Se afișează postările cu eticheta schimbare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta schimbare. Afișați toate postările

duminică, 17 aprilie 2016

Zâmbet de Mona Lisa

Nu cred să fie om trăitor pe planetă care să nu fi auzit de Leonardo. Dar nu Di Caprio din mult aclamatul "Titanic" şi mai noul "The Revenant" ...ci Da Vinci - geniul. Adică, mă scuzaţi...GENIUL.
Iar când spui Da Vinci, apui automat şi "Mona Lisa" - nu neapărat pentru că pictura aceasta reprezintă apogeul carierei sale, ci poate, pentru că este cea mai cunoscută. E pe sistem "Cum alegi un grăunte de nisip dintr-o plajă?". Simplu: cel pe care îl vezi cel mai des. Adică "Mona Lisa"...al cărui zâmbet apare cam peste tot şi pretutindeni, oriunde, oricum, oricât, oricând. În filme, desene animate, publicitate, turism, chiar şi matematică. 



Cunoaşteţi expresia "un om cât o istorie"? No, "Mona Lisa" este "o pictură cât o istorie". Cât o planetă. Cât umanitatea toată...pentru că a fascinat permanent mintea oricui. Şi din timp în timp, citesc noi articole cu titlul: "În sfârşit s-a descoperit secretul Giocondei!". Cu raze X, cu formule matematice, prin studierea simbolisticii, permanent apar noi dimensiuni de studiu şi de înţelegere al acestei capodopere. 

Eu nu am văzut "Gioconda"...nu în persoană. Dar îmi aduc aminte...prima dată când am dat de ea, prin zorii tinereţii, mi s-a părut banală. Ce mare schemă? O pictură cu o femeie - care nici nu-i prea frumoasă! Părul nu are volum şi-i stă lipit de cap, nu are faţă de păpuşă sau ochi migdalaţi, nu şi-a dat cu ruj, nu are botox în buze, pieptul nu-l are prea proeminent şi nici 90-60-90 nu pare a fi. Nu însemna nimic pentru mine.
...pentru că abia cu timpul am învăţat că cele mai valoroase opere nu sunt acelea care înfăţişează ceva perfect aliniat cu standardele, ci acelea care reprezintă ceva diferit pentru oricine intră în contact cu ele. Poate de aceea nici nu mă prea împac cu şabloanele...nici de gândire sau de vorbire, nici cele de comportament, nici cele de frumuseţe. Mi se par fade, uneori chiar groteşti. Un plug care ară câmpul şi-l umple de monotonie, un pat al lui Procust ce uniformizează realitatea. Şi poate şi de aceea, sunt aspecte ale societăţii care mi se par amuzante şi în faţa cărora am aceeaşi atitudine ca maimuţa din Baraka:


Revenind la Mone Lisa; ce reprezintă ea? Habar nu am ce va fi fost în mintea lui Da Vinci când a pictat-o...dar pentru mine reprezină piatra din capul unghiului. Un gând, o amintire, o clipă ce împarte viaţa în două: înainte şi după. Reprezintă bătaia aripilor unui fluture, care generează un uragan... picătura care dă naştere unui tsunami. Un om; sau doar un zâmbet...din care s-a născut un prezent continuu. Uneori capricios, îmbufnat, furios ca talazurile mării în furtună, alteori sensibil, strălucitor, blând, tandru. 
O lume mereu diferită, dar mereu frumoasă. 

Pentru tine ce înseamnă zâmbetul Mona Lisei?

P.S.: Ca de obicei, închei cu un gând bun, pe note muzicale...



sâmbătă, 12 martie 2016

Poveste fără sfârşit

Acum vreo două zile intrasem pe blog şi am citit nişte articole mai vechi...parcă de prin 2012, sau ceva. Apoi am rămas uimit - chiar uşor amuzat...pentru că  nu mă recunoaştem. Da, ştiu că eu sunt cel ce a scris, îmi regăseam starea de spirit. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că îmi voi aminti şi evenimentul care a stat la baza articolului, motivaţia alegerii acelui subiect. Dar în rest, totul mi se pare diferit...străin. E cam acelaşi sentiment pe care îl ai când reciteşti cursuri de latină după o pauză de zece-cinsprezece ani..ştii că tu ai scris, îţi aminteşti cum învăţai, revezi cu ochii minţii carnetul cu media 10, dar toate au fost parcă în altă viaţă...pentru că acum, mai repede pricepi chineza decât ceea ce ai scris tu, cu mânuţa ta.


