sâmbătă, 31 decembrie 2011

"La mulţi ani" înregistrat

Pentru că poporul mioritic are cântece de petrecere numai despre curvari şi beţivi.
Pentru că fac parte din "generaţia de sacrificiu" iar anul ce vine este cel puţin la fel de naşpa ca şi cei care au trecut.
Pentru că nu îmi pun dorinţe pentru la anul.
Pentru că nu pot să sper în ceva mai bun din simplul motiv ca nu există o fundaţie pentru ceva bun.
Pentru că iar va veni Apocalipsa taman când mă trece pe mine piş - deci o voi rata cu brio şi p-asta.
Pentru că supravieţuiesc, nu trăiesc.
Pentru lucrurile pe care nu le voi putea înneca în tot alcoolul din lume, oricât mă chinui să o fac.
Pentru că mă scoală de pe boli dedicaţia dragei de Roxana ( pentru care îi mulţumesc cel mai deosebit).

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Tărâmul lui Sisif

Urăsc monotonia, ciclicitatea.
O existenţă anostă mă îngrozeşte. Este picătura chinezească ce mă torturează fără milă şi îmi ucide mintea, milimetru cu milimetru. Mă goleşte de sens, îmi distruge spiritul. Sfarâmă curiozitatea, îngrădeşte performanţa, plafonează căile existenţei la o simplă potecă printr-un pustiu definit de momentul naşterii şi al morţii. Moartea este anostă.
Şi cu toate acestea, tot ce ne dorim este o viaţă placidă, lină, reconfortantă prin predictibilitatea ei. Şablonarea permite siguranţa sinelui; previzibilul înseamnă control. Putere. Sau iluzia ei.

Monoton este mecanismul bielă-manivelă, care nu iese din tiparul său continuu de „du-te vino”; plicticos este motorul în patru timpi, care urmează la nesfârşit aceleaşi etape, sau pendula ceasului de perete, prizonieră a unei lumi adimensionale. Ea, o greutate aflată la capătul unui fir suspendat; un pendul gravitaţional. Ultima încercare a omului de a stăpâni timpul - armăsar abstract, intaangibil pentru fiinţa omenească. Până la ea. După ea, timpul a devenit un angajat model care lucrează neostoit, rectiliniu şi uniform, cu viteza constantă a secundei.

România este monotonă. Neinteresantă. O glumă proastă spusă la beţie, un blestem pentru un Sisif desprins din Infern. Eroul absurd, dar mereu conştient, condamnat să urce o stâncă în vârful muntelui doar pentru a o privi cum se prăvăleşte la vale. O osândă dficilă prin chiar inutilitatea ei, o corvoadă mereu vie prin cunoaşterea ei. Ştiinţa de sine, veşnicia deplorabilului şi a zădărniciei atroce. Propia minte este călăul absolut.


Aici, orice s-ar întâmpla, ştii cum se va termina. Dezolarea vieţii curge la fel - oră după oră, zi după zi, an după an. Vine Crăciunul..mereu şi mereu aceleaşi vorbe frumoase: retrăim un miracol vechi de mii de ani, cuprinşi de aceiaşi uimire evlavioasă. Nu rememorăm trecutul, celebrăm prezentul. Hristos s-a născut, se naşte şi se va naşte în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă cât timp va exista omenirea pe planetă. Iar colindătorii, craii antichităţii, vestesc pacea şi binecuvântarea care se aşterne peste suflete ca un covor de flori pe mormântul soldatului necunoscut. Aham...şi cu toţii trăim într-o superbă horă a înfrăţirii, flatulăm miros de trandafir, mielul închină un pahar de vin alături de lupul vegetarian şi vai ce frumos este când ne doboară armonia.

Vine Crăciunul...aceeaşi demenţă incomensurabilă. Aceleaşi puhoaie de norod încolonate haotic în supermarketuri, căutînd cu disperare bucate, multe bucate şi mai multe bucate. Aceeaşi gloată furibundă, roiuri de lăcuste turbate care pustiesc totul în cale. Oricât ar luci sărăcia, tradiţia e tradiţie, nene! Ce sărbători mai sunt alea dacă n-ai masa plină cu haleală din aia săţioasă şi felurită, concentrată pe măruntaie porcine? Aceleaşi maţe, aceiaşi munţi de crăpelniţă să dai cu deştu’. Aceleaşi valuri de băutură în sănătatea sacrificiului împrăştiat pe mese...să ne bucurăm, deci. Aceleaşi excese, aceiaşi beţivi zâcînd inconştienţi după terminarea fenomenalei petreceri, aceleaşi magherniţe de spitale pline ochi cu îmbuibaţi fără limită.

Aceeaşi nebunie pentru brad, aceeaşi bătaie de cap cu cadourile de Moş..cadourile....ooooo...cadourile!!! Surprize aşteptate cu nerăbdare un an întreg, dorinţe subliniate cu patos şi primite mereu cu aceeaşi uluire orgasmică.
Crăciunul...o mască de entuziasm progamat, rareori conform uzanţelor în vigoare.

Aceiaşi colindători, aceleaşi urări, aceleaşi pretenţii. Mai contează ce vestesc?? Ţilica-ţilica - banii, frate, că ăia-s de bază! Aşa cum plaja gemîndă de fetiţe fierbinţi este bucuria sculelor – de grădinărit, că doar ce fericire este mai mare decât aceea de a-ţi construi propriul castel – la fel este Crăciunul bucuria colindătorilor. În luna decembrie, nu mai avem cerşători, toţi îmbracă haina tradiţiei şi devin crai. Molfăie 3 flori dalbe şi-un ler, sănătate, bucurii şi bomboane la copii, iar omu' tre' să sară cu moneda - cum e datina străbună.
(Tiii...ce idee m-a pălit! Hai să dăm verde la colinde tot anul, ca să schimbăm percepţia românismului pe planetă. Cerşător: viaţă zdrenţăroasă, murdărie, boli şi bicisnicie. Colindător: emisar cu purtări alese, tradiţii străbune, miros de gutui coapte, pitoresc, magic. Înlocuim "Dă-mi şi mie ceva de pomană, trăi-ţi-ar familia ta de director" cu "Dom, Domn, să-nălţăm, o, ce veste minunată!". Nu ne mai milogim, vestim un miracol. Transformăm o cerinţă înfatuată şi obraznică într-o sugestie subtilă, imprimată în subconştient.
"Nenea Tata lu’ Ionuţ, nenea Tata lu’ Ionuţ, îl lăsaţi pe Ionuţ la colindat??”
De sărbători se vine cu Steaua, cu Moşul, cu Baba, cu Ursul, cu Capra, cu Nea’ Ţaluşul, cu Sorcova, cu Grâul, cu Talanga, cu Plugul, cu Mielul...în principiu orice are acoperire, dacă speculezi momentul. Ţi-e milă? Ţi-am luat banul!

