii pe bigudiuri şi să faci ce face toată lumea. Ţara noastră este un mucegai într-o cutie Petri, izolat aseptic de restul planetei. România este o erezie, un ucigaş al spiritului şi al planurilor de viitor. Aici doar dai petreceri de adio, dacă ai noroc şi pleci pe tărâmuri mai primitoare. Dacă nu...rămâi prins în lupta pentru existenţă, te afunzi în ea, îţi creezi propriul microcosmos unde să fiinţeză. Renunţi la vise...în principiu renunţi la tot şi te transformi într-o rotiţă stricată, parte a unui sistem canceros.

Viaţa pe coclaurile naţionale este solicitantă. Atât de solicitantă, încât toată energia mea se canalizează într-o singură direcţie, cu ignorarea a tot ceea ce este de prisos. Din timp în timp, însă, mă surprind realizînd complexitatea vieţii, mulţimea uluitoare de factori care aici lipsesc cu desăvârşire, în orice domeniu. Construieşti un coteţ pentru câine sau porneşti o afacere, mergi la o şcoală sau ieşi la pensie, asfaltezi o stradă sau faci teme la lumina lumânării, ţara noastră se poate caracteriza printr-un singur cuvânt: deplorabil.
România este o dezamăgire afundată în tristeţe.
De aceea, nu mă feresc să o spun: cum aveţi ocazia, plecaţi, fraţilor, şi nu vă mai uitaţi în urmă. Fugiţi mai abitir ca Împieliţatul de tămâie. Oriunde, nu contează. Dacă vreţi o viaţă, adoptarea altei patrii este singura soluţie.
Luaţi la pachet, românii sunt...o dezamăgire (cum altfel?). Paradoxal, când sunt luaţi individual, apar o claie de valori. Acelea, trebuie să plece. Urgent, pentru că timpul nu aşteaptă pe nimeni, oricine ar fi el.

Sunt intoxicat de diverse ipoteze care spun că Udrea se vrea preşedinte, cu Băse ca premier. O fi aşa, n-o fi aşa. Chiar dacă suntem optimişti şi presupunem că după Întâiul Pârţâitor va veni un Mântuitor care să lucreze vârtos la scoaterea naţiei din mocirlă, în timpul vieţii noastre nu vor exista progresuri (mai ştii cine mă citeşte?) prea mari. Udrea preşedinte, Băsescu premier. Curaj gâină, că te tai! Real sau nu, vin vremuri căcăcioase, iar toată hârtia igienică din lume nu ne va ajuta la nimic. Plecarea este unica soluţie. Cu atât mai mult cu cât ai un dar...nu e păcat de el să îl iroseşti? Nu e păcat să dai mărgăritare în gura porcilor?

joi, 9 decembrie 2010

Vitalitate băsesciană


Nu iar, ci din nou

Gluma-i glumă, pamfletu-i pamflet, blogu-i blog, noaptea-i noapte, ziua-i zi, mâncarea-i mâncare, căcarea-i căcare, diva-i divă şi sexoasa e apetisantă, dar eu nu înţeleg lumea în care trăiesc. Încerc din greu în fiecare zi, dar nu reuşesc. Mai repede învăţ să levitez sau să mănânc carne de vită şi să elimin copite, dar să pricep cotloanele vieţii ăsteia, pace! Deci nu pot. 'Oi avea nevoie de vreun ajutor specializat, cum îmi sugera nevinovat amica condeească? Poate...nu ştiu. Cert este că prefer să nu îi răspund, să trec cu vederea preţiosu-i sfat, pentru că orice îmi vine acum în minte sigur-sigur nu o avantajează, iar numărul oamenilor cu care mai socializez din când în când riscă să scadă vârtos, spre domeniul subunitar.

Am deviat grav de la subiect.
Spuneam că nu ă pot adapta la cerinţele lumii în care trăiesc. Din când în când mai pun mici întrebări, dar nu primesc nici un răspuns, de la nimeni. Şi iar mă chinuie mirarea...şi iar dau peste trepanaţi cretinoizi, melci amputaţi şi diferiţi tălâmbi cu guşa pe burtoacă...şi iar trebuie să se dea ei în petec...şi iar îmi ies din pepeni în ultimul hal...şi iar intru-n roşu şi raţiunea mi se duce ţeavă, pe o singură direcţie...şi iar dau semne de scelerare şi primesc sfaturi...ăăă...sfaturi (las-aşa, că e mai bine fără nici o caracterizare, din motivele arătate mai sus).