Cam aşa am păţit şi eu...Stilul era impropriu, nenatural. Forţat.  
Eram într-o perioadă în care ceea ce eram se părea că nu era de ajuns, aşa că am încercat să mă transform în altceva. Altcineva. Iar în scris, mi-a ieşit...problemele mai mari au apărut când nu am reuşit să fac aceeaşi modificare şi în viaţa de zi cu zi. Astfel că, în timp, s-a creat o discrepanţă...îmi plăcea să scriu, şi uneori o făceam pentru a mă calma, pentru a scăpa de diverse frustrări - legându-mă de întâmplări din viaţa altora. Pentru că, ce să vezi...nu-s singur în zbaterea mea! Într-un fel sau altul, cu toţii alergăm după un echilibru, suntem într-o perpetuă căutare. 
Doar că îmi creasem o natură duală. Prietenii mă cunosc într-un fel, iar pe blog eram fix pe dos. Da, mă simţeam bine scriind. O făceam cu aplomb, aveam zvâc. La un moment dat mi s-a părut chiar o datorie morală să fiu incisiv, să am puterea de a critica - pentru că niciodată nu o făceam cu intenţie rea...îmi propusesem să trag semnale de alarmă privind diverse aspecte ale societăţii care ne fac rău şi care nu sunt aşa cum trebuie să fie.

Cu toate acestea, parcă aveam o strângere de inimă atunci când vorbeam despre ceea ce scriam. Şi de multe ori, când povesteam despre asta, menţionam: "...da, dar eu nu sunt aşa". Până m-a întrebat cineva: "Păi şi atunci de ce faci ceva care nu te reprezintă?".
Ce să zic...am trecut peste. Pe internet ai avantajul că poţi alege să fii orice vrei...ca în jocurile RPG. Experimentezi şi alegi să fii: femeie sau bărbat, tâlhar, criminal, rege, soldat. Orice. Nimeni nu te poate judeca pentru personajul pe care alegi să îl joci. Aşa este peste tot...în presă, în televiziune, în afaceri...suntem doar actori în diverse piese.
No, eu jucam un personaj - pe care am învăţat să îl descopăr şi să îl accept. Puteam să pariez că ştiu şi cum gândeşte. Şi totuşi, acel personaj nu eram eu, cel adevărat. La fel cum nici Heath Ledger nu era nebun, deşi l-a interpretat magistral pe Jokerul din "Dark Knight"
Problema a fost că am început să fiu perceput ca fiind acel rol. Am cunoscut persoane care ori mă plăceau pentru ceea ce scriam, dar când mă cunoşteau se aşteptau la vreun băiat de cartier plin de şmecherii şi erau dezamăgite... ori mă plăceau pentru ceea ce sunt, dar când citeau se oripilau - pentru că nu îşi doreau să aibă de-a face cu un  om plin de angoase, frustrări şi răutăţi. 

Oricum ar fi fost, eu pierdeam - indiferent ce făceam de la acel moment încolo. 
Aşa că, în timp, maturizându-mă şi învăţând din greşeli, am ajuns la un echilibru şi sunt foarte mulţumit de ceea ce fac acum. Privit în ansamblu, de la început şi până la final, blogul este o devenire. O călătorie a cunoaşterii, un potpuriu de stări, instantanee pentru diverse situaţii sociale sau personale.  



Toate bune şi frumoase...dar vorba zboară, scrisul rămâne. Cine mă citeşte regulat, ştie despre ce este vorba...dar scoase din context, multe chestii sună ca porcul! Ştiu asta...aşa că am decis să opresc posbilele stări negative născute de articolele mele, făcând singura schimbare posibilă: închid aici, îmi iau catrafusele şi mă mut la casă nouă.
Puteam să şterg domeniul cu totul, dar nu vreau să mă prefac că ceea ce a fost nu a existat. Aşa că am hotărât să permit accesul pe această adresă doar autorului - pentru că doar cu el îmi împart sufletul - pentru a porni de la zero, pe un domeniu nou. De worpress, că şi aşa vreau să experimentez ceva nou...să văd pentru ce se face atâta reclamă acestei platforme.  

Mă durea să renunţ la ceva ce am construit atâta timp, dar asta e...uneori spui punct! Şi de la capăt...
Doar că nu mereu. Pentru că după ce mi-am luat un timp de gândire, am decis să continui pe acest drum, asumându-mi tot ce este pe el: bune şi rele...dezamăgiri, momente de furie oarbă, frustrări sau comentarii cel puţin nedelicate, dar şi clipe grele sau pline de bucurie, în care nu mă puteam exprima decât prin cântec sau fotografie.