Aceleaşi bilanţuri dezastruase, aceleaşi speranţe deşarte pentru viitor. Acelaşi început, acelaşi sfârşit. Aceiaşi lipsă de logică. Aceleaşi trebuinţe, aceleaşi dorinţe, aceleaşi suferinţe, aceleaşi neputinţe. Aceleaşi obstacole de netrecut. Aceleaşi temeri. Aceleaşi prezenţe fantomatice. Aceleaşi doruri. Aceeaşi fiinţă. Aceleaşi limite.

Aceeaşi ţară. Aceleaşi întâmplări.
Acelaşi guvern propune comasarea alegerilor. Aceeaşi Opoziţie se indignează şi ameninţă cu diverse nasoale, dacă legea este votată în Parlament. Aceeaşi asumare. Aceeaşi moţiune propusă, niciodată votată. Apele se liniştesc....cel puţin până la următoare asumare.
Acelaşi mare meci, megaimportant. „Ai noştri” pierd, mare scofală. Nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan. / „Ai noştri” câştigă, se califică mai departe. Aceiaşi suporteri ies în stradă, cu senzaţia că l-au apucat pe Dzeu de-un picior. La următorul meci, „ai noştri” se fac de cacao - nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan.
Acelaşi crâmpei de ministru inaugurează mereu acelaşi crâmpei de autostradă. Crâmpeiul, calapodul mioritic. Se taie acelaşi crâmpei de panglică, văzduhul răsună de aceleaşi ropote de aplauze.
Curând apar aceleaşi gropi.

Monotonie fără raţiune.

joi, 22 decembrie 2011

Deconectat

“Magda Ciumac revine cu dezvăluiri răvăşitoare despre soţul vrăjitoarei… “
Ooooooooo…Dna Magda…da’ cum, se poate? Un ceiuţ, o cafeluţă..poate o măsucă, să ne-amintim de garsoniera poporului? N-am eu manele-n casetofon, dar prefaceţi-vă că auziţi muzica sufletului meu pur şi inocent şi băgaţi nişte unduiri lascive, să fie de colind.
Chiar mi-era dor de dumneavoastră! Sunteţi un vânt al primărerilor mele ancestrale. Parcă şi văd piciul în chiloţi şi cu cizme de cauciuc, jucînduse cu mâna în ţărână închipuindu-se Supermen - salvatorul damelelor în distress. Apoi, cu mers alean de rinorer gestant, pluteşte din genuni imaginea dispărută a Elodiei, urmată îndeaproape de Tolea Ciumac cel arestat în direct şi eliberat în reluare, de Iliuţă Numerologie, de paranormala aia care se îmfăşura în fular şi ghicea în găini…pfuai de mine, ce vremuri. Ce vremuri! Puşca şi cureaua lată!

Da, dragilor, am scos tv-ul de la naftalină. Tot e cu bucuria sărbătorilor de leru-i Doamne jingăn bel, aşa că îmi zic: poate or avea şi ei vreun program aniversar.
Şi aşa de o săptămână şi ceva sunt netless...cu ce să-mi ocup vremea, gutui în mă-sa (nu vă umflaţi de indignare ca nişte curcani la împerecheat, că nu înjur! Pur şi simplu le urez mămicuţelor de care aparţin deosebiţii furnizori să urmeze un tratament de copacoterapie, ultimu’ răcnet în materie de medicină alternativă), cum m-au tăiat ei de la ţeavă şi nu mă mai reconectează.

Oricum, nu e ca şi cum fără net aş fi fără chiloţi; şi chiar de-aş fi, cică trendul este să nu se mai poarte. Deci sunt monden sau sunt monden? N-am eu goagăl să mă mai uit de-o păpădie sau vreo altă animală, dar hei! Să gândim pozitiv: fără wwweu şi cu timp liber gârlă, m-am reapucat de răsfoit autorii de bază ai literaturii universale (Asimov, Arthur C. Clark) şi de bălit după tot genul de asistente.
Dar să nu amestec afacerile cu plăcerea! First, lectura. Bagi materialul din gros, organul se umflă de plăcere...gata inteligenţa. Nenorocirea e că până şi selfcultivatul s-a aliniat vremurilor moderne şi e un pic în format electronic...un adevărat blestem pentru rudimentarul ce mă aflu. Păi, băi tăticule, eu vreau să am pe ce pune mâna! La mine nu merge cu d-alea virtuale! Vreau să-mi umezesc degeţelul pentru aderenţă şi să purced la cercetarea interiorului, nu să-mi imaginez cum o fac! O fi ştiinţă şi imaginaţie, da’ mai laso-n sânge! Baza ştiinţei este practica, nu caii verzi închipuiţi pe pereţi!
Şi mai e o fază: urăsc din ficaţi să-mi satisfac nevoia de cunoaştere belind ochii la monitor! De felul meu, aşa, îs destul de catâr la cap şi când m-apucă cheful, nu mă mai lasă câteva ore; ori, nu pot citi atâta de pe LCD, că-mi sare irisul de extenuare! La naiba, nu-s porc, să mă ţină la nesfârşit!

În fine. Noroc că once in a while îmi mai arunc ochii şi pe televizor (păi ce să fac dacă n-am peşte? Să las mileul gol? Ar da ca pixu' la feng shui!), să mai văd şi eu ce se petrece prin lumea în care trăiesc. C-apoi iar rămân cel mai prost din curtea şcolii, cum am păţit când a murit Papa Ioan Paul The Second iar mireanul de mine, preocupat de o gamă variată de tâmpenii, a aflat din greşeală, după juma de an.
Morală: Fiţi informaţi. Informaţia înseamnă putere. Sau mai pe scurtătură, fiţi proşti. Dezvăluiţi ceva incendiar despre vrăjitoare şi vin banii ca puricii pe câine. Prostia este o inteligenţă de adaptare la mediul ambiant actual, o selecţie darwinistă. Ea aduce bani, iar Bani = Putere. V-aţi scos!
Păi dacă vrăjitoarele se inventau de pe vremea mea (şit, la naiba, că n-am şi eu un dram de noroc în viaţă!), cu fondul genetic din dotare acu eram departe!

