luni, 30 aprilie 2012

Şuetă la un ceai îndulcit c-un fagure de miere

Pentru că aveam şi altceva de spus...

Înţelepciunea străbună rezumă, simplu, toate bucuriile vieţii: "Bine-i, Doamne, când mănânci; când strănuţi şi când te...hmmmm...culci" - zic bine? Parcă aşa era.
Dar dincolo de toate acestea, cel mai frumos e să fii copil. Să ai lumea la picioare şi să poţi visa orice, fără a fi condamnat. Să îmbrăţişezi, fără a cunoaşte aşteptarea sau iubirea. Să urăşti şi să-ţi treacă câteva minute mai târziu, fără a fi etichetat "labil emoţional". Să ai puterea de a te bucura - necondiţionat şi sincer - de cele mai neînsemnate lucruri, pentru că nimic nu durează o veşnicie. Să ceri un sfat, fără a te teme de consecinţe. Să poţi păşi în alte lumi, fără a fi întrebat de motivele pentru care ai vrea să faci asta, mai ales când tu ştii de ce. Să fii liber să faci orice, fără a fi judecat. Să fii oricine vrei tu, dar în primul rând, "MARE".
Şi mai presus de toate, să te poţi uita la desene animate. Eheeeee...desenele copilăriei...erau într-un mare fel, chiar geniale, aş putea spune;  nu porcăriile de astăzi. Ce Pokemoni, Johnny Test, Gemenii Cramp şi Sponge Bob? Poveştile de atunci creau legende, scriau istoria. Se întipăreau în memoria colectivă cu forţa unei dălţi ce modelează o bucată de cremene. Erau simple dar complicate, aveau de toate: melodii care deveneau hituri, citate memorabile, personaje fantastice şi fete mişto - mda...de mic era un casanov; nasol pentru mine că m-am prostit la bătrâneţe..
Pe vremea mea, cine oare nu a auzit de Blackstar, Voltron, Macron 1 sau Saber Rider? Nu era copil care să nu ştie cine este Captain Planet, cu se se mânca Piraţii Apei Negre, care erau numele Motomarţienilor, ce arme aveau Testoasele Ninja, sau cum suna melodia lui Grendizer.







Astea desene, băi tăticule!
Atunci nu aveam computere, nu ştiam de Counter Strike sau alte parascovenii. Cei mai avuţi îţi mai pierdeau vremea la câte-un Mario, pe televizor.
Noi, ceilalţi...Cum bătea de 8, toţi puradedii eram planton pe uliţă. Acolo trăiam, ne jucam, acolo râdeam, sau plângeam. Acolo mâncam; mama se muncea, săraca, să-mi facă prăjituri - prin magaziine făceai crimă de om să apuci măcar o turtă dulce sau o bucăţică de rahat turcesc - iar eu o păzeam când pleca la lucru şi ieşeam în stradă cu tot platoul de baclava, chec, fursecuri, cornuleţe cu gem - sau ce-mi mai pregătea: "Copii, a venit Moşu!" Şi în 2 minute era totul ras, tuns şi frezat, ca după o hoardă de omizi păroase ale dudului.
Ce mai? Eram belea de mic, să-mi trag palme! Sau să-mi tragă mama...când ajungea acasă, nu ştia dacă să se bucure că m-o pălit dărnicia, sau să mă altoiască că mi-am bătut joc de munca ei.

Când porneam câte o ţurcă printr-o curte mai spaţioasă, ne băteam care să deseneze cu o bucăţică de cărămidă (creta era un lux, nu se găsea decât în şcoală) pe spatele tricoului numărul 7 al lui Lăcătuş - eu îl apucam doar în singurătate; de obicei eram Piţurcă  - şi dădeam cu Stângaciu. 
Tot aşa, când ne prindeam în lupte intergalactice sau operaţiuni strict-secrete, luptam ca Michelangelo sau Donatello, trăgeam drept la ţintă asemenea lui Colt, sau alergam în Furia Roşie Turbo, cea mai rapidă maşină de curse din întreg universul. Uneori ne confectionam inele colorate din coperţile vechi ale caietelor şi eram Planetarii. Alteori ciopleam o cracă şi o transformam în Sabia Stelei. Iar pegasurile vechi...deja treceam la profesionişti; dacă încă mai aveau roţile, erau perfecte pentru a se întrupa în motocicleta sport a lui Vinnie, şoarecele marţian.