Când am început să scriu, pe 24 februarie 2009, prin "blog" înţelegeam doar un jurnal online - lucru de care m-am ferit, pentru că vreau ca viaţa mea personală să rămână personală. Totuşi, privind în urmă, văd că a devenit un blog de suflet; un creuzet de stări şi idei, care până la urmă arată că dacă vrei să demonstrezi ceva, o vei face. Viaţa este atât de complexă încât îţi dă posibilitatea asta....aşa cum, sub impulsul diverselor stări, eu am demonstrat, printre altele, că altruismul este de fapt supremul egoismului, că fericirea nu există, că sentimentele ne încurcă şi cel mai bine este să fim duri şi neclintiţi. Deşi la acea vreme mi se părea corect ceea ce spuneam, după ce mi-a trecut frământarea, mi-am dat seama că am greşit. Am momente de impulsivitate crâncenă şi încăpăţânare nemărginită şi înţeleg că dacă îţi propui, poţi dovedi că papura are noduri, cerul este verde sau  atingerea este o iluzie ce nu există în realitate. Totul ţine de interpretare şi de ceea ce alegi să conteze. E ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă la "Vax Populis"...scopul emisiunii este amuzamentul; reporterul întreabă "Câte laturi are un triunghi", dar respondenţii sunt ori oameni în vârstă care abia au patru clase, ori oameni beţi sau cu diverse afecţiuni mintale, ori, pur şi smplu, oameni pe care nu îi interesează amănuntele astea "de oraş" - pentru că viaţa lor se desfăşoară între mulsul oilor şi rânitul la porci.
Şi apoi, cine vede, poate concluziona: "Ce inculţi sunt ţăranii!"

Aşa mi-am dat seama că toate aceste exerciţii de logică presupun o concentrare prea mare asupra unui punct, înlăturând ansamblul şi extrapolând rezultatul. O practică ce nu poate oferi decât soluţii greşite, în fiecare caz. De fapt, cred că de aceea nici nu prea mă împac cu rezultatul diverselor studii şi le acord prezumţia falsităţii încă înainte de a le citi (deşi pe unele le folosesc şi eu). Gândim la fel, simţim la fel, multe se pot cuantifica şi pot oferi o imagine probabilă a unui comportament, dar realitatea este că fiecare fiinţă este unică, iar extinderea ipotetică a unei noţiuni este periculoasă.

Eu de aceea am greşit de multe ori...şi am avut nevoie de multe şuturi pentru a înainta.
Iar acum, iacă-mă-s!



joi, 17 decembrie 2015

Spiritul Crăciunului

Acum câteva zile vorbeam cu un prieten despre venirea Crăciunului. Mă rog, de fapt eram amândoi uimiţi că NU mai simţim că vine Crăciunul. Nu mai simţim starea aia de sărbătoare, bucuria pe care o simţeam mai la tinereţe. Cumva, spiritul de sărbătoare mă ocoleşte. Ciudat!

Nu, nu se poate aşa ceva! Deci minteni scot carneţelul şi încep verificarea: cadouri - hohooooo....checked! Miros de cozonaci şi dovleac la cuptor, ca la mama...checked! Scrisoare pentru Moşu'...checked! Nămeţi...not checked, dar nu contează. Colinde cu ler lin şi flori de măr...checked! Fuego, Hruşcă...checked! 


Frăţiuer, să-mi trag pălmi! Ce se întâmplă?? Unde e greşeala? Am bifat cam tot ce făceam până acum de sărbători şi tot nu le simt! Să mă fi nesimţit odată cu trecerea timpului??

Şi-apoi, tot zăpând aiurea pe net văd un titlu mare, cu roşu aprins şi mă luminez mai instant decât nessul instant! Iuhuuuu...mi s-a luat piatra de pe inimă!!  Eu nu am greşit cu nimic....SGU Ploieşti e de vină! EL, doar EL şi numai EL a furat Spiritul Crăciunului! 
Vaaaaaaaiiiii...păi cum aşa ceva? Nu ştiam că Jim Carrey lucrează la Ploieşti...că numai ăla se costuma în Grinch şi fura Crăciunul bieţilor copii nevinovaţi! Şi până la urmă... l-a furat, treaba lui! Să şi-l bage-n buzunar şi să se ducă! Cel  mai tare mă oftic că nu am ştiut mai din timp, măcar să mă aleg şi eu cu un autograf! 

Plin de întrebări fără răspuns, tremurând ca trestia-n vânt şi mustind de curiozitate, dau click pe articol - eu ştiam că Spiritul Crăciunului nu ţi-l poate fura nimeni; îl ai în suflet şi e complet imaterial...deci neavând formă fizică, nu ai ce fura. Dar no...oi fi rămas în urmă cu evoluţia tehnologică. Şi dacă ăştia zic că SGU l-a putut fura, vreau şi eu să ştiu cum! Nu de alta, dar mâine poimâine vine ziua şi ceasul...şi barem să nu mor prost! Deci, purced a citi minunăţia.
De fapt, cică SGU nu mai împodobeşte oraşul de sărbători, că "nu sunt bani". Şi să te ţii plânset şi jale, oameni în saci de rafie ce-şi smulg părul şi-şi toarnă cenusă-n cap! Văleu şi mult vai...chiar în halul ăsta am ajuns, să nu avem beculeţe în oraş şi să nu simţim şi noi sărbătorile? Într-un oraş european din Uniunea Europeană a secolului 21?? Jigodiile!!

