sâmbătă, 24 iunie 2017

Ie cu dragoste

Tulai, Doamne! Iar a trecut Noaptea Sânzienelor şi am uitat să-mi arunc coroniţa de flori pe casă, să aflu dacă mă însor anul aista...şi nici busuioc sub pernă nu mi-am pus, să-mi visez sortita. Sau sortitul?



Nici nu contează în cele din urmă...astăzi e posibil orice! Pot să mă autointitulez porumbofil şi să mă-nsoţesc cu ştiuletele de porumb, că nu-i nici o problemă; am ajuns să trăim ca în reclama cu Dănuţ: "Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua, mama nu se supără! De ce oare??"...Pentru că sunt cetăţean european şi am drepturi! D-aia!

No, în fine!
Ideea e că tradiţia populară pune accent pe căsătorie, altfel nu am mai avea sărbătoarea de astăzi - şi altele asemenea ei. Iar eu, cum  nu m-am înscris pe acest făgaş, mă lovesc de două situaţii: unii prieteni încearcă să-mi "întregească" viaţa şi mă îndeamnă să-mi îndrept atenţia spre obiceiurile noastre din străbuni - doar, doar s-o întâmpla bucuria; alţii îmi zic pe şleau: "Ţi-a trecut vremea. Fost-ai lele, cât ai fost, da' acuma ştir cu borş! Pa!"
Las' că aşa îmi trebuie! Când eram holtei, bunica îmi spunea mereu: "Maică, găseşte-ţi şi tu o fată, să te aşezi la casa ta! Că dacă mai aştepţi mult, o să te-nsoare babele!" "Ete na..." ziceam eu - şi mă-mbujoram ca o fată mare. Ce-i drept, parcă mi-ar fi dat inima brânci, dar mă ţineam stabil pe poziţii!
Totuşi, era mai bine dacă ascultam de ăi bătrâni, că ştiau ei ce ştiau! Uite, acum nu-mi mai vine să ies din curte nici până la magazinul din colţ, să-mi iau o gumă cu surprize, că tre' să mă întâlnesc cu vreo vecină dornică să-mi fie peţitoare! Ba m-am trezit că mă opreşte şi un amic pe stradă, bătându-mi obrazul:
"Să-ţi fie ruşine, faci nuntă şi nu zici nimic! Inviţi tot satul şi pe mine mă laşi pe dinafară?!"
Sincer, m-am şi speriat oleacă: "Frate, te rog frumos să mă crezi, te-aş fi invitat! Da' puii mei, nici eu nu am ştiut!"
"Păi cum nu te-sori? Mi-a zis Nea' Ion a lu' Găoază, că i-a zis a lu' Ciuboată' care a auzit-o pe Leana Şomoiog din capu' străzii, care a aflat de la Nelu Pârţoagă, care a trecut săptămâna trecută pe la poarta ta şi a văzut  că ţi-ai pui termopane, ai dat tabla de pe casă cu vopsea şi mai băteai şi covoarele pe gard!! Deci, faci pregătiri de nuntă!"
"Pfffff...ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Nu mai poate omu' să dea cu o mătură prin casă, că...bă, eşti nebun la cap?!"
Nu era. Da' aşa e viaţa la ţară, merge vorba şi se-nfoaie de nu-ţi vine să crezi! Ai călcat pe un ţânţar şi afli mai târziu, de la alţii,  că era o herghelie de armăsari!

Oricum, timp în timp, tot dau peste o venerabilă binevoitoare care se oferă să-mi caute câte o jumătate prin împrejurimi. Şi pe cuvânt de nu aş accepta! Poate nu neapărat pentru viaţa de cuplu, ci pentru că am, săracul de mine, o fantezie: despărţirea! Că na...singur nu pot să mă despart! Nu-i vorbă, am încercat! Am rupt pozele cu mine, mi-am făcut scandal din diverse nimicuri, m-am excomunicat, chiar m-am şi dat afară din casă de vreo două ori - să văd cum e. Da' n-are, dom'le, aceeaşi savoare ca la viaţa în doi!!

Puii calului, vreau să intru în rândul lumii şi să mă despart şi eu ca oamenii! Din cauza facebookului, desigur, că aşa spun experţii în domeniu... Au cercetat ei prin metode specifice şi după calcule asidue, le-a ieşit că primul motiv de despărţire este neîmpărtăşirea parolei de facebook. 
Şi eu fraier, mă gândeam că se rupe lanţul de iubire că eşti beţiv, curvar, tălâmb, nesimţit...nu ştiu...ai trecut cu maşina peste săraca domniţă, îi scoţi dinţii în fiecare seară, o înjuri, o drăcui, o umileşti, o abuzezi, o supui la cazne inimaginabile, ca să nu mai zic că nu o respecţi. Şi când colo, rahat cu perle: la bine şi la rău, până când facebook ne va despărţi!

