Se afișează postările cu eticheta teoria conspiraţiei. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teoria conspiraţiei. Afișați toate postările

joi, 5 noiembrie 2015

Rockerii şi sataniştii

Mă enervează foarte tare o chestie care se mestecă în mediul online continuu şi fără sens, prin diverse abordări - care variază de la revoltă pură (gen "Sunt rocker DAR nu sunt satanist")



...şi până la scrieri lacrimogene şi sensibile, pline de verb: "Sunt mama unei sataniste, o fetiţă adorabilă cu mulţi prieteni, zece pe linie la şcoală ŞI în plus, angajată conştiincioasă într-o multinaţională mişto" - de parcă ar putea fi vreo legătură între locul de muncă şi credinţa spirituală.

Căcat! Nu ştiu cine a lansat idioţenia asta "pe piaţă" şi nu înţeleg de ce este adusă constant în memoria colectivă. Este o prostie, o enormitate, o tâmpenie, o hidoşenie ieşită dintr-o minte rămasă captivă în bezna paleoliticului timpuriu! Genul de creier pe bigudiuri care gândeşte în sintagme simple, pe care să le înţeleagă şi o maimuţă retardată.
Sau, pur şi simplu o minte modernă, a unui om din vremurile noastre, care nu înţelege subtilităţile şi complexitatea vieţii, care gândeşte bivalent, în alb şi negru. Ceea ce este ok...lucrurile ori sunt bune, ori sunt rele. Nu există cale de mijloc. Nu există gri.
Poate aşa era viaţa în trecut. Pe vremea bunicilor, străbunicilor... când totul era mai simplu. Când viaţa avea un rost iar împlinirile erau aproape, la îndemâna oricui. Când o viaţă fericită însemna un cămin fericit. Intrai în zorii tinereţii, îţi găseai o drăguţă, o luai acasă şi întemeiai o familie. Creşteai copii, mergeai la câmp să ari şi să ai ce mânca..îmbătrâneai. Apoi nepoţi, măicuţă bătrână cu brâul de lână şi bunic cu plete dalbe şi ochii azurii care culege mere din copac, mureai, pa! Asta era viaţa.

Dar acum, este alb şi este negru. Şi un gri, care ne inundă viaţa de peste tot, acaparând-o pâna la cea mai simplă manifestare. Acum, deja este un dubiu să mai bei şi o cană de apă...pentru că nu o bei când ţi-e sete şi cum îţi cere propriul organism, ci când spun specialiştii. Sau nu?
Acum, viaţa o descrii simplu: ESTE COMPLICAT. Este complicat să faci o şcoală; este complicat să îţi găseşti de lucru; este complicat să iubeşti; este complicat să ai o familie şi da...cel mai complicat este să trăieşti. Pentru că vrei ceva, dar totuşi altceva care combinat să îţi dea ceva nou, nemaivăzut, dar tot vechi - pentru că tradiţiile contează; şi nu, pentru că evoluţia înseamnă aplecare spre nou.

Totuşi, întrebarea rămâne: dacă eşti rocker, eşti satanist? NU!!! 



Şi totuşi, da...depinde cum abordezi problema.

Eu ascult rock şi nu mă simt satanist. Nu sunt şi sincer...nici nu mă prea interesează părerile lumii. Am renunţat demult să încerc să mai schimb percepţia societăţii...se spune ceva despre mine, care nu este adevărat. Vin şi explic; cine înţelge, bine; cine nu, să fie sănătos! Nu trăiesc în casa lui, nu-mi dă să mănânc din mâncarea lui. Deci, de ce să mă agit? Ştiu cel mai bine cine sunt eu, nu simt nevoia unei recunoaşteri sociale, nu simt nevoia unei imagini sociale perfecte. Şi nu lucrez la ea.
Asta am învăţat-o de la bunica. Când eram mic şi purtam ochelari, copiii mă necăjeau mereu şi din "aragaz cu patru ochiuri" nu mă scoteau; iar eu mă albăstream de furie şi frustrare...şi bunica râdea: "Da' de ce te super? Maică, poa' să-ţi zică şi cur negru, că ţi-l ling ei şi ţi-l fac alb. Mare pagubă!"

Deci, sunt rocker, dar nu şi satanist. Oameni dragi mie sunt rockeri, dar nu sunt satanişti...de la persoana care îmi înfrumuseţează viaţa în fiecare secundă deşi este departe, până la profesorii care m-au educat de-a lungul vieţii.
Cu toate astea, sunt rockeri satanişti...se declară satanişti, îi ridică osanale satenei:



(Mai multe, aici).