Noroc cu o mână de jurnalişti cetăţeni responsabili care au făcut presiuni asupra SGU să pună, în mă-sa, nişte beculitoare prin copaci...ca apoi să revină cu un nou articol: SGU îşi bate joc de ploieşteni! A cheltuit 150.000 de lei pe beculeţe, dar RUŞINE! Ruşine, de trei ori Ruşine! Au reuşit să împodobească doar centrul oraşului şi în plus e oribil...se sperie copiii de atâta hidoşenie! Şi o comună arată mai frumos decât cel mai cu moţ municipiu din Prahova! Umilire totală şi bătaie de joc, mânca-v-ar râia de corupţi care sunteţi voi corupţi şi criminali de suflete! HUO!! 

No, acuma toată daravela mie mi se pare complet hilară şi jenantă. Trecând de caracterul bombastic al articolelor -  când, de fapt, scriitura este banală...cam cât de jurnalist poţi să fii ca să transformi un rahat într-o problemă de interes naţional? Nu ştiu cum să spun, dar pentru mine, cel puţin, ornamentele stradale nu sunt o condiţie esenţială a modului în care percep sărbătoarea. Dacă totuşi sunt, mişto. Dacă nu sunt, asta e. Nici o tragedie, nu moare nimeni.
Până la urmă, mi se rupe de beculeţe! Nu-mi stă bucuria Crăciunului în nişte prostii atârnate de stâlpi...mai mult decât o seară-două în care să trec pe acolo şi eventual să-mi fac selfie în nămete, cu bradul împodobit la cap - nu am tangenţă cu subiectul! Şi, de fapt, cam nimeni altcineva! Îmi vine greu să cred că e înnebunit copillul de luminiţe şi trage de mă-sa: 
"Mami, mai!! Hai la luminiţe în centru!!" 
"Păi nu ai fost şi ieri?"
"NUUUU...vreau şi azi! Vreau să stăm până dimineaţa, să le văd cum se sting! Şi apoi cum se aprind! Şi apoi cum se sting! Ce bucurie!"

Şi în plus...cum era aia? "Vrem spitale, nu catedrale!". Păi nu sunt de acord cu atâta cheltuială şi atâta exuberanţă pentru un loc unde mergi să te rogi, dar luat în modul, o catedrală este mai importantă decât nişte plasticuri luminoase atârnând prin oraş din loc în loc. Dar nimeni nu spune "Vrem spitale, nu beculitoare!"...pentru că, de fapt, nu vrem spitale, vrem beculitoare! C-aşa se face, e sezonul! Dacă nu acum, atunci când?? 
Cu un miliard jumate se putea construi, puii mei, un spital! O secţie de spital! Un salon de spital! Un balcon de spital, ceva! Orice, numai să nu fie aruncaţi în vânt, pentru nişte lucruri care, până la urmă, nu au o importanţă vitală pentru mersul societăţii. 

Că eu aşa am învăţat: nu e o ruşine să nu ai bani. Dar atunci când NU îi ai, faci o prioritizare a nevoilor. Nu eşti muritor de foame şi tu strângi din curea să-ţi iei Iphone 6. Nu îţi iei Lamborghini să mănânci magiun cu pâine pe capota lui şi nici plasmă, dacă umbli desculţ prin zăpadă. Nu-i normal? Este -  dacă ştii. Dar evidenţele arată că românii nu ştiu - iar asta se vede de pe Marte, începând de la bugetul personal şi terminând cu cel naţional.

Eu gândesc aşa: "Băi frate, nu am bani. Sunt sărac lipit - vai steaua mea.



Bun, perfect! Din bruma pe care o am, raportată la nevoi, ce este mai important? Păi: să am ce pune în gură, să fiu sănătos şi să am un dram de educaţie. Punct. Întâi astea, apoi restul...deci, dacă aş face bugetul naţional, aş da bani pentru Agricultură, Sănătate şi Educaţie. Astea-s nevoile bazale, apoi restul. Mă doare-n cot de conacu' lu' Iohannis - că poa' să stea şi într-o cameră normală şi nu una pe comandă. Tot într-un pat doarme! Şi da...mi se bârlăre de SRI, SIE, MIE, ŢIE şi toate agenţiile cu prescurtări de litere. Nu cred că e o problemă chiar atât de gravă dacă nu îşi măresc bugetele în fiecare an.

No, dar până la urmă, totul porneşte de la noi. De la mine şi de la tine. 
Iar atâta timp cât alegem să ne zbatem pentru tot felul de prostii care nu au o valoare reală în contextul general, lucrurile vor merge prost. 
Eu aş fi consumat tone de cerneală să mă cert pentru scurmăcunea nenorocită de la tramvaie. Că ăia care o fac lucră cu picioarele şi-a ieşit o lucrare atât de minunată încât nu mai pot trece două tramvaie unul pe lângă altul, pentru că distanţa şinelor dintre sensurile de mers este prea mică!! O să se ajungă să stai cu trocaleletul în staţie, până trece celălalt! Sau cobori la o staţie, mergi pe jos până la următoare şi te sui de acolo! Nu ai ce să faci altceva...Fix în secolul 21 când se pun la cale expediţii pe marte, noi nu suntem în stare să întindem nişte şine de tramvai!!
Dar de ce să fie important un asemenea mizilic...că doar nu te dai cu transportul în comun decât zilnic! În timp ce beculeţele le atârni două săptămâni pe an- deci sunt infinit mai importante pentru viaţa de zi cu zi!