Unu, doi, trei, şi! HAHAHAHAHAHAHA!!! Bis, bis!
Am o întrebare: Suntem bine cu capul? Oameni maturi, cu pretenţii, mustind de iubire şi sensibilitate,  în halul ăsta am ajuns să degradăm relaţia de cuplu? Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămâne de făcut am făcut - pentru că ne iubim până la infinit şi oricum nu mai suntem pe vremea bunicilor când băleam unu' la altu' pe după gard. Acum ne-am mai autodezvoltat şi lucrurile sunt simple: "Înghit ce vrei, dar când e vorba de like-uri şi inimioare pe facebook, ia rămâi tu cu mă-ta - cum zic şi Delia cu Maţanache ăla, în faimoasa melodie!!" 

Într-un cuvânt, ca să citez dintr-un vecin: "Băi băieţi cu ele drepţi, am îmbulinat-o!" Dacă aşa arată actualele cupluri şi ăştia sunt părinţii generaţiei viitoare, cred că trebuie să ne antrenăm pentru Sfârşitul Lumii, că nu mai e mult! Nu e nevoie de nici un asteroid, epidemii, sau vreun dezastru natural...o să ne înecăm singuri singurei cu propria prostie şi decedăm subit! Spuf!

Oricum, pe mine mă depăşeşte situaţia...d-aia m-am şi hotărât să ies la pensie până apar vremuri mai bune, că nu mai fac faţă cerinţelor moderne. De limitat ce sunt, normal!
În primul rând, nu văd de ce ai posta pe facebok ceva, orice, din viaţa personală. De ce trebuie eu să informez lumea ce mănânc, când mănânc, unde mă plimb, ce mi-am cumpărat, când fac pişulică, când m-a pălit diareea, când m-am certat cu partenerul, când mi...ăăă..m-am sculat, când m-am culcat, când m-am beţivit şi altele de gen. Ca să ce? Să par mai fericit? Mai ocupat? Mai prezent în viaţa socială?



Uite că mi se rupe de monden, na! 
În al doilea rând, nu înţeleg de ce ai face chestiile astea când înşeli şi, în principiu nu vrei să ştie lumea -  deşi te spovedeşti pe facebook, ca să afle lumea şi ca să aibă jumătatatea material pentru "ochii de vultur". Dâng dâng! Am eu ceva şi nu prind logica, sau chiar nu există? 
Şi în ultimul rând: ce se întâmplă cu relaţiile de cuplu? Vorbim despre ele, ştiu...găseşti pe toate drumurile cărţi de antrenament, treinări, speakeri şi înţelepţi care să te înveţe care-i şpârla cu succesul unui cuplu...dar practic una din trei căsătorii se destramă din cauza like-urilor pe facebook. Iar jurămintele alea cu "la bine şi la rău", "până când moartea ne va despărţi" sunt simple căcaturi pe care le dai la coş ca pe şerveţelele în care ţi-ai suflat nasul. 
Deci: de ce le mai spunem, dacă oricum nu au valoare?  

Credeam că jurământul este dovada supremă de credibilitate a unui om. La fel cum, odată, credeam că apropierea erotică este supremul de iubire pe care îl poţi oferi cuiva, c-apoi îl primeşti în interiorul corpului tău, nu în şopronul din fundu' grădinii, printre bălării, găinaţ uscat şi greble ruginite. 
Apoi, când e momentul,  se naşte copilul, rodul iubirii.
Tâmpenii! Prostii! Dăm înainte cu tupeu, că facebook le face şi tot facebook le desface!

Când abia ieşisem de pe băncile şcolii, gândeam că dacă te angajezi la o firmă, cam acolo rămâi până la pensie. Apoi m-am întâlnit cu un inspector ITM şi mi-a zis: "Dacă vrei să fii tentant pe piaţa muncii, trebuie să ai un cv cât mai lung. Nu mai contează stabilitatea, ci diversitatea. Cu cât ai joburi mai variate şi mai dese, cu atât eşti mai căutat...pentru că ţi-ai dezvoltat abilităţile de multitasking şi ţi-ai lărgit experienţa".
În timp, am realizat că aşa este şi în relaţii: nu îţi trebuie stabilitate, ci experienţe diverse. D-aia şi apar problemele astea cu facebook-ul...căutăm provocări, nu relaţii; merge căruţa cât merge, iar cât nu, tragem pe dreapta, notăm învăţătura şi pornim în căutarea unor zări mai colorate.