Când începeau desenele de atunci, toată suflarea copilărească era pironită cu ochii în sticla televizorului. Ca la un semn, străzile se goleau şi vântul rostogolea neîngrădit ciulinii şi vălătucii de praf, mai abitir ca în cel mai clasic western. Nici un mişcă nu mai mişcă, cine mişcă - nu mai mişcă, care mişcă - mişcă mort! Se auzea melodia testoaselor, nici iarba nu mai creştea! Şi era teroare...uneori, bunica mă mai trimitea cu oile la păscut. Eu, drac împieliţat! Mi se rupea de behăitoare, chit că brânya cu mămăliguţă caldă şi laptele abia muls îl beam cu cea mai mare plăcere; se făcea timpul desenelor, zbâc în casă! Câtă bătaie am mâncat pentru că am pierdut săracele rumegătoare...ohooo..sărăcuţul meu curişor! Dar ştiţi ce? MERITA! Ce, nu puteau să pască şi singure? Trebuia să le ţin eu de coadă?? Nu, nu, nu...cică trebuia să învăţ ce e aia "RESPONSABILITATEA". Etete, ţâs Călină! E vreme pentru asta, acum încep Ţestoasele. :p
Transformam pliciul de muşte într-o chitară electrică şi trăiam melodia cu intensitate maximă, ţopăind prin casă în acordurile ei frenetice; mi-o întipăream în minte cu fierul roşu al entuziasmului, pentru a o fredona în momentele mai plicticoase.



Vecinii se făleau cu tricori, şepci sau caiete inscripţionate cu eroii la modă, aduse de părinţi din străinătate. Eu...la dracu', că nu aveam pe nimeni dus de acasă. Aşa că desenam. Lângă televizor aveam un caiet şi creion; cu un ochi mă uitam la ecran, cu celălalt desenam orice liniuţă vedeam - vroiam să fiu cât mai fidel în reprezentare. Wow, şi ce m-ar fi ajutat o fotografie...dar de unde aş fi putut-o lua?
Apoi, începea altă distracţie, o chinuială mai mare ca cea dintâi: cum colorez opera, că nu am televizor color. Shit! Fuck! Scheisse!
La început, megeam pe ghiceală: "One, ciu, free, Pamela vrea copii. Dar Bobi nu o lasă, că e prea frumoasă." Tarammmmmi...prăjitura-i gata. 
Dar cu timpul vine şi experienţa, dublată de inventivitate: mi-am confecţionat un cod al culorilor, transpuse pe alb-negru. Galbenul se vedea un alb murdar, albastrul - un negru mai spălăcit, verdele - un fel de gri, roşu...de multe ori semăna cu albastrul, aşa că mă lăsam călăuzit de spiritul artistic. Asta până când m-am săturat de îndoieli şi m-am mai şmecherit: dădeam o copie a desenului unui prieten care avea color şi mă scăpam. Sau, şi mai simplu, întrebam. Uf! Aşa ce urăsc să mă bazez pe alţii...uneori îşi mai băteau şi joc de mine, stiind că nu îi pot contrazice. Ţin minte, odată, l-am desenat pe Zorro. Şi nu ştiam cum să-l colorez, că aia nu spuneau pe nicăieri ce haine are şi nici nu se inventase netul, să dau search pe google. Aşa că apelez la variantele ajutătoare: sună un prieten, sau întreabă publicul.
De unde dracu' era să ştiu eu că Zorro se îmbracă în negru?? Mergeam la defilare şi agitam frenetic steguleţe tricolore, nu la bal mascat!



No, l-am făcut mov din cap până în picioare, aşa cum mi s-a spus. Şi arăta ca un clovn, nu mai era un spadasin de temut; dacă-i atârnam câţiva clopoţei la pălărie, se încrada perfect întrun carnaval...dar dacă aşa mi-au spus ei?

Şi să mai ai încredere în lume! Nu, frate! Nimeni nu e de încredere!
Am învăţat asta în cel mai simplu mod cu putinţă!

P.S.: Apoi am crescut şi am uitat. Boule ce sunt, de bou ce sunt!
Şi totuşi...este cel mai bun lucru pe care l-am făcut până acum...

P.S.: Aş vrea să stau singur, "pe o plajă - neapărat pe o plajă şi să aud valurile, sau ploaia, sau vântul".

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Apucături răzgândace

Gata! M-am decis: o să-i reevaluez pe forumişti!
Am spus că-s cam imbecili, cu creierul nivelat şi fin ca un cur de bebeluş cu pampers super-absorbant. Am afirmat că-s retardaţi cu mintea obosită, că nu au imaginaţie şi sunt primitivi în abordări. Îmi pare rău, am greşit...şi nu-mi ajung toate vorbili planetei pentru a-mi exprima dimensiunea căinţei. 
Sunt cele mai delicate şi inteligente fiinţe care vieţuiesc pe acestă planetă. Circumvoluţiunile lor sunt adevărate cratere ale cunoaşterii, reţeaua lor neuronală este mai încârligată ca ierburile unei păduri virgine, necălcate de mâna omului. Subiectele pe care le supun atenţiei publice sunt adevărate nestemate de înţelepciune metempsihotică, o enciclopedie uşor digerabilă de mireni şi reprezentanţii tuturor claselor sociale. 

