Se afișează postările cu eticheta întrebări. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta întrebări. Afișați toate postările

vineri, 23 ianuarie 2015

De ce a eşuat religia în modelarea firii?

Imediat după boroboaţa de la Paris (atentat terorist, execuţie sau înscenare - încă nu s-a elucidat complet cazul), prima grijă a liderilor islamişti a fost să-şi albească religia, care propovăduieşte pacea, toleranţa, iubirea aproapelui - şi nu războiul.
Cu toate acestea, pe internet, din mână în mână, s-a share-uit următorea nedumerire:


Dacă religia propovăduieşte pacea, de ce mama mă-sii ea nu se întâmplă deloc? Că doar bisericile, templele, sinagogile, moscheile, toate sunt pline spre arhipline! Să calcă cetăţenii în picioare prin pelerinaje la cetăţi sfinte şi moaşte, doar-doar 'or reuşi să-şi miluiască viaţa măcar cu o urjumă de sfinţenie - ceea ce însemnă că perceptele morale proprii oricărei religii sunt aprobate, adoptate şi însuşite. Dar cu toate acestea, există o discrepanţă majoră între viaţa din biserică şi cea din afara ei. De ce? 
De ce planeta este un haos? Dacă religia (oricare ar fi ea) provovăduieşte doar Binele Suprem, Iubirea, Drăguţenia, Blândeţea, Mila, Iertarea, să nu minţi, să nu furi, să nu alergi după bani că-s ochiul celui rău - de ce toate valorile astea nu se văd aplicate la scară generală cam pe nicăieri în lume? Şi de ce, dorind şi aducând doar frumosul în viaţa omului, religia este o mare sursă de suferinţă şi dezbinare între popoare? Credinţa vorbeşte despre o mare comunitate, un tot unitar, OMUL; dar în acelaşi timp împarte Biserica în bisericuţe, în funcţie de apartenenţa spirituală a fiecăruia.   
După mintea mea, răspunsul este foarte simplu: pentru că religia a eşuat în scopul ei de a dezvolta societatea în plan spiritual. De ce? Din două cauze majore:

1. Cu toţii suntem fraţi, fii ai lui Dumnezeu. Iubeşte-ţi aproapele, pentru că nu îi poţi face rău fratelui tău. Minunat! Aplauze! Numai că unii sunt mai fii decât alţii, unii sunt mai egali ca alţii. Unii sunt drepţi, corecţi şi perfect prizabili, ceilalţi sunt eretici, păgâni şi vai de capul lor de netrebnici. Iar cu ăştia nu trebuie să ai de-a face! Îndreptarul de spovedanie spune clar ce este păcat: 

- "M-am unit cu ateii, ereticii, sectarii, schismaticii, primindu-i în casa mea, mâncând, rugându-mă împreună cu ei. Am fost în casa lor sau la adunarile lor încurajându-i în credinţa lor, zicând ca şi ei vorbesc tot din Scriptură şi cred tot în acelaşi Dumnezeu.
- Am primit binecuvântare, daruri şi ajutor de la eretici sau sectari. M-am căsătorit cu eretic sau sectar. M-am căsătorit prin cununie mixtă (de exemplu: am primit Taina Cununiei şi la ortodocşi şi la catolici); am îngăduit copiilor mei să facă o astfel de căsătorie. Am avut naşi la Botez sau Cununie persoane de altă credinţă.
- Am citit cărţi eretice sau sectare, care sunt pagubitoare pentru suflet şi potrivnice Bisericii. Am vândut publicaţii sectare, eretice, pornografice."

Deci este păcat să primeşti în casă persoane care nu îţi împărtăşesc credinţa, să mănânci ceva de la ei, să le citeşti cărţile, să îi iubeşti, să îi tolerezi. Merg pe stradă, văd bunăciunea de gagică, TROSC! Ne-o pălit dragostea la prima vedere! Dar stai, asta nu e tot...Întâi iau hăţurile şi întreb (primu', că d-aia-s bărbat): "Auzi, măi dragă, tu cam de ce religie eşti?" Că poate-i mormoancă! Dacă face mătănii la Manitu şi-mi urc în cap toată comunitatea?  
Şi uite aşa se naşte discriminarea, dispreţul, mândria. "Frate, io-s creştin, mânca-ţi-aş, tu ce puii mei faci? Huooooo...sectarule! Necredinciosule! Fraiere care eşti, că te amăgeşti cu poveşti, când ce cred EU este cel mai corect şi adevărat!"
Iar chestia asta nu se întâmplă doar la ortodocşi, ci peste tot! Toţi se încolonează în spatele Adevărului şi a Iubirii, dar la aplicare dă mereu cu virgulă...pentru că fiecare religie este adevărată şi corectă, eliminând orice este diferit, neuniform cu dogma prescrisă. Inclusiv altă credinţă.
Dumnezeu este Unul singur, Adevărul este unul singur. Doar că este revendicat de mai muilţi, în diferite forme, una mai corectă ca cealaltă. Şi atunci, unde este COMUNIUNEA?? PACEA?
Cum spunea cineva în Game of Thrones: "Am bătut lumea în lung şi-n lat, dar pretutindeni oamenii cred că l-au descoperit pe zeul cel adevărat. De fapt, singurul zeu adevărat se află între picioarele unei femei". Punct. Na, mai zi ceva!
De aici începe totul, aici se termină totul. Doar el este unanim dorit, acceptat şi slujit, indiferent de rasă, culoare, sau credinţă, De la el încep bucuria supremă şi cea mai cruntă suferinţă. El conduce lumea şi modelează mersul lucrurilor pe planetă.

