duminică, 29 decembrie 2013

Bine-i, Doamne ...

Se apropie finalul de an şi instinctiv mintea cuantifică toate întâmplările trecute într-o balanţă comparativă: ce a fost, ce a fost rău, ce ne-am dorit, ce am obţinut, ce am câştigat, ce am pierdut. Revine la modă reclama binecunoscută cu "Planul meu pentru la anul", ne bucurăm cu un ochi pentru necunoscutul ce ne aşteaptă cu speranţă, plângem cu celălalt pentru ce am lăsat în urmă - bun sau rău.
E normal, presupun...pe de o parte aşa suntem construiţi; pe de cealaltă parte, aşa ne modelează societatea. Prin tot ceea ce este, prin reclame, prin cuvinte, prin cerinţe, ni se spune întotdeauna ce trebuie să fim, pentru că ce suntem nu e niciodată de ajuns:



"Toată lumea ştie ce înseamnă să fii un om împlinit". Merităm mai mult, eventual un anumit produs, cheia fericirii ancestrale, punctul de la care totul se schimbă. Pentru că ştim ce vrem, pentru că merităm....un viitor luminos, perfect după standardele.
Societatea a creat un şablon al omului împlinit şi trebuie să îl atingi, dacă vrei să nu fii a cincea roată la căruţă. 

În toată această avalanşă de dorinţe, însă, se uită că fiecare este unic; fiecare avem dorinţe şi lucruri din cele mai mărunte, care ne împlinesc. Cineva poate se simte desăvârşit prin călugărie, deci un serviciu, o soţie, o maşină sau o casă sunt detalii complet nesemnificative. Altcineva poate se simte atât de bine singur încât nu vede rostul unei familii...altcineva consideră maşina doar un motiv de cheltuială şi stres, agitaţie pt găsirea unui loc de parcare sau o sursă de noi dări către stat - toate nişte chestii în plus, de care se poate lips. De ce să-şi complice viaţa singuri? De ce să i se spună, să ni se spună ce îmseamnă să fii un om împlinit? Iar asta nu vine nici măcar de la un prieten sau măcar o cunoştinţă...ci de la cineva interesat doar de profitul pe care îl scoate de pe urma ta.

"Toată lumea ştie ce înseamnă să fii un om împlinit"...dar cei căsătoriţi jinduiesc după burlăcie, cei cu maşină de cele mai multe ori îţi dezvoltă vocabularul birjăresc direct proporţional cu numărul orelor de condus, cei cu un job bun aleargă cu nesaţ după un concediu liniştit şi tot aşa. Şi atunci, unde este împlinirea?
Nu ştiu despre alţii, dar pe mine mă irită foarte tare genul acesta de "grămada cere vârf" şi nu îmi place să fiu în rândul lumii. Să fac ce mi se spune, ce se ştie, ce se speră. Mă simt împlinit cu cele mai diverse şi nesemnificative chestii, total prosteşti pentru oricine - dar esenţiale pentru mine. 
Aşa că, fiind la capitolul "retrospectivă" şi bilanţ, m-am gândi să fac şi eu un pustiu de bine societăţii şi să lansez o provocare: lista cu micile bucurii ale fiecăruia. Lucruri simple, din categoria "Bine-i, Doamne, când strănuţi; când mănânci şi când te culci" (sau alte variante posibile :D ) care fac diferenţa dintre bucurie şi tristeţe. C-apoi tot fiind o perioadă în care trebuie musai să ne bucurăm, nu e mai simplu să o facem pentru lucrurile mici pe care le avem şi nu să se inflamăm de gândire pozitivă, imaginîndu-ne ce mişto ar fi dacă ar curge lapte şi miere pe canalizare, banii ar cădea din cer sau printr-o băuceală de pleoapă dumnezeiească am căpăta puteri de djin, totul aflîndu-se la un pocnet de degete distanţă. Plus că, sincer, cel mai mult mă sperie o vorbă populară: "Ştii ce ai numai după ce pierzi". S-au scos şi megahituri pe tema asta: "Ai nevoie de lumină doar când se stinge, ţi-e dor de soare doar când începe să ningă, realizezi că o iubeşti doar după ce o pierzi". Şi-apoi fiind un om cu scaun (uneori chiar şi cu fotoliu) la cap, mi-a venit întrebarea genială: de ce să faci asta? E obligatoriu? Eu spun că nu...   
De aceea, pentru a-mi asuma rolul de tartor până la capăt, o să încep chiar eu cu minunata listă. 
Să înceapă distracţia!!