Forumistul este acea latură temătoare a noastră, care nu are curajul să comunice problemele existenţiale cu cei apropiaţi şi se ascunde după un monitor şi-o tastatură, pentru a discuta cu întreaga planetă. 
Forumiştii suntem noi. Eu, ea, el, tu - ăla din spatele ei, tu - de te scobeşti în nas şi-ţi rozi unghiile, sperînd că nu te vede nimeni......şi mai ales TU! Da, da, nu te mai uita aşa...vrei să spui că nu te dezbaţi niciodată în mediul online? Vrei să spui că nu ţi-ai lăsat niciodată seva priceperii pe nici un site de profil? Ştiu că o faci, nu mai e cazul să negi. Suntem în mileniul 3, toţi o facem - indiferent de formă. S-a inventat/indus/infiltrat în subconştient nevoia de socializare cu toate colţurile planetei...nu ai de ce să mai negi 

De la o vreme, am devenit prea personal în scrieri. Orbit de problematicile private, prea optimist...ceea ce nu e bine deloc. Fiind mai aplecat spre cinism şi pesimism, analizez cu luciditate o situaţie. Strâng şi dinţi şi mă pregătesc pentru lovitură. (pe sistem "Răstgniţi-mă -  nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! :p 
Dar dacă o iau pe panta gândirii pozitive, se duce de suflet totul! Realizez hopul; apoi purced la hodina cânelui şi m-apuc de sperat mai abitir ca o fecioară doritoare de dildău: Hai că poate de data asta, nu. N-are cum să se întâmple...da' de ce să nu se-ntâmple? Nu contează, din 7 miliarde de oameni, tocmai mie îmi pică pocinogul? Nu, nu, nu...vizualizez izbânda! O scriu pe hârtie, cum mi-au spus mie antrenorii de succes! Mă trezesc dimineaţa şi trăiesc momentul de glorie; mă îmbrac, îmi beau ceaiul - urăsc cafeaua din ficaţi, apoi mă înveşmântez din nou în mantia de strălucire a viitorului. Seara, nu mă urc în pat până nu-mi mai bag în venă o fiolă de euforie. Ce dracu! O iau la 6 ore, ca pe antibiotic, dacă e nevoie! Universul se mişcă după cum îl împing eu...iar dacă eu îi fac o felaţie ca la carte, e imposibil să nu-mi întoarcă favorul! Ce semeni, aia culegi - cum era vorba străbună? Împlânţi sămânţa iubirii, doar n-o ieşi dracu' gol...şi totuşi, ba da...dacă o faci de unu' singur. În doi, dragostea e calea spre Dumnezeu; de unul singurm e un blestem de moarte - aşa scrie la Carte! 



De la o vreme, m-am oprit din postat. În papucii calului! Căcaturile mele zilnice put ca ale tuturor, nu au miros de trandafir! La ce v-ar interesa disecţia lor? De ce m-aş lamenta aci? Şi ohooooo....m-a călcat o cisternă cu elegie, de-ţi lăsa gura apă! D-aia m-am oprit. Involuntar, m-am apucat să drenez mizeria şi să mă dopez cu floricele, spre a o putea ambala într-un celofan auriu, cu buline şi fundiţe roz. 
Deşi am observat că viaţa personală pusă pe tapet produce audienţă oriunde, nu vreausă fiu căinat - atâta timp cât nu mă cheamă Pepe, Zbârciu, Cruduţa sau Drăguşanca. Şi nici atunci, nu ştiu cu ce m-ar încălzi. De fapt, ba da...e rost de bărfă, iar bârfa produce profit. MULT.

Am vrut să o frec prin bărcile culturii, dar nu are rost. Pe nimeni nu interesează asta. Pe când bârfa...toţii o practicăm. Desigur...cu toţii suntem atât de speciali, de preocupaţi der inedit, încât neobişnuitul de nişă a devenit autostrada centrală şi nu am recunoaşte niciodată un adevăr atât de frivol.



Dar eu ştiu. Mi s-a dovedit asta, de prea multe ori. Care-i diferenţa între un om cu 4 clase şi un masterand? Practic, nici una: ambii lansează acealeaşi idei, dar într-o formă diferită. Care-i diferenţa între "Libertatea" şi "Esquire" (singura publicaţie de bon-ton pe care o mai citesc once in a while, prin amabilitatea soldatului necunoscut)? Practic, nici una!
Libertatea: "Gingirica, ce haină trendy ţi-ai tras!"
Esquire: "Bărbaţii inteligenţi se îmbracă cu sacou D&G de 10000 de dolari"

Care-i asemănarea?? Aceeaşi idee. Care-i diferenţa? Snobismul! Aşa că nu mă mai frecaţi cu inteligenţa! Toţi suntem la fel 



...ne stratifică doar aroganţa!
D-aia i-am reevaluat pe forumişti. D-aia am înţeles că ei discută probleme care seacă intimitatea tuturor. 
D-aia mi-am dat seama că nimeni nu dă o balegă uscată pe viaţa mea personală, pe zbuciumul meu interior, pe metaforele lansate adeseori p-aci prin proximitate - în special în ultima vreme. D-aia am înţeles că pe toţi ne preocupă bârfa şi derizoriul. Sau mă rog...sâmburele îmbrăcat în neimportanţă şi ironie arhisuficientă.

Şi d-aia doresc să mă desfăşor pe lângă o întrebare existenţială, preluată de pe un forum specializat în socializări date de gard: "V-aţi cupla cu cineva care plânge după fostul?"


Răspunsul în episodul următor.

marți, 24 aprilie 2012

Suspensie dadaistă

...pentru că şi nimicul este o formă a artei.

Cred că m-o pălit astenia de primăvară în moalele capului. 

Vama veche - Nu am chef azi
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Mi s-a luat cu toate, nu mai am chef de nimic. 
Sunt sleit de puteri. Mă chinuie o sfârşeală metafizică dublată de melancolie epuizantă. Fiecare celulă a corpului din dotare se sparge cu pocnete de durere şi sânge cald.. Mi-e silă să mă înfurii, să râd, sau să plâng. Nu mai vreau nimic, nu mai sper nimic, nu mai visez nimic. Realitatea se îndepărtează constant de mine; sau poate eu sunt cel care mă îndepărtez de ea? Sunt prea obosit să-mi dau seama, prea istovit să mai gândesc. 
Nu mai pot să simt nimic, mă simt golit de sens. De fapt...nu mă mai simt deloc. 

Sunt ca un punct fără formă. O masă lichidă aruncată aiurea, care nu mai atinge pământul şi doar pluteşte în absurd. Se disipă, se împarte în secţiuni subatomice de nihilism şi ilogisme . 

Pur şi simplu, nu am chef. 
Şi când te gândeşti că ieri a fost atât de mişto! 
O oază într-un deşert...

miercuri, 18 aprilie 2012

Flăcări în furtună

"Autorităţile nipone au declarat că vor ajuta FMI cu 60 de miliarde de dolari pentru a contribui la depăşirea crizei datoriilor în zona euro"

Foarte tare, frate!
Pe 11 martie 2011, în timp ce Criza Economică bântuia Bătrânul Continent, Japonia a fost lovită de un cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter, urmat de un tsunami devastator. Ţara Soarelui Răsare a intrat în colaps...regiuni întregi au trebuit reconstruite aproape din nimic.
 Un an mai târziu, Europa încă se scufundă în recesiune iar Japonia se înalţă din cenuşă, ca o pasăre Phoenix. Apoi, o superputere de aproape 400 de mii de de kilometri pătraţi întinde o mână de ajutor unui gigant de 27 de ori mai mare ca ea...katana îţi ajută întotdeauna stăpânul. 

Greşit!
Japonia este o sabie. Tăioasă, elegantă, nemiloasă, onorabilă. 
Însă zona euro nu este un stăpîn şi în mod sigur, nu un samurai. Mi-aş fi dorit să fie aşa, însă nu este.Cum să-i ceri unei hiene să fie leu? Bă, mă leşi?? Asta mănâncă putreziciuni colcăind de viermi şi suge urina din nisip, doar ca să mai supravieţuiască o oră în plus. Însă averea unui samurai este demnitatea..iar când viaţa i-o răpeşte şi-o recâştigă prin moarte. Europa nu moare, băga-mi-aş picioarele-n el de hoit împuţit! Europa se târăşte ca un limbric! Intră în intestin, descompune căcatul şi se hrăneşte cum o putea mai bine.
Ca să mă exprim mai plastic, Japonia este o pastilă de  viagra, iar Europa doar o lupă. Ştii care este dezavantajul lupei? Măreşte, dar nu întăreşte! Niciodată, nici măcar o dată!

Mi-aş fi dorit să fiu samurai. Dacă eram..situaţia ar fi stat cu totul altfel.