Eeeeeii...am uitat! Nu ştiu alţii cum sunt, dar ne(mai)fiind conectat la era digitală, am început să descopăr plăcerile simple ale vieţii. Ce atâta querti, touch şi megamipexeli, codat şi decodat semnale de pe saeliţi?? Simplu şi direct, ca pe vremea lu’ tataie! Lasă-mă cu lumea la un click distanţă...Scot pe real capu-n mediul ambiant; mai văd câte-o păsărică mişto...lugulugu, lugulugu...am învăţat să fac ca guguştucul. Stau liniştit pe locul meu ocupat în spaţiu, când...BUF!! Mă păleşte splendoarea-n Imax!
Aoleu, apropo de asta: în weekend am trecut şi pe la cinema. Sincer, mă dusesem chitit să văd „Miaunel şi Bălănel”, dar iar am avut ghinion – se epuizase stocul. Aşa că am rămas la ce-am găsit...o prostioară infantilă şi complet previzibilă, ca să nu-mi suprasolicit gânditorul. Lasă, bă, că merge-aşa! Îi bun şi ăsta de spălat creerul!
The Change up. 2 tipi cu firi antagonice – unul prototipul omului cu scaun la cap, cuminte, muncitor şi devreme acasă, celălalt un inflatulat notoriu, curv beţiv drogat – se îmbăţă lemn şi se...ăăă..fac într-o fântână arteziană ce-a făcut Cioacă între rucăr şi Bran, apoi ietiti minune: li se sucesc personalităţile. Prostie, ce v-am spus?
Noroc cu diva introdusă în orice film pentru a mai clăti retina obosită a privitorului. Olivia Wilde...bucăţică, n-ai ce zice.



Sau poate ai...pe sistem „de ce o fi Hugh Jackman idolul femeilor în viaţă”, poate îţi vine să te întrebi de ce ai vrea s-o..adori pe Olivia Wilde.
Cine e stăpânul, cine e jupânul? Eu.
Ei, uite d-aia! C-aşa vreau eu!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

C’est une batai (de joc)

Filosofări la plictiseală

La un anumit moment al existenţei mele pe planetă, o prietenă m-a rugat să scriu despre lume şi viaţă, concentrîndu-mi atenţia pe agresiune şi agresivitate.
Iniţial am vrut să întocmesc un text bazat pe părerile specialiştilor, doar că m-am scârbit repede de estetica ştiinţifică şi adeoseori fără noimă cu care este tratat subiectul. Prin urmare, am abordat situaţia pe baza propriilor mele observaţii.


O definiţie a violenţei dată de Muntean A. Apud..Stark, Flitcraft, spunea că ”violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răni fizice în cadru relaţiei dintre parteneri sociali, indiferent de statutul lor legal”...hai măi, lasă-mă cu teoriile. E bine şi s-o scăldăm prin bălării, dar practica...practica ne omoară, frăţicule! La dat definiţii suntem o planetă de savanţi, toată lumea se pricepe la asta...numai că Doreii care şi execută ceva sunt puţini la număr şi destul de slab pregătiţi. În principiu, proşti, în cel mai bun caz, fraieri.

Pentru o discuţie reală, trebuie să acceptăm întâi nişte fapte dovedite de istorie:
Violenţa este principala caracteristică a naturii; ea îţi garantează supravieţuirea, raţiunea de a fi a oricărei vietăţi. Scopul violenţei este frica, care la rândul ei, stă la baza ordinii. Ca să-l parafrazez pe Frank Herbert în „God Emperor of Dune”, pacea se atinge doar sub tiranie - deşi este un ideal la care aspiră oricine. Pacea este ordine, care la rândul ei, este piatra de temelie a civilizaţiei - apogeul societăţii umane.
Prin deducţie logică, violenţa este fundaţia civilizaţiei.
Omul este însă o fiinţă eminamente ipocrită, latură care s-a accentuat în ultimii zeci de ani. Omul este superior, este evoluat, este rafinat...s-a separat de animal. Omul este intelectual, este un cultivator al sensibilităţii; are drepturi garantate prin naştere, este educat, respectuos, stilat. Se roagă când se aşează la masă, spune ”sărut-mâna pentru masă” când termină, este cizelat în atitudine şi purtări. Omul este condus de cele mai înalte simţământe, diferenţiindu-se complet de bestia primordială. Pă dracu’! Taman emoţiile ne aruncă în hăul începuturilor istorice, ne apropie de organismele inferioare. Mângâie un câine şi el se va bucura. Ce este bucuria? O pornire sentimentală încercată de om şi animal, deopotrivă. Dar dă-i aceluiaşi câine să rezolve un puzzle. Reuşeşte? Nu, pentru că judecata nu este o caracteristica a codului său genetic. Deci care este deosebirea? Gândirea şi...atât, punct. Singura cale de evoluţie este raţiunea. Raţiunea pură, neafectată de emoţie - calea neascultării, a erorii. Păcatul originar a fost declanşat de dorinţă...imperiile antichităţii au căzut din cauza setei de putere...holocaustul a apărut din mândrie. Izvorul greşelii este localizat în planul afectiv. Acolo, în furnalul sufletului, pasiunea creşte neştiută de nimeni, acumulînd energie şi întunecînd lumina judecăţii. Înnebunindu-ne cu fierbinţeala ei, estompînd evidenţele, dezumanizîndu-ne. Transformîndu-ne în fiare, pentru că emoţia este doar o brută interioară, gata oricînd să rupă zăgazurile minţii lucide.
Cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, propriul lui sine. Conflictul necontenit dintre raţiune şi simţire, pentru că cele 2 laturi, dispuse proporţional, niciodată nu se află într-un echilibru perfect. Nu se poate, nu este în natura noastă să fim aşa..suportăm blestemul dualităţii. Tocmai de aceea creştinismul, religia iubirii care împarte lumea în alb şi negru, este doar un ideal. Niciodată, dar niciodată nu ne vom putea nega originile, fibra fundamentală. Nu putem fi fiinţe perfect spirituale, la fel cum nu putem fi niciodată eminamente cerebrale. Singura modalitate ca toţi să trăim în iubire (termen general compus din pace, înţelegere, unitate şi alte abureli) este să eliminăm iubirea cu despotismul, cu oprimarea.



Da, OMUL ESTE UN IPOCRIT. Dă-i libertatea de a face orice fără a fi pedepsit, iar el se va întoarce în câteva secunde la stadiul de animal primitiv, pentru că niciodată nu l-a părăsit. Civilizaţia emotivă este doar o iluzie, o himeră desprinsă din lumea utopică a ideilor. O negare, o coafare a realităţii. Tunezi Muma Pădurii pentru a o transforma în Ileana Cosânzeana – măcar pe dinafară.