Na, că iar o luai pe arătură. Hai că a treia oară e cu noroc! Ptiu-ptiu-ptiu, piei ispită!
SĂ-MI BAG (mâna-n buzunar, desigur) dacă eu îmi dau seama după ce fel de reguli funcţionază lumea asta dilimacă în care vieţuiesc! Sunt mult prea rudimentar ca să pricep mostrele de civilizaţie şi aspiraţia spre modernitate. Sunt mult prea schilod la neuron ca să pătrund un asemenea taine ce le-ntâlnesc în calea mea (cum zicea un amic de pahar, la cârciuma din colţ)!
Pe http://www.antena3.ro/, cu trimitere la pagina de cancaniadă (că doar vorbim despre acelaşi mogul), citesc cu stupoare:

"Uite ce Crăciuniţă sexy este Laurette, după ce şi-a pus silicoane!"

Aoleu!
(Mda...s-a dat startul la Crăciuniţe. Cum e una mai cu aere de divă în călduri, cum se pozează în curul gol şi cu căciuliţa de sezon, să bălească Moşul - nu Doroftei - la ea, mai viguros!)
Eu (iar) întreb spăşit: DE CE ESTE SEXY DOAR TUTA CU UGERE? De ce este Laurete asta plină de sexy, doar după ce şi-a pus silicoane? Oricum sperie copii de-i opreşte din creştere...da' acu, dacă are înaintări de vită gestantă, scuze. E o minunată, o splendidă! Când o văd, nici nu ştiu ce i-aş face! (aşa e bine?)
Suntem în anotimpul rece şi există fătuci care îşi aleg fularul la purtător, dar totuşi! Cum s-a încetăţenit ideea că orice fătucă cu pieptoc să-l care-n roabă e ceva de dorit pentru orice mascul care se respectă? De ce se bate atâta monedă că primul (şi singurul) lucru atrăgător la o femeie este o pereche de canistre supradimensionate?? De ce se pune atâta preţ pe mărime? Ce, când îţi iei gacică, iei lăptărie pentru tot oraşul, sau cum?
Serios acum, dar chiar nu înţeleg aşa ceva. (chestiune cu atât mai gravă cu cât, cică, fiind bărbat, automat tre' să fiu goriloi obsedat de diferite bucăţi atârnătoare de organismul mondenelor

Conform dex-ului cel de toate zilele, "sexy" desemnează o persoană atrăgătoare, cu un farmec aparte. Ce este atât de vrăjit la nişte bidoane umflate care stau să explodeze? De ce aş dori la mine în casă o cămilă descentrată, cu cocoşele pe burtă? Tot văd mereu prin ziare: cutărica (sexy şi ispititoare) şi-a scos noii sâni la fotografiat; uite ce seducătoare e cutărica, cu noile ţâţoace pe galantar! Haoleu! Nu mai spune! Arată ca o sacoşă de zarzavat care a făcut implozie, dar dacă are kilele de cauciuc la locul lor, se presupune că trebuie să fiu în limbă şi cu ochii bulbucaţi, beculind a frenezie?
Sincer, m-am plictisit. Am obosit. Mi-e greaţă. Mi se întorc ficaţii pe dos. Am impresia că sunt obligat să înghit nişte imagini, pe nemestecate. Am impresia că sunt forţat să accept să îmi conduc viaţa după nişte standarde idioate,care-mi anulează complet gândirea proprie sau preferinţele proprii.