În fne... ce să mai zic? Cei care conduc nu sunt decât oglinda celor pe care îi conduc. 
Adică totul porneşte de la noi. Luminiţe, tramvaie, ciobani, transportatori, guverne...România suntem noi. Ceva cam aşa:


...ceea ce nu e în regulă deloc! Avea dreptate Gandhi când a zis "Fii schimbarea pe care o vrei în lume". Altfel, nu se va schimba nimic.

duminică, 4 ianuarie 2015

...Te iubesc!

Nu ştiu cum fac până-n Crăciun, că  m-apuc să citesc ştirile online şi mă împiedic de un articol halucinant, probabil specific exploziei de iubire pe care tocmai o traversam:  Zece lucruri pe care le preţuiesc femeile mai mult decât lungimea penisului.
Ce să zic? Cu un asemenea titlu, deja eram captivat! Mă scurg ca untul la soare, sunt tot o nebunie şi-un delir! Ador scriiturile astea în care vine Nimeni În Drum  şi zice: "Bă cititor, ştiu că eşti prost şi habar nu ai de viaţa ta - deci ia d-acilea reţeta fericirii: 10 lucruri pe care trebuie să le faci ca să fii împlinit, 3 condimente minune  care slăbesc instant, 5 lucruri pe care trebuie să le ştii ca să creşti un copil, 7 lucruri pe care visează femeile, 100 de locuri de vizitat pe parcursul vieţii, 9 lucruri pe care le face un strungar în funcţie de zodie...d-astea". Chiar mă enervasem odată, când vine unu' la mine: "Hai să îţi arăt lista cu cele 10 filme pe care orice bărbat trebuie să le vadă". Mă uit...văzusem numa  vreo 4 din ele. Înseamnă că nu-s bărbat? Hai să mori tu! Pe măsurate! Pariu că te iau?!

No, învăţăturile de faţă erau cu femei. Ştiţi voi...fiinţele acelea diafane şi pline de dragoste, care se hăţănă cu bărbaţi din scârbă, să le facă grobienilor plăcerea. În fine...citesc. Ce-i drept, nu am înţeles din prima care ar fi legătura sentimentală dintre lungimea iubirii, lăţimea umerilor şi candoarea feminină aplecată spre emoţie pură, dar noroc că m-a luminat jurnalistul: cică iluzia dimensiunii le face pe femei să se simtă mai ocrotite. Eteee....na, că la asta nu mă ducea capul! Sigur, sigur, ăsta e motivul? Păi atunci, mi se pare o idioţenie completă! Nu luptă femeile pentru egalitatea între sexe? La ce papuci vor ocrotire...Pe bărbat cine mă-sa îl ocroteşte? 
Păi dacă rahaturile astea sunt citite de sexu' frumos - şi sunt, slavă Domnului! - nu mă miră că nu mai ştie niciuna de capul ei!

În fine, ce să mai zic? Fiecare cu targetul propriu, că doar nesatisfăcută nici moartea nu stă! Cum, necum, tot ia pe cineva, măcar şi din greşeală. Dar mie îmi place cu iubirea...sunt sensibil, ce să mai zic? Şi când mă gândesc că era o vreme când habar nu ştiam ce înseamnă să simţi că iubeşti...mai că mi-e dor de inocenţa aia! 
Aproape toată tinereţea, singura mea problemă a fost să să-mi descriu şi eu în minte ce înseamnă să spui "Te iubesc". Ce simţi, cum reprezinţi practic aceste două cuvinte. Nu ştiam, dar mi se păreau cel puţin cutremurătoare. Apogeul vârfului care te îndatora oarecum să te comporţi cât mai bine cu acel cinevacare le auzea; punctul hotărâtor  menit să oprească planeta-n loc când treceai de el. Sfinţenia sfinţeniei, că doar fiecare cuvânt, fiecare faptă are ecou în veşnicie...iar cu asta nu te joci! Suntem prea mici, mult prea mici ca să realizăm imensitatea existenţei, iar iubirea exact asta este: Piatra de temelie a vieţii. Of, of, măi, măi...