Violenţa face parte din viaţa noastră, a oricui, pentru că este instinctivă. Omniprezentă, omnipotentă. La fiecare pas. Nu o găseşti tu, dă ea de tine...clipe în care nu poţi face nimic altceva decât să-i răspunzi cu aceiaşi monedă; să lupţi cu furie, s-o cucereşti.
Violenţa este cea mai simplă, eficientă şi logică metodă de intimidare a adversarului: când se vor certa 2 persoane niciodată nu se vor duela printr-un joc de şah, ci întotdeauna prin pumni. Supravieţuieşte cel puternic, şi atât.
Pe de altă parte, violenţa domestică şi cea asupra copiilor...face parte din fibra noastră naţională, este o urmare directă a mentalităţii publice; iar a noastră, trebuie să recunoaştem asta, este la nivel de paleolitic. România este ţara lui ”eu te-am făcut, eu te omor” şi a lui „cât trăiesc eu, comand eu; după moartea mea, comandă alţii”. Înţelepciunea populară recomandă chiar bătaia, pentru că ”unde dă părintele, creşte” şi ”o palmă dată la timpul ei face cât o mie de palme date după aceea”. Da, doar că părinţii de la noi, în marea lor majoritate, nu ştiu unde să se oprească.
Violenţa asupra copilului...are multe forme şi grade diferite; este prezentă oriunde şi oricând, indiferent de nivel social sau pregătire intelectuală.
În primul rând se manifestă la nivel psihic, printr-o dominare totală a personalităţii infantile. ”Eu sunt mare, tu eşti mic; eu sunt deştept, tu eşti prost; eu am dreptate întotdeauna, tu greşeşti întotdeauna. Îmi datorezi ascultare oarbă, pentru că eu te cresc pe tine, nu tu pe mine. Eu am trecut prin viaţă şi ştiu mai bine...când vei fi ca mine poţi întreba, dar nici atunci. Când îţi cer ceva, tu asculţi şi execuţi, nu pui întrebări”. Recunoaşteţi personajul? Este şablonul părintelui autoritar, care îşi imaginează că procedînd aşa, copilul va învăţa să fie ordonat, cuviincios şi...restul atributelor din gamă. Da, este de lăudat intenţia, numai că metoda de învăţare este absolut eronată. Ea nu va face decât să formeze un viitor adult nesigur pe forţele proprii, timid, retras, inadaptat. Pentru a-şi forma o gândire logică, copilul nu trebuie învăţat decât un singur lucru: să se întrebe întotdeauna ”DE CE?”. Curiozitatea este cel mai mare dar pe care l-a primit umanitatea, iar stimularea ei este singura cale spre evoluţie. În fine...am divagat grav de la subiect.
O altă formă de violenţă pe care le întâlnim cel mai des este cea verbală. Este însă greu de controlat şi mai ales de dovedit, pentru că efectele ei se resimt la nivel psihic. Pentru că influenţează inconştientul, este o metodă de inferiorizare foarte eficientă, cu efecte pe termen lung...aceleaşi ca şi în cazul altor forme de abuzuri emoţionale: neîncredere în sine, însingurare, marginalizare.

Femeia şi ea, trebuie bătută...las’ că ştie ea de ce. Preventiv, că nu strică...plus că şi-n Scriptură scrie: „femeia trebuie să se teamă de bărbat.” Păi şi noi, cel mai credincios neam apostolic din toată istoria universului, să n-aplicăm recomandările sfinte?? Aaaaa...nu se teme? Nici o grijă, o facem să se teamă! În papucii mă-sii, că doar faci gimnastică la braţe, nu lansezi rachete pe lună! Orice bou de mascul adevărat poate face asta...iar orice femeie care se respectă are grijă să aleagă în felul ăsta. Românica. Mai poţi să spui ceva?? Îţi bagi picioru' şi no comment!

Una peste alta...Cum stăpânim instictul de nestăpânit? Simplu: nu o facem. De fapt, nu o putem face...poate decât prin educaţie. Mişto; numai că ciclul se reia. Practic, orice activitate, orice trăire a omului are o latură contondentă, pentru că ea este construit genomul animal. Nu putem nega ceea ce suntem. Stoparea se face prin acceptare, prin pregătirea psihică pentru apariţia violenţei. Prin cucerirea ei.
Însă, o victorie nu înseamnă câştigarea războiului. Războiul nu se poate câştga...pe termen scurt, aduce pacea, însă pe termen lung, doar se perpetuează lupta.
Viaţa în ansamblul ei este doar o cursă a înarmării.

Supravieţuieşte cel puternic.

luni, 12 decembrie 2011

Flori în mucegai

Ori de câte ori trebuie să călătoresc cu trenul, mă încearcă acelaşi sentiment: silă. Silă nemărginită şi furioasă, vâscoasă ca un puroi, violentă ca o vomă. Dacă ar trebui să merg în Rai cu CFR-ul, eu îmi bag picioru' şi iau TGV-ul în direcţia opusă.

Denumire europeană, jeg mioritic. Neputinţă românească. În sfârşit, nu mai folosim Personalele şi Acceleratelele ca nişte rudimentari ce suntem...de ieri ne-am aliniat cu civilizaţia; mândra noastră ţară este străbătută în lung şi-n lat de garnituri Reggio, Interregio şi Intercity - brănduire care preconizează reîmpărţirea administrativă dintr-un viitor cel mai probabil inexistent. Nu-i aşa că ar fi de porc să avem trenuri Reggio şi să n-avem regio?
Mi se rupe. În basmele populare, mârţoaga care hapleşte un făraş de tăciuni minteni se transformă în Ferarri Înaripat; găleţile noastre feroviare, însă, nu devin trenuri europene doar prin schimbarea pălăriei. Pentru a străbate 70 kilometri de ţarină trebuie să plec de acasă odată cu cântatul cocoşilor, pentru a-mi rezolva o trebuşoară programată după asfinţit. România. În secolul vitezei, în vremurile în care viaţa unui om poate depinde de o singură secundă, la noi pierzi ani pentru a te deplasa din sufragerie până-n dormitor. La dracu!! Alţii fac naveta zilnic pe câteva sute de km. ca să ajungă la lucru, eu îmi proptesc creierii în distanţe pentru care puţa de colibri pare un obictiv al următorului cincinal! Ce mă-sa o fi aşa de complicat? Intră trenu-n staţie - la timp, în puşca calului, nu după ce mi se lungesc urechile juma' de oră privind în depărtări - ciu-ciu-ciu-ciu...uuuu-uuuuuuu!!!! Ieti-ti...am ajuns! Aham, dar nu la noi. P-aci s-a copiat doar "ciu-ciu", că "u-uuuuu!" a fost disponibilizat pe fondul crizei economice. Până la urmă, unde pana mea m-aş grăbi? Că doar nu am nimic de făcut viaţa asta...Numa-n facultate dormeam nopţi de-a rândul prin gara din Braşov, pentru că pierdeam legătura spre casă. Acu' nu mai am drumul segmentat! Când ajung, ajung şi gata! Ce atâta grabă pe capul meu? Răbdarea e o virtute.
Băi, tăticule! Te urci în tren şi dacă găseşti o doritoare, îţi întemeiezi familie şi te-apuci de crescut la copil - ca să aibă cin' te trage de mânecă dacă ajungi la destinaţie şi dormi ca mortu-n păpuşoi (sau ca trenu-n gară)