De aceea am şi eu o nedumerire mică: e mişto să acumulăm experienţă...dar totuşi: până când? 

Na, 'om trăi şi 'om vedea. Sau nu.
Mai bine să ne echipăm cu ia de sărbătoare (Că tot e Ziua Internaţională a dânsei) şi să pornim la joc:

sâmbătă, 10 iunie 2017

Reţeta iubirii - la îndemâna oricui

Partea I
Am auzit că astrele mi-ar fi favorabile şi mă va căuta dragostea pe acasă! "Aoleu, frate, am pus-o de mămăligă!" - îmi zic surprins, la limita atacului panică. "Păi şi eu ce fac? Nu-s bărbierit, nu-s epilat, manichiura mea e vraişte, haina de ocazie tocmai am scos-o de la maşina de spălat...Unde mai pui că am ajuns şi sărac lipit, după ce mi s-a spart peştele care trona maiestuos pe mileu' de pe televizor! Nasol, nu-i bine deloc!"

Măcar am aflat din timp despre eveniment - să mă antrenez şi să mai îngraş şi eu porcu' în ajun. Ştiu că nu se fac d-astea, dar na! Decât deloc...
Aşa că m-am apucat de cercetat literatura de specialitate, să văd şi eu care mai sunt tendinţele în domeniu. C-apoi am un fler la agăţat domniţe, de-ţi lasă gura apă! Dacă mă apuc să scriu un ghid de bune practici despre CE SĂ NU FACI în asemenea situaţii şi-l mai şi public, pot să mi-l angajez şofer şi pe Bill Gates, la câtă înţelepciune contra cost am de oferit! 
No...şi citind şi tot citind, găsesc o minunăţie de articol îndrumător: "10 obiceiuri pentru un cuplu fericit, care îţi vor îmbunătăţi relaţia. Ar fi bine să pui în practică imediat!" Logic şi normal, am devorat scriitura...în primul rând pentru că era scurtă şi nu necesita mult timp; şi în al doilea rând, era condensată - adică nu-s genul care stă cu o carte în braţe ore întregi. Da' ce, altă treabă nu am? Dacă se scoate filmul, mă uit; dacă nu...sănătate şi drum bun! Vorba unui clasic în viaţă: "Seminţele tot acelaşi gust are!"
Noroc că aici nu a fost cazul, ci dimpotrivă! Scurt, concis şi la obiect...apoi dezamăgire cruntă! Mă aşteptam şi eu la nişte secrete tehnologice, ceva să rupă gura târgului! Când colo, ei vin cu descoperiri d-alea expirate...adică să ne culcăm împreună, să ne ţinem de mână când mergem pe stradă, să găsim pasiuni comune, să ne îmbrăţişăm de câte ori ne vedem, să ne spunem "te iubesc" cât mai des. Vaaaiii...să-mi trag palme! Dacă nu venea cercetătorul lu' peşte să îmi spună aşa informaţii valoroase, muream prost! Păi băă, astea-s la ordinea zilei, în puii mei! Le face omu' de drag, instinctiv, nu trebuie să urmeze cursuri speciale pentru a-l învăţa cineva că dacă îi place de una trebuie să o mângâie! DUH!!
Spre exemplu eu: când m-a pălit dragostea, sunt gelatină - tare doar la extremităţi, desigur!! Nu numai că merg în acelaşi timp la culcare..dar nu mai părăsesc patul! Mă sudez e săraca fată, într-o îmbrăţişare continuă! Şi-i spun "te iubesc" pe bandă, de se satură aia de mine! Mă pupă, săraca, numai ca să-mi ţină gura ocupată, să nu mă mai audă!
Păi d-astea mă învăţaţi voi pe mine? 'tu-ţi proştii-n cur, Doamne - ca să citez un clasic contemporan!

Mâine poimâine mă aştept să citesc despre cele "10 sfaturi pentru o vizită de succes la toaletă, când te trece căcâţa". Pasul 1: cauţi toaleta; pasul 2: deschizi uşa apăsând pe clanţă; pasul 3: cauţi buda (nu mai contează dacă intri la "femei" sau la "bărbaţi", în ziua de azi e normal orice); pasul 4 - foarte important a nu se uita: dai pantalonii jos; pasul 5: te aşezi pe vasul de wc cu genunchii îndoiţi la 35 de grade faţă de corp şi începi să butonezi smart-ul, să transmiţi live, pe facebook, fericitul eveniment; pasul 6: după ce te-ai terminat, te şergi - cu hârtia special creată în acest scop, nu cu mâna! Pasul 7: tragi apa, deschizi uşa la toaletă şi cauţi o chiuvetă; pasul 8: te speli pe mâini şi te verifici dacă nu te-ai murdărit pe haine de cufureală. Pasul 9: deschizi uşa şi ieşi din toaletă, apoi o închizi în urma ta. Pasul 10: te întorci în toaletă urmând paşii anteriori, pentru a verifica dacă nu ai uitat telefoane, chei, mizilicuri d-astea pe undeva. PAM PAM!  