Apoi am început să văd că de fapt, totul se reduce la aparenţe. Ca la animale şi păsări: câştigă ăla care are coarne mai mari, părul mai zburlit, gheare mai ascuţite, penaj mai colorat, umeri mai laţi, lungime mai lungă, durată mai mare, buzunar mai larg....orice atribut în plus care poate ajuta la perpetuarea speciei, într-o lume plină de pericole.
Logic...natura este doar un calcul matematic, simplu şi eficient. Doar oamenii a pervertit-o cu ipocrizia emoţiilor absolute, emanate fix din trena Divinităţii.  Ptiu, ptiu, ptiu, stai că zisei o prostie! Cum să spun o aşa nemernicie, că omul este doar un animal în contur de ipocrizie? Nu, nu, nu....el este Copilul lui Dumnezeu, plin de Duh şi Adevăr! Cuvântul lui este Viaţă, fapta lui este Desăvârşire. Frumos,..dar tot nu mi-am explicat cum e cu iubirea.
Ce să-i fac? De când mă ştiu, tot încerc să trec realitatea dincolo de cuvinte, să conturez vorbele în fapte. Dificil, dar nu imposibil. Nu toată lumea căinează societatea asta demagogă, în care contează doar imaginea? Nu toate vorbili de înţelepciune sharuite din mână-n mână în mediul virtual fac apel la recunoaşterea valorii inestimabile a esenţei şi nu a formei? Nu slăvim toţi sufletul şi bogăţia spirituală, în detrimentul celei materiale?

No, păi foarte bine! Zic că trebuie să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume...deci hai cu subtilităţile! Îmi doresc să fiu din tot sufletul un om de valoare, un aplicant frecvent al tuturor aforismelor emise de-a lungul istoriei!
Vreau, vreau, vreau! Da, da, vreau să fiu mai bun, mai curat, mai sensibil, mai liniştit, mai plin de lumină în suflet şi în minte...într-un cuvânt, mai altfel. Că de, tot traversarăm Naşterea Domnului, manifestul primordial de schimbare la cuget şi simţiri. Deci vreau!
Doar că, mai întâi de toate zic că ar trebui să realizez o corespondenţă între cuvinte şi fapte. C-apoi, vorba vorbii populare: "Faptele contează, nu vorbele!"

Atunci, să-i dăm drumul:
Când văd un nor, zic: NOR. Cum arată? Uite fix aşa, cum sunt ăia de pe cer.
Dacă aud...MI-E FOAME. Ce fac? Păi în puii mei, mă roade stomacul şi simt o dorinţă nestăvilită de a mânca ceva, orice. Pâine goală, boabe de orez, corcoduşe, iarbă, frate! Orice, numa să fie masticabil!
Dacă zic..."URĂSC". Ce înseamnă asta? Păi de...ce să însemne? Dacă-l văd p-ăla de mă enervează, odată se pune vălul pe ochi, încep să tremur şi-mi vine să-i rup capul cu dinţii! Simplu, nu?
Dar când aud TE IUBESC, ce înseamnă?
Pauză de publicitate, că ţi-am dat cu "-nt" şi te-am închis! Ce să însemne? Totul şi nimic, în funcţie de cine o spune şi contextul în care o spune. Este atât de complicat să explici încât nu s-au inventat cuvinte în vocabular care să descrie expresia asta...totodată, atât de uzată, de folosită, că aproape calci în "te iubesc"-uri mai des ca în băltocile din asfalt, după o zi ploioasă. Ori că spui TE IUBESC, ori că spui MĂ DUC LA WC, tot aia e. O spui şi azi, şi mâine...de câte ori e nevoie, pentru că nevoia trebuie făcută.. 
E asta  o problemă sau nu e o problemă?

Eu zic că este. 
Când ceva nu are o definiţie fixă şi lasă loc de interpretări, apare haosul. Aşa e cu Dumnezeu: lumină, culoare, dreptate, moarte, genocid, ură, intoleranţă. Aşa e cu Libertatea: egaliate, lipsă de cenzură, ordine, supremaţia valorilor, desfrâu, dezorganizare, corupţie, ticăloşie, prostituţie la liber. Aşa e şi cu Iubirea: indescriptibilă şi înţeleasă după urechea fiecăruia, sursa majorităţii relelelor din viaţa noastra, dar în esenţă ceva luminos.
Prin urmare, revin şi întreb: cum descrii TE IUBESC-ul în cuvinte? Din câte înţeleg, după împrejurări...protecţie, ajutor, mulţumire, respect; dar în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, iubirea este doar o monedă de schimb, un troc întâmplător, împletit uneori cu nişte reacţii chimice. "Vreau să te / Ce îmi dai să te las" şi ceva feromoni care-ţi iau minţile o perioadă. 



Iar aici, nu mă înţelegeţi greşit...problema nu este cerutul, pentru că oricât ar fi chimia de mare, viaţa zilnică necesită clar nişte resurse pur materiale. Că doar nu mănânci îmbrăţişări pe pâine toată ziua. Pretinsul - mai ales sub acoperământul celor mai curate emoţii (care dispar ca un fum dacă nu sari cu rezolvarea) este, însă, altceva.  
Nu ştiu cum era acum o generaţie, două, zece, nici nu are importanţă. Astăzi, însă, pretinsul este blazonul oricărei relaţii. Ceea ce iar nu e prea important...practicarea pe bandă şi negarea acestuia, însă, mă înfurie la culme!
Restul, cu astrele şi Dumnezeu care-ţi dă marea cu sarea şi-ţi scoate în cale sortita cea mai aleasă...ce să zic, mare schemă! Tâmpenii pentru fraieri! Hai să vedem cum toate planetele se-nvârt pe orbită fix în aşa fel încât Gingirel să-şi descopere zâna care să stea cuminte la scărmănat! Ce bine, ce bine, să ne despletim de emoţie! Ha, Ha!! 

O vreme asta am crezut. Mi-am şters înjurăturile cu mistria de pe obraz, am fost contrazis, arătat cu degetul  şi pus la colţ. "Mami, mami, a venit circul!" No, eu eram circul! Ciudăţenia. Ghimpele cel contra, prea idiot să înţeleagă evidenţele realităţii.
Aşa că m-am făcut mic în colţul meu şi am aşteptat să văd ce se mai întâmplă. Mi-e foarte scârbă de libidinoşenii, DAR iubirea crede totul, iartă totul, speră totul, este atotţiitoare, atotsperătoare...cum era aia? ...şi dacă o mie de oameni spun că eşti beat, nu te pui la somn? Ce să vezi, eram în comă alcoolică! 

Problema este că după ani şi ani, părerea asta mi se adânceşte. Tac, observ şi analizez, iar rezultatul mă dezgustă: aproape orice porneşte de la TE IUBESC, se termină-n gard.  

Dragul meu, eşti cel mai minunat om din viaţa mea... dar vreau.... (completaţi pe linia punctată). Ai? Nu...păi atunci, mergi în mă-ta şi lasă-mă în pace! 
Draga mea, eşti o comoară la casa omului, te iubesc! -  şi cum se-ntoarce draga cu spatele: M-a mâncat asta de bani, nu mai pot cu atâtea mofturi! Dar dacă tac, poate primesc şi eu ceva la noapte... asta în cazul în care nu o doare capul şi iar ne certăm!
Vai, dragule, eşti minunat! Cât de norocoasă sunt că Dzeu mi te-a scos în cale, te iubesc!; se-ntoarce dragul cu spatele: "Ia uite porcu' cum îţi aruncă şosetele murdare prin toată casa! M-am săturat... ce? Sunt sluga lui? Dacă n-aş fi eu...praful s-ar alege!

Vi se par cunoscute momententele? Cam la asta se ajunge, după ce trece nebunia îndrăgostirii şi se înaintează încet, încet, spre monotonie. 



Adică, după 2...3 luni, uneori până la un an. Dacă nu te-ai înhămat la căsnicie, e simplu; pleci pur şi simplu, fără a privi în urmă. Ce prispa mă-sii, nu datorezi nimic, nimănui! De ce ai face-o?
Dacă s-a înfăptuit căsătoria, însă, apar două posibilităţi: ori rabzi şi blestemi viaţa netrebnică până la adânci bătrâneţi, din pură obişnuinţă şi pentru că ştii că mai ales după o anumită vârstă, "sansele de a-ţi reface viaţa cu altcineva" scad dramatic. Sau, cazul doi: divorţ şi-ţi bagi picioarele în toate.
Relaţie pasageră după relaţie pasageră după relaţie pasageră, invocânduse de fiecare dată unicitatea  şi veşnicia iubirii...sau căsătorie, cu formare de familie - celula societăţii, acesta este parcursul. Cum, necum, după o vreme, totul se duce de râpă, spre deznădejde, suferinţă, crispare, alcoolism, bătaie, frustrare, neputinţă, înjurături şi o stare de lâncezeală, în care cei mai buni prieteni devin repulsia şi apatia.

Şi atunci vine întrebarea de o mie de puncte:
Ce fac, ce faci ca să fim schimbarea pe care o vrem în lume? Ne agăţăm de un ideal intangibil şi ne ţinem de el cu înverşunare, doar din dorinţa de a creiona o anume onoare? Sau ni se zburduncăne de rahaturi idealiste şi acceptăm lumea aşa cum este, devenim parte a mizeriei doar pentru că asta înseamnă supravieţuirea?


miercuri, 16 aprilie 2014

Poarta

Ce este arta? 
Dacă mă întrebi mai repede, habar nu am - chiar dacă a fost descrisă de-a lungul timpului în fel şi chip, mai poetic sau mai colţuros.
Ştiu doar ce face arta: scopul ei este de a reda lumii lumea. De a ne reda umanitatea atunci când o rătăcim printre neputinţele cotidianului. De a ne reda visele...sufletul...

