Acum sunt treisprezece

Treisprezece dragobeţi

...pentru că da: scriu p-aci de treisprezece ani! Doamneeeee, ce-a mai trecut timpul! Teoretic, la anul îmi iau buletinul :)

Dar nu contează! Important e să fim bine. Şi să iubim - că aşa promis. 

Happy Dragobete's Day!!!

... sau cum ar spune românii neglobalizaţi: "La mulţi ani, dragobeţi şi dragobete"! Beţi şi bete de drag, adică. ÎMBĂTAŢI DE IUBIRE, măi, ce e aşa de greu de înţeles? Uite, de exemplu, eu sunt beat - de iubire, logic; şi de fericire. Pentru că...na! Cum să nu te bucuri într-o aşa zi? Mai un dans, mai o tărie, mai o floricioaică... sau orice altă mică dovadă a dragostei ce-o porţi! Inimioare de pluş, trandafiri de săpun, cină la lumină de lumânări (că oricum au scumpit ăştia curentul de-ţi vine să fii romantic şi fără să fie vreo zi de iubit)...un fel de Valentine's Day naţionalist. 

Apropo: eu, sincer, nu pricep... de ce condamnă lumea Valentinul (şi Dragobetele)? Numai nemulţumiţi, dom'le...n-am văzut aşa ceva! Că iubirea trebuie sărbătorită în fiecare clipă, că importăm toate prostiile, că e prea mult marketing, că hâr, că mâr...ajunge! 

Dacă e să fim corecţi, febra cumpărăturilor ne cuprinde de orice ocazie... şi cu precădere, înaintea celor naţionale: 1 martie, 8 martie, Paşte, Crăciun, zile de unire, etc. În plus şi Lumina Învierii ar trebui să o purtăm în suflet în fiecare zi şi totuşi o avem doar când vine Paştele; prima zi...că apoi avem meleaguri de bătut, rude de vizitat, mâncăruri de mâncat şi alte ocupaţii adiacente. 

Bucuria dăruitului, la fel! Oare nu ar trebui să o trăim în fiecare zi? Şi totuşi o experimentăm mai mult prin preajma sărbătorilor. Despre grija faţă de cei sărmani, ce să mai zic? Nu ar trebui să o purtăm cât de des putem? Că doar oamenii aceia nu mănâncă, nu se joacă şi nu se îmbracă doar când vine Moşul sau Iepuraşul; la fel cum faptele bune nu se fac doar în anumite perioade specifice ale anului. 

Una peste alta, sunt atât de multe trăiri frumoase de care ne amintim doar când le vine ziua fixată în calendar, încât nici nu mă mai deranjează dacă trec şi iubirea pe această listă.

Bine...acum ceva timp şi eu făceam parte din lumea care arăta cu deştu'. Mi se părea contraintuitiv să sărbătoreşti ceva, doar pentru că aşa se face. Şi, de fapt, nu cred că sărbătoarea în sine era problema... ci scoaterea ei din intimitate în mediul public - ceea ce o îmbracă într-o energie (care pare) artificială.  Falsă. Iar apetenţa asta pentru a arăta lumii tot ce se face, cum se face şi de ce se face, nu ajută deloc.

Da' acum m-am liniştit; mi-am obişnuit mintea cu orice şi mă străduiesc să mă concentrez pe mine. Mai ales că devine redundant să remarc, an de an, aceleaşi lucruri cu aceeaşi surprindere. Oricum mă repet... şi uneori am senzaţia că semân cu un bătrânel senil, care repovesteşte, mereu, aceleaşi lucruri. 

Uite de-aia m-am sucit şi mi-am schimbat gândirea. Se pune că am evoluat? 

Nu ştiu...dar vedem!

Deocamdată, hai să bem! Cu drag, cu dor, cu puţină nostalgie şi un mic zâmbet...fiecare după puteri! 

Hai noroc şi la mai mare, cu o muzichie pentru fiecare! Şi iubiţi-vă mult! "All you need is love, ram-pam-pa-pa-pa-pam".... 

[Aerosmith - I don't wanna miss a thing]

Pe contrasens

 La mulţi ani, Vali Day! 

No, despre ce vorbim azi? Am două subiecte la fileu: iubire şi depresie. Ce doriţi, ce poftiţi? Eu, sincer, aş propune depresia, că zilele astea, cel puţin, iubirea e cam destulă şi cumva, mă simt obligat să echilibrăm energiile. Plus că mai tragem o dublă de iubire peste zece zile şi  atac atunci subiectul, că tot se iubeşte româneşte. Şi mai împlinesc şi... treişpe?...da! Treisprezece ani de blogăreală.  