Vine mocăniţa. Finally! Vine Reggio-ul...odată cu un iz insuportabil de cărbune încins - oare de ce, dacă locomotiva e electrică? - rugină şi urină stătută. Denumire europeană, trancalete mioritic. Ciudat, nu sunt mirat. Însă senzaţia murdară a păcatului mi se aştene pestre creierul amorţit ca o cloşcă râioasă pe nişte ouă sparte. Urc pe scară şi îmi condamn sufletul la chinurile Gheehei ori de câte ori întorc privirea. Saliva mi se transformă în venin, aerul inspirat capătă un gust metalic ce îmi erupe din piept în cocoloaşe flasce de greaţă. Îmi ferec simţurile în carcere pe care nici eu nu ştiam că le posed şi continui dârz. Îmi minte îmi răsună strigătul de luptă de la Mărăşeşti: "PE AICI NU SE TRECE". Ooooo....ba da, se trece. Priveşte şi plângi!
Închid ochii, strâng din dinţi, îmi îndes căştile în urechi şi mă rup complet de realitate. Trebuie să scriu. Ca de obicei, n-am pe ce; mereu mi-am propus să achiziţionez o agendă d-aia de buzunar cu pix micuţ, să am când mă apucă nevoia - de obicei în cele mai nepotrivite momente. Doar că mereu uit. Hmmm...la vârsta mea, cică e o problemă. Unii zic că-s încă tânăr. Şi mai problemă.
Cer instrumentele trebuincioase de la vecinii de banchetă şi îmi continui meditaţia. Un ecou surd de dezgust şi revoltă îmi răvăşeşte haosul interior. Mă cuprinde apatia şi dau să mă ridic, însă cad moale pe canapea, cu priviea alergînd sălbatic spre un punct fix.

Lionel Richie - Hello

Asculta mai multe audio diverse


Frumuseţea ei nu mă izbeşte din prima secundă, nu răneşte spiritul cu exuberanţa ei. Este diferită. Nu iese cu nimic în evidenţă însă fiinţa ei mă atrage, nemiloasă ca un cântec de sirenă. Este ca o floare ce mi se deschide treptat înaintea ochilor... Frumoasă, din ce în ce mai frumoasă. Divină.
Un foşnet imperceptibil şi privirea dansează pe curbele ei domoale şi perfect sculptate, pe picioarele-i lungi, unduitoare. Pieptul îi tresaltă ritmic, ca un gângurit de porumbel care-şi strigă chemarea în necunoscut. Răsuflarea îi încălzeşte obrajii îmbujoraţi şi îi agită o şuviţă şatenă de păr, pe care şi-o trece repede după ureche. Ochii căprui ard molcom în spatele unor pleoape albastru sidefiu, iar faţa-i gingaşă se sprijină neglijent pe o mână micuţă, albă ca petala de crin. Mă priveşte, iar eu mă prefac neatent, preocupat de foaia de hârtie pe care o am în faţă. Îşi trece din nou mâna prin valurile părului, şi-l dă într-o parte. O privesc pierdut.
Soarele răsare de după un nor şi ochii îi scânteiază neîmblânziţi. Ochii, mereu aceiaşi. Diferiţi, dar întotdeauna aceiaşi.
Mă reapuc de scris. Apoi iar o privesc. Doamne, cât este de frumoasă!
Doarme, sau se preface că doarme..uneori zăresc străfulgerări vernil avântîndu-se de sub gene înspre necunoscut. Mă pierd în timp, mereu cu ochii la ea, mereu căutînd-o.

Cu un urlet strident şi un opintit feroce, lumea îngheaţă în nemişcare. Se ridică tremurînd uşor, cu buzele întredeschise, ochii mari, străluctori şi trupul vibrînd ca un stol de privighetori speriate. Ştiu. Mă ridic încet şi pornesc nehotărât, cu paşi de melc, ca un condamnat spre locul osândei. Lumea şuieră ascuţit în jurul meu. Mă întorc şi o privesc din nou, apoi închid uşa ameţit, acompaniat de pleznetul mut al timpanelor şi regretul sufletului plecat.

Păşesc pe peronul spart de murdărie şi ies de sub vraja ei.

P.S.:

miercuri, 7 decembrie 2011

Şi dă-i şi luptă!

Gata, odată cu venirea primului Moş am intrat în perioada de iubire maximă a anului. Jingăn bel, jingăn bel, ce mişto e să ne lăsăm penetraţi de dragoste, dulceaţa care ne mântuie sufletele ostenite de griji şi amăreli mărunte!

Ştiu că tema asta cu iubirea e uşor adolescentină, vârstă la care încă mai crezi că te-a adus barza şi te freacă întrebările existenţiale despre amor. Dar mai târziu se presupune că te loveşte..nu nu pot spune chiar ineligenţa, deoarece pe plan afectiv o persoană la 1 miliard este inteligentă cu adevărat, dar experienţa în general se mai iveşte ici-colo. Treci în altă etapă a vieţii, schimbi şi tu setul de întrebări idioate, că asta e, acuma! Toţi îmbătrânim! "Dragule, mă mai iubeşti?"...ce-i aia? Lasă-mă măi, cu tâmpeniile tale...întreabă-mă dacă te mai suport şi tragi singură concluzia! De aceea, după la un 20 şi ceva de ani, e infantil să mai diseci nimic, băga-mi-aş...sentimentul, nu vă mai gândiţi la prostii! - în corasonul meu frigid!
Se pare, însă, că eu am rămas cu nelămuriri din tinereţe şi no....întreb, ca omu', mai ales că nu pricep neam lumea în care mă aflu, deci exsist, deci gândesc, deci chestionez. Fac anchete, sondaje de opinie, exit-pool-uri, orice îmi poate servi la atinderea scopului propus. Ca acum, de altfel...