În plus, sunt destui adepţi ai unor teorii care afirmă că, de fapt mesajele satanice sunt mult mai răspândite în muzică: detalii aici
Unul dintre cele mai controversate este semnul rockerului. Îl ştiţi, cel cu pumnul strâns, dar cu indexul şi degetul mic ridicate. Mda...ce să zic? Eu nu îl fac, nu îi înţeleg rostul, nu mă interesează. Când ascult rock sau sunt în preajma rockerilor nu simt nevoia să mă manifest aşa. Băi, ăsta sunt, altul mama nu mai face! 

Dar nu îi condamn pe cei care îl fac. Sincer, mă uit cu puţină milă la ei, pentru că văd că nici ei nu au habar de ce adoptă acest comportament. "Aşa se face", dar nu se ştie sigur motivul. Just because.

Închei cu punctul meu de vedere asupra problemei de bază:
Î: Erau "Goodbye to gravity" satanişti?
R: Habar nu am. Din versurile melodiilor lor, nu. Dar au fost zvonuri care spun că înainte de concert au ars un crucifix. Nu ştiu cât este de real, dar dacă este aşa, acesta îl calific ca pe un gest satanist.
Şi...până la coadă, mai contează? Nu îi judec eu din punct de vedere spiritual.
Ceea ce ştiu sigur sigur este că sunt nişte tineri care au murit într-un accident stupid. Dumnezeu să-i odihnească.

Că au murit pentru că nu au avut viteză de reacţie la aprinderea focului, că s-au mişcat bodyguarzii încet, că a fost pedeapsă divină, că s-a nimerit să fie concertul în apropiere de Halloween, că erau satanişti sau că nu erau...sunt detalii, care ţin de părerile personale ale fiecăruia.
Dar o problemă nu se rezolvă dând-o în părerologie...deci întrebarea de o mie de puncte este:

Ce facem ca să nu se mai repete situaţia?

miercuri, 14 ianuarie 2015

Despre rău, numai de bine!

Observ că s-au domolit apele cu libertatea presei şi avalanşa de charlie-şti. Acum, când amplitudinea valului de emoţie necugetată a mai scăzut, mă gândesc că este timpul să mai şi judecăm oleacă ceea ce tocmai s-a întâmplat. În acest sens, am nişte întrebări şi comentarii pentru mine, să pricep şi eu niţel din lumea în care (încă) trăiesc:

1. Ce înseamnă, până la urmă, libertatea de exprimare, sloganul pentru care s-a solidarizat tot mapamondul - pe principiul deştului introdus în cur? Unde începe, cât durează şi care este limita ei?
Din câte am înţeles, Charlie Hebdo milita pentru o libertate fără graniţe, indiferent de destinaţia vorbelor. Pe facebook, cel puţin, a fost demenţă în grup, toţi erau Charlie - deci, toţi aprobau această abordare.
Buuuun. Atunci întreb şi eu, ca mireanul: care este diferenţa între Charlie Hebdo, care şi-a bătut joc de orice şi de oricine, sub coperământul acestei libertăţi şi...spre exemplu, Banciu, care a jignit Coranul? Citesc că va fi dat în judecată pentru injurii adresate islamului. Acuma...nu îmi place emisiunea lui, nu o urmăresc, însă ediţia cu pricina am văzut-o. Mi s-a părut excesiv de arogantă poziţia lui, dar revin: de ce Charlie Hebdo a devenit piatra de temelie a libertăţii presei afirmând, printre multe altele, că o carte de rahat precum Coranul nu poate opri gloanţele, iar Banciu este condamnat din cauza unei afirmaţii asemănătoare? 





De ce o revistă franceză de umor îşi bate joc de Coran, Talmud, islamism sau creştinism şi îi construim un altar al martiriului pentru libertate, iar un nene, oricum s-ar numi el, este pus la zid pentru insulte aduse islamului, o religie care "i-a îndobitocit pe oameni"?
Conform acestui articol, înţeleg că diferenţa o face jurisprudenţa CEDO, care susţine că "este permisă o doza de exagerare si provocare, se accepta chiar recurgerea la durităţi de limbaj în caz că jurnalistul acţionează în numele interesului public." 
Conform aceluiaşi articol, Banciu nu a acţionat în numele interesului public, promovând ura gratuită - deci merită pedepsit. Dar Charlie Hebdo a acţionat pentru interesul public??

2. Noul număr al lui C.H. este la chioşc. S-au editat trei milioane de exemplare ce au fost traduse în mai multe de limbi. Pentru comparaţie, înainte de pocinogul terorist, un număr al acestei reviste avea maximum şaizeci de mii de exemplare. Dincolo de tragedia atentatelor, eu aş numi asta un real progres. Nu?
Din punctul acesta de vedere, toată întâmplarea aproape îmi sună ca o uriaşă strategie de piaţă...asta că tot au apărut voci care susţin că tot atacul a fost o făcătură grosolană.