Se afișează postările cu eticheta prieteni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prieteni. Afișați toate postările

marți, 8 martie 2016

34 de zâmbete pentru un mărţişor cu suflet

Motto-ul "Asociaţie Române Trup cu Suflet" este "Dăruind, vei dobândi".
...şi cu toate acestea, una dintre vorbele de duh pe care încerc să o învăţ şi după care să îmi conduc viaţa este "Fă bine, fără să aştepţi nici o răsplată". Pentru că, în primul rând, cred cu tărie că ideea de "a face bine" trebuie să pornească din altruism, din dorinţa de a-ţi depăşi propria fiinţă - şi nu, pentru răsplata ce va veni.
"A face un bine" este ca mersul pe jos...o datorie faţă de tine, pentru a te păstra sănătos. Că doar nu te aştepţi să te aplaude cineva sau să primeşti un premiu special de la juriu, pentru că te-ai dus la pâine cu propriile picioare!

Asta nu înseamnă că dictonul asociaţiei este greşit...ci, greşit interpretat - dacă reduci totul la nivel de troc. Viaţa mi-a arătat că, într-adevăr, dăruind, vei dobândi. Poate nu pe moment, poate nu de la acele persoane către care te îndrepţi; uneori, poate chiar nu vei dobândi nimic material. Doar o lacrimă de bucurie şi un   "mulţumesc"; o împlinire sufletească ce nu durează mult, dar are efectul une stele pe cer. Un punct de lumină într-o masă de întuneric.



Am trăit asta pe viu, săptămâna trecută, de 1 martie - atunci când ARTS şi-a dorit să dăruiască  o mică bucurie femeilor, cu ocazia primei zile de primăvară. Şi aşa s-a născut ideea "mărţişorului cu suflet".
Eu eram într-al nouălea cer şi m-am oferit primul pentru job...



Cred că cel mai mult în viaţa asta îmi place să fac cadouri. Uneori mă amuz gândindu-mă că dacă într-o dimineaţă m-aş trezi Bill Gates, a doua dimineaţă aş fi ca înainte...pentru că dau. Nu prea investesc, cu scopul precis de a câştiga ceva...pur şi simplu împart celor care au nevoie. N-am nici o problemă cu o persoană anume - dau oricui, atât cât am. Deci, normal că eram pe metereze la ceea ce se propusese.

Zis şi făcut: primit fondul necesar, cutreierat piaţa după mărţişoare, cumpărat şi... Acum venea partea cea mai grea: niciodată nu mai făcusem asta. Nu aveam nici o îmbrăcăminte "oficială" pe mine, care să mă reprezinte, nu tu banere, nu tu ecuson, sau orice altceva vizibil...doar o punguţă cu mărţişoare şi dorinţa de a le dărui. 
Acuma...să stau înţepenit într-un singur loc şi să le împart anapoda, ca pe flyere - nu-mi stă în caracter. Râiez să stau nefăcând nimic; îmi place mişcarea, aerul. Deci am început să cutreier parcul central din oraş, oferind ici-colo micile urări. Şi după vreo oră şi o pauză de hodină, am gătat.

Privind în urmă, a fost o experienţă frumoasă. Şi neaşteptată...plină de emoţii şi de învăţăminte.
Când am abordat prima doamnă, m-am bâlbâit puţin. După a doua, deja mi-am întrat în ritm. Am ales la întâmplare, după cum îmi tuna, indiferent de vârstă. Adolescente ieşite de la şcoală, domnişoare care se plimbau prin parc, bunici cu nepoţii de mână...nu a contat. Am primit trei refuzuri categorice: două de la nişte tinere care nu numai că nu mi-au răspuns la salut, dar nici măcar nu s-au oprit şi m-au respins din mers: "Nu îmi trebuie, nu am nevoie de aşa ceva!". Şi, încă o doamnă, care se vedea în atitudinea ei că este măcinată de alte griji..."Nu, mulţumesc".
M-a impresionat foarte mult o altă doamnă ce părea că tocmai ieşise de la lucru şi mi-a spus uimită: "Vaaaaiiii....nu mă aşteptam la asta! Mulţumesc din suflet, chiar este primul mărţişor pe care îl primesc pe ziua de astăzi! Mi-aţi făcut o mare bucurie, nu voi uita asta niciodată! Sănătate, să aveţi o primăvară frumoasă!...". Încă ne mai ura când am dat să plec...
Şi apoi, altă întâmplare amuzantă: abordez doamna, ca de obicei. Ofer mărţişorul...şi femeia se uita la mine, neştiind ce să facă. Zâmbea...întindea mâna...o retrăgea...Toată scena nu a durat mai mult de două secunde, dar parcă se dilatase timpul şi trecuseră, deja, ore întregi. Până la urmă, i-am zis: "Doamnă, nu vă cer nimic în schimb. Dacă doriţi, primiţi-l, vă rog".  Şi-mi zice: "Aaaaa...nu vreţi nimic?? Vai, ce frumos, mulţumesc! Mă aşteptam să îmi cereţi ceva...bani. sau să vă cumpăr un produs. În ziua de astăzi, nimeni nu-ţi dă nimic pe gratis...Mulţumesc din nou, m-aţi surprins plăcut!"
În rest, a mers ca uns. Şi am constatat unele lucruri:
- oricine se bucură când primeşte ceva, chiar şi de la necunoscuţi şi mai ales, din senin.
- este foarte greu să abordezi femeile tinere pe stradă, pentru că ori vorbesc la telefon, ori ascultă muzică la căşti şi sunt complet rupte de mediul înconjurător. Dacă nu ştiu să citească pe buze, vorbeşti cu pereţii.
 - cel mai mult s-au încântat adolescentele şi femeile trecute de prima tinereţe, chiar bunicile. Cred că pentru ele, viaţa încă mai are o simbolistică ascunsă; încă mai contează tradiţiile.
- peste tot domenşte neîncrederea...şi s-a împământenit ideea că orice gest porneşte dintr-un substrat egoist. La nivel general, intenţiile bune au motivaţii ascunse, pentru propriul profit. Iar suspiciunea asta în valorile umane fundamentale nu are cum să facă bine nimănui.

Una peste alta, a fost ceva extraordinar.
Habar nu am dacă mă voi mai întâlni vreodată cu aceste persoane, sau dacă le voi recunoaşte în mulţime, cu altă ocazie. Cel mai probabil, nu. Dar nu mă deranjează...dincolo de toate, am înţeles cât de frumoasă este viaţa atunci când dăruieşti şi primeşti un zâmbet.
..pentru că până la urmă, noi suntem creaţi să fim buni şi să răspândim bucurie.

Prin urmare, ţinând cont că este şi 8 Martie, vreau să închei citându-l pe Octavian Paler: "Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi".
Femeia este o minune, În felul ei propriu, unic...nu ideală conform unui şablon prestabilit. 



Omul este o minune.


luni, 23 decembrie 2013

Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  
Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 
Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.
Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 
Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 
Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 
Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...
Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 
Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D
Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)