 

Moartea era un cult, un refugiu, nu o odioşenie de care trebuie să te temi ca dracu' de tămâie. Ar fi fost singurul prieten care ştii că nu te părăseşte niciodată. Atunci când ţi-o luai în bot şi-ţi pierdeai ultima fărâmă de respect, ea te îmbrăţşa protector şi te lua în zbor spre alte lumi. Nu mai bune, nici mai rele...ci doar alte bătălii, un alt început.
Europa este creştină. România este creştină. Eu sunt creştin. Şi ce căcat am învăţat până acum? N-ai aripi, prietenii imaginari denotă demenţa - Îndură, frate...viaţa e un puroi infect, dar cărţile spun că Un Superman Cu Barbă  îţi pune bile albe dacă te ţii de nas şi o înghiţi cu gura plină; vei câştiga comori în cer. Keep going Johnnie Walker! We ride, we ride (apropos...n-ai voie în post şi de sărbători, că te pârleşte Focul Gheenei de-ţi sar capacele!)! Ihaaaaaaaaaaa...şi călăreţul se topeşte în apusul sângeriu. 
Cum să mă lupt cu asta? Fondul psihic mi-a fost întinat cu necurăţenii şi amăgiri! Orice aş face acum, răul a fost comis...Odată ce textul a fost dăltuit în piatră, cum îl mai pot şterge? Distrug lespedea şi sper să aducă alta la magazin?

Vreau doar să zbor.



Vreau să văd oceanul, nu să privesc o flegmă pe asfalt şi să-mi imaginez nesfârşitul. Vreau să ascult valurile, nu vuietul maşinilor; vreau să simt nisipul, nu mirosul prafului de pe caldarâm. Vreau să văd orizontul unindu-se cu luciul apei. Acolo, poate, cândva...
Niciodată nu am făcut ce am vrut. De ce? De ce ceapa mă-sii aş începe acum? Cu ce e mai diferit prezentul de trecut, sau de viitor? Toate trei coordonatele se unesc în acelaşi unic punct: eu.  
Ura! The king is dead, long live the king!

duminică, 15 aprilie 2012

Pentru că

...fiecare clipă este un nou început, o nouă poveste. O altă primăvară.

Pink - Bridge of Light
    
  Asculta  mai multe  audio   soundtrack

Ştii...eu nu cred că în timpul acestei vieţi putem atinge Perfecţiunea Ideilor sau Fericirea eternă şi desăvârşită. Nu există "Acea" unică stare necurmată de ploi...ci se găseşte aici şi acum, se construieşte din picături - lucruri mărunte şi trecătoare, ca bobul de nisip al unei plaje bătute de vânt. Ca urmele fragile lăsate pe nisipurile mişcătoare...
Îţi doresc să descoperi sâmburele de frumuseţe care va transforma clipa prezentă într-o strălucire singulară, dar mereu diferită. O sclipire nouă, unică, întotdeauna continuă. Iar când nu vei mai găsi drumul spre ea, zâmbeşte şi priveşte universul înflorind din oglindă...



Să ai un Paşte liniştit şi vesel ca zborul unui fluture în soarele după-amiezii.

vineri, 13 aprilie 2012

Constatare cu tâlc

Cu toţii căutăm ceva nedefinit, o fericire abstractă, fără formă palpabilă. Un absolut care să ne împlinească de-a pururi, un fel de sac plin cu bunătăţi, ce nu se goleşte niciodată. Uneori suntem atât de setaţi pe nişte coordonate neştiute, încât trecem pe lângă multe lucruri frumoase şi nici măcar nu le observăm; sau nu vrem să o facem, din simplul motiv că nu corespund cu ceea ce credeam/speram noi că ar fi. Nu vedem pădurea din cauza copacilor şi suntem dezamăgiţi de asta. 
Beton armat, să-mi trag palme...

Am păţit aşa când am văzut primul film 3D. 
Abia trecuse febra "Avatar", iar toată lumea numai 3d avea în gură. Şi eu nimc...sterp şi flasc ca puţa lu' Matusalem după înmormântare. Ba unde mai pui că de la o vreme începusem chiar să mă simt frustrat...apoi megafrustrat. Depresiv de-a dreptul, să-mi moară calul! O experienţă atât de simplă era lăudată de parcă dacă o penetrai deja păşeai pe Poarta Raiului unde te aştepta Sf. Petru să te pună-n băţ ditai sultanu' peste neamuri! Oriunde mă duceam, orice făceam, numai 3D auzeam! Mâncam 3D, auzeam stereo cu surround, apoi făceam conversia tridimensională (boxele mele-s un model mai vechi, mai de bătrânoci), dormeam 3D. Scoteam capul pe fereastră...3D! Plecam pân la magazinul din colţ să-mi refac rezerva de curpapir (băi nene, trăim vremuri căcăcioase, ce să-i faci!) şi era imposibil să nu dau măcar peste câţiva kinderi  care-şi povesteau la o şaormă ultimul film 3D urmărit!
Moamăăăăăăăăăă...mă simţeam ca un căţel d-ăla ce nu mai apucă ţâţa mă-sii, în timp ce restul o sugeau cu plescăituri pline de nesaţ. Azi aşa, mâine aşa, până mă prinde învârtoşarea şi mă apuc de ceva flotări ca să mă mulez mişto pe fotoliul cinematografului. Şi cum am atins caracteristicile dorite (c-apoi poate mi-o mai pica şi mie ceva prin pauze - n-oi fi eu chiar Hrithik Roshan, dar nici nu opresc copiii din creştere cu mecla din dotare, damn it!), BUFFF! Planton la mall, să-mi trăiască famelia! Rula "Transformers - Dark of the Moon". Sunt fan Bumblebee (cu tot cu Camaro-ul transformat), iar acum era şi 3D





...se putea o fericire mai mare ca asta? Pupa-ţi-aş tălpili tăle, Doamne, cum mi-.ai pus tu mâna-n cap şi ţi-ai binecuvântat robul netrebnic!

După 2 ore jumătate, eram dezamăgit. Nu mă înţelegeţi greşit, filmul a fost ok, mi-a plăcut enorm - mai ales de bunăciunea aia cu nume de trandafir gripat, care a fost prototip de zână în câteva secvenţe. Nu pot descrie ce i-aş fi făcut, că-i ditai postul şi îmi iau bilă neagră la Cartea Vieţii...e de ajuns să spun că  imaginaţia îmi ardea mai abitir ca o groapă plină cu napalm!
Gagica - strog, nu încape îndoială! Însă 3D-ul m-a decepţionat complet. Nu era aşa cum speram eu. Chiar dacă imaginea avea o calitate mult mai bună, foarte rar se vedeau diferenţele faţă de un fim tradiţional. Nu ştiu de ce îmi făcusem o idee că a treia dimensiune scoate planul în relief, pe sistem de hologramă; când de fapt, doar o adânceşte. Tot pe-acolo ar fi...dar clar, nu cum credeam eu. Să mai menţionez că am avut şi o lentilă a ochelarilor pătată? Pe tot parcursul filmului, am avut impresia supărătoare că ochiul stâng priveşte printr-un tifon căcat de muşte. Nasol pentru mine, nu?

Apoi, cineva m-a văzut amărât şi mi-a spus: Nu te întrista, bărbaţii-s cei mai fericiţi. Indiferent de ceea ce se întâmplă, tu eşti mai fericit decât o femeie; pentru că:
  • Numele tău de familie rămâne neschimbat după căsătorie. 
  • Garajul este al tău pe de-a-ntregul. 


  • Planurile de nuntă se rezolvă de la sine.


  • Ciocolata este doar o altă gustare.
  • Poţi să devii preşedinte.
  • Niciodată nu poţi să fii gravid. 
  • Poţi purta un tricou alb într-un parc acvatic.
  • Poţi SĂ NU porţi nici un tricou într-un parc acvatic. 
  • Mecanicii de automobile îţi spun adevărul.
  • Lumea întreagă este toaleta ta. Niciodată nu trebuie să conduci până la o altă staţie de benzină ca să cauţi o toaletă deoarece aceasta în care eşti este prea scârboasă.
  • Nu trebuie să te opreşti să te gândeşti înspre ce parte trebuie să învârţi o piuliţă sau un şurub. 
  • Acelaşi loc de muncă, salariu mai mare. 
  • Ridurile adaugă caracter. 
  • Oamenii nu se holbează niciodată la pieptul tău atunci când vorbeşti cu ei.
  • Pantofii noi nu taie, jenează sau mutilează piciorul. 
  • O singură dispoziţie sufletească mereu. 
  • Conversaţiile telefonice se termină în exact 30 de secunde. 
  • Ştii tot felul de lucruri despre tancuri. 
  • O vacanţă de cinci zile necesită o singură valiză.
  • Poţi să-ţi deschizi toate borcanele. 
  • Eşti copleşit cu laude pentru cel mai mic act de gândire. 
  • Dacă cineva uită să te invite, el sau ea mai poate încă fi prietenul tău. 
  • Trei perechi de pantofi sunt mai mult decât suficiente. 
  • Nu ai aproape niciodată probleme cu cureluşa de pantof în public. 
  • Nu eşti capabil să vezi cute pe hainele tale. 
  • Totul de pe faţa ta rămâne în culoarea originală. 
  • Aceaşi freză ţine ani de zile, poate chiar decade. 
  • Trebuie să-ţi razi doar faţa şi gâtul. 
  • Te poţi juca cu jucării toată viaţa ta. 
  • Burta de obicei îţi ascunde şoldurile mari. 
  • Un portofel şi o pereche de pantofi de o singură culoare pentru toate sezoanele. 
  • Poţi purta pantaloni scurţi, indiferent de cum îţi arată picioarele. 
  • Eşti liber să-ţi laşi mustaţă.
  • Poţi să faci cumpărăturile de Crăciun pentru 25 de rude în ziua de 24 decembrie în 25 de minute.   
M-am verificat de 2 ori şi cică-s bărbat...deci prin definiţie, se pune că-s şi fericit. Atâta că, uneori, sunt prea chior ca să văd asta.

P.S.: Mâine îmi iau ochelari. 3D, ca să fiu sigur că nu ratez nimic.
P.S. 2: În continuare nu pricep care-i faza cu 3D-ul.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Una dintr-un milion

Iar am început să postez doar prin intermediul imaginilor...asta e; trec printr-o perioadă mai lirică şi prefer caracterizarea indirectă a personajelor - cei care scriau ca Migu' pagini fără număr de comentarii după dictare deoarece nu se inventase decât o singură carte de eseuri literare în tot liceul, probabil ştiu despre ce vorbesc.

Însă, mi-am pierdut verva. M-am înmuiat.
Eram rece vârfu' Omu; ignorant ca obeliscul templului din Luxor, ridicat în cinstea lui Ra. Şi-apoi SPUF! mai flasc decât un prezervativ folosit. Eram o galeră de piraţi greoaie, butucănoasă, plină de gemete, scrâşniri de dinţi şi carii, apoi m-am transformat într-o copaie roz cu floricele şi zurgălăi, inundată de chiote bebeliforme. Dintr-o drujbă ruginită, ştirbă şi hârâitoare, am devenit un cuţitaş de unghieră cu moţonei şi sclipici. Eram flegmatic şi dur ca o bucată de gheaţă, apoi a răsărit soarele...fierbinte şi strălucitor. Idilic, desprins dintr-un univers pe care credeam că l-am pierdut undeva prin zorii istoriei. Alb şi orbitor, ca o promisiune de peste timp a Parcelor unui Infern al Izbăvirii. M-a învăluit în boarea lui de malahit cu miros de ghiocei, iar eu m-am topit, cuprins de uimire. Cristalele mi s-au lichefiat într-o destrăbălare nebună, atomii mi s-au desprins din chingile legăturilor ionice şi am început să mă scurg vijelios, ca un râu împins printr-o crevasă îngustă.

 Tudor Gheorghe - Au inebunit salcamii

Ce să mai zic? Sunt Dr. Jekyll şi Mr. Hide -  cazul clasic de personalitate multiplă, care denotă oleacă de labilitate psihică. Nasol pentru mine.

Nu-i vorbă, că devenisem plictisitor în rolul veşnicului nemulţumit. Schimbarea a fost bine-venită, doar că mi-am pierdut total controlul. Oscilez de la o extremă la alta ca acul vizezometrului unui dragster: 0-100 km/h în 0.9 secunde. Bang-BANG!



Iar acum veţi întreba: păi nu militai tu cu înfrigurare pentru echilibru? Nu aveai gura plină de raţiune şi expirtarea emoţiilor? Ba da...aşa făceam. Şi aveam dreptate. Diferenţa dintre animal şi fiinţă superioară o face doar intelectul, niciodată emoţia. Chiar şi un parameci zvâcneşte de bucurie dacă are un mediu propice pentru dezvoltare...dar în veci nu-şi va înţelege rolul în ecosistemul planetar. Om, brută; diferenţa stă într-o singură sclipire.
Iar eu am momente când nu-mi plătesc factura la "Electrica" şi-mi taie curentul...Am momente când sunt mai întunecat decât dosul unui cal cufurit! Nu-mi pot nega dualitatea, nu pot fi mereu zen. Pe hârtie totul e mai simplu, în pana mea! Dacă ştiu cum să o fac, îmi pot crea lumea după propriile dorinţe. O foaie albă poate deveni orice mă taie pe mine capul; e ca un cer cu nori, în care văd exact ce îmi doresc eu să văd...singura limită fiind propria imaginaţie. Deţin piesele de lego, tot ce am de făcut este să le asamblez.
În realitate e fix pe invers: trebuie s ămă descurc într-o lume deja existentă. Câteva elemente ale puzzle-ului le cunosc, altele îmi sunt complet străine şi trebuie să le caut. Unele le pot modifica, altele...mă obişnuiesc cu prezenţa lor nedorită şi mă chinui să le accept; pe altele nici nu le văd. Dar la final trebuie să alcătuiesc o imagine de ansamblu cât mai exactă.
Aşa că da...îmi doresc stabilitate; ştiu reţeta, dar nu o pot aplica mereu. Nu pot nega ceea ce sunt. Nu vă mai hliziţi atâta - se ştie că cel mai bun ginecolog n-are vagin! :p

Adesea vorbesc şi mă revolt împotriva percepţiei publice "femeie: spirituală, cultivată, suavă / bărbat: dobitoc primitiv, bestie îngălată". Resping teoria cu înverşunare, deşi în rugozitatea ei, are un sâmbure de adevăr:  unele femei sunt ireale de-a dreptul. Dar nu toate, cum spune gura satului...doar una dintr-un milion este perfectă. Chiar dacă râde sau plânge, te ceartă sau te alintă, te cheamă sau te goneşte, rămâne adorabilă  în desăvârşirea ei. Chiar de s-ar enerva şi ar înjura birjăreşte, o înţelegi - este tot o fiinţă din carne şi oase, o compoziţie chiaroscuro a Renaşterii. Se înfurie, ţipă, stă îmbufnată. Sau doar te priveşte în tăcere. Are o sumă de defecte...reprezintă un amestec inedit de sacru şi profan; tocmai de aceea este perfectă. 

Mi s-a sugerat că ar cam trebui să-mi cer scuze pentru ce am spus la un momentdat pe blog sau în particular. Mai ales în particular...în special pe blog, unde am lansat nişte simple idei în eter iar chelul şi-a pus mâna la chelie. Să nu te-apuce criza de râs? Dar nu e un lucru ruşinos, cu toţii avem cheliile noastre. Ne naştem cu ele sau le dobândim pe parcursul drumului, mai contează? Sunt ale noastre, să ne trăiască şi s-ajungem să le vedem cu nepoţei!
Am momente când îmi place să speculez detalii bine ţintite, dar suficient de generale încât să mă pot fofila printre ele la caz de ananghie. E un fel de "bate şaua, să priceapă iapa".  Sunt diabolic, sau ce? Muahahahahahaaaaaaaaaaaaa 
Nu-i frumos din partea mea să fac aşa ceva..însă la momentul acela, a fost singurul lucru pe care l-am putut efectua cu nişte rezultate decente. Se pune dacă aş spune că scopul scuză mijloacele? Sau că a trecut moda băieţilor buni şi acum se poartă neşimţiţii? Nu prea. Niciodată nu mi-a plăcut să mă înham la cârd şi e din ce în ce mai greu să fac asta, pe cuvânt de bătrânoc!
"Îmi complic existenţa, o fac cu pricepere, sunt specializat. Pot să iau orice lucru extrem de simplu şi să-l transform într-unul complicat", vorba doinei. Eu sunt...habar n-am, probabil un geniu pustiu, sau ceva; mă rog, mai mult pustiu :)) Sunt un antonim complet a orice ai căuta despre mine în dicţionar. Sau nu, frăţicule...eu sunt antiteza însăşi! Cum mă iei şi cum mă întorci, la aceeaşi concluzie ajungi: diametral opus cu termenul după care s-a scotocit. Eu sunt opoziţia. Sunt ca şvaiţerul; apetisant de-ţi lasă gura apă, dar când te apropii te încurci în găuri. Ptiu, să-mi bag, de la atâtea găuri se face curent, în puii mei! Mai închide şi tu un geam, ceva, că-mi băngăne creerii capului. Dar eu nu...şvaiterul n-are urechi. Nu-i de mirare că-s singur. Cine dracu' ar vrea să-l tragă aerul rece la articulaţii, gât sau eu ştiu ce altă zonă mai sensibilă?
Adeseori mă întreb dacă ar fi mai bine să rămân în spatele vitrinei pentru a păstra o iluzie, sau a o înlătura şi a pierde totul. De ce pălăria calului aş merita eu perfecţiunea?

Acestea fiind spuse: Na-na-na, marş la colţ, în genunchi pe coji de nucă! Penitenţă: 3 bice pe spinare înainte de culcare şi-o piuneză-n călcâi, la trezire! 
Iniţial mă gândeam să pun pun privirea de Puss în Boots, poate 'oi topi răceala.


Aş fi împletit şi un "Please forgive me - I know not what I do" cu iz de serenadă şi poate o scoteam la cap.
Da' unu de colo: "Nu, nu, nu...Să pui mâna să-ţi cer scuze pe blogosferă, că acolo făcuşi pocinogul!" - pe sistem "Aici, să vadă toată lumea!!". Pesemne mediul public ar da o mai mare greutate cuvintelor mele.
Bă, eşti prost? Intimitatea este ca sexul, ceapa mă-sii de treabă! În privat e mişto; relaxant, cu preludiu îndelung, şoapte de dragoste şi îmbrăţişări tandre. Dar în public, se transformă în prostituţie respingătoare. Ia chiloţii, na chiloţii -  haidi bă! Este adevărat că-ţi trebuie puţintică îndemânare şi niţeluş curaj să realizezi penetrarea, dar rodul muncii nu se compară cu alergătura depusă. Este ca şi cum te-ai zbate să-ţi cumperi macara ca să culegi un măr dintr-un copac mai înalt.
Tu, ciupalete-napoiat, s-a inventat scara!! La ce dracu' te scarpini pe după cap?

P.S.: ..."Cu toate astea n-am îndrăznit niciodată să complic o minune.
O minune e un lucru mult prea fragil, e cam tot ce se poate spune."
Sau poate că am îndrăznit...Dap. Cu siguranţă am făcut-o. Oare ce mai spune asta despre mine?


miercuri, 4 aprilie 2012