  • o îmbrăţişare
  • ciocolata cu nuci, cea mai tare ciocolată inventată de mâna omului
  • mirosul lenjeriei de pat proaspăt schimbate
  • sentimentul că mă pot trezi dimineaţa în mod natural, nu cu ajutorul soneriei de la ceas/radio/telefon
  • duşul fierbinte după o zi obositoare sau baia cu cada plină până-n buză
  • prânzul/cina în familie sau cu prietenii
  • baclavaua
  • revederea locurilor dragi, mai ales după o perioadă de timp mai lunguţă
  • joggingul de seară, în special pe timpul verii
  • o carte sau un film bun - după standardele mele, nu după notarea criticilor :D

Şi cred că dacă mă mai gândesc, pot să continui până mâine...dar risc să devin plictisitor şi mă opresc aici.
No, lista ta care este?


luni, 23 decembrie 2013

Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  
Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 
Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.
Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 
Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 
Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 
Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...
Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 
Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D
Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)

miercuri, 11 decembrie 2013

Încă o tichie de mărgăritar

În 90% din timp îmi iubesc viaţa. 
Dar pentru că ea se disociază aproape complet de planul colectiv, în 90% din timpul existenţial mi-e silă de ţara asta. O silă hâdă, buboasă şi călcoitoare, exact ca societatea în care îmi desfăşor traiul cotidian.
Se ştie, am spus-o de multe ori. Am urlat, am dat cu pumnii, m-am zbătut. Apoi, la un momentdat un prieten mi-a spus că nu mă înţelege, el este foarte fericit. Trăieşte viaţa lui, în pătrăţica lui, cu bucuriile şi necazurile lui. Toate trec, rămân doar amintirile plăcute. Era atât de decis să fie fericit încât nici nu se mai uita la televizor - tot ce primea de acolo era doar energie negativă, cam tot ce are societatea mai urât. Nu l-am înţeles atunci...în era informaţiei, cum să alegi să trăieşti ca-n peşteră? Mâine-poimâine comunicăm prin semnale cu fum ca indienii, că telefoanele ne iradiază iar porumbeii călători au şi ei drepturile lor! Poate nu vor să zboare unde-i trimitem noi şi o luăm în mână! Dacă era un mesaj urgent?

Însă nu ştiu cum, am reuşit să devin şi eu autist. Doar eu, cu lumea mea. Pătrăţica mea. Am eliminat tot ce înseamnă nemulţumire şi am încercat să mă bucur cu ceea ce este. Am, este fericire în tribune; nu am, nu-i nici un bai.Şi aşa situaţia nu o pot schimba. Problemele vin şi trec, neimplicarea e cheia fericirii. Nu ştiu, nu mă implic; nu mă implic, nu sufăr...deci sunt fericit. Simplu. 
Fac doar ce-mi place, când am chef. Evoluez sau nu, mi se rupe, eu cu mine sunt bine. Minteni trece viaţa şi mă trezesc că nu am nimic...şi aşa, orice ar fi după moarte, tot nu iau nimic cu mine. Deci la ce bun să-mi doresc? Ca să am....... (completaţi pe linia punctată) şi să fiu mai bine văzut în societate? MI SE RUPE DE SOCIETATE! Tot ceea ce contează în viaţă este să primeşti o mângâiere atunci când ai nevoie. Să ai prieteni în mâinile cărora să-ţi încredinţezi şi viaţa, ştiind că o vor păzi mai bine ca tine. Să ai în jurul tău persoane care te iubesc şi cu Ferrari la poartă, dar şi în chiloţi - şi ăia de împrumut. Atât. Iar toate acestea nu vin din ceea ce ai fizic.
Am aplicat teoria asta şi am fost fericit. De aceea m-am şi oprit din scris...am închis orice contact cu societatea şi m-am concentrat pe mine. Am trăit în lume, dar cumva în afara ei; în afara blogului, în afara nevoilor şi a dorinţelor. Zen total. O stare atât de minunată şi imperturbabilă, încât orice altceva mi se părea un nimic. Greve, scumpiri, neajunsuri, nedreptăţi...e România!! De ce să mă mai agit? Sunt, trec, vin altele...aşa e ţara noastră! Mafie şi javre la tot pasul! Azi îşi pune una toate ţâţele pe gard şi se ăuleşte că a bătut-o iubitu', mâine un şmecher s-apucă să scoată ochii poporului cu pistolul şi îşi cere solemn scuze spre seară, peste o săptămână e grevă la transportatori...mare şmecherie! Aceleaşi lucruri, aceleaşi tâmpenii fără rost, care mă împiedică pe mine să fiu fericit. Eu cu mine şi atât!

