vineri, 6 noiembrie 2015

Noapte de groază în noaptea de groază - UPDATE

În postarea originală am făcut o greşeală, pentru care  doresc să o remediez cu această ocazie.
Dar să explic unde am călcat strâmb:

"


P.S.: Oricât mă gândesc, nu pot înţelege cum poţi să fii mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine. Deşi...cred că problema reală a societăţii este fix inacţiunea.
Acum ceva timp, eram într-o autogară şi la vreo cinci metri în faţa mea şi în mijlocul unei mulţimi de omeni,  un microbuz a călcat un câine. Abia după ce a început animalul să ţipe s-a învârtoşat lumea şi l-a făcut albie de porci pe şoferul neatent...deşi erau cel puţin trei persoane care puteau interveni ÎNAINTE de eveniment. 
Iar în altă zi, o doamnă îmi povestea cum se chinuia să deschidă uşile unui tren pentru a se urca în el şi abia abia a reuşit...deşi în tren erau câţiva tineri care priveau pe geam şi se amuzau copios de eforturile femeii. 
No, şi te mai miri că unii stau ca hipnotizaţi să se pârlească? "A izbucnit pălălaia...hehehe! Ciudat, nu face parte din spectacol..."
"
Deşi eroarea în cauză se referă la o singură expresie (care, de altfel, sintetizează un mod de gândire), am preferat să redau tot citatul - pentru a putea explica în context.

Abia acum, după o săptămână şi după o analiză mai atentă (plus câteva nopţi nedormite) am realizat că am dat cu oiştea-n gard, folosind  fraza "cum poţi să fi mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine...", ( şi, cu precădere, expresia "inert ca o cârpă") - insultând, astfel, oamenii care au fost acolo şi şi-au dat viaţa pentru că UNII au fost ticăloşi. 
Îmi vine acum în cap o vorbă de pe stada mea - care, între timp, a devenit laitmotiv pentru un serial de televiziune: "Bă, eşti prost? Bă, eşti nebun?" No...păi mie cred că mi se aplică ambele variante. 
Sub întensitatea momentului m-am grăbit să scriu fără a analiza cu capul potrivit ceea ce s-a întâmplat. Ce să fac? Când sunt stresaţi, unii fumează; unii îşi rod unghiile, alţii dau din picioare. Eu scriu. Aşa mă relaxez, aşa mă exteriorizez. Şi deşi am observat de multe ori că nu e bine să faci lucruri sub presinea emoţională (îndiferent că vorbim despre luat decizii, chatuit cu amicii sau da, scris pentru posteritate :D ), uneori o mai comit şi sar calul.

Comentariul l-am făcut ţinând cont de:
1, fotografia de mai sus - unde se poate observa o mulţime de oameni privind în gol (spre scenă, după estimarea mea de atunci), deşi incendiul era lângă ei. Doar că ei nu priveau spre scena, ci spre ieşire! Scena se vede clar, pe fundalul imaginii! Aici a fost eroarea de judecată! Nedumerirea incipientă care m-a frapat şi care mi-a dat un avânt la judecat (şi scris, în ultimă instanţă). Deşi, dacă nu mă grăbeam să trag o concluzie, dacă aş fi avut mintea mai liniştită, poate aş fi văzut că fraparea mea a fost o simplă idioţenie.
şi... 
2. relatarea unui martor ocular, care a subliniat chiar reacţia uşor glumeaţă a trupei în momentul în care s-a aprins stâlpul şi încetineala pe care a dovedit-o un bodyguard din club în încercarea de a folosi un extinctor pentru a stinge incendiul. 
Din nou, asta m-a uluit. Nu am putut înţelege cum, la vederea unui posibil incendiu, poţi întâi să glumeşti, apoi să te mişti ca într-o reluare pentru al stinge. Deşi, oamenii de acolo au toate circumstanţele atenuante posibile. 

La punctul 1 - e clar, nu am scuză. 



La punctul 2, e de discutat...iar pentru a sublinia efectul pozitiv pe care l-ar avea un eventual curs de pregătire pentru situaţii de urgenţă, am ales să fac o antiteză grosolană între inacţiunea de atunci (deşi, repet, cu cirscumstanţe atenuante) şi cele câteva secunde în plus pe care ţi le dă un instinct pregătit. Secunde care, uneori, fac diferenţa între viaţă şi moarte.
Deşi intenţia nu a fost rea, asta nu schimbă cu nimic mitocănia antitezei - care, poate, tocmai prin forţa peiorativă a minimizat intenţia. Sau, a anulat-o de tot.

De aceea, doresc să îmi cer iertare celor care fără să îmi dau seama, i-am jignit cu afirmaţiile mele

joi, 5 noiembrie 2015

Rockerii şi sataniştii

Mă enervează foarte tare o chestie care se mestecă în mediul online continuu şi fără sens, prin diverse abordări - care variază de la revoltă pură (gen "Sunt rocker DAR nu sunt satanist")



...şi până la scrieri lacrimogene şi sensibile, pline de verb: "Sunt mama unei sataniste, o fetiţă adorabilă cu mulţi prieteni, zece pe linie la şcoală ŞI în plus, angajată conştiincioasă într-o multinaţională mişto" - de parcă ar putea fi vreo legătură între locul de muncă şi credinţa spirituală.

Căcat! Nu ştiu cine a lansat idioţenia asta "pe piaţă" şi nu înţeleg de ce este adusă constant în memoria colectivă. Este o prostie, o enormitate, o tâmpenie, o hidoşenie ieşită dintr-o minte rămasă captivă în bezna paleoliticului timpuriu! Genul de creier pe bigudiuri care gândeşte în sintagme simple, pe care să le înţeleagă şi o maimuţă retardată.
Sau, pur şi simplu o minte modernă, a unui om din vremurile noastre, care nu înţelege subtilităţile şi complexitatea vieţii, care gândeşte bivalent, în alb şi negru. Ceea ce este ok...lucrurile ori sunt bune, ori sunt rele. Nu există cale de mijloc. Nu există gri.
Poate aşa era viaţa în trecut. Pe vremea bunicilor, străbunicilor... când totul era mai simplu. Când viaţa avea un rost iar împlinirile erau aproape, la îndemâna oricui. Când o viaţă fericită însemna un cămin fericit. Intrai în zorii tinereţii, îţi găseai o drăguţă, o luai acasă şi întemeiai o familie. Creşteai copii, mergeai la câmp să ari şi să ai ce mânca..îmbătrâneai. Apoi nepoţi, măicuţă bătrână cu brâul de lână şi bunic cu plete dalbe şi ochii azurii care culege mere din copac, mureai, pa! Asta era viaţa.

Dar acum, este alb şi este negru. Şi un gri, care ne inundă viaţa de peste tot, acaparând-o pâna la cea mai simplă manifestare. Acum, deja este un dubiu să mai bei şi o cană de apă...pentru că nu o bei când ţi-e sete şi cum îţi cere propriul organism, ci când spun specialiştii. Sau nu?
Acum, viaţa o descrii simplu: ESTE COMPLICAT. Este complicat să faci o şcoală; este complicat să îţi găseşti de lucru; este complicat să iubeşti; este complicat să ai o familie şi da...cel mai complicat este să trăieşti. Pentru că vrei ceva, dar totuşi altceva care combinat să îţi dea ceva nou, nemaivăzut, dar tot vechi - pentru că tradiţiile contează; şi nu, pentru că evoluţia înseamnă aplecare spre nou.

Totuşi, întrebarea rămâne: dacă eşti rocker, eşti satanist? NU!!! 



Şi totuşi, da...depinde cum abordezi problema.

Eu ascult rock şi nu mă simt satanist. Nu sunt şi sincer...nici nu mă prea interesează părerile lumii. Am renunţat demult să încerc să mai schimb percepţia societăţii...se spune ceva despre mine, care nu este adevărat. Vin şi explic; cine înţelge, bine; cine nu, să fie sănătos! Nu trăiesc în casa lui, nu-mi dă să mănânc din mâncarea lui. Deci, de ce să mă agit? Ştiu cel mai bine cine sunt eu, nu simt nevoia unei recunoaşteri sociale, nu simt nevoia unei imagini sociale perfecte. Şi nu lucrez la ea.
Asta am învăţat-o de la bunica. Când eram mic şi purtam ochelari, copiii mă necăjeau mereu şi din "aragaz cu patru ochiuri" nu mă scoteau; iar eu mă albăstream de furie şi frustrare...şi bunica râdea: "Da' de ce te super? Maică, poa' să-ţi zică şi cur negru, că ţi-l ling ei şi ţi-l fac alb. Mare pagubă!"

Deci, sunt rocker, dar nu şi satanist. Oameni dragi mie sunt rockeri, dar nu sunt satanişti...de la persoana care îmi înfrumuseţează viaţa în fiecare secundă deşi este departe, până la profesorii care m-au educat de-a lungul vieţii.
Cu toate astea, sunt rockeri satanişti...se declară satanişti, îi ridică osanale satenei:



(Mai multe, aici).

În plus, sunt destui adepţi ai unor teorii care afirmă că, de fapt mesajele satanice sunt mult mai răspândite în muzică: detalii aici
Unul dintre cele mai controversate este semnul rockerului. Îl ştiţi, cel cu pumnul strâns, dar cu indexul şi degetul mic ridicate. Mda...ce să zic? Eu nu îl fac, nu îi înţeleg rostul, nu mă interesează. Când ascult rock sau sunt în preajma rockerilor nu simt nevoia să mă manifest aşa. Băi, ăsta sunt, altul mama nu mai face! 

Dar nu îi condamn pe cei care îl fac. Sincer, mă uit cu puţină milă la ei, pentru că văd că nici ei nu au habar de ce adoptă acest comportament. "Aşa se face", dar nu se ştie sigur motivul. Just because.

Închei cu punctul meu de vedere asupra problemei de bază:
Î: Erau "Goodbye to gravity" satanişti?
R: Habar nu am. Din versurile melodiilor lor, nu. Dar au fost zvonuri care spun că înainte de concert au ars un crucifix. Nu ştiu cât este de real, dar dacă este aşa, acesta îl calific ca pe un gest satanist.
Şi...până la coadă, mai contează? Nu îi judec eu din punct de vedere spiritual.
Ceea ce ştiu sigur sigur este că sunt nişte tineri care au murit într-un accident stupid. Dumnezeu să-i odihnească.

Că au murit pentru că nu au avut viteză de reacţie la aprinderea focului, că s-au mişcat bodyguarzii încet, că a fost pedeapsă divină, că s-a nimerit să fie concertul în apropiere de Halloween, că erau satanişti sau că nu erau...sunt detalii, care ţin de părerile personale ale fiecăruia.
Dar o problemă nu se rezolvă dând-o în părerologie...deci întrebarea de o mie de puncte este:

Ce facem ca să nu se mai repete situaţia?