Unii s-au dat culţi în cap şi m-au sfătuit afectaţi: "Nu-ţi place, nu te uita, nu mai citi". Da, da, vezi să nu! Să mori tu?
Trebuie să fiu orb, ca să nu văd! Oricât mi s-ar încreţi carnea pe mine de....poftă şi plăcere (la ce vă gândeaţi?), încă trăiesc în mizeria asta de colectivitate fie că vreau, fie că nu vreau. (Mai ales nu vreau. În special, nu vreau.) Şi mă înspăimântă claia de lucruri care se presupune să le fac, iar eu sunt total anti-talent...

marți, 7 decembrie 2010

Urlet în beznă

Ştiu că traversăm un sezon vrăjit, un timp al miracolelor şi bucuriei, când oamenii cu lumină în suflet şi zăpadă pe rinichi sunt mai buni, mai creduli, mai cuminţi, mai frumoşi, mai înalţi, mai curaţi, mai apretaţi, mai parfumaţi, mai culţi în cap şi fac gesturi minunate faţă de cei dragi, doar că eu nu simt nici o străbatere, de nici un fel. Nu tu fior, nu tu vibraţie, nu tu mâncărimi în talpă sau scremete de sensibilitate, nu tu horă a unirii cu natura, nu tu pisiceală, nu tu beculeală frenetică, nu tu nimic.

Eu...NU mai pot cu imbecilii, retardaţii, proştii, maneliştii, idioţii, meltenii, mitocanii, bădăranii, cretinii şi alienaţii care înoată cu voioşie în zoaiele naţionale! Deci NU MAI POT! Vreau o scutire, în puii mei, că tot cică e anotimpul cadoaielor! Vreau o excursie în sălbăticie, unde să îmi urle creierii de atâta linişte, vreau să nu mai văd, să nu mai aud, să fiu propria mea companie. Vreau să mă încui într-o peşteră şi să înghit cheia, ca să mai ies doar când mi-o trece constipaţia! Vreau şi eu măcar o oră din jegul ăsta de existenţă, în care să nu mă împiedic de cretini! Chiar nu se poate???
Mă tot întreabă diferite persoane de ce urăsc cu atâta pasiune putregaiul ăsta de neam preistoric, primar, necivilizat, habotnic, incult, manelist, dezaxat, incompetent, inapt, impotent, indobitocit, debil şi tâmpit. Păi uite...fix de aia! Pentru că nu mi se dau motive să simt altfel! Nici unul!! Cum scot capul pe uşă, e musai să întâlnesc vreun vierme inelat, vreo râmă purulentă, vreun găinaţ infect sau vreun limbric cu ceafă lată, care să se dea în spectacol! E imposibil să se întâmple altfel! Ca să funcţionez cât de cât normal, ca să nu o iau urlînd pe câmpii ca un descreierat, tot eu trebuie să mă mobilizez să închid ochii, să mă fac că nu văd, să ignor. Şi nu mai am resurse pentru asta! Gata! Caput! S-a terminat! Nu ştiu când mai primesc o nouă doză de vaccin anti-cretini, aşa că, momentan, am nervii în pioneze şi abonatul connex nu poate fi contactat.
Nu mai rezist! Îmi ocup creierii cu fel de fel de tâmpenii, dar nu reuşesc să opresc şuvoiul de revoltă, mânie şi greaţă care se revarsă necontenit!



Ce să fac? Să mă lupt cu lumea? CU TOATĂ LUMEA??? Trebuie să fiu dement să cred că am vreo şansă să reuşesc! Nu, nu, nu...trebuie SĂ PĂRĂSESC LUMEA, să merg în vârf de munte şi să pustnicesc pe acolo până m-oi sătura de singuratate. Sau mă rog, trebuie doar să părăsesc căcatul ăsta de popor ales...ceea ce nu pot face momentan.
Acum ceva vreme scriam despre motivele care stau la baza acţiunilor mele. Nu că aş avea nevoie de vreo justificare, dar speram...habar nu am ce speram. A fost o prostie din partea mea. Totuşi am fost întrebat: "Păi şi ce soluţii aveţi?" La mă-sa praznic cu soluţiile, soluţia este una singură, doar că eu nu dispun de ea.
Bine, ar mai fi o soluţie: să-mi iau un săbioc (mai solid) de pe piaţa neagră şi să pornesc la vânătoare de jegoşi. Prostia e că nici de rezolvarea asta nu dispun, deci e de-am pixu' situaţia!

Uffffffff...M-AM SĂTURAT!