2. Cioplită fix de Dumnezeu în piatră, descoperită oamenilor după meditaţii îndelungi, sau conturată din cele mai curate idealuri, conduita religioasă porneşte dintr-o manifestare a spiritului, a abstractului. Se adresează spiritului, dând sens materiei.
Doar că omul nu este un conglomerat vaporos. Nu caută doar lumina inefabilă a conştiinţei, nu este doar o picătură de suflet care se preumblă printr-o Lume a Ideilor.
Are şi materie, în puii mei! Cuşcă sau nu, asta e! Un guguloi de oase, carne şi sânge, cu nevoi specifice! "E bine cu toate perceptele morale...dar totuşi, diseară ce mâncăm? Unde dormim?" 
Religia nu vorbeşte despre aspectele astea. Spune doar să nu ne îngrijorăm. Importantă e IUBIREA, Atâta că şi ea trece prin stomac...GHINION!

Şi-atunci iar apare discrepanţa. Spiritual, religia te educă să trăieşti ca un om superior. Practic, te porţi ca un om, că doar oameni suntem! Dacă-s fantomă, bântui; dacă-s câine, latru; dacă-s om....am nevoi umane, inferioare sau superioare. Religia vorbeşte despre negarea inferiorului; rabzi durere, foame, suferinţă... şi îmbrăţişezi superiorul, care-ţi aduce dulceaţă negustată, lumină negrăită, bucurie atotstăpânitoare. Tăgăduieşti ordinarul şi te laşi inundat de superlativ. 
Doar că dragostea trece prin stomac. Aşa cum nu poţi construi un turn de la vârf în jos, nici nu poţi accede spre planurile superioare fără o bază. Iar asta nu-ţi pică din cer!
Deci e bine cu Dumnezeu şi lumină...dar vecinul are plasmă! Maşina s-ar cere înnoită, casa n-ar strica să fie mai mare! Garderoba nu mai e la modă, planeta trebuie vizitată - că doar o viaţă avem!
Eşti un om ca un om...şi ce face un om? Păi face o şcoală să nu fie chiar tălâmb, se îndrăgosteşte, se căsătoreşte şi ajută la perpetuarea speciei! În pana calului, ce ar spunea să facă altceva?? Desigur, se mai ocupă de evoluţia spirituală.

Frumos, tribuna e-n delir, sala e-n picioare!
Buuuunnn... o şcoală o faci, dă-o-n mă-sa. Îndrăgostitu' - la fel. Zburdă fecioarele despletite pe câmpii, tot într-o veselie! Toate bune şi frumoase, dezvoltarea  spirituală e la locul ei. Şi apoi, ceva se rupe. Credinţa spune să îţi vezi de urcuşul spiritual, firea umană îţi cere drepturile. Ceasul biologic începe să ticăie, hormonii o iau razna. NU E VOIE! 
Spiritual trebuie să fii cast, uman trebuie să fii trecut prin toate experienţele. Spiritual trebuie să nu iubeşti avuţia, uman trebuie să ai de toate pentru toţi, pentru a fi eligibil. Spiritual trebuie să preamăreşti abstractul şi toate ţi se vor adăuga; uman trebuie să lupţi pentru asigurarea concretului tot mai diversificat, să tragi cu dinţii, să sfâşii, să fii cel mai puternic.  Spiritual trebuie să te căsătoreşti din iubirea cea mare, uman te desparţi că nu eşti bun la pat. Spiritual dragostea e moţul vârfului, uman ea se subordonează...practic oricărui amănunt: cum arăţi, cum te îmbraci, cum te mişti, ce faci, ce vorbeşti, ce crezi, ce ai..mai ales ce ai. Spiritual înveţi că Dumnezeu e Iubire, uman înţelegi că Iubirea nu contează. Nu totul începe din iubire, iubirea porneşte din totul. Nu oferi totul din iubire, oferi totul şi apoi vine iubirea.
Citeam într-o revistă pe net (ceva...Semnele Timpului, pare-mi-se) că în unele comunităţi revine moda căsătoriilor aranjate. Pe principiul "Copii să iasă, că dragostea apare după aia! Plus că Dumnezeu spune că dragostea evoluează din interior spre exterior...să-i lăsăm să se mai cunoască!" Dar din punct de vedere uman, dragostea evoluează taman invers, de la exterior spre interior. Dacă exteriorul nu corespunde cerinţelor, frână şi altul la rând, că doar  pământu-i mare!  

