Acum vreo trei ani, cred, m-a pălit şi pe mine nevoia de a-mi face un cont pe Instagram. Îmi doream să devin mai vizibil, să fiu mai în rând cu lumea. În timp, m-am convins că nu-i cine ştie ce mare scofală - chiar dacă se întâmplă să mai aflu şi lucruri interesante, din când în când.
De exemplu, tot văd pe la diverse vedete că-şi trec la descriere "she/her" şi nu am înteles, din prima, ce rost are chestia asta. Mă gândeam că-i vreo prosteală în tendinţe, care susţine cine ştie ce idee la modă - pe sistem "Je suis Charlie", lipitul curcubeului în geam, pentru că "Totul va fi bine" sau ataşarea steagului diverselor ţări la poza de profil.
Astăzi, însă, m-am montat şi am căutat pe Google însemnătatea acestui comportament. C-apoi, dacă nici de la internet nu mai putem lua lumină, apoi chiar că ne paşte extincţia! Noroc că nu a fost cazul de aşa grozăvie şi pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că sunt cu 1,73 decimetri mai destept - deoarece am aflat că adăugirea acestei sintagme la un oarecare profil ajută căutătorul să-şi dea seama cum se identifică persoana din imaginea căutată. E un fel de ecuson pe care-l poartă angajaţii într-o firmă şi te ajută să îi spui omului pe nume, dacă ai uitat cum îl cheamă. Şi e foarte util pentru vremurile noastre, când ceea ce vezi nu mai e ceea ce crezi.
Rândul lumii îmi cere să mă conformez şi eu - doar că nu voi face aşa ceva, pentru că nu-mi place să-mi complic viaţa. Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: te naşti cu ciucurel? Genul masculin! Te naşti fără ciucurel? Genul feminin. Şi punct. Genul ambigen, eterogen, omogen, schimbător de gen, intergen, fără gen sau orice alte asemenea complicăţenii... nu mă pasionează.
În plus, pentru o lume care se opune cu înverşunare etichetărilor şi îşi doreşte cu ardoare dărâmarea oricăror bariere, nu vi se pare că etichetele sociale au devenit din ce în ce mai nuanţate, mai diversificate şi mai necesare?
Şi da, îmi este simplu să gândesc aşa, pentru că sunt mai singuratic, de fel. Nu mi-am dorit asta, dar dacă aşa mi s-a aranjat viaţa... ce pot să mai fac? "Aia e! Aia e, aia e-e-eeee..." - vorba cantautorului cu acelaşi nume. Iar partea bună din toată situaţia asta este că nu sunt constrâns de nimeni să fac nimic. E ca la fotbal: vrei să joci? Porţi culorile echipei pe care o reprezinţi - altfel, stai pe bară. No...eu nu am echipă, nu am echipament şi nu-mi interzice nimeni să intru pe teren.
Eu sunt mai simplu. Şi mai complicat. Gol de sentimente şi plin de etichete - când e musai să mi le pun.
Îmi place rock-ul şi pe undeva sunt rocker. Dar mai diversific cu Vijelie şi Salam - deci, pe altundeva, sunt manelist. Tatonez şi muzica de tirişti - aia cu Vlăduţa Lupău, Georgiana Lobonţ şi taraful nu mai ştiu care; sunt... lăutarist sau tot manelist? Apoi pun câte-un Mozart - sunt sinfonic. De mă plictisesc şi de asta, ascult Eminem şi BUG Mafia - pentru că sunt rapperist şi hip-hoperist. Deseori ascult Mircea Baniciu şi alte zdrăngăneli de munte, pentru că sunt folkist muntenist. Sau popularist, pentru că îmi place Irina Loghin, Benone şi Dolănescu. Sunt chiar şi tradiţionalist internaţionalist, când ascult muzică aromână, arabă, chineză, japoneză sau irlandeză. Mai sunt şaizecist, şaptezecist, optzecist, nouăzecist şi douămiist - când ascult muzica acelor ani. Iar dacă încep cu Celtic Woman sau Medieval Baebes, este clar: sunt medievalist.
Când merg la mare, vara, mă duc la Mamaia - pentru că sunt mamaiot. Merg şi la Eforie, deci sunt eforiot. Cel mai mult îmi place în Mangalia şi sunt mangaliot. Dar tocmai am fost şi-n Vama Veche, iar acum sunt şi vamaiot. Ura!!!! Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească!
Da, am fost şi eu în Vama Veche. Nu-i vorbă, că mai fusesem de vreo două ori până acum, însă doar în trecere. Şi mi s-a părut o staţiune urâtă, mizerabilă şi dărăpănată. Are un aer colorat şi plin de excese hippie, spre care nu mă trage aţa. Aşa că nu am fost impresionat şi nu am înţeles motivul pentru care Vama este socotită centrul distracţiei.
Anul acesta, însă, soarta a aranjat lucrurile în aşa fel încât concediul maritim să mi-l petrec în Vamă. Şi am avut timp să analizez lucrurile mai în amănunt.
Prin urmare: ca linie generală, nu am văzut în viaţa mea atâta poliţie şi jandermerie câtă era în Vamă. În plus, plajele sunt urâte, iar marea este oribilă şi agitată (din cauza curenţilor locali?). Ca să nu mai spun că se adânceşte brusc, foarte aproape de mal... unde mai şi calci pe nişte cataroaie ascuţite, pietre de toate mărimile, sticle sparte şi fel de fel de gunoaie. Câh, caca!
Totdeauna m-am întrebat care este rolul hotelurilor de pe malul mării dotate cu piscină. Adică... cine ar putea folosi piscina, când ai ditamai marea la doi paşi? E! Anul acesta i-am mulţumit lui Dumnezeu că viluca mea a avut piscină...pentru că în mare nu a fost chip să intru în mare! Apa a fost prea rece pentru gustul meu şi după ce era să-mi luxez glezna când mi-am prins piciorul între doi bolovani pitiţi pe fundul apei, la un metru de ţărm (unde apa îmi ajungea până aproape de piept), am renunţat la asemenea aventuri.
Însă, am căutat să experimentez viaţa de noapte a Vămii. Cluburile nu prea erau deschise; în mijlocul săptămânii nu sunt cine ştie ce clienţi şi ar fi funcţionat în gol. Însă, într-o noapte, am dat peste o petrecere pe plajă: o cârciumă stil coteţ scosese boxele pe geam şi duduia muzica în ele de-ţi săreau creierii. Încet, încet, veneau şi pâlcuri de tineri doritori de distracţii... iar aerul s-a umplut de un fum dulceag şi înţepător. Cică se fuma iarbă. Mă rog.
Se fuma, se bea bere amestecată cu apă, muzica rupea boxele şi încet, încet, siluete umane au început să se ridice de la mese şi să se legene în vânt. Întâi uşor, agale, ca bătrânii nesiguri pe proprii genunchi; apoi, pe măsură ce timpul trecea şi substanţele începeau să-şi facă efectul, din ce în ce mai frenetic şi mai curajos. Grupurile despărţite de bariera apăsătoare a genului şi a apartenenţei sociale au început să se omogenizeze, iar chiuiturile erau din ce în ce mai dese.
Am încercat să mă alătur şi eu petrecerii, dar nu am putut. Mă simţeam ca într-un joc de calculator, parte a unei lumi iluzorii, populate de NPC-uri (Non-Player Character, adică personaje create de joc) care îşi rulau programul înscris în celulele lor abstracte, fără a fi influenţate din exterior. Nu era nimic concret, ceva real de care să mă agăţ... până a început să mă apese chemarea naturii.
Nu m-am dus pe plajă nici mort! Şi nici pe malul apei, în întuneric; cine ştie în ce călcam sau peste ce dădeam pe acolo? Dacă mă mânca vreun Bau-Bau şi acum, în loc să citiţi ce am experimentat, îmi recitaţi "La nunta ta, a căzut o stea"?
Desigur, mai exista posibilitatea coteţului cu umbreluţă... dar dacă mergeam acolo să întreb de o toaletă, cred că se închinau barmanii cu toate mâinile. Aşa că am îndurat cât am putut, iar când nu a mai fost chip să mă abţin, am pornit, cocoşat de durere, spre locul de cazare - care a fost situat la nici un milimetru mai departe decât a fost nevoie.
În altă zi, m-a pălit curiozitatea de a vedea frontiera. Era prima dată când eram atât de aproape de vreo graniţă (cam un kilometru, conform Google Maps) şi voiam să văd ce se întâmplă pe acolo.
Aşa că am pornit-o pe plajă, spre sud. Mereu spre sud... după un ciot de trunchi de copac, după următorul perete stâcos, după celălalt colţ de terasă, după următorul mal de nisip. Mai culegeam o scoică, mai făceam o fotografie... până am văzut un golfuleţ unde se adunaseră cormorani şi pescăruşi. Mi s-a părut interesant peisajul şi cu privirea în jos (ca să mă uit pe unde calc), am pornit-o într-acolo. După doi paşi, undeva sus, pe faleză, am auzit un lătrat de câine furios. M-am uitat într-acolo şi era şi un om lângă el, care tot flutura din braţe şi-mi striga să mă întorc. M-am uitat în jur; încă oleacă şi depăşeam o ţeavă pe care era agăţat un semn decolorat de interzis. "Aha...deci aici e graniţa". Şi am făcut cale întoarsă.
Mi-am luat un rucsac, actele (să le am la mine, dacă m-o întreba cineva de sănătate) şi am pornit spre aceeaşi direcţie, dar pe faleză. Vila cazatoare era aproape de marginea civilizaţiei; după ea mai urma altă vilă, o terasă ce părea părăsită şi o sută de metri mai departe începeau niste terenuri virane. Am dat, apoi, peste un semn pe care scria în engleză: "Zonă de graniţă, camparea interzisă" şi am continuat să merg spre sud - pe aleea cu dale, printre zeci de rulote şi corturi de campare. După alte câteva sute de metri, au dispărut şi acestea şi stâlpii de iluminat şi pavajul...iar drumul de ţărână ieşea în câmp şi cotea spre stânga, după un tufiş. Am dat şi eu curba, cu gândul de a continua drumeţia. Dar puţin mai în faţă era un cortuleţ jerpelit şi o maşină a Poliţiei de Frontieră. "Aha...deci asta e graniţa".
Interesant.
Una peste alta, Vama Veche este ca orice altă staţiune de pe litoral. Poate puţin mai colorată, cu oameni mai amabili, mai fără ţigani şi cu muzică mult mai bună. Dar cu aceeaşi ţigănie.
Mi-a plăcut în Vamă, nu mă mai duc altădată. Poate, doar, într-o trecere rapidă... ca să mănânc la restaurantul cel libanez şi să mai las bacşiş minuscul pentru tânăra domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. Şi-apoi să beau o cola pe canapele şi să-l întreb pe patron de unde a cumpărat tricourile de uniformă - că mi-au plăcut mult. La momentul oportun mi-a fost ruşine să aduc vorba despre aşa ceva...deşi un portocaliu neon atât de frumos nu am văzut până acum şi mi s-a lipit de suflet.
Închei cu meditaţia a unui alt vamaiot, pe care l-am întâlnit întâmplător. Voia să îşi arunce pachetul de ţigări şi a exclamat ofuscat: "Na, că nu pot! Trebuie să-l duc la coş... în România nu e libertate, ca să-l arunc pe jos"! I-am deplâns lipsa libertăţii, dar apreciat, în gând, efortul.
Să bem pentru asta! Un pahar de apă cu gust de bere, ca să ne amintim de petrecerile nebune ale Vămii. Ieeeeeeeeeee!!!!!!!!!! ESTE MĂĂĂĂ!!!!! DISTRACŢIE!!!!!!
CUŢIT, CUŢIT, CUŢIT, MĂI! DE TREI ORI TE-AM ASCUŢIT! LA TOCILĂ, DE PIETROI, SĂ TAI CAPUL LA CIOCOI!!!! - desigur, după ce primim încuviinţarea scrisă a acestora, ca să nu le încălcăm drepturile de cetăţeni europeni cu drepturi.
[Viţa de vie - Sunetul mai tare]