P.S.: Deci dacă mă întrebi acum ce vreau să mă fac când voi fi mare, aş răspunde fără să clipesc: CRIMINAL ÎN SERIE! Jack The Ripper spinteca prostituate, eu aşa am o poftă să căsăpesc măcar câteva capete rase cu slăninoaca doldora pe ei....AOLEU! Îţi lasă gura apă, nu alta! Băi! Să îi iau de cefălău şi să îi dau cu căpăţâna de asfalt până oboseşte mă-sa privindu-mă, sau până rămân eu fără obiectul muncii!


sâmbătă, 4 decembrie 2010

Brănduire cu răşini

"Nu am făcut niciodată sex. Aceasta este declaraţia făcută de Bianca Drăguşanu, în cadrul unui interviu acordat revistei Playboy. Blonda" (parcă se făcuse şatenă) "a făcut o serie de dezvăluiri incitante despre viaţa sa intimă şi a ţinut să menţioneze că ea face dragoste, nu sex.
Poate că răspunsul meu îi va mira pe cei care mă cred o femeie uşoară: nu am făcut niciodată sex. Asta pentru că fiecare bărbat care a ajuns în patul meu (sau în al cărui pat am ajuns) a fost în momentul respectiv iubitul meu, mi-a plăcut şi m-am îndrăgostit de el, a declarat Bianca"
http://antena3.ro/

Hai, să-mi trag palme! Când am văzut titlul, eram gata-gata să mă minunez: "Doar nu cumva asta o fi vreo vestală, vreo virgină, vreo fecioară castă şi pură! Uite, dom'le, că mai există şi aşa ceva pe lume! Deci AŞA DA! Armata chineză caută cu înfrigurare luminiţa de la capătul tunelului, dar ea rămâne cu onoarea nepătată"
Ia uite unde era finuţa şi sensibila! Te pomeneşti că asta se cacă şi parfumat, de atâta splendoare ce e pe capul ei! Parcă o şi aud, cu buzişoarele alea incitante şi delicioase (ca două frăguţe date-n pârg) cum glăsuieşte afectat: "Pe mine nu mă interesează dorinţele carnale, eu sunt preocupată de o lume abstractă, unde nimic nu este ceea ce parea fi! Băi, deci mă auziţi?? Spun la ziar că îmi place să stau capră şi cânt la microfon de câte ori am ocazia, dar...vă rog! Puţin respect, ce naiba! Deci eu sunt ca o idee genială printre goriloi, sunt o adiere, o mireasmă dulce care nu are preocupări animalice demne de oamenii cavernelor! Eu sunt aparte! Mă vedeţi că-mi arunc toate hainele de pe mine când văd un colţ de blitz, dar o fac pentru artă! Mă sacrific, băi, pentru artă! Ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place (se ştie), iar eu sunt o superbă (se ştie, de asemenea) şi mă sacrific pentru nişte primitivi, ca să vă mai clătiţi şi voi ochii, să nu ziceţi că trăiţi degeaba! Eu nu îmi satisfac trupul, ca voi (dobitoace nevolnice care sunteţi voi dobitoace!), eu urmăresc o împlinire spirituală, care să transceadă spaţiul şi timpul"

Deci nu se mai pune că a umblat după ăl' cu...contul mai gros. Dacă e cu iubirea, scuze. Eu sunt mai barbar de fel şi nu înţeleg sentimentele astea care ţin de sferele dumnezeieşti.
Rog tânăra domniţă să-mi ierte gândurile necurate şi aplecate spre desfrâu.
Totuşi, am o singură întrebare (iertată fie-mi îndrăzneala): zânula asta, aruncată cu brutalitate într-o lume profană şi aplecată spre păcătuială, se îndrăgostea şi îi plăcea ÎNAINTE, sau DUPĂ ce ajungea la aşternut? Nu de alta...dar capii biserii spun că problema societăţii româneşti este dependenţa de SEX (O, da, da, da! JUSTIFY SEX) şi...ăăă...mă gândeam... se poate ca domnişoara Bianca să predea un curs de iubire pentru începători? Că dacă ne scoate din că..criză, poate o punem în băţ (s-o admire tot norodul) şi i ne închinăm spre mulţămire, ori o facem erou naţional sau ceva.