Şi atunci, unde mai încape atotputernicia credinţei? Unde este locul religiei bazate pe iubire?  O iubire care trebuie să vină pe dos firii umane, de la interior spre exterior.  

miercuri, 14 ianuarie 2015

Despre rău, numai de bine!

Observ că s-au domolit apele cu libertatea presei şi avalanşa de charlie-şti. Acum, când amplitudinea valului de emoţie necugetată a mai scăzut, mă gândesc că este timpul să mai şi judecăm oleacă ceea ce tocmai s-a întâmplat. În acest sens, am nişte întrebări şi comentarii pentru mine, să pricep şi eu niţel din lumea în care (încă) trăiesc:

1. Ce înseamnă, până la urmă, libertatea de exprimare, sloganul pentru care s-a solidarizat tot mapamondul - pe principiul deştului introdus în cur? Unde începe, cât durează şi care este limita ei?
Din câte am înţeles, Charlie Hebdo milita pentru o libertate fără graniţe, indiferent de destinaţia vorbelor. Pe facebook, cel puţin, a fost demenţă în grup, toţi erau Charlie - deci, toţi aprobau această abordare.
Buuuun. Atunci întreb şi eu, ca mireanul: care este diferenţa între Charlie Hebdo, care şi-a bătut joc de orice şi de oricine, sub coperământul acestei libertăţi şi...spre exemplu, Banciu, care a jignit Coranul? Citesc că va fi dat în judecată pentru injurii adresate islamului. Acuma...nu îmi place emisiunea lui, nu o urmăresc, însă ediţia cu pricina am văzut-o. Mi s-a părut excesiv de arogantă poziţia lui, dar revin: de ce Charlie Hebdo a devenit piatra de temelie a libertăţii presei afirmând, printre multe altele, că o carte de rahat precum Coranul nu poate opri gloanţele, iar Banciu este condamnat din cauza unei afirmaţii asemănătoare? 





De ce o revistă franceză de umor îşi bate joc de Coran, Talmud, islamism sau creştinism şi îi construim un altar al martiriului pentru libertate, iar un nene, oricum s-ar numi el, este pus la zid pentru insulte aduse islamului, o religie care "i-a îndobitocit pe oameni"?
Conform acestui articol, înţeleg că diferenţa o face jurisprudenţa CEDO, care susţine că "este permisă o doza de exagerare si provocare, se accepta chiar recurgerea la durităţi de limbaj în caz că jurnalistul acţionează în numele interesului public." 
Conform aceluiaşi articol, Banciu nu a acţionat în numele interesului public, promovând ura gratuită - deci merită pedepsit. Dar Charlie Hebdo a acţionat pentru interesul public??

2. Noul număr al lui C.H. este la chioşc. S-au editat trei milioane de exemplare ce au fost traduse în mai multe de limbi. Pentru comparaţie, înainte de pocinogul terorist, un număr al acestei reviste avea maximum şaizeci de mii de exemplare. Dincolo de tragedia atentatelor, eu aş numi asta un real progres. Nu?
Din punctul acesta de vedere, toată întâmplarea aproape îmi sună ca o uriaşă strategie de piaţă...asta că tot au apărut voci care susţin că tot atacul a fost o făcătură grosolană.

marți, 22 aprilie 2014

De ce avem nevoie de blogging?

Hristos a înviat!
Iată că trecu şi Paştele acesta! Cu lumină, desigur, linişte, petreceri şi diverse reevaluări şi reorganizări spirituale ori materiale - după puterea de percepţie a fiecăruia.
În cursul acestui lung proces tehnologic m-am trezit cu o nelămurire. La "Masterchef", unul din chefi dă de pereţi cu farfuria unei concurente şi urlă la ea: Bă, eşti proastă? Pui mere la cârnaţi şi consideri că eşti mai tare ca un bucătar regal, deci îţi împrăştii lumina deşteptăciunii printr-un blog culinar, să se mai ia şi alt naiv după tine? Valea d-aici!
Probabil vă amintiţi secvenţa, nu contează. Dar de atunci mă întreb: de ce avem nevoie de blogging?