Deci, momentan, rămâne depresia, da? Considerăm că a trecut ultima noapte de dragoste şi vine întâia noapte de război. Ura!!! Să începem:

S-a întrebat cineva, vreodată, de ce depresia este boala secolului? 

Eu o tot fac, în ultima vreme...că de! Am renunţat să mai înţeleg aspectele practice ale vieţii şi m-am apucat să caut sensul ascuns al universului. E şi mai uşor, ca să fiu sincer...doar gândeşti şi compui judecăţi de valoare. Iar asta îţi câştigă admiraţia poporală, pentru că devii cine ştie ce pui de inteliget şi erudit. Ceea ce nu sunt, deocamdată...dar până mor, poate ajung; si mă voi bucura, chiar dacă mi se vor recunoaşte meritele post-mortem. Până la urmă...mai bine mai târziu, decât niciodată!

Aşa că, măi oameni buni, mă tot întreb de ce ne depresionăm. 

Dacă ar fi fost după mamaie, ea ar fi zis clar şi răspicat: "De prea mult bine, maică". Şi, pe undeva, ar fi avut dreptate: când te lupţi pentru a apuca ziua de mâine, nu-ţi mai stă mintea la tot felul de mofturi abstracte. Plâng copiii de foame, zbiară animalele în coteţ...nu poţi să stai să cugeţi! 

Dar situaţia e mai complicată şi cel mai la îndemână răspuns ar fi cel mai cel mai evident: nu avem ceea ce ne dorim - şi pac! Intrăm în picaj ca un avion fără combustibil! Pe scurt, tânjim după ceva ce nu obţinem; aşa se naşte dorul, aleanul, depresia şi moartea spiritului, în cele din urmă. C-apoi de! Cât să mai duci boala pe picioare?

Doar că nu prea cred că lucrurile sunt atât de simple, pentru că sunt oameni care au absolut tot ce şi-ar putea dori în viaţa asta - şi suficiente resurse pentru a avea absolut totul şi în câteva câteva vieţi viitoare - dar tot se plâng că i-a pălit depresia. Ceea ce înseamnă că izvorul acestei adevărate pandemii (e corect să îi spun aşa?) nu porneşte de la ceea ce ai sau nu ai. Nu, nu, nu, alta trebuie să fie explicaţia... doar că-i misterioasă şi se ascunde, sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor.

Totuşi, eu cred că motivul depresiei se naşte din lipsa de motivaţie. Undeva, pe parcursul vieţii, rămâi blocat şi nu ai ce face, chiar dacă nu îţi place. Pur şi simplu, te simţi ca în cuşcă: nu poţi să rămâi, dar nici nu poţi pleca, chiar de vrei...pentru că nu ai unde şi nu ai cum. Tot ce poţi face este să înduri şi să aştepţi o salvare. Dar dacă o veni, până vine, stai aşa, cu mâinile în sân, ca o frunză în vânt. Adică...presupun că aşa ar sta frunzele dacă ar avea mâini şi sân.

Altă explicaţie ar fi faptul că îţi doreşti ceva dar nu obţii, indiferent ce ai face. Munceşti, te zbaţi, asudează fruntea, răstorni planeta şi tot nu ajungi la destinaţia ta ideală. Desigur că viaţa e frumoasă în rest şi îţi oferă nenumărate căi alternative de a te bucura... dar nimic nu se leagă. Lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, pentru că nu sunt construite pe fundaţia motivaţiei principale - ceea ce le face uşor de dărâmat. Şi devin neimportante pentru tine, chiar dacă alţii te consideră norocos că le ai şi mulţi tânjesc la ele. Dar nu contează ce spun alţii, contează ce spui tu. Aşa că, degeaba ai o casă, dacă nu are fundaţie; da, e mai bună decât nimic - însă, dacă se umple de apă la prima ploaie, dacă e friguroasă şi cu urme de mucegai... nu te superi? 

Problema e: cum ne motivăm? Habar nu am. 

Să nu renunţi şi să tot cauţi căi de a-ţi atinge visul? Discutabil. Nebunia nu înseamnă să mergi în aceeaşi direcţie sperând să ajungi la altă destinaţie? De-ar fi aşa...aş trece strada, sperând să ajung pe o plajă, în Maldive. Bătrânul şi oceanul. Ce poate fi mai frumos de atât?   

Până la urmă, pe termen scurt,  răspunsul corect cred că ţine de accptare, renunţare şi redirecţionarea gândirii către orice altceva - mai ales când ţinta călătoriei reprezintă un efort colectiv şi de aceea nu ai cum să ajungi acolo de unul singur. E ca şi cum ai vrea să câştigi medalia olimpică pe echipe, participând individual...cu mult joc de glezne.

Iar o rezolvare mai completă stă doar în timp...pentru că îmbătrânim şi pe măsură ce o facem, pregetăm. Realizăm că nimic nu prea mai contează şi intervine detaşarea. Dar nu aceea temporară, sub formă de pauză; ci detaşarea totală de tot şi de toate. Oboseala psihică a soldatului care se întoarce din război şi vrea doar linişte şi somn. 

Linişte şi pace. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună. Aşa şi noi...

Dar până una alta, să ascultăm ceva de inimă albastră, ca să nu stric firul narativ al poveştii deja create. Vreţi ceva cu multă băutură, sau ceva mai profund?

Eu nu am chef de băut seara asta... Nu e mai bine să sondăm profunzimile inimii? Fără sclipici şi moţonei, că nu am avut timp să mai cumpăr şi din astea; dar promit că-mi revizuiesc atitudinea şi Dragobele mă va prinde pregătit de atac. Ok?

 [Feli - Frunze cad]

Civilizaţia înseamnă frică?

Au început Jocurile Olimpice de iarnă - Beijing 2022. Şi anul acesta avem parte de o micro-flacără olimpică...pentru că, nu-i aşa, trebuie să reducem emisiile de dioxid de carbon din atmosferă. 

Ceea ce e corect.  Peste doi ani, sper, totuşi, să mai evoluăm...şi să punem un LED, că e mult mai economic! Şi modern. Să ieşim din peşteră, deci! 

Bine, totuşi, că nu i-au pus flăcării olimpice şi o mască...sau nu au făcut torţa aia în formă de seringă ori sticluţă cu vaccin, ca să se tragă un semnal de alarmă şi asupra pandemiei! Iar asta mi se pare o discriminare crasă! Cum să uiţi de aşa ceva? Cum să prioritizezi o problemă, în defavoarea alteia? DISCRIMINARE!!! HUOOOO!!! JOS GUVERNU'!

În fine! 

Până una alta, vă rog frumos să nu mai râdeţi de copii din "generaţia fulg de nea". Sau "generaţia de hârtie creponată"... Nu ştiu sigur cum se mai numeşte, că nu-s la curent cu toţi termenii ştiinţifici moderni. Bărbaţii ăstia care sunt tineri şi se epilează la sprâncene, se dau cu gel pe unghii şi au nevoie de consiliere psihologică dacă ridici tonul la ei. I-aţi localizat, da? No, bun. Zic să nu mai râdem de ei, că şi noi am ajuns tot nişte mămăligi... 

Odată, am fost în vizită la rudele de la ţară. Oameni săraci...stau într-un sătuc aruncat pe-o coamă de munticel. Nu au apă curentă şi nici gaze; nu au curte cu pavele moderne, gard din fier forjat şi nici casă izolată termic, acoperită de cea mai modernă ţiglă metalică. Şi totuşi, trăiesc fericiţi, în sânul naturii. Şi am rămas trăznit când un copilaş în premergător a ieşi prin curte, glojgâind un capăt de covrig...pe care l-a scăpat pe jos  Dar maică-sa l-a luat, l-a suflat oleacă şi i l-a dat înapoi puradelului, care deja plângea că şi-a pierdut "jucăria".

STAI!!! CE-A FĂCUT MĂ?? Păi la noi la oraş, în primul rând, îmbăiezi copilul în dezinfectant cel puţin o dată pe oră, preventiv. Şi obligatoriu după ce este pupăcit...să nu cumva să se contaminze cu ceva. Iar dacă, Doamne fereşte, scapă miculuţu' o chestie pe jos, aia e clar la gunoi! Cum să o iei de jos şi să i-o dai copilului... Da' unde suntem aici? ÎN JLUNGLĂ???? 

[Unde suntem aici? În junglă?]

Nu. Doar că, în trecut făceam multe lucruri "necivilizate" şi nu a murit nimeni din asta.  Beam apă din şanţ, mâncam fructe nespălate, mâncam de pe jos, baia generală era eveniment săptâmânal, mergeam la creşă, grădiniţă sau şcoală, burduşiţi de gripelniţe. Şi nu se isteriza nimeni. Nu murea nimeni. 

De fapt...chiar şi azi, în vremurile metaversului şi a altor realităţi virtuale, trăiesc oameni în realitatea reală, în mijlocul gropilor de gunoi, printre şobolani şi toate speciile de gândaci. Mânâncă din tomberon, alături de câinii bagabonţi. Nu au centrală termică în baraca în locuiesc, nu mănâncă bio şi nici nu-şi numără paşii dintr-o zi, ca să trăiască sănătos. Şi nu se isterizează nimeni. Nu le plânge nimeni de milă.

  

...dar dacă apari cu muci pe undeva sau tuşeşti din senin, te caută poliţia pe acasă, că ai atentat la siguranţa ţării. Cum răceşte copilu', e baricadat în casă... să nu cumva să! Bem apă îmbuteliată şi sterilizată, că aia de robinet e contaminată şi-ţi dăunează. Să nu cumva să! Am trăi, de s-ar putea, în baloane de sticlă aseptice...să nu cumva să! Cel mai bine ar fi dacă am trăi total decuplaţi de la viaţă, să nu cumva să avem vreo emoţie pe care nu o vom putea duce. Şi mereu sub atentă monitorizare...să nu cumva să păţim! Diverse...

Am observat această tendinţă de mai mult timp... şi mi s-a părut ilară. Iar de când a apărut pandemia asta, obsesiile au escaladat până la infinit. Acum să nu mă înţelegeţi greşit...  normele de igienă au şi ele un rost. Problema e: de la ce punct în colo exagerăm? Nu ştiu ce să zic...

Cert e că înainte să fim atât de deştepţi, eram mai rezistenţi la boli. Şi, de fapt, mai rezistenţi la orice...inclusiv stres şi depresie.  

Dar pe măsură ce ne-am cultivat în cap şi am înventat tot felul de gadgeturi, am început să ne păzim din ce în ce mai mult şi am devenit din ce în ce mai bolnavi. Mai şubrezi. Şi mai temători...pentru că, nu-i aşa? Duşmanul e pretutindeni! În politică, în religie, în spitale, în şcoli, la baruri, în maşina care tocmai ne-a depăşit şi mai ales, în fiecare om! E imperativ să ne păzim! Iar frica e cea care păzeşte pepenii... pentru că mai de unde răsare vreun nebun şi face cine ştie ce nasoală? 

Deşi, stau şi mă gândesc...până se se inventeze automobilul, nu am auzit de nici un fiu de boier rănit în dragoste, care şi băgat calul pe contrasens şi a intrat într-o căruţă plină cu fermieri ce se întorceau din concediu, de la mare.  Şi nici nu suferea nimeni de depresie când trecea samuraiul pe lângă vreunul şi-i lua capul dacă nu-l ţinea plecat, aşa cum se cuvine. 

De aceea zic: suntem din ce în ce mai moderni. Şi inteligenţi, clar...că altfel, nu s-ar pune etichete pe bidonul cu antigel, să se ştie că nu-i bun de băut!

Dar de ce suntem din ce în ce mai nemulţumiţi? De ce ne trebuie din ce în ce mai multe spitale? De ce ne paralizază frica de a interacţiona cu mediul înconjurător? De ce nu mai putem trăi fără frică?

În 1898, H. G. Wells a scris "Războiul lumilor" -  un roman fantastic, în care oamenii erau atacaţi (şi nimiciţi de marţieni). Şi ar fi cucerit întreaga planetă, fără a întâmpina vreo rezistenţă notabilă...dacă nu ar fi murit. De ce? Pentru că nu erau adaptaţi la mediul nostru. Pentru că nu aveau rezistenţi la bacteriile noastre.

Aşa că mă întreb: nu cumva ne transformăm în extratereştri pentru propria noastră planetă? Iuhuuuu!!! Abia aştept să-mi crească antene!

Da' gata cu melancolia, că nu ajută pe nimeni! Hai la joc şi voie bună... că indiferent de stare, seminţele tot acelaşi gust are! Aşa că propun să facem conştientizările necesare şi să evoluăm către unde vrem...

[Khaled - C'est la vie ]