Ardealul ne cheamă!

 - Tulai Doamne, Domnicule, Doamne...SĂRIŢI LUMEEEE!!!! SĂRIŢI, FRAŢILOR, CĂ CIUMA ROŞIE NE VINDE ARDEALUL! Ungurii, PDS-ul! HUO!!

La arme şi săriţi pe ei şi pe mama lor de netrebnici! Haideţi să apărăm glia noastră strămoşească, pentru care s-au jertfit toţi strămoşii nostri! BĂĂĂĂ!!!! SĂRIŢII!!! Cetăţeni!!! Ne cheamă Ardealul!!

 - Da...dar pe mine nu mă cheamă Ardealul, mă cheamă Popescu. Pe verificate, că am buletinul la mine..

 - NU CONTEAZĂ! Care cu furci, care cu topoare, săriţi, fraţilor!!  Haideţi să haidem, că nu se mai poate aşa! Cine nu sare, nu vrea schimbare!

[Ardealul ne cheamă]

Apoi se respinge în Senat proiectul de lege despre autonommia Ţinutului Secuiesc.

Ăăăă...Cum, nu mai sărim? Nu ne mai vinde nimeni nimic? Pfiu! Am simţit glonţul cum ne-a trecut pe la ureche! Slavă domnului preşedinte, că a deSconspirat ticăloşia şi încă o dată, a făcut dreptate. După o lună, ce-i drept...că deputăţimea a votat pe 25 martie; dar hei! Se putea şi mai rău! Dacă nu aflam nimic şi ne trezeam că ne-a dispărut pământul străbunilor? Nu era era vai şi amar de capul nostru! 

Iiii-OOO-Hanis! Iii-OOO-Hanis! Mai rar asemenea om...nu-i cântăm osanale? "Klaus, Klaus, domn cel mare, seamăn pe lume nu are! Din Cotroceni când el sare, pune pieptul la hotare! Tam Tara Ram"!

Gata, ne-am liniştit? Am bifat lupta anti-ciumă, aşa că zic să ne calmăm oleacă şi să o luăm cu începutul..

Cred că toată lumea a aflat de boroboaţa de ieri. Bine, nici nu aveam cum să ne ascundem de istericalele preşedintelui, că le-au dat toată ziua, pe toate programele. Şi pe Discovery dacă te uitai, întrerupeau ăia documentarul cu lei şi balene, ca să vadă oamenii ditamai breaking newsul: nu se ştie cum, (noaptea ca hoţii. cel mai probabil) P-S-D-ul din Camera Deputaţilor a trecut legea care conferă autonomie Ţinutului Secuiesc. Ca o consecinţă logică, PSD-ul trebuie să dis-pară...şi poate acum înţelegem de ce în vremea când planeta se bătea cu pandemia, la noi aleşii se băteau ca să se aleagă anticipat. C-apoi, de! Fiecare cu ce-l doare!

No, nu-ţi vine să gâlgâi de furie?! Ciuma, după ce că-i ciumă, mai face şi înţelegeri secrete cu ungurii! Ăştia merită spânzuraţi - cum zicea cineva de pe Facebook, care deja se şi vedea următorul Avram Iancu din fruntea gloatei răsculătoare împotriva ciocoilor vechi şi noi.

Dar după ce epuizăm resursele emoţionale, zic să gândim şi oleacă raţional, chiar dacă nu avem noţiuni care ţin de mecanismul politic. Totuşi, unele chestiuni se pot afla printr-o singură căutare pe internet...aşa că înainte să plesnim de obidă din cauza a ceea ce am auzit, personal, îmi pun câteva întrebări:

1. Dacă problema este atât de gravă pe cât s-a prezentat, de ce preşedintele vine tocmai acum şi ne comunică asta, plin de indignare războinică? Votul acela a fost pe 25 martie, acum o lună şi aproape o săptămână...deci, de ce chestiunea a devenit relevantă tocmai ieri? Când arde ceva, eu ştiu că suni imediat la pompieri, nu după ce bagi un pui de somn, bei o cafea, faci o tură scurtă de Facebook şi-apoi, în timp ce-ţi aprinzi o ţigară, te păleşte mintea cea de pe urmă: "Tiii, să-mi trag palme! Am uitat că luat foc şura! 112, 112, HELP"!!! 

2. PSD-ul se disculpă...nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Normal. Se aştepta cineva la altceva? Is not me, boss! Je suis innocent!
Dincolo de asta, însă, nu ar fi interesant de văzut o situaţie a voturilor pe această problematică? Nu mă interesează ce şi cum a votat, că oricum e secret. Dar o situaţie generală se poate prezenta, că doar nu a fost atât de tacit totul, că s-a şters din analele istoriei! Nu de alta, dar nu toată Camera Deputaţilor este de la PSD. Conform site-ului oficial www.cdep.ro, sunt 132 membri PSD, 82 membri PNL, 27 membri USR şi 88 deputaţi de la alte partide. Dacă lupta anti ciumă ar fi fost atât de acerbă pe cum se spune şi toată lumea se pune stavilă împotriva corupţilor odioşi, legea nici nu putea trece, că era un scor de 197 la 132 împotriva autonomiei. Bine, de fapt ar fi fost 176 la 153, că cei 21 de deputaţi UDMR nu erau tâmpiţi să ceară autonomie şi să voteze împotriva ei. Dar tot era majoritate! Sau, poate nu era, că au lucrat de acasă doar nemernicii de la PSD.  

În plus, aşa este: preşedintele Camerei Deputaţilor este de la PSD - deci om rău. Câh, caca, pute. Dar vicepreşedinţii sunt şi de la USR şi PNL...ei, în bunătatea lor, ce au păzit? Aaaa...spârla s-a petrecut tacit şi nu au ştiut. Păi atunci e şi mai grav, să fii la conducerea a orice şi să nu ştii ce se întâmplă pe acolo. Iar dacă au ştiut ce primejdie foarte primejdioasă ni se pregăteşte, de nu au anunţat imediat? De ce a durat o lună şi niţel până i-a cuprins avântul patriotic şi au dat sfoară în ţară?

3. Aşa, de curiozitate...nu ar fi frumos să aflăm şi noi cam ce fel de legi au trecut de Camera Deputaţilor de-a lungul istoriei şi au fost respinse de Senat? Pentru statistică. Întreb pentru că astfel de amănunte nu se spun public; bine, se pot afla, dar nu se vorbeşte prea mult despre ele şi cred că ar fi cel puţin interesante...Nu de alta, dar cândva se propusese să dăm drept de vot delfinilor, că au IQ mai mare decât majoritatea oamenilor şi nu e şi asta tot o idioţenie? S-a dat careva de ceasul morţii? Că nu mai ţin minte...

4. Mi se pare total contraproductiv şi prostie pură să te agiţi să închei înţelegeri prin dos cu unii şi alţii, ca să le dai nu ştiu ce avantaje, apoi, când mai e un singur pas până la atingerea mârşavului scop, să votezi împotriva acelei înţelegeri - că legea de autonomie a picat la Senat, unde, apropo, tot PSD-ul are majoritate.

Serios, chiar nu înţeleg de ce ar face cineva aşa ceva.

...dar poate nici nu trebuie să înţeleg. Şi oricât s-ar bate unu' şi altu' cu pumnul în piept, nu cred că înţelege cineva - în afara celor prinşi, deja, în sistem.

Cert este că în organismele care ne conduc ţara se petrec lucruri ciudate şi nu întotdeauna curate. Cine e de vină? Cel mai probabil toţi... c-asa e-n tenis! Dar nu contează ce faci, ci cât de tare urli şi arăţi cu degetul la ceea ce face oponentul tău ideologic. E ca la spectacol...dacă stai pe scenă şi nu ţipi din toţi bojocii, ca să se audă până în ultimul rând ce spui, pierzi atenţia spectatorilor şi ţi se duce de râpă reprezentaţia.

Iar noi, în funcţie de cât ne lasă conştiinţa şi de modul în care primim şi înţelegem o anumită informaţie, ne aplaudăm actorii preferaţi. Apoi, ciomăgeala poate începe - pentru că o fi democraţie şi fiecare are dreptul la o opinie, dar dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea...deci mori! 

Pe locuri, fiţi gata, START!!!

După toate astea, ştiţi ce mi-e ciudă? Din cauza stării de urgenţă, nu s-a mai activat fibra luptătoare în cetăţeanul de rând şi nu a mai ieşit nimeni la proteste. Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie mi-e dor de urătorii din Piaţa Victoriei....mai ales că sunt şi mascaţi, deci au cu protecţie anti-virală prin natura uniformei. Dar nu trece şi perioada de stat acasă? Sper ca după 15 mai, să tureze rezistenţii toate motoarele şi să iasă la apărat chiar şi idei anterioare, dacă nu se mai dezgroapă nici o mârşăvie nouă - că doar lupta pentru dreptare şi adevăr e atemporală! 

Să vezi atunci distracţie! Abia aştept, că n-am mai râs de mult!  

Până una-alta, totuşi, nu vreţi să ne mai bucurăm olecuţică? O ulcică de vin, o glumă, un cântec de dor şi jale...c-aşa-i petrecerea la români. Ţuraiiii ŢA!

[Leigh Nash and T. James - A Place For Us]

Despre Dumnezeu şi Om

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă anunţ, cu mare bucurie, că mă simt cu o secundă mai deştept faţă de ziua de ieri. Dacă voi continua în stilul acesta, pas cu pas, am şansa să ajung un mare geniu - mai ales că primul pas a fost deja făcut. Pentru că, atenţie...azi şi numai azi am aflat ce e un hurdy gurdy!

Cât de tare-i asta? Nici măcar nu ştiam că există aşa ceva pe planetă...dar acum, de la înălţimea intelectuală pe care tocmai am dobândit-o, vă pot confirma că DA, HURDY GURDY EXISTĂ! 

Aaaaaa...da's prost şi am uitat să salut: Hristos a înviat şi la mulţi ani!

...chiar: a înviat Hristos? Sau e doar o făcătură de P.R., ca să nu ieşim din îngustimea îndoctrinării religioase? Hmmmmm...aceasta-i întrebarea - vorba lui Shakespeare. 

Ia să cercetăm situaţia niţeluş...nu de alta, da-s sătul până-n gât de ştirile despre carcalacul ucigaş, aşa că încerc să mă concentrez şi pe alte aspecte de viaţă... că doar nu gândesc unidirecţional, la fel cum priveşte un cal cu apărători la ochi. Plus că abia a trecut Paştele, când trebuia să fim mai buni şi mai curaţi şi mai sfioşi şi mai ca de obicei, iar  pandemia este călare pe noi - deci, practic, Dumnezeu e în tendinţe zilele astea, din orice punct de vedere ai privi situaţia.

Apropo de asta: am văzut că a apărut şi o carte cu subiect monden: "Unde este Dumnezeu în timpul coronavirusului" - prin care John C. Lennox (adică autorul best-sellerului sus-numit) ne invită la o discuţie amicală cu dânsul, în timp ce se întreabă unde este Dumnezeu în timpul coronavirusului. Logic.

Eu, sincer, nu am citit capodopera - că nu sunt chiar mână largă, să dau banii pe toate prostiile...dar, dacă aş mai mai cinic, cred că pot să intuiesc un răspuns: e posibil ca în timpul pandemiei, Dumnezeu să fie pe oriunde erau şi oamenii când era slujbă la biserică, pe timp de ne-pandemie.

Noroc că nu sunt cinic, că nu e frumos - şi-l las pe mister autor să se ocupe cu asemenea chestiuni de fineţe, în timp ce eu iau lumina inteligenţei de la alţi oameni de prestigiu...cum ar fi, de exemplu, domnul CTP, care scrie un articol edificator despre Dumnezeu. Îl puteţi citi aici, că-i prea lung să îl redau în întregine. Totuşi, în puţina mea pregătire de gânditor cu ştate vechi, am întrebări de om normal...aşa că voi comenta şi voi întreba ici şi colo câte ceva, ca să fiu sigur că  înţeleg bine. 

Aşadar, să-i dăm drumul!

Expunerea începe foarte frumos şi logic, analizând imensitatea Universului în raport cu imensitatea micimii fiinţei umane...o analogie care mi-a adus aminte de un filmuleţ foarte grăitor în acest sens: 

[Cosmic Eye]

Noi, ca oameni, trăim aici, pe planeţica noastră uriaşă. În trecut, pierdeam săptămâni întregi ca să ne deplasăm între oraşe şi cea mai mare parte a vieţii, dacă nu întreaga noastră viaţă, ne-o duceam în jurul locului de baştină...cu bucurii, cu necazuri, cu petreceri, tristeţi, revolte şi alte sărbători. 

Astăzi, însă, suntem mai norocoşi şi datorită avansului tehnologic, ne putem deplasa oriunde pe glob, în câteva zeci de ore. Însă, adesea, întrega noastră lume se rezumă la un zâmbet. 

...un zâmbet, care, la scară subiectivă, poate cuprintre Universul. Dar din punct de vedere obiectiv, nu contează pentru nimeni de pe planetă. Iar planeta, ca obiect fizic, nu contează la nivel de galaxie, care conţine până la 400 de miliarde de stele. Deja am depăşit limitele oricărei imaginaţii umane şi nu mai are nici un rost să ne raportăm planeta la universul observabil, care cuprinde miliarde de miliarde de galaxii. Până la urmă, ce importanţă dăm noi unei singure bacterii care trăieşte alături de noi?