Suntem în era comunicării, vorbim din ce în ce mai mult la telefon, pe mess, pe facebook, twitter şi mai ştiu eu ce alte platforme. Ciunţim cuvintele cu nesaţ, le prescurtăm, le omitem cu totul, tocmai pentru a folosi cât mai multe. Cât mai dese, în cât mai diverse locuri.
Odată, prin zorii istoriei pre-internaute, Marian Râlea cânta la "Abracadabra" un cântecel pentru copii, în cadrul unei reinterpretări a "Cenuşăresei". Nu mai ştiu chiar cum suna, dar îmi vine în minte un vers: "Cine nu e scris pe listă, nu există". Regele dădea bal şi invita toată împărăţia; nu erai invitat, nu existai. Simplu.
Astăzi, însă, parcă nu mai ai contur dacă nu ai şi un avatar virtual. Dacă nu postezi poze-poze-poze-poze în toate poziţiile, în toate camerele şi de la orice eveniment cotidian, pe toate mediile de stocare; dacă nu informezi populaţia planetei de starea ta spirituală sau financiară, dacă nu ai măcar un loc al tău în care să-ţi declari dragostea nemăsurată pentru puiu iubit (că-i copil, amant, soţ sau prieten), dacă nu îţi postezi planurile de viitor, ideile, problemele, nelămuririle, suferinţele sau sfaturile nicăieri, dacă nu ai măcar un singur centimetru pătrat cu fotografia ta în spaţiul  virtual, consumi degeaba oxigenul fotosintetizat de plante.
Toţi suntem înţelepţi, toţi suntem dăruitori de informaţii şi sentimente înalte, toţi suntem acele munumente de inteligenţă, bună-creştere şi eleganţă. Este epoca tuturor. Ceea ce e ok...cu toate că mai dăunăzi vorbeam cu un prieten ce se lamenta tocmai în această chestiune: "Băi frate, eu nu mai pot, m-am săturat! Toată lumea face orice, oricând, oricum. Toţi suntem medici, învăţători, filosofi, psihologi, muzicieni, bucătari, toţi dăm sfaturi şi păreri...pur şi simplu este enorm de greu să mai spui cu subiect şi predicat: Uite o valoare!" Are dreptate, ce să zic? Dar vine şi reversul: vorbeşte şi nea' Ion, că şi el e om.

No bine. 
Dar totuşi, dincolo de aspectul uman şi nevoia de comunicare, de ce se întâmplă asta? De ce bloggerim, twitteim, mesuim şi alte "-im"? Răspunsurile pot fi multiple, de la cele spirituale, de gen "las ceva în urma mea" şi pâna la cele mai simple, din aria "e la modă".
Părerea mea e că în majoritatea cazurilor, se întâmplă din mândrie. Nu ne cheamă chiar pe toţi Drăguşanu sau Cristea, dar lumea, planeta, universul, cumva trebuie să ştie de existenţa noastră, a mea. Ce tare sunt eu, ce forme am eu, ce-mi place mie, pe unde m-am plimbat eu, ce haine mişto am, ce IQ am şi mai ales, cât de corect gândesc în comparaţie cu alţii. Iar apoi urmează cohorta de sfaturi: cum trebuie să...... (completaţi pe linia punctată).
Întrebarea este: cu ce autoritate faci asta? Ce te recomandă, în puii mei!! (Vocea şi talentul, desigur). Cu ce drept vii tu, un om, să-mi spui cum trebuie să mă port, să stau pe scaun şi ce cuvinte trebuie să folosesc în diverse situaţii.  Ce trebuie să am, ce trebuie să cred, ce trebuie să fac. Cu ce drept te consideri depozitarul bunătăţii şi a căii spre lumină, cu ce drept îmi dai sfaturi, mă judeci şi cum îmi dovedeşti că opiniile tale sunt mai bune decât ale mele?

Nu contează răspunsurile la aceste întrebări, dar vine iremediabil, unicul răspuns:"Nu-ţi place, nu citeşti/asculţi/te uiţi." Hai, să mori tu că-i aşa!!
Lansând cretinătatea asta de frază în eterul informaţional, nu dovedeşti decât superficialitate. Lipsa unei baze a fondului de idei, o construcţie care se înalţă pe impresii şi se dărâmă la prima adiere de vânt. Adică: din momentul în care ieşi la rampă şi spui: "De astăzi nu e bine să mai saluţi cu bună ziua, ci spui cu toată gura gututen tag". Foarte tare, uraaaa, bravo! Dar nu e normal să-mi spui şi de ce? Iar dacă o spui şi te contrez,  nu e normal să-mi demonstrezi de ce e aşa şi nu altfel? C-apoi nu tocmai d-aia eşti un om deosebit? Vorbeşti clar şi concis, nu mă iei cu abureli fără cap şi fără coadă. Dacă poţi. Dacă nu...oare ce spune asta despre tine?