E clar...dacă nu învăţ ceva repede şi de efect, în ritmul ăsta, cum vine dragostea, aşa şi trece. Ca alegerile electorale: dimineaţa vin cu promisiuni şi trâmbiţe, iar seara pleacă-n lacrimi, huiduieli şi beţii pe margine de şanţ.

Partea a II-a
Continui căutările şi (re)găsesc ceva poetic şi frumos:


Iubirea aduce fericire. Iar o iubire fără suferinţă, nu valorează nimic. Adică, fericirea fără suferinţă nu are nici o valoare.
Bineeeee...Doar că în capul meu e un paradox: cum să te bucuri că suferi? Nu-i vorbă, cunosc conceptul; am citit despre el, l-am mai văzut şi prin filme cu eroi de poveste, care gândeau toţi după acelaşi calapod: Vreau să fiu fericit, dar caut o suferinţă şi nu găsesc; toate suferinţele să apeleze la mine! THIS IS SPARTA!!! Ahuuu, A-huuuu! 
Mişto, ce să zic? Dar în lumea reală, această stare se poate defini în mai multe feluri - cel mai adesea, printr-un termen care să implice o formă de nebunie. Te-aştepţi la orice! Adică până şi dragostea, iubirea aia pe care o venerăm cu toţii, este considerată a fi o afecţiune psihică de către Organizaţia Mondială de Sănătate.

Totuşi...
Viaţa înseamnă suferinţă - aşa ziceau budhiştii, când eram eu mai mic. Prin urmare, indiferent ce fel de viaţă duci, tot vei avea un motiv pentru care să suferi. E lege! Şi atunci, umanitatea chiar este condamnată la nefericire? 
NU!

Aici intervine iubirea, care se traduce prin acceptarea suferinţei celuilalt, pe fundalul fericirii de a fi împreună. 
Nu există om cu un trecut perfect strălucitor, care să nu aibă absolut nici o problemă. Nu există om care să nu fi greşit, iar acum să-şi tragă ponoasele. Nu există om care să ofere o grădină cu flori, fără nici un pic de buruian înfipt pe ici, pe colo. Nici iubirea nu este plină de ponei roz şi îngeraşi călare pe norişori pufoşi. Şi nici măcar căsătoria, despre care bătrânii spun că este un jug; sau un butoi cu un strat de miere deasupra şi restul plin de rahat. Ori, trasul la jug nu pare a fi o plimbare cu barca pe lac; nici rahatul de sub miere nu cred că are gust de ciocolată cu nuci.
Totuşi, oamenii s-au căsătorit, se căsătoresc şi se vor căsători şi de acum înainte. Nu pentru că hârtia aia semnată de primar ar fi vreun rai pe pământ, şi nici pentru că săvârşirea ceremoniei religioase le va garanta o viaţă îmbelşugată, cu indicele de tristeţe subunitar. Ci, pentru că aleg să-şi împartă necazurile unul cu altul, iar bucuria de a face asta este infinit mai mare decât suma porcăriilor pe care le au de înfruntat. Asta ar fi reţeta relaţiilor de succes.



Cu toate acestea, nu ştiu cum se face, că în ultima vreme mă tot lovesc de diverşi antrenori în relaţii de succes, care spun cam aceleaşi lucruri: cât e bine şi frumos, iubire maximă. Nu mai e bine, nu-i problemă...te-ntorci cu eleganţă şi pleci spre zări mai albastre. C-avem dreptul să fim fericiţi şi putem să facem orice, oricum, oricând, iar dreptul nostru este să fim plini de drepturi!
Acuma na...fiecare cu ideile lui. Eu, însă, ţin minte că eram prin clasa I şi în abecedar era o compunere cu rol educativ, despre prietenul care se cunoaşte la nevoie. 

Şi atunci se pune întrebarea:  iubirea, care este infinit mai mult decât prietenia, cam când ar trebui să se cunoască? 

Până găsim răspuns, hai să ne bucurăm şi alt cântecel vesel să cântăm:

luni, 29 mai 2017

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un momentdat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:
"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"
Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 
"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:
Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!
Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 
Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.


...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".
Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 
În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  
M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".
Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  


Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy?