marți, 30 aprilie 2013

Povestea unei primăveri

Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai  pierdut un strop din frumuseţea vieţii. 
Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.  









...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.

În tine.

Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.



luni, 22 aprilie 2013

Cursa fericirii

Preumblîndu-mă prin mediul virtual mai ceva ca Vodă prin lobodă, am găsit un articol cel puţin inspiraţional: Cele 10 reguli ale fericirii. Deja aveam ochii şi urechile girofar. Vreau, vreau!!! Soare, mare, suc cu umbreluţă!! Cine nu ar vrea să fie fericit? Barman, adă la băiatu' un ţap de fericire!!!! Colo terorica...ta-ta...and do the harlem shake! Aicea terorica..ta-ta...and do the harlem shake!  

Spuneţi voi, nu-i drăguţ? Mie aproape că-mi vine să plâng de emoţie, dar nu mă prea ajută ochii; mai ales că-s nişte chestii de bază, simple porniri de bun simţ. Adică, hey! Aproape că le faci din instinct, nu trebuie să vină Expertul lu' Peşte şi mare antrenor de succesuri ca să-ţi spună: "Băi, fraiere! Deci uită-te-n ochii mei, cu atenţia mai maximă ca Minodora!! Când eştu tu, aşa, mai mop cu moralul, obială prntru şters mâinile tractoriştilor pline de vaselină, când stai în colţul tău cu ochii înlăcrimaţi şi buza tremurînd a neputinţă, iată ce trebuie să faci:..."
Iar tu, de colo: "Na, că m-o pălit norocul! Taman când mă consideram oaia cea mai pierdută prin hăţişurile civilizaţiei şi picul de abstract rătăcit în meandrele concretului, soarele a răsărit şi pe strada mea. Chiar vroiam să zburd pe câmpii cu urechile clămpănind în vânt, dar nu aveam habar cum să-ncep..Bagă, domnul Geo, că eu iau poziţia! Pe locuri, fiţi gata, START!"

01. "Savurează micile momente" 
02. "Nu te mai compara"
03. "Uită de bani şi putere"
04. "Stabileşte scopuri şi munceşte pentru a le atinge"
05. "Ia iniţiativa la birou"
06. "Fă-ţi prieteni şi preţuieşte-ţi familia"
07. "Fă sport în aer liber"
08. "Vezi partea plină a pahaurlui...întotdeauna"
09. "Mulţumeşte din suflet"
10. "Fă cadouri, multe cadouri"

Ei, e greu? V-ar fi dat prin cap aşa ceva?
Eu n-am fire-n cap de câte ori am auzit chestiile asta! Cum e vreunul care vrea să se dea mai cult în cap şi lovit de porniri sensibile, numa ce zbolozeşte din rărunchi refrenul: "Trăieşte clipa!". Şi-apoi ba îl găseşti lipit de vreun parapet cu tot cu motor, sau behăind la lună cu ochii injectaţi de alcool sau alte bălării halucinogene. Şi-apoi încep campaniile de sensibilizare a populaţiei...iar restul e istorie.

Problema este că toţi le-am auzit, dar foarte puţin am şi ascultat ce am auzit. Iar dincolo de asta, am uitat să trăim - pentru noi şi pentru cei din jur. Avem atât de multe lucruri, dar pierdem din ce în ce mai multe; ne pierdem pe noi. 
Să savurezi micile momente a devenit un lux. Sau este o atât de mare obişnuinţă grăbită, că nici nu le mai bagi în seamă. 



Mă uit uneori pe stradă...un caleidoscop de oameni şi trăiri, suferinţe şi zâmbete. Unii merg cu capul sus, alţii cu umerii plecaţi, învinşi. Dar când îi saluţi, te salută înapoi şi zâmbesc - poate pentru că realizează că nu sunt chiar atât de singuri. În unele momente, chiar şi o strângere de mână poate face diferenţa între viaţă şi moarte, moartea spiritului.
Apoi străzile sunt inundate de alte persoane, mult mai tinere. Fără griji, râd, glumesc, cântă cu gura până la urechi. Vorbesc la telefon, ascultă muzică. Se ceartă, fluieră câte o bunăciune mai dezgolită, povestesc ultimul meci. Dar mereu cu ochii la telefon, mereu cu căştile-n urechi. Mereu atenţi la o dimensiune virtuală care îi leagă dincolo de ecranele tactile şi le îngrădesc sufletul..

No, acum mă întreb: care-s mai fericiţi? 
Părerea mea este că primii. Cei împovăraţi de timp şi amintiri, zâmbitori sau cu lacrimi în ochi. Ei ştiu mai întâi de toate, să se bucure de micile momente. De un copil care se joacă, de un şut într-o minge, de o mângâiere. Sau de o floare. Poate şi de aceea tot privim în urmă cu regret, pentru că "pe vremea bunicilor, viaţa era mai frumoasă". Nu, nu era neapărat mai frumoasă şi nici mai uşoară. Dar, era mai sănătoasă pentru minte, pentru trup şi pentru suflet. 
Când vroiai să vorbeşti cu vecinul, îl strigai; nu-i dădeai bip. Creşteai animale pe câmp, nu dintr-un fotoliu aşezat în faţa calculatorului. Vedeai florile în iarbă, nu în prezentări powerpoint. Iar dacă îţi era sete, scoteai apă din fântână, nu desfăceai doza de cola. Da, ştiu...nimic din toate astea nu te conectează cu capătul planetei şi nu te bipăie de likeuri şi saluri şablonate, dar mustesc de viaţă, nu de impulsuri electronice.
Acum, nu înţelegeţi că dacă aruncăm mobilul şi ne ştergem emailul brusc suntem mai fericiţi. Nu e vorba de asta, ele sunt doar simple mijloace şi nu scopuri în sine. Au fost create pentru a ne ajuta să trăim, nu pentru a trăi pentru ele.
Eu mă refeream la legăturile care se creau atunci între noi şi cele care se crează acum. La căldura unei îmbrăţişări reale  

Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tău
   
....şi cea a unui emoticon pe monitor.
La darurile de atunci şi cele de acum. La orele pe care le petreceai pentru a împacheta un "Nu te supăra frate", la noroiul în care te adânceai pân' la glezne când fugeai în grădină să culegi o floare după ploaie şi la secundele de acum, când dai un click şi ai rezolvat datoria. Selectezi felicitarea, copiezi mesajul, "send to all" şi gata. 
Dincolo de toate, mă refer la alegerile oamenilor. La opulenţa pe care o afişează şi la goliciunea reală din vieţile lor.  La neputinţa de a mai iubi. La absenţă. 

Reţeta fericirii...este atât de simplă, şi totuşi atât de complicată. Atât de aproape, dar atât de departe. Cum spunea un mare clasic în viaţă: Eşti ceea ce dăruieşti, nu ceea ce ai. 
Iar dacă reuşeşti să înţelegi asta, restul e uşor. Practic irelevant. 

Atâta că noi am pierdut simplitatea vieţii. Nu mai ştim să ne bucurăm de ea. Suntem supuşi dezvoltării continue, împinşi de la spate de un val al progresului care ne înghite pe zi ce trece. Comparaţia este sufletul comerţului, concurenţa, secretul succesului. Familia a devenit un accesoriu, cadourile s-au transformat în obligaţii, mulţumirea - o naivitate. Trăim virtual în realitate şi ne creăm o viaţă reală în dimensiunea virtuală.

Şi atunci, cine mai este fericit?

"Eşti ceea ce dăruieşti". "Sensul vieţii nu este într-o împlinire personală, ci în cel de lângă tine."
Există ceva mai simplu de atât?

duminică, 7 aprilie 2013

...dar şi ei este tot oameni!

Îşi mai aminteşte careva megahitul din copilărie "Odată am ucis o vrabie"?
Bine...acum nu mă refer la generaţia Inna, Lady Caca şi Justin Bieber; vlastarele cele noi care butonează Iphone de la 2 ani şi îţi crapă capul cu ciocanul dacă le-ai tăiat conexiunea la internet. Nu, nu, nu...vajnicii ei reprezentanţi nici măcar nu erau în stadiu de proiect mental pe vremea când Poesis umplea stadioanele R.S.R.-ului, amin! Eu acum vorbesc cu bătrânocii mai apropiaţi de matusalemul din dotare. Hai, măi...ceva...măcar ăştia născuţi după prima reformă a educaţiei!
Ei,  vedeţi? Ştiam eu că vă sună cunoscut!


Pe mine m-a influenţat aşa de mult cânticelul ăsta că prima praştie mi-am făcut-o abia pe la 15 ani, când m-am considerat destul de matun în cap să nu dau cu bolovani după nici o creatură înaripată. Bine...acum nu iau în calcul şi invizibilele cu potcoviţe de sărmă, cu care-mi păleam tovarăşii de pe uliţa copilăriei! Ăia n-aveau aripi, deci mă lăsau rece! Cum mă enerva vreunul, îl şi ardeam! El urla de usturime, că înţepau proiectilele acelea când le încasai pe pielea goală, mai ales pe pulpa piciorului, de te secau la inimă - eu îi făceam în sâc şi mă bucuram ca un împieliţat, că l-am învăţat minte! Deci nu ştiu cum să spun...păsările ca păsările, dar în rest, mă ducea capul numai la rele! Programat din fabrică de-aş fi fost, şi tot mai făceam şi câte-o eroare...dar eu nu şi nu! Cum o dădeam, cum o întorceam, tot pe dos ieşea! Şi-apoi azi aşa, mâine aşa, până era cât pe ce să-i scot unuia ochii şi mi-am luat un ditai bairamul, de nu am mai vrut să aud în viaţa vieţilor mele de invizibil! 

No, în fine...plecasem de la trilul pro-păsăresc. Mi se pare o melodie tristă, o elegie meditativă  în versuri asupra vieţii şi a morţii, asupra consecinţelor neprevăzute pe care le au cele mai mici gesturi ale noastre asupra viitorului. Asupra noastră...sau asupra altora. Nu am mai ascultat-o, cred, de pe vremea tinereţii studenţeşti -  ba o vreme, o şi uitasem cu totul. Dar dintr-o dată. SPUF! Mi-a apărut în minte, vie şi nevătămată, rumenă şi oacheşă ca o duduie gata de însurătoare.
Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, sub un nu ştiu care pat, lâng-un nu ştiu care lac, lâng-o casă părăsită, de-o grădină-ncercuită - vorba cântecului - era un copac. Bătrân, uscat şi gâunos, dar un copac. Şi-n vârful lui, nu ştiu cum s-a aciuat o coţofană să-şi facă frumuseţe de cuib. Mişto, ce să zic? Trec p-acolo cam zilnic, aşa că deseori mă opream să mă uit cum evoluează lucrările - că na! Păsărica - păsărică, cuibul - cuib, minteni se pune pe clocit şi ia uite cum fac rost de material fotografiabil. Şi-aşa am pozat toţi ciulinii de pe dealuri până mi-au ieşit e nas, deci un suflu nou nu mi-ar fi stricat.

Şi într-o zi, în timp ce admiram eu natura în toată manifestarea ei de primăvară, numa' ce-l văd pe unu', călare pe-o scară, opintindu-se într-un prăjinoc cât toate zilele. Ptiu....mare mirare, mai ales că nu ştiam de nici o întrecere sportivă de profil prin părţile noastre - asta aşa, ca să nu fiu rău şi să spun că şi de-ar fi fost, nu cred că-l mai ţineau şalele pe românul nostru să participe la el! Muahahahahahahaa!!!
"Ce faci nen, cocoţat acolo? Vezi să nu-ţi rupi ceva..."
"Na...ce să fac? Mă enervează cu nervii cuibul ăsta, aşa că-i fac de petrecanie! (Uşşşş!!!! Uşşşş!! - şi coţofana zburătăceşte cu ochii cât cepele)! Dă-l în mă-sa, cine are nevoie de el? Plus că face asta o gălăgie, de-mi bălăngăne creierii ca linguran-n cană!"



Bă, să-mi trag! Cum îmi lăsa gura apă după invizibilul meu...păi te iei de păsăret, te iei de mine, clar! Şi atunci, dai în mine - dai în tine, dai în fabrici şi uzine; dai în clasa muncitoare, ce munceşte pe ogoare. Mă uitam aşa cu un jind la el...stai tu aşa, că te prind eu la cotitură, dacă nu-nţelegi de vorbă bună! Ce prispa mă-tii ai tu cu păsărica mea?! Deci moamăăăăă...studenţii din Timişoara-s mici copii pe lângă ce-mi trecea mie prin cap...



Şi taman când eram mai chitit pe treabă, numai ce-mi răsare în minte o fereastră mică-mică, cu gratii la geam. Ohohoo...Harap-Albe, ţine-ţi caii!
 ...şi am plecat pe câmpii, să-mi limpezesc ferbinţeala. Dar mi-aş fi dorit să fie reală tâmpenia aia de a apărut la un momendat prin cartea de religie de-a patra: dacă te sui să dărâmi vreun cuib de zburătoare, vine Dumnezeu şi-ţi trage scara de sub picioare, să cazi şi să-ţi rupi gâtu'. Sau, dacă nu-i pe fază, vine noaptea şi-ţi rupe mâna cu care ai înfăptuit oribila crima.

Am revenit la grădină peste vreo două ore, când coţofana-şi căuta înnebunită cuibul pe toate crengile. Iar după un colţ, apare nenea, cu cuşma pe-o ureche: "Gataaaaaa...nu ţi se pare că deja-i mai linişte? Aaaaa, şi stai să vezi: avea şi ou, l-am văzut când as picat!" 
Nu i-am mai zis nimic. Ce aş mai fi putut spune? Oricum, ce-mi răsărise mie prin cap nu avea nevoie de comentarii...

Şi de-atunci, mă tot gândesc: omul este definit de raţiune, voinţă şi simţire. Raţiunea...cel mai uşor se observă şi la animalele de pradă, când se coordonează pentru a ataca în haită.unde se află graniţa dintre om şi animal?Voinţa...puneţi o friptură în vârful Turnului Eiffel şi o pisică flămândă la baza lui. Facem pariu că nu durează mult şi friptura e istorie? Afectivitatea...sunt atât de multe exemplelele când câinii rămân lângă semenii răniţi, ba îi mai şi îngrijesc! Asta ca să nu mai fac referire la pornirea maternă a fiecărei vietăţi vii, de a-şi apăra puii. 

Deci, băi copii, unde este graniţa dintre om şi animal?? 
Dacă vine ursul turbat peste tine-n casă, normal că-i iei gâtul...dar aşa? Chiar îţi stă căruţa-n drum că o pasăre cloceşte-un ou pe limba ei?     

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Viaţa cu volan

De când eram boţ cu ochi mi-am dorit să sofez şi am fost înnebunit de "catea sem", manualul de legislaţie rutieră. Însă, totodată şi concomitent, nu m-am putut imagina niciodată la volan; pur şi simplu, trebuşoara asta mi se părea inimaginabil de dificilă, ca să nu mai spun că responsabilitatea ce mi se atribuia îmi cam deschiola grumazul. Practic, mă simţeam, în imaginaţia mea, ca un Atlas ce ţine Pământul pe umeri...o întrupare a parcelor antice, care va primi puterea să hotărască destinul omenirii.

Apoi, pe măsură ce timpul trecea, am realizat că viaţa însăşi este un automobil pe care tu, un biet şofer mereu cu lămâia-n parbriz, primeşti sarcina de a-l struni.



Te naşti pentru a lua decizii, pentru a vira şi a schimba viteze. Decade întregi te chinui să ţii vehiculul pe roţi, te-ncrâncenezi să menţii o direcţie stabilă a deplasării până-ţi cresc servomuşchii* cât China; coteşti la stânga, snuceşti volanul la dreapta, te tamponezi sau dai cu oiştea-n gard. Uneori e atât de grav că te ia ambulanţa; dar stai la reanimare olecă, te scuturi de pansamente şi iar pe şosea...c-apoi vorba 'ceea: călătorului îi şade bine bine cu drumul. Iar noi suntem călători, simpli trecători prin univers. Alteori  te redresezi rapid şi schimbi banda, accelerezi, depăşeşti. Poate te mai uiţi în oglinda retrovizoare şi oftezi cu uşurare sau regret, dar sensul este unic, staţionarea interzisă. Timpul curge doar înainte, mereu înainte, iar prezentul este în fiecare clipă care vine din faţă, în fiecare linie întreruptă desenată pe carosabil şi pe care o laşi în siaj.
Te naşti pentru a-ţi hotărâ drumul.

Însă cu toate acestea, nu eşti tu eşti tu Stăpânul Absolut al Autostrăzii. Voinţa îţi este influenţată de factori externi, liberi de hotărârile subiective. Alături de tine sunt sute, zeci, mii de alţi participanţi la trafic. Indiferent de acţiunile tale, sunt momente când eşti prins în vâltoarea manevrelor lor ca într-o chingă şi ulterior, în frumuseţe de blocaj rutier. Asta e, se mai întâmplă.
Unii îţi acordă prioritate de trecere,  alţii te claxonează, te înjură în barbă - sau te orbesc cu flashurile lor; te ameţesc şi te fac să-ţi pierzi calea, hotărârea.
Unii te înfrânează, alţii strigă din capul străzii, ca la săniuş: "PÂRTIE BĂĂĂ!!!!!" şi au pornit ca tăvălugul. Te fereşti sau intră pur şi simplu în tine: "Haiti! Păi ce-ai făcut frate? Nu m-ai văzut că-s şi eu p-acilea? Io-nţeleg că eşti cu bolidul, dar nu ţi-a luat mă-ta stradă proprie şi personală! Cască farurile, că te paşte contravenţia!"
Unii, foarte puţini, ce-i drept, îşi cer scuze şi îţi plătesc reparaţiile...dar cei mai mulţi, marea majoritate,  îşi bagă toate picioarele şi părăsesc locul evenimentului, lăsîndu-te să te descurci de capul tău. Esti major şi vaccinat, descurcă-te. Şi-atunci îţi zici: "No lasă tu, că-mi iau eu tractor! Monstertruck! Şi-atunci să vezi alergătură ca la ursul Grizzly! Afiş cu Madonna scrie pe tine!"


Dar nu-ţi iei. Târâş-grăbiş, dai cu scuipinol pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), ambalezi motoarele şi continui. Întâi încet, prudent, tresărind chiar şi la ivirea propriei umbe. Apoi, cu cât timpul avanzează, atenţia se mută pe ce ai în faţă. Sau lângă tine, pe locul din dreapta... o persoană care nu ştii prin ce miracol a apărut lângă tine, dar te susţine cu toate forţele ei. Un copilot pe mâinile căruia ţi-ai încredinţa viaţa fără să clipeşti, pentru că ştii că va fi în siguranţă. O parte din tine, o întrupare a idealurilor tale, o pulsaţie intermitentă ce se mulează perfect pe neregularităţile tale. 

Iar undeva pe margine, deasupra tuturor, sunt indicatoarele pe care toată lumea trebuie să le respecte. Indiferent ce direcţie alegi, nu o iei ca mieii zbrehuzi peste dealuri sau pe oriunde te trece nevoia. Vrei - nu vrei, nu eşti Stăpânul Autostrăzii...dincolo de toate libertăţile, dincolo de toate privilegiile şi restricţiile traficului se află regulile ce coordonează pe toată lumea. Simple îndrumări de informare, semnale de atenţionare sau de interzicere ce te ghidează pre destinaţie. 

Iar la final, Vacanţa sau Amenda, în funcţie de alegerile pe care le-ai făcut în timpul călătoriei.

* expresie marcă înregistrată, dragă sufletului meu