P.S.: Mai am o mică curiozitate: "Cam de câte ori pe zi te apuca drăgosteala, măi duduie?". Că prea rar se numeşte "abstinenţă", prea des se transformă în "nimfomanie"...

joi, 2 decembrie 2010

RomâniaDA, sau BA? (concluzie)


Motto:
"Stă Tatoiu-n pat şi-şi face-un plan:
Vreau să fiu băsist peste ocean!"


D.A., fără nici o apăsare.
România dă un semn de viaţă. Doar cu Băsescu. Doar pentru Băsescu. Doar sub Băsescu!
Este cazul ca soarele Partidului Democrat-Liberal să răsară din nou de la Bucureşti şi să nu mai apună niciodată!
În România sunt 22.000.000 de Românii mai mici. De ziua naţională, haideţi să unim toate aceste bucăţele minuscule, să facem o ROMÂNIE mare şi frumoasă! Pic cu pic se umple oceanul băsist al sufletelor noastre, avid după apa vie şi portocalie. Haideţi să dăm mână cu mână şi să ne prindem în jocul veseliei! Haideţi să uităm tot ce este rău şi să cântăm voioşi, cu inima uşoară! Haideţi să pornim la construirea unei naţiuni! Haideţi să ne înveşmântăm cu dragoste şi deferenţă (atenţie cum citiţi) în tricolorul portocaliu! Haideţi să haidem!
Băsescu pentru România. România pentru Băsescu.
Doar ocrotită de umbra colosului băsescian, România poate privi cu încredere spre viitor! Doar sub oblăduirea Prea-Frumosului Vas Ales Al Modernităţii, vom trăi adevăratele reformele. Doar sub protecţia Ilustrului Cârmaci vom mai cunoaşte Dreptatea şi Adevărul! Doar în îmbrăţişarea-i caldă vom renega pensiile şi salariile minuscule, pentru că oricum vom trăi ca-n sânul lui Avraam. Doar sub atenta-i supraveghere ne vor fi oblojite rănile cunoaşterii şi vom privi triumfători spre posteritate. Doar cu el, românii au şansa de a se îmbulzi ca nişte vite furibunde, pentru a primi o găleată, un cârnaţ, o ciorbă de fasole sau o sarma. Doar sub binecuvântata-i domnie, avem şansa de a aplauda frenetic la inaugurarea glorioasă a unui centimetru din viitoarea autostradă care va brăzda ţara în lung, şi-n lat (Ce, nu vedeţi?? Ia puneţi-vă-ţi lupa, să vedeţi ce mare şi larga vi se va desfăşura înaintea ochilor!) Doar sub lumina neostoitelor sale raze de înţelepciune, vom descoperi adevăratele taine ale universului.
"Noi suntem români, noi suntem romani, noi suntem urmaşi de-ai lui Traian Băsescu"...cel mai drăgăstos părinte care să există pe planetă, care ne apără şi ne veghează cu ochi de vultur şi cur de fier (ca să nu se tocească neuronii de atâta habitat în scaunul împărătesc) înveşmântat în catifea (să fie mai plăcut pupabil).
Dacă nu ştim, ne învaţă; dacă nu putem, ne ajută; dacă nu vrem...ne obligă? (Adică, eu te dau la masă, tu te duci sub masă?? Mi se pare şi normal - ca nişte copii ce suntem, noi nu avem Statura-i Momentală care să ne permită să vedem dincolo de vălul amăgirilor zilnice)
Haideţi, cu curaj, nu vă fie frică! Trei culori cunosc pe lume...portocaliu, galben-roşiatic şi oranj.
EU iubesc B. NOI iubim B. TOŢI iubim B.
EU trăiesc prin B., B. trăieşte prin mine.

Cateroric, România D.A.. Clar, EuBA.(aparent, ştiu că seamănă cu EBA; esenţa este diferită, credeţi-mă)
Aici nu sunt dorit. Aici sunt în plus. Am obosit să încerc în van. Am obosit să mă milogesc. Am obosit să cerşesc. Nu (mai) vreau să cerşesc. Nimic, de la nimeni! Eu cu mine, şi atât! Două persoane sunt prea de ajuns!
Am obosit să fiu umilit. Am obosit să fiu plimbat de colo-colo, ca o minge :D într-o căldare! Am obosit să mă simt vinovat că m-am născut în cloaca asta primitivă, care cică-i ţară civilizată. Am obosit să mi se spună că nu gândesc doar pentru că vreau ceva diferit. Am obosit cu atâtea laude deşarte. De laude mi-e podul plin şi nu mă ajută la nimic.
Am obosit. Sunt un român obosit. Dar de ce să fiu aşa, când aş putea să fiu un chinez, un filipinez, sau un congolez - poate chiar beduin - fresh şi fericit? De ce să oblig să fiu băgat în seamă, când pot să mă pun în slujba a ceva care merită cu adevărat? De ce?? Nu sunt prizonier. Nu cred că am făcut aşa de multe crime în viaţa asta, ca să ispăşesc vreo sentinţă capitală.

Clar, EuBa! Nici nu mă gândesc la altceva! Nu există altă variantă.
Am obosit cu Maleya (chelito muya iei, se ştie).
Pur şi simplu, am obosit.

RomâniaDA, sau BA? (partea a II-a)

Da, vreau o ţară de afară. Oricare.
Nu mă leagă absolut nimic de ţara asta. Nu am nimic, în văgăuna asta.
Trebuie să plec. Ştiu că cel mai probabil, nicăieri nu îmi va fi mai bine, că nu există câini cu covrigi în coadă niciunde. Ştiu că cel mai probabil, dacă voi spăla vase la McDonald's pe colţ, ar trebui să fiu fericit (oricum, mai bine la ei, decât la noi). Ştiu că va trebui să renunţ la prieteni (ăia doi-trei care-i mai am), să renunţ la eventuale planuri de viitor (oricum irealizabile), să renunţ chiar şi la o simplă carte, tradusă în limba natală. Acolo, oriunde, voi avea de depăşit bariere etnice şi lingvistice, chiar interpersonale. Va fi greu, dacă nu imposibil. Cum spunea Răzvan (şi Dani, desigur): "Eu lucrez cu gura şi cu limba" (cu pana, în cazul meu) "şi sunt atehnic; dacă bat un cui, îmi rup degetele". Probabil nu aş fi potrivit pentru multe joburi, dar sunt dispus să risc. În cel mai rău caz, nu am ce pierde.

Da. Cum o dau, viitorul este sumbru. Însă aici sunt forţat să mă retrag într-o lume imaginară atât de des, încât frecvenţa mă înspăimântă. Aici sunt chinuit de un frig continuu. Vara, la 42 grade Celsius, stau în plin soare ca să mă opresc din tremurat; iarna, agonizez cu succes. Aici nu sunt dorit. Aici sunt doar un apendice de înlăturat.
Oriunde aş merge va fi greu..însă, cel puţin voi fi mândru de mine, că am întreprins ceva, că am încercat să mă lupt pentru ceva, că trăiesc într-o comunitate care-şi elogiază trecutul, îşi respectă prezentul şi priveşte cu încredere spre viitor. Cel puţin voi avea mulţumirea că vieţuiesc într-o comunitate "în ştirea lui Dumnezeu" (cum ar zice bunica), chiar păgână fiind (din punctul nostru de vedere). Cel puţin voi putea simţi respectul pentru viaţă, în toate formele ei.

Am mai spus-o, dar mă repet: România e o haită de câini turbaţi, un cancer dezlânat şi apatic care roade neîncetat în umanitatea individului. Aici nu mai eşti om, devii, încet şi sigur, doar o bestie preocupată de supravieţuire. Materialul ne omoară cu zile, uităm sau ne renegăm conştiinţa şi esenţa sufletului. Omul devine pradă, prada devine om. Inteligenţa, talentul, pasiunea, geniul, nu mai coontează pentru nimeni. Respectul, onoarea, recunoştinţa, sunt doar nişte simple cuvinte prăfuite, îngropate într-un trecut ambiguu. Avem o viaţă întreagă la dispoziţie, dar uităm să trăim. Şi de ce am trăi? În majoritatea timpului suntem năvăliţi de frustrările cauzate de lipsa unei existenţe decente, aşa că este mai bună alternativa uitării, a cufundării în vise şi iluzii. Alternativa fenomenului de insularizare, care devine din ce în ce mai acut.
A fi român întreg cu creierii înseamnă a fi drogat, a avea nervii şi neuronii chisăliţă, pentru a nu putea reacţiona la toate nedreptăţile care ne împresoară, neînduplecate şi avide ca un şarpe flămând şi setos de sânge proaspăt.