Totuşi, în aglomerarea asta de stele, unde distanţele dintre punctele de materie întrec capacitatea de înţelegere a oricui, din punct de vedere al raportului de masă, Universul nu este plin până la refuz...ci complet gol. La fel cum suntem şi noi...pentru că 99,999999% din corpul nostru este spaţiu gol, aşa cum este şi lumea din jurul nostru. De ce? Simplu: unitatea de bază a oricărei materii este atomul,  care este format, la rândul său, din nucleu şi electroni. Conform specialiştilor, nucleul este de o sută de mii de ori mai mic decât atomul...adică, dacă nucleul ar fi de dimensiunea unei alune, atomul ar fi cât un stadion. Prin urmare, dacă am şterge spaţiul liber din atomii noştri, se pare că omul ar încăpea într-o particulă de praf, iar întreaga omenire nu ar măsura mai mult decât un cub de zahăr.

Suntem oglinda universului: atomul reprezintă mica noastră planetă, Omul reprezintă Universul cunoscut.  Dar în atâta gol, unde este Dumnezeu? Domnul CTP ne spune că Dumnezeu există, şi că este suma celor două viduri, din interiorul şi din exteriorul nostru. Că nu este nici fiinţă şi nici nefiinţă şi că noi nu existăm pentru El. 

De aceea, întreb: dacă Dumnezeu există, dar în principiu îl doare în trei litere de noi, religiile sunt greşite. Bravo timpurilor moderne, care au identificat minciuna! Însă au apărut alte mişcări neo-spirituale, la care lumea achesează instantaneu şi care ne învaţă că Omul e buricul Universului şi Universul ăsta (că nu se mai poate numi Dumnezeu, pentru a se delimita de religia tradiţională) îţi îndeplineşte orice dorinţă îţi taie prin cap - asta dacă ai îndrăzneala să o ceri. 

Deci, până la urmă, cum e? Universul ne dă ce dorim, sau ne arată cotu' şi scoate limba la noi? Multele alea milioane de oameni noi, care dau grămezi de bani unui guru care să le arate cum să se conecteze la Sursa de Lumină şi Destin pentru a obţine diverse tipuri de succes...greşesc? Planul ascuns al Destinului este să ne muncească pe la spate?

Pfuai...ce urât! Inadmisibil! Să faci aşa ceva, şi-n Săptămâna Luminată! Aproape că îmi vine să mă simt jignit... noroc că sunt mai nesinţit de fel şi am obrazul îngroşat de focul bătăliilor trecute, prezente şi viitoare - aşadar, nu mă agit.

Mai ales, că pentru mine, sunt simple lucrurile: în atâta hău, există viaţă. Există ordine, şi fiecare electron din atom se mişcă în jurul nucleului pe traiectorii haotice şi totuşi ordonate. Ficatul nu pleacă de teleleu prin corp, la fel cum nici planetele nu pornesc de capul lor, la plimbare prin univers. E vid, am înţeles. Dar e un vid perfect organizat. Care sunt şansele ca aşa ceva să apară spontan, pur si simplu?
Dincolo de asta, în natură se tot repetă raţia de aur, sau şirul lui Fibonacci (un şir în care fiecare cifră/număr este suma precedentelor două; iar raţia de aur - phi=1,618033 -  se obţine împărţind un număr din şirul lui Fibonacci la cel dinaintea sa): la petalele florilor (crinul, piciorul cocoşului, cicoarea sau margareta), la capetele cu seminţe (floarea soarelui), la conurile de brad, ramurile copacilor, proporţia feţelor umane, etc.

Deci, da, natura creşte frumos, după o constantă de aur - semnătura lui Dumnezeu.

Este evident că există un Creator şi El se îngrijeşte de noi. Nu cred nici o secundă că pe Dumnezeu îl doare la bască de vieţile noastre...pentru că nu are sens o asemenea afirmaţie. Eu, în limitarea mea, leg două crăci cu o sârmă şi mă doare inima dacă trebuie să le arunc la foc. Fac o fotografie şi îmi pare rău când o şterg. Pictez o piatră şi nu aş vrea să o mai dau la gunoi.
Um mecanic construieşte o maşină şi nu o lasă, apoi, să ruginească în câmp. O ţine în garaj şi îi mai schimbă un ulei, un cauciuc, îi mai dă o vopsea, mai pune o bujie nouă, o mai scoate la plimbare...pe scurt, se îngrijeşte de ea - deşi mecanicul nu e o maşină. Nu e nici volan, nici arbore cotit şi nici măcar parbriz. Mecanicul este dincolo de orice înţelegere a maşinii, însă tot are grijă de ea...deoarece creaţia porneşte din intenţie, iar intenţia se naşte din dragoste.

Iar dacă eu...noi ne legăm afectiv de nimicurile pe care le creăm, cum pot crede, vreodată, că Dumnezeu creează  tot ditamai minunăţia,  apoi ne dă cu flit? Ne lasă să ruginim într-un spaţiu gol? 

Care-i rostul? De ce ar face aşa ceva? Numai Sisif urca stânca pe deal, ca să aibă de unde să o dea la vale... iar aia era o caznă a infernului. Nu o făcea de capul lui, că aşa i-a venit pe chelie.

Referitor la înviere...deja intrăm adânc în tărâmul credinţei şi ţine de alegerea fiecăruia. Eu cred că Hristos chiar a înviat. Matematic, poate nu se adună toate detaliile pe care le cunoaştem despre acest eveniment, dar eu cred că sunt irelevante.
Conform tradiţiei, pe Via Dolorosa există vreo 14 locuri marcate, pe unde Hristos a căzut, s-a sprijinit, s-a aplecat, etc. Poate Via Dolorosa s-a stabilit ad-hoc (mai ales că s-a fixat prin secolul al XVIII-lea, dintre alte câteva posibile trasee), sau poate Hristos nu a căzut fix pe marcajele pe care le ştim astăzi, ci juma' de metru mai la stânga. Aşa, şi ce? Poate tradiţia este o metaforă a jertfei, iar toate sărbătorile creştine sunt alese aşa fel încât să dea la calcul şi nu fixează, clar, momentul respectiv în timp şi spaţiu. Aşa, şi? Pe mine mă interesează emoţia evenimentului, nu datele de GPS care îl descriu.

Cât despre şoapta lui Iisus dinaintea morţii, "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit"?, şi mie mi-a dat multe bătăi de cap. Până când un preot mi-a oferit o explicaţie: Iisus are natură duală, este Dumnezeu şi om. Dumnezeu nu poate muri, aşa că latura divină a trebuit să ia oleacă de distanţă, pentru ca (omul) Iisus să poată muri. Iar omul, când se simte părăsit, întrebă "De ce", chiar dacă ştie că asta se va întâmpla - la fel cum ştia şi Iisus. Asta e natura umană, ce să-i faci? Când îţi mor părinţii, nu suferi? E cineva idiot să creadă că nu va muri? Nu! Ne aşteptăm la asta...şi totuşi suferim când se întâmplă. 

E! Pentru mine, explicaţia aceasta este de ajuns. O înţeleg şi o accept.

Deci mergem mai departe...şi ascultăm preaminunatul hunghi bunghi. Ăăăăă...hurdy burdy - care este un instrument muzical cu manivelă, coarde şi taste, specific Europei Medievale.

Maestre, muzica!

[Patty Gurdy - Over the Hills and Far Away] 

Călător pe cărări de munte

"Toate ţoalele... Şi toate boarfele

24 de karate au inelelelele...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Gucci-Balenciaga...

Gucci-Gucci-Gucci-Gucci Koton şi cu Prada...

Dau moda, dau moda, se vede...dau moda..."

Ştiţi hitul? Hai măi, că e primul în tendinţe pe Youtube...cică a spart toate topurile! N-a mai văzut niciodată lumea asemenea cântare, e o nebunie! Fani, fani, făniţe, fetiţe şi toate cele sunt în extaz când se porneşte acest miric vibe. Jadore, je t'aime, je t'adore!

Disperare, ce vă spusei? Acuma, sincer, eu aş fi ascultat o muzică mai clasică, să mă cultiv oleacă, dacă tot sunt zilele astea p-acasă. Mergea un Mozart de numa' numa'...dar dacă ăsta nu a pus şi versuri la muzica lui, ce vină am eu? Îl durea mâna dacă scria şi ceva despre duşmani şi lovele, când compunea  "Eine Kleine Serenadăn"?  Intră vioara, tace contrabasul, pac! Glăsuieşte tenorul, cu voce de mascul alfa: "Să moară duşmanii mei, că am faimă la femei"... ca să facă şlagăr - nu muzică de nişă! Da', mă rog...nu l-a dus capul, a pierdut trenul! Acu' sunt alţii la rând...

Mda.

Şi cum vă spuneam, stăm acasă; sau plecăm cu declaraţii - ca să respectăm şi legea. Desigur, declaraţia aia nu e cu protecţie antivirală, dar dacă nu o avem la noi, ne luăm o amendă de ne ustură şi-n spatele căşii - ceea ce nu-i lucru uşor, că spatele casei mele e destul de mare.

Aşa că, de ceva vreme, stau potol pe domeniul meu şi trăiesc din izbânzile trecutului. Spre exemplu...v-am povestit când mi s-a urât cu binele şi am ieşit ca şarpele în mijlocul drumului, ca să mă calce maşina?

Nu? Nimic, nimic? Ooo...dar fac periodic din astea!

Totu-i bine şi frumos: floricele, cântecele, gogonele...zum-zum-zum, albinuţa mea şi-o dată-mi vin cârlionţii pe creier şi-mi pun câte-o întrebare filosofică: "De ce curge apa la vale şi nu la deal?", "Cine-a pus cârciuma-n drum?", "Cine a îndoit banana?"...mă-nţelegeţi, c-apoi cine n-ar vrea să afle asemenea răspunsuri de importanţă capitală pentru evoluţia vieţii în univers?

Fix aşa, acum vreo lună jumătate, deja, cum eram eu fericit, liniştit şi plin de miresme odihnitoare, numa' ce mă trece un gând cu un ditamai semnul de întrebare: "ce fac oamenii când pleacă la munte"? De ce se calcă în picioare spre staţiunile montane, la fiecare sfârşit de săptămână? Ştiu că îmbătrânesc în trafic, ştiu că va fi aglomeraţie iar idilica relaxare va fi un fiasco, ştiu că practic îşi bat joc de vieţile lor şi vor sta zile întregi la închiriat de schiuri...dar nu se lasă şi tot se duc! În fiecare weekend, vine exodul!

Bun...dar de ce? Se dă ceva gratis pe acolo?

Nimeni nu a putut să îmi răspundă la întrebare...aşa că m-am hotărât să mă duc şi să verific cu ochii mei. Zis şi făcut: mi-am făcut frumuşel bagajele, m-am înarmat cu răbdare şi, într-o sâmbătă, am purces la drum. M-am hotărât să merg până la Buşteni, că nu am omorât pe nimeni în viaţa asta, ca să să mă torturez stând în tren până la Braşov. Buşteni era mai aproape...părea mai decent pentru satisfacerea unei curiozităţi.

Drumul cu trenul a fost ok, să ştiţi. O oră. Când am coborât la gară, însă, în zorii dimineţii, m-am trezit singur cuc p-acolo...nici ţipenie de om, pe nicăieri. Aşa că încep dilemele: "Acum , ce fac"? Din experienţele anterioare, ştiam că oraşul nu e foarte ofertant: restaurante, telecabină, pârtie, castelul Cantacuzino şi cam atât. Am început să îmi fac planul de bătaie: telecabina nu mergea - că dădusem telefon mai înainte; restaurant...lasă, bei, că-mi iau nişte covrigi mai târziu...nu-i nevoie! Hai că mă duc la castel şi apoi, poate ajung la pârtie.

Desigur că la castel mai fusesem, dar nu a contat. Sincer, mă dusesem pentru domniţa ghid de anul trecut -  doar că n-a fost pe tură...aşa că m-am mulţumit cu peisajele mişto  şi câteva fotografii artistice.

Pârtia, însă, a fost cireaşa de pe tort. Sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă.

Am ajuns cu gps-ul, că bineînţeles că nu ştiu unde este, iar indicatoare sunt o grămadă şi-ncă un vârf. Dar, am ajuns. Am dat o tură de parapet, să scanez zona - nimic neobişnuit. Copiii se dădeau cu sania, domnişoarele se crispau în figuri relaxate pentru selfie-ul perfect, iar bărbaţii admirau plictisiţi peisajul, cu o bere în mână şi telefonul în cealaltă. În rest...aglomeraţie şi multe tarabe, de unde se închiriau sănii. Era o atmosferă mai de bâlci cu specific românesc; fain, ce să zic?

Dacă tot am ajuns aici, am zis să mă dau şi eu o tură cu sania. Practic, am jumătate de munte la poartă, da' pe pârtie special amenajată nu m-am dat niciodată până acum şi am zis să încerc şi experienţa asta. Zis şi făcut: m-am dus la un tărăbuţă şi am întrebat cât e de închiriat o săniucă...20 lei pe zi, cică. Eu voiam vreo juma' de oră, dar am înţeles că nu se fac reduceri. Asta e! Acuma nu mi-oi pune pofta-n cui pentru numai 20 de lei.... Aşa că plătesc şi dau să plec. Ţig..ăăă...băiatul strigă după mine: "Boss, dar buletinul nu îl dai"? "Şi la ce-ţi trebuie buletinul meu"? "Păi aşa se face"... "Fugi d-aci, că nu-ţi dau nimic! Ia-ţi sania şi mă dau pe un nailon, că nu mor"!.