De multe ori am auzit câte-o fătucă declarînd cu trufie: "Lupt pentru iubire, mă fac luntre şi punte ca să o împlinesc


Îmi ofer viaţa ca ofrandă pe altarul ei de inimi zdrobite, doar pentru a mă desfăta o clipă de veşnicie din plenitudinea-i omnipotentă." Apoi îmi vede mimica dezgustată şi continuă: " Doar persoanele de un înalt rafinament emoţional pot percepe acest imens sacrificiu, îl pot înţelege şi glorifica în doine de dor care transced eternitatea! (Subtext: nu ca voi/tu, nişte sălbatici care se zbat în mocirla materialismului instinctiv). Primul meu gând: ia uite unde era martiriţa supremă! Taman în asta s-a opintit jertfa pentru ideal! Te-ai fi gândit la aşa ceva? Că io - titlu domnesc, normal - habar n-aveam! Na, uite exemplu de brută cu mintea îngustă. N-are dreptate, săraca fată, când zice ceea ce zice? Săraca....
În fine, să bifăm c-am înţeles-o p-asta. Dar iar sunt gibon şi întreb: dacă eşti aşa belicoasă, mânca-te-ar tata de prinţesă, practic, cum faci? Şi nu la degeţel(e) mă refeream, ci la "bătutul pentru iubire". Cum luptăceşti pentru ceva la care ajungerea nu presupune luptă? La naiba, mi se pare extrem de amuzant; să-mi pice antena de bulgari, sintagma asta este din aceiaşi zonă cu "războiul pentru pace". Cum îi crăpi capu' unuia pentru a-l învăţa că nu e bine să-i crăpi capu' unuia?? Cum lupţi pentru a nu lupta??


Need very big help! Neuronii mei clacheză pe capete în încercarea de a pătrunde acest mister al umanităţii cilivizate.

La fel şi în cazul luptatului pentru dragoste. Ce înseamnă asta? Concret!
Din ce mai îmi aduc aminte de la şcoală, dragostea apare între 2 persoane. Ori, dacă astea se luptă, cum se mai iubesc? Măcar la nivel declarativ, iubirea nu-i aia cu zâmbete (într-o pastilă - albastră), fericire, iertare, compasiune, bunătate, înţelegere, lac unde înfloreşte frumuseţea, cântarea sufletului şi alte tembelisme d-astea abstracte, care cică tre' să sune delicat în ciocănel?? Ba da, identific bine fenomenul. Păi şi atunci, cum te lupţi? Uite-aşa: Buf! I-ai umflat ochii! Sau nu, că aia-i deja violenţă. Cum, ce?? Kung-fu-n pat? Aaaaa...păi aia-i altceva, frate! Aia-i hârnojeală în camera obscură, nu bătaie adevărată! Te epuizează, dar are şi momente plăcute. Dezbrăcîndu-ne de toate ipocriziile gingaş de libidinoase, aia e chiar scopul iubirii, momentul ei de desăvârşire.
Mda...să revenim. Lupţi pentru iubire? Ha! În 2 n-ai cum...poate într-unul? Adică o cenuşăreasă (privesc din punctul unei dudui pentru că recent am auzit o astfel de emanaţie de la una şi încă sunt sub impresia cuvântării) pălită de iubire răstoarnă munţii ca să o remarce prinţul destinatar. Pffff...şi dacă lu' suav i se scutură de ea, orice altceva nu devine o agresiune? Ce rost are lupta? Unde-i jumătatea predestinată fără de care cică nu-i iubire? Păi uite, că e! Doar că ea nu ştie încă! Aşa şi...te zbaţi pentru a-i inocula convingerile tale? O obligi? Şi dacă tot nu vrea, dragostea cu sila nu se numeşte viol? Sau încurc eu termenii...

Deci, ca să-mi închei scurta expoziţiune: unde-i lupta pentru atingerea iubirii, că nu o văd!! Bing...touch the screen, touch the screen! Here...kitty-kitty-kitty....no, încerc şi eu aşa, că poate oi fi prea fioros şi se ascunde de mine!
Here...kitty-kitty-kitty....

luni, 5 decembrie 2011

Locul sfinţeşte omul, iar datul îl împlineşte

Nu prea mă dau în vânt după primitul de cadouri. Ştiu, e frumos, e flatant, dar nu îmi place să fiu în centrul atenţiei. De cele mai multe ori nu găsesc gesturile şi reacţiile cele mai potrivite pentru a-mi exterioriza sentimentele şi până la urmă, nu consider că merit asta!
Dacă eram şi vreun minunat, mai ziceam. Oooooo...Mii de plecăciuni, Excelenţa Ta, ne simţim binecuvânţi de Dumnezeu că faci parte din ograda noastră şi ne consumi oxigenul; te rugăm, acceptă aceste umile daruri cu deosebită dragoste din partea şi mai umilelor noastre persoane. Da, frate! Dacă eram aşa, ieşeam singur în faţa mulţimii, ba o mai şi chemam pe un ton duios, dar poruncitor: Veniţi de luaţi - uffff...nu pot spune "veniţi de luaţi Lumină", că se poate interpreta. Plus că nu lucru nici la Electrica şi nici nu am tulburări de personalitate să mă cred vreo augustă făptură - Udrea, de exemplu. De fapt, e evident că nu sunt Udrea şi nu pot fi niciodată Udrea: nu am plete. Nevermind, unde rămăsesem? A, da! Dacă mă credeam vreo eminenţă, chemam eu norodul la mine: Veniţi de luaţi înţelepciunee....Iar mulţimea, în extaz: "Da, da, da, pişă-te pe noi, gurule - da' numa' să nu ai pietre la rinichi, că ne spargi la dinţi şi trebuie să facem împrumut la bancă pentru a consulta un stomatolog în ziua de azi!!"

Simplu, Moga & Taxi - Esti chiar minunat

Asculta mai multe audio diverse


Dar nu sunt. Asta e, life is a bitch. Sau poate am eu numai dorinţe tâmpite.


...Nu ştiu. Urmează să mai cercetez situaţia.

Una peste alta, nu mă simt prea confortabil să primesc cadouri. Să dau..uaaaaaaaaaaaa...aici e şmenul ăl gros! Nu-mi place să primesc, dar aş da continuu; în fiecare zi, nu numai de sărbătorile legale. De fapt, ce zic eu aici? Aş da de mai multe ori pe zi, uneori chiar la aceiaşi fată, dacă e bună - la suflet! (sunt un băiat sensibil la aortă, deci la mine contează în primul rând imaterialul. Spiritul sufletului sau ceva...parcă aşa e clişeul; corpul oricum îmbătrâneşte şi se urâţeşte. Bitches come!)
Până la urmă, nu suntem în Luna Cadourilor?! Ce poţi să faci altceva, decât să cadoriseşti??? Dacă nu acum, atunci când? Când m-o găsi schârciovelniţa?? Nu-i mare lucru...trebuşoara aceasta este fix ca trenurile de pe la noi; teoretic au un program, dar practic habar n-ai când te trezeşti cu ele în staţie. Şi nu ştiu despre alţii, dar eu nu am chef să păţesc ca nenea ăla de l-a găsit moartea taman în biserică!
Care nene? Cum care?