Pe oricine ai întreba, crede despre sine că este un geniu pustiu, care se zbate în mrejele sensibilităţii atroce. Prefăcătoria şi ipocrizia au devenit atât de obişnuite, încât ne este uşor să trecem cu vederea peste Adevăraţii Oameni...
(Şi totuşi, am întâlnit persoane pe care ţi-e milă să le atingi chiar şi cu o floare, de teamă să nu le pătezi gingăşia şi frumuseţea.)
...Sau, pur şi simplu, ne lepădăm de ei.



Dr. House există. Dr. Gregory House se numeşte Acad. Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.
Dr. Gregory House nu s-a blestemat niciodată pentru binele uriaş ce l-a făcut.
Dacă un asemenea colos este aruncat la lada de gunoi, ce aş putea eu, un biet Gogâie Cu Crăci, să mai sper? Nu sunt un geniu cu acte, uneori am impresia că nu sunt deloc.

Prea pesimist? Octavian Paler spunea că ţara asta are nevoie de pesimişti în număr cât mai mare, pentru că numai ei pot stopa valul de gândire pozitivă tălâmbă, care ne macină rădăcinile.
Adică...nu mă înţelegeţi greşit! E bine şi cu asta, dar hai cu egalarea, măi băieţi! Doar gândind, nu se rezolvă nimic! Înţeleg aia cu neamul intelectual, dar dacă nu avem şi ceva puteri telekinetice, e cam degeaba.

- VA URMA -

miercuri, 1 decembrie 2010

RomâniaDA, sau BA?

Ba, fără nici o aplecare!
Nu urăsc România. Din punct de vedere al cadrului natural, ar trebui să ne considerăm binecuvântaţi (the story of my life: ar trebui să fiu recunoscător pentru...diverse, însă realitatea stă întotdeauna neclintită, în calea gratitudinii mele). Avem o ţară superbă! O spun eu, un profan care a văzut nici 10% din ea, priponit câte 7 ore în faţa unei ferestre mizerabile de tren (şi mai mizerabil). Deci da, turismul ar trebui să se facă pe rupte, să vină buluc de cetăţeni în pelerinaj ca la Mecca, numai când se aude numele ţării, fără să mai fie îmboldiţi de o frunză desenată pe un chilot de sportiv.
Faza cea mai naşpa e că toată minunăţia asta este locuită de un popor aflat în totală antiteză cu natura, tocmai pentru a-i sublinia măreţia. Nu urăsc România, urăs majoritatea covârşitoare a românilor, care îşi bat joc cu talent nemărginit de orice înseamnă civilizaţie. Urăsc din ficaţi lipsa de perspective pe care o oferă jegul ăsta de neam, din preaplinul gâtului mâinii. Urăsc tot ce ţine de el, până şi limba pe care au născut-o strămoşii noştri. Ştiu că sunt capabil să ating un anumit grad de performanţă, însă sincer, nici nu mai vreau să contribui cu ceva, oricât de mic, la viitorul acestei naţii.
Odată, eram apostrofat (destul de violent, aş putea spune) pentru asta: "Cum, când alţii s-au jertfit pentru poporul ăsta, tu îl înjuri? Alţii au murit pe câmpul de luptă, iar ţie îţi este scârbă de limba ce-o vorbim? Ruşinică, ruşinică, na-na cu rigla peste unghii!" Mda, şi mă doaren inima fundului! (sau parcă invers, dar nu mai ştiu sigur...) Eu nu am trăit în vremurile când luptăcioşii se războiau ca eroii, cu cohorte musulmane sau tătăreşti!
Mi se rupe că Decebalus (per Scorillo, se ştie!) şi-a bătut joc de romani, tăind o pădure la înălţimea unui stat de om şi îmbrăcînd cioturile lemnoase cu straie ţărăneşti, pentru a zice că are ditai armata. Inteligent, dar nefolositor în economia de piaţă de astăzi.
Nu mă încălzeşte cu nimic că Mircea cel Bătrân i-a tăvălit pe turci de le-a mers fulgii, la Rovine în câmpii. Eroic, dar nefolosior.
Mă doare-n cot că Mihai a fost viteaz şi a înfăptuit prima unire din istorie. Bravo lui, cinste lui, dar pe mine nu mă ajută cu nimic acestă informaţie.
Cuza a făcut reforme peste reforme şi a modernizat ţara. Gloria mundi, dar mi se zburduncăne cu efect.
Eu nu trăiesc "atunci", ci "acum". În timpul vieţii mele, ţara asta nu a avut nici o realizare, pe nici un plan. Există succesuri individuale gârlă,de la bianca lu' Bote la Bianca lu' Tăticu, dar ca neam nu putem bifa nimic. Zero. Nothing. Nada. Probabil veţi spune că nu este adevărat, pentru că am intrat în N.A.T.O. şi în U.E. Ei da, colaci pe varză murată!! Nu am intrat noi, NE-AU PRIMIT EI! Noi nu am făcut nimic. Nu am meritat nimic. Nu am evoluat cu nimic, în nici o direcţie! Militarii noştri încă mor la banale antrenamente, din cauza tehnicii din vremuri străvechi. (Oare nu ar fi mai sigur să revenim la luptele cu praştia şi bâta???) Copii noştri mor pe capete în spitale, de la o simplă fractură de deget sau de la o zgârietură nepansată şi nesterilizată. Acum 30 de ani, pe vremea odioşilor comunişti, la secţiile de neurochirurgie ale spitalelor mari, existau drenaje şi valve din aur, pentru tratarea tumorilor sau a altor disfuncţii congenitale. Astăzi, siliconul a înlocuit metalul preţios, dar eşti norocos dacă mai vezi nişte capete de aţă chirurgicală, prin sălile de operaţii.