Auzind gălăgie, din spate apare o fătucă; mă întreabă ce s-a întâmplat, îi povestesc şi când aude că vreau sania pentru mai puţin de-o oră, mă lasă să plec. Bucuros nevoie mare, dau buzna pe pârtie...

Şi imediat aud în spate: "Băiatu', băiatu', nu ai plătit"! "Ba am plătit" - strig eu, din fugă. Atunci îmi cere chitanţa; mă opresc şi zic că la sanie nu mi-a dat nimic. Aaaaaa...păi nu d-acolo, că acolo se plăteşte doar sania! Trebuie să mă duc în altă parte şi să iau permis de intrare pentru "Fun park"...  Pârtie, adică.

Mă rog...mă întorc. Mă bulucesc c-un grup de turişti şi ne întrebăm unii pe alţii de unde luăm permisul de verde la distracţie. Nu ştia nimeni, nu scria nimic pe nicăieri. Probabil administratorii iubesc mediul şi fac economie de hârtie, ca să nu se mai taie copacii aiurea. Aşa că nu mai pun toate informaţiile ne-necesare, mai ales că e simplu: "no money, I'm sorry; dai money, love story".

Buunnn...Uite aşa ne apucăm şi întrebăm în stânga şi-n dreapta; zic "noi" nu pentru că m-am ţicnit şi folosesc pluralul regal când vorbesc despre mine, ci pentru că eram vreo 10 oameni care umblam ca nişte oi bete, pe o traiectorie fără ţel, întrebând ce şi cum...până ne trimite cineva la un fel de căbănuţă în dreapta, cocoţată peste nişte foarte multe trepte. Ceea ce era perfect...poate îmi ating şi eu ţinta cu numărul de paşi pe zi. URAA!!

Rog pe cineva să-mi păzească sania, să nu dispară şi urc. Stau la coadă, plătesc intrarea..30 de lei, cu sanie gratuită. "Am sanie" - zic. "Nu plătesc mai puţin"? "Nu, sunt alţii care închiriază doar sănii. Dacă vreţi pe pârtie, aşa sunt regulile". "Perfect, şi unde sunt scrise? Orbecăi de o oră pe aici şi nu ştie nimeni, nimic"! "Nu ştim, nu ne interesează, astea sunt regulile"

Blagoslovesc cu obidă în gând, apoi caut partea plină a paharului: am permisul de intrare. Şi zbor plin de veselie şi cu ochii pe ceas, la porţia de fun.

De jos, panta părea decentă. Când am început să urc, patinam. Era aproape gheaţă...şi nimic de care să mă ţin. Mă opresc în loc şi mă uit disperat în jur, că poate nu am luat-o pe unde trebuie - că la astea am talent. Ei, aş! Nu era nimic, frate...Urcam 10 oameni, în cârd indian, icnind şi înjurând de câte ori aluneca cineva mai de sus şi ne buluceam toţi, în vale.

În fine...Cu chiu, cu vai, ajung la vârful pârtiei. Când să-mi dau drumul, văd că, între timp, apăruseră mai mulţi turişti şi se răsfiraseră, aiurea, pe pârtie, la selfieuri. Aştep. Strig să se facă loc. Nu mă bagă nimeni în seamă.

Partea dreaptă, unde eram eu, era plină de lume. Săniile mai mergeau doar pe centru stânga. După câteva alunecări şi mers în patru labe cu sfoara saniei după mijloc, mă târăsc şi eu într-acolo. Plin de entuziasm, mă urc pe sanie...îmi fac curaj...strig "PÂRTIEEEE BĂĂĂĂĂ" cât mă ţin plămânii şi în următoarele secunde, pare că am cale liberă!

Iupiiii!!! Geronimooooooo....apoi mă împing în călcâie...iar 30 de metri mai jos, îmi apare în faţă un nene. Strig la el, se dă din calea mea...şi 5 metri mai în faţă, nişte copii. Strig iar, însă nimeni nu reacţionează. Eram la viteză maximă, nu mai era timp să îi ocolesc...aşa că înfig picioarele ca nebunu'  în zăpadă şi plonjez de pe sanie, cu o boltă prelungă. Iupiiii!!!! Geranimmm...BUF!!

Câţiva metri mai jos, mă adun din nămete, îmi scot zăpada din ochi şi mă verific: 2 mâini, 2 picioare, nici o durere importantă. Recuperez sania şi urc, din nou. Prin stânga, că era liber.

Acolo, alt patinoar. Numai că, între timp, m-am deşteptat...şi lovesc cu boncancii în zăpada îngheţată, ca să fac un fel de adâncituri-trepte şi să pot urca. Târâş, de-a curmezişul, proptindu-mă în mâini şi picioare, am reuşit să ajung la jumătatea pantei. Deodată, aud un "Ăăăă"!!!  şi cu coada ochiului zăresc lume sărind în stânga şi-n dreapta, apoi în următoarea secundă îmi simt picioarele luate pe sus şi mă trezesc grămadă peste o doamnă şi-n braţe cu o copiliţă. Nu apuc să zic nimic...Alunecăm de-a valma, într-o grămadă de mâini, picioare răşchirate şi strigăte neorândute, până ne proptim într-un grup de persoane, câţiva metri mai la vale. Mă ridic şontorog, cu un geamăt prelung şi scuip zăpada din gură. Apoi începe zăpăceala: fetiţa urlă ca din gură de şarpe, că o doare rău un picior. Maică-sa, speriată la culme, încearcă să o liniştească. Eu intru în panică şi îmi cer scuze, că nu a fost vina mea. Mama se scuză şi ea, fetiţa ţipă. Gesticulăm alandala, încercând să ne aşezăm corpurile în ordinea firească, într-un cor de strigăte şi râsete. Carnaval, frate.

Îmi pare rău, chiar nu am avut ce să fac. Mama se scuză iar, că i-a alunecat sania pe partea de urcat şi a luat-o la vale, prin mulţime. Cu greu linişteşte fata. O ia de mână şi pune piciorul în prag: "Gata sania, hai să mergem"!

Aştept câteva momente, să mi se limpezească ţiuitul din urechi şi pornesc din nou: hi, la deal, cu boii mici. Fac 2 paşi de-a curmezişul, simt că alunec şi mă prind de ce-mi vine la mână, ca să nu mă duc în cap - în cazul meu, un fund mai bombat. Domnişoara se întoarce cu palma pregătită, da-mi cer scuze repede, cu ochii cât cepele: "N-am vrut, n-am vrut"!

Mă rog. Avea ochii frumoşi...negri, cu reflexe albăstrui.

[Diana Stoica - Butonaş]

Cu puteri înnoite, înfig bocancii în gheaţă, urc până-n susul pârtiei, încalec sania şi-mi dau drumul la vale. Iupiiii!!!!! Geronimoooooooo!!!!!!!

Îmi fac nişte selfiuri cu muntele în spate, să imortalizez momentul, ca să fiu şi eu trendy.

...apoi mă apucă nervii cei mari: "Băi, să-mi bag piciorul! Nemernicii ăştia chiar nu sunt în stare să pună şi ei ceva, să aibă omul de ce se ţine, când urcă? Nu zic de trotuar rulant sau telescaun - că nu-s nebun să cer aşa ceva, pentru nici 100 de metri de săniuş. Da' nici măcar nu pot întinde o frânghie, să nu mai merg în genunchi?? Un lanţ? Nu pot arunca, în scârbă, nişte pietre de care să se sprijină omu' când urcă? Să arunce cu sare, poftim! Dă-o-n spanac de zăpadă, că nu ne trebuie...urcăm cu sania în cârcă, sau facem echilibristică pe vârful capului cu ea. DAR SĂ PUTEM URCA!

Adică, e la mintea cocoşului, nu scrii un compediu de medicină şi-ţi trebuie IQ de savant: ca să cobori, trebuie să urci. Dar dacă nu ai urcat, de unde cobori?

Chiar aşa de mare a ajuns bătaia de joc? Sunt sătul de nenorociţii ăştia care trăiesc la mica ciupeală, de-mi vine să regurgitez. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmbrac haina de turist, mă simt ca o vacă proastă muci, pe care toată lumea vrea să o mulgă! D-aia prefer să stau acasă!

Mda. Dar ochii aceia negri cu reflexe albăstrui... Merită, ce să zic? Hehehe...

Acestea fiind zise, hai cu distracţia!!! Nu de alta, da' ne trece viaţa mai repede, dacă ne amărâm prea mult:

[Zdob şi Zdub - DJ Vasile]