Get Adobe Flash player

Stai! Am zis că nu vreau să păţesc ca el? Greşeală de tipar, m-am răzgândit! E cel mai perfect să se întâmple aşa!

Gica Petrescu - Uite aşa aş vrea să mor

Asculta mai multe audio diverse

Ptiu, piei Satană! Cum să mor în crâşmă?? Să am sufletul damnat pe vecie?? Nuuuuu...nu, nu, nu! Cel mai mişto lucru de pe lume e să mori la biserică. Păi nu tot acolo ajungi? Dacă dai ortu' popii acasă, familia are o tonă de treabă. Tre' să alerge să anunţe preotul, clopotaru, groparul, sa-ţi aducă avizieru' ăla de aprins lumânări, să care toate icoanele şi candelelele ca să ţi le agaţe de urechi...câte nu-s de făcut?! Pe când la biserică, e perfect! Toată lumea e acolo! E ca la mall, intri şi găseşti tot ce-ţi trebuie într-un singur loc. Ce e mai minunat de atât??

Să mori la biserică este ca şi cum te-ai îmbolnăvi în spital! Dacă se întâmpla asta, mai stai oare cu grijă că nu ajunge ambulanţa la timp când o chemi?? Nu... Mai intri în fibrilaţie că nu ai să-ţi bagi în venă "o doză de ceva" (puterea de-a spera, normal)??? Nuuu.... Te mai chinui să îţi programezi boala după orarul de vizite la domiciliu al doctorului?? Nuuuuu...
Ce mai, tăticule? Ascultaţi colea la mine, cel mai bine e să te lovească betegeala în spital! Uite d-aia România e cea mai tare ţară ever, e prima din istoria modernă care se gândeşte la binele cetăţeanului şi îl îmbolnăveşte acolo unde ştie că poate fi tratat: în mijlocul medicilor.

Pe mine însă m-a amuzat foarte mult chestia aia cu iertatul păcatelor. Adică nu înţeleg...cine a spus că dacă mori întins pe altar ţi se iartă toate păcatele? Nu 2, sau 3, sau 100, sau 1000; TOATE, beiiii...
Da' de unde siguranţa asta cu aer de sentinţă definitivă şi irevocabilă? I-a dat Dzeu un sms lu' Nea' Caisă ăla de enoriaş, sau cum? A trimis un porumbel cu indulgenţa-n cioc, să vadă tot poporul?? S-a petrecut o minune pe sistem "Mergînd după muşeţel, am găsit un bileţel/ Şi pe bileţel scria: Prietene, te voi ierta"??
Nu, dar aşa a zis preotul; iar acesta de unde ştie? Pfff...ce întrebări de rahat pun şi eu! Păi d-aia e slujitor al Domnului, ca să ştie! Ce zice preotul, e lege. Dacă el spune "uitaţi ce cadou minunat ne-a oferit Sfântul Nicolae, a venit cu ploicică", minteni auzi corul de babe: " Aşa-i părinte...Dumniezeu Drăguţul, cum nu ne lasă el să ne ardă seceta. Ne dă taman când ştie că avem nevoie. Da, da, da...da, da. Aha. Da. Uite cum ne-ajută Dumniezeu."
Totuşi, chiar aş vrea să fiu sigur. Că dacă-i aşa, pot să-mi decupez o particică de catapeteasmă ca să umblu cu ea în buzunar, just în case? Nu mă duc eu la biserică, vine biserica la mine. Se pune?? Dacă merge, mă pun pe păcătuială grav, că am chef de distracţie şi vorba 'ceea: tot ce e bun ori e imoral, ori e ilegal, ori îngraşă.

But, have no fear, the church is here! Oricum aş muri, bucata de sfinţenie la purtător îmi asigură absolvire: SPUF! Albul pur, albul sigur! Chiar şi pe şoseţele!

Vibraţiuni cosmice în roMânia mea

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar de la o vreme mă comport ciudat... Sunt tulburat şi fac bulburuci la neuroni mai des ca un copil mic baloane de scuipat la gură. De multe ori reacţionez exact pe invers, lucruri care-mi plăceau, acum mă dor / mi se pare ciudat, zile-ntregi au trecut, tu nu ai sunat and shit like that, conform hitului în vigoare. Apoi mă chinuie diverse pofte, care mai de care mai excentrice (multe dintre ele cu o descriere care nu-şi are locul aici; sunt prea violente...o gagică mă tot ameninţă că mă joacă-ntre picioare dacă nu-mi bag minţile-n cap, măi, la ce vă gândeaţi?!). Deci clar, ori am intrat în anu' morţii (caz în care ar trebui să dau colţu' de 3 ori pe zi, din moment ce anul ăsta se cam repetă de câţiva ani), ori sunt gravid (ceea ce este uşor imposibil, că tocmai traversăm puţin post şi no! Creştinu' adevărat nu se dedulceşte la prima apetisantă care-i apare-n cale)!Totuşi....hmmmm...asta e o temă de studiat în particular.
Dar nu disperaţi, mai este încă o posibilitate! De curând am citit un articol despre preschimbările şi remodelările care se vor întâmpla în 2012. Pe scurt, pământul intră în tahicardie - se accelerează bătăile pipotei, adică; timpul va mergea de-a curmezişul, uneori chiar pe contrasens, cu depăşire a liniei continue - faptă pedepsită în noul cod rutier; polii se vor de-a berbeleacul, sau chiar se vor inversa. Ce mai la deal-la vale? Realitatea cum o cunoaştem astăzi va înceta să mai existe. Însă asta nu e tot. Noi, oamenii, vom suferi schimbări raicale: ni se va deschide al treilea ochi - mamă...deci e voinţa Inteligenţei Cosmice ca eu mă îndeletnicesc cu Dragon Balll-ul. Un personaj al seriei, Tien Shinhan pe numele de campion al dreptăţii, se remarcă tocmai prin prezenţa celu de-al treilea ochi, Ochiul Cunoaşterii.


Ori eu, un tăntălău prin definiţie, sunt atât de nemobilat la minte încât trebuie să mi se predea medidaţii despre evoluţia antropologică...primul pas fiind acela de obişnuire cu imaginea noilor oameni.
Mda, dar e ca porcu! Vă daţi seama că dacă se întâmplă asa ceva, o bună parte a poveştilor copilăriei vor trebui rescrise? Păi cine va mai citi basme despre Făt-Frumos Cu Stea În Frunte?? Chiar aşa, mintem puradeii pe faţă??



Să-i zică şi lui ceva upgradat, acolo...Făt-Frumos Cu Ochi În Frunte, sau ceva... să fie mai verosimil, oleacă!
În fine; ideea e că după vom beli orbitele (ceea ce nu e sex orbital, nu vă aprindeţi aşa!), ne vom înălţa spre a patra dimensiune, care de fapt este un precursor pentru a cincea dimensiune (Hai, nu mai spune! Chiar aşa?? A cincea dimensiune...care, ghici ce? V-a fi urmată de a şasea dimensiune! Eeee...te-ai fi gândit la aşa ceva?? ), un loc unde dorinţelele ni se vor materializa doar prin la o simpla pocnire a degetelor! Aaaaa...păi dacă-i de-şa, abia aştept! Nu pot să sar o treaptă a evoluţiei şi să mă dezvolt de acum? Vreau să-mi doresc mai repede, că tic-tac-tic-tac trece timpul, n-am chef de prostii! Trăim în secolul vitezei, la naiba!! Vreau ca războinicii vikingi, un palat în care să se servească numai carne de vânat pe tipsii de argint şi mied în cupe de aur bătute cu pietre preţioase! Apoi mă las influenţat şi de Raiul musulmănesc şi cer 40 de virgine, că de! Dup-o masă copioasă... Indiferent de locaţie, tot om sunt, în cele din urmă! Ochii văd, inima cere, peste tot numai plăcere.

Da' gata, ajunge cu visarea la fete verzi (fată verde, cu părul pădure - logic) pe pereţi!
Deocamdată suntem la începutul lui decembrie 2011...prilej de fericire maximă, căci am mai traversat o nouă zi de serbare naţională.
Uraaaaa!!! Uraaaaa!! Oooo, yeee, Cheptăn Geac (ăsta e pe sistem "Pempărs 3 lei/buc", cum am văzut că e trentul cu neologismele la boşimanii mioritici), ţine gura să mă...căşun cu bătaia pe tine că nu eşti mândru de ţara în care te-ai născut!!!

Get Adobe Flash player

De fapt...Nu-i nimic, nici eu. N-am motive. Sunt fix ca tanti de vinde pâine la magazinu' din centru pe dreapta, care a răsuflat uşurată când am intrat pe uşă şi am salutat-o, apoi i-am cerut ce aveam de luat. "Uăi, copile, dacă îmi spuneai şi tu "La mulţi ani", te porcăiam. Deci nu mai pot...de azi dimineaţă am capul ca un bostan sub presiune de la atâtea urări! Care cum intră, pac! La mulţi ani, să trăiţi şi să-nfloriţi, să-nverziţi , să mi-o cântaţi; da' mai lăsaţi-mă fraţilor, că nu e ziua mea! Omagiaţi Românica, lăsaţi creerii mei în pace! Ce v-au făcut ei?? Uf! Şi mai am 10 ore de lucru..."

Yes sir, i'm not proud - and i'm proud of that! Nu e trend, doar o părere personală pe care mi-o afirm răspicat. Deşi parada a fost drăguţică şi cu momente comice pe alocuri (la un moment-dat chiar făceam un scenariu mişto în cap la mine: oare ce s-ar întâmpla dacă vreun cal de defilare ar tufli o balegă de sub coadă? S-ar întrerupe toată tărăşenia, sau săracii soldaţi ar calca norocu-n picioare în pas de semigâscă - "pasul de gâscă" e la 45 de grade, iar acolo nu era cazul. Dar nu s-a întâmplat aşa, deci ori avem cai educaţi, ori au fost constipaţi, ori i-a dus cineva la toaletă, în prealabil. Din două, una!), nu sunt mândru că-s român; mi se pare inadecvat să zbârnâie aroganţa-n mine ca obeliscu-n prezenţa Nicoletei Scherzinger din cauza unei pure întâmplări. În cel mai rău caz aş putea fi mândru de ţara asta, dar prefer să nu. Iar n-am motive. Da, ştiu...aviaţia modernă n-ar fi exisat fără Coandă, preşedintele Cehiei nu avea ce stilou să fure la conferinţa din Chile dacă un român nu-l inventa în prealabil, tabelele nu s-ar fi dat peste cap la Montreal dacă Nadia nu lua 10, Moş Crăciun rămânea fără cadouri de dat dacă nu se inventa Catena (farmacia tuturor românilor), ca să aibă de unde se aproviziona.

[aici trebuia să fie prezentată reclama cu pricina, doar că nu dau de ea, neam. Totuşi, credeţi-mă pe cuvânt, există]

Right. N-am prea înţeles la ce dracu tre' să-mi aducă Moşu' o cutie de supozitoare cu algocalmin dacă a dat boala-n mine şi fierb ou-n gură de la febra ce-o am, dar fie...probabil nu pricep eu destinaţia cadoaielor.
Oricum, astea-s reuşite individuale, nu succese ale patriei. Că într-o plantaţie de legume mai apar şi genii, este tot o întâmplare. Deci, de ce să fiu mândru??

România nu e Eminescu, e ţara care şi-a bătut joc de el cât a trăit, pentru a-l glorifica după moarte. România nu e Nadia, e ţara pe care a părăsit-o pentru a putea trăi ca un om, dar pe alte meleaguri. România nu e soprana Angela Gheorghiu, este societatea pe care a dat-o-n morţii mă-sii, pentru a se putea afirma în alte zări. România nu este peisajul montan care te lasă cu gura căscată, ci munţii de gunoie care-l sufocă.
România este, în primul rând, un organism. Nu o celulă, nu un organ. Un întreg. O gloată.
România suntem noi...iar câteva vârfuri apărute pe parcursul a 200 de ani nu sunt de ajuns pentru a schimba percepţia generală.

Get Adobe Flash player

Aceasta este România. Omor pentru o lingură de fasole şi-un cârnaţ, căsăpiri pe 2 peşti stricaţi, tigăi de teflon şi bormaşini la reducere
"Îmi pare rău să vă spun e mai bună ca acasă". Păi normal...dacă nu dai câteva coate-n rinichii din împrejurimi, unde mai e plăcerea?? Înghiontirea pentru mâncare este ca viagra pentru putirinţă, ca musca pentru balegă şi maneaua pentru cocalar. Împreună se completează şi formează un produs nou, un tot unitar care ascede spre absolut.
De fapt, eu pot să pun pariu că toţi ăia de aplaudau frenetic la mărşăluirea impresionantelor, superbelor şi extaziantelor echipamente militare au venit mai mult pentru haleala de după.
...Că doar şi patriotismul trece prin stomac.

P.S.: În condiţiile în care se ştie că fasolea balonează...WOOOOOOO...
Păi bomba de la Hiroshima cred că era un pârţ de domnişoară pe lângă tsunamiul de biogaz eliberat de atâta norod.
P.S. 2: Băsesculeeeee....unde eşti, frate, că te omagiază cetăţenii!!!