Românul este o epidemie. Prietena
prietena condeeră scria că azi, de ziua naţională, este ziua internaţională a luptei anti SIDA. Nici că ce putea mai bine! Totul este împotriva noastră, chiar şi coincidenţa!
Suntem un popor nenorocos? Nu există noroc. Nu cred în noroc. Norocul îl faci, nu vine de nicăieri. Pentru că dacă ar fi predestinat, Dumnezeu ar fi părtimitor, iară noi suntem îndoctrinaţi cu Dreptatea şi Bunătatea Lui. Hotărât lucru: ori nu există noroc, ori nu există Dumnezeu...ori există amândouă, iar România este pedepsită să stea la colţ, în genunchi pe coji de nucă, pentru...pentru nu ştiu. Pentru impotenţa noastră în orice?? Ni s-au dat 5 talanţi, iar noi, ca nişte slugi viclene şi leneşe, i-am îngropat, pentru a fi mâncaţi de carii şi măruntaiele pământului.

Da, avem un neam execrabil! Lipsit de viziune, lipsit de proiecte, lipsit de idei. La noi, viitorul se rezumă doar la "ce-o da Domnul", trecutul este întotdeauna grandios şi plin de sclipici. Prezentul este întotdeauna în mocirlă. Nu există coloană vertebrală pe nicăieri, pe parcursul întregii istorii conducătorii au lins curul ăl mai gras, iar prostimea a tras ponoasele. La cerşeală suntem neîntrecuţi, munca începe întotdeauna cu o pauză. (doar se ştie că asta este reţeta oricărui lucru mai acătării...)



Îmi vine să vărs, când văd cetele capilor de neam cum fură cu neruşinare în văzul naţiunii, aruncă în mocirlă orice urmă de bun simţ, te scuipă în ochi şi te ntreabă cu nonşalanţă "Picură, cumva???", apoi, o zi pe an, cântă valorile naţionale, cu mâna pe inimă, ochi umezi (de dobitoace bolânde) şi pătrunşi de un vajnic fior patriotard. Mi se rupe sufletul de milă şi de scârbă când bătrânii neamului, plini de boli şi suferinţi, se calcă în picioare pentru o sarma sau o ciorbă gratis.

De ziua naţională, Victor Ciutacu scrie că vrea o ţară ca afară. De ziua naţională, eu scriu că vreau o ţară DE afară.


- VA URMA -