Azi mă uitam pe la ştiri...pe cuvânt de nu-mi pare rău! Cum deschid televizorul, numa' ce aflu că ţiganii vor şi ei tăbliţe bilingve, ca cele maghiare! Ete frate, li s-a sculat şi la ăstia! Bă, voi sunteţi cretini? Ştiţi în puii mei să citiţi măcar? Şi-apoi vin invitaţii speciali comentaci: un psiholog şi o doamnă parlamentar, care o tot freca cu lege: "Pei dom'le...unde-i lege, nu-i tocmeală! Au dreptul şi gata!" 
Să mori tu că aşa e? Sunt milioane de familii pe toate străzile care nu au ce pune la copii pe masă şi pe tine te freacă grija că n-au ţiganii tăbliţe bilingve să citească numele oraşelor?? Sistemul sanitar e la pământ din lipsă de fonduri, educaţia e un căcat din lipsă de fonduri, în principiu totul este o mizerie din lipsă de fonduri... şi tu vii să-mi spui că vrei să trânteşti mii-milioane de euro pe nişte etichete de tablă?  Şi de ce? Care-i motivul mai exact? În afară că mai împământăm nişte bulamaci - eventual se mai crează nişte locuri de muncă - ce ne iese per total la afacerea asta? Se transformă România într-un Rai peste noapte?? Că dacă-i aşa, zi-mi şi mie, nu mă mai ţine în suspans! Vreau să ştiu şi eu când ne păleşte succesul...să mă pregătesc, nu de alta! Mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam...vorba poeziei. 
Sau uite, fac muncă în folosul comunităţii şi plec cu acuareaua-n spinare să vopsesc trilingv plăcuţele de identificare ale străzilor! Voluntariat, nu am nevoie de bani! Învăţ să-mi deschid chackrele şi mă hrănesc cu lumină, în papucii mă-sii, dacă-i aşa o binefacere pentru ţară chestia asta.
Numa zi ceva, nu-mi îndesa pe gât litera legii ca un roboţel idot, care nu-şi poate depăşi limita de programare. 

Şi mai e ceva: urăsc să fiu patriot, dar mă apucă furia când sunt luat de prost. Scuipat în ochi aşa cu ţintă laser, să nu cumva să bată vântul şi să se ducă flegma pe lângă!
Deci...dacă România ar fi o casă...şi primeşti pe unu' în chirie care după o vreme începe să ridice pretenţii de stăpân, ce ai face? Te trezeşti dimineaţa, na, că nu mai ai dulap! Periuţa de dinţi nu mai stă la oglindă, ci sub chiuvetă...la masă nu mai ai loc, că vine ăla cu pretenţii. "Eu aicea stau de când eram mic şi sunt cetăţean european, am drepturi!" Foarte bine...ai; fă-le şomoiog şi bagăţile-n trei litere, că e casa mea şi fac ce vreau!
Aşa-i şi cu ţara asta: se numeşte ROMÂNIA. Eşti cetăţean român, limba oficială este româna. Te-ai născut în China şi vii aici, accepţi asta sau marş la tine acasă. Ce-i prostia asta cu multilingvismul? Nicăieri pe glob nu am mai auzit aşa ceva...
În SUA sunt toate naţiile universului. Până şi omuleţii gri au aterizat, băga-mi-aş picioarele! Dar nu a venit nimeni cu cârnaţi de tăbliţe naţionaliste, că aşa e la ei acasă! Frate, ai venit aici, vorbesti engleză. Nu vrei, treaba ta...te descurci. 

...Sau mergi la televizor, faci oleacă de gălăgie şi iaca minune! Încă un subiect de discuţii fără rost...timp în care nimic nu se schimbă ci doar se transformă. Se mai împute, mai vine o muscă...d-astea. Că doar ceva bun de unde?