Traversăm o perioadă foarte intensă din punct de vedere spiritual, mai avem câteva zile pâna sărbătorim Învierea Domnului. Prilej cu care suntem îndemnaţi până la paroxism să haidem şi să fim: mai buni, mai curaţi, mai spălaţi, mai frumoşi, mai luminoşi, mai pozitivi, mai receptivi, mai puncte, puncte şi iar puncte.
Dar tocmai pentru că în tot acest timp vorbim despre suflet, încrâncenarea şi comportamentul programat nu cred că îşi au locul, iar schimbarea ce ne-o dorim cu toţii ar trebui să vină în mod natural, domol. Te dezlipeşti de nimicniciile zilnice şi cauţi echilibrul, înălţimea valorilor care transced materialul.

Aceasta este arta...poarta de evadare spre frumos. Clipa care porneşte dominoul schimbării către momentul în care nu trebuie să mai fii, ci doar eşti. 


marți, 22 octombrie 2013

Afară-i vopsit gardul...

Abia ce am primit pe mail ceva foarte interesant...o privire de ansamblu asupra unei probleme pe care am abordat-o de mai multe ori în postările mele: mândria de a fi român. Mesajul începe prominţător: "O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet". (adică vreo 2 ani, conform cronologiei istorice)
Doresc din tot sufletul să fiu emoţionat, deci, purced la citire:

 “Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura ţara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.
Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul….?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi , trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.
Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.
Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”
Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?
De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?
De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?
De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului?
De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind român eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…
Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia Montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…
Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă.

Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire,România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

(Sursa: rbnpress.info)

Minunat, aşa-i? Acum să comentăm:
În ultima vreme sunt din ce în ce mai multe voci care aseamănă succesul financiar cu pierderea identităţii, cu moartea spiritului. Printre primele semnale de alarmă le-a tras Charlie Chaplin în 1936, cu  filmul "Modern Times": datorită industrializării masive şi a rigorii, oamenii tind să se robotizeze, să-şi calculeze mişcările într-atât de mult încât nu mai ştiu să fie oameni. Astăzi, japonezii cam aşa sunt...un popor de roboţi. Harnici, corecţi, eficienţi, demni, respectuoşi...dar programaţi. Sociologii niponi sunt îngrijoraţi de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei. Tinerii nu se mai gândesc la familie decât după vârsta de 35 de ani, până atunci fiind prea concentraţi pe aspectul profesional al vieţii. De fapt, dintre participanţii la studiu, mulţi subiecţi de până în 30 de ani declaraseră că nu au avut nici măcar o prietenă, iar motivele sunt diverse - cel mai adesea, lipsa timpului, sau pur şi simplu nu-i găsesc rostul. Văzusem odată un documentar despre hoteluri construite lângă firme, pentru ca angajaţii să nu mai piardă timpul cu transportul spre casă; pur şi simplu traversează strada şi găsesc un loc intim destinat odihnei; camere minuscule, de o persoană, dotate cu un pat, baie şi televizor. Atât. Viaţa de familie nu mai există, sau e pe cale de dispariţie.
Conform unui alt studiu recent, se preconizează că până în 2041 religia va reprezenta doar o enclavă în comportamentul uman, o rămăşiţă a protoistoriei. Odată cu globalizarea şi creşterea nivelului de trai, populaţia se îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, concentrîndu-şi atenţia pe aspectul material al existenţei. Numai ieri ce-mi spunea un prieten francofil că acolo, populaţia este în proporţie covârşitoare atee.

Prin urmare, da...mesajul acesta are dreptate pe alocuri. Tocmai primitivismul ţării noastre  face atât de vizitată, atât de lăudată de străini. Majoritatea nu mai văd gunoaie şi străzi bolovănoase decât în fotografii, şi asta dacă au noroc. Ce să mai spunem de căruţe şi spitale municipale la nivel de vasiliadă?
Dar dincolo de entuziasmul şi avântul tineresc de genul "haideţi să haidem", ţara noastră ARE multe probleme. Nu pentru că spune Badea sau mă-ndeamnă cineva să admir alte ţări...ci pur şi simplu, pentru că este evident! Ieşi pe stradă şi te mănâncă haitele de câini înfometaţi...la un pas greşit îţi rupi capul în vreun canal uitat neastupat sau cu capacul furat...poţi să fii oricînd împuşcat, înjunghiat, călcat cu TIR-ul de vreun beţiv sau măcar înjurat de vreun admirator. Îţi luxezi degetul, mergi la spital, apoi mori subit.... te urci în tren şi faci o viaţă până la Baia Mare...dai fuga la alimentară să-ţi cântărească mâncarea cu suta de grame...să mai continui? 
Spunînd lucrurile astea, urînd toate lucrurile astea, nu înseamnă că nu eşti patriot. E adevărat că avem o ţară frumoasă...dar nu suntem 23 de milioane de mieluşei inocenţi, conduşi de hoţii de la putere. E o vorbă în fotbal: "ai noştri au jucat bine, dar ne-au bătut scârbele alea!". Nu, nu, nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa. "Hoţii ăia" nu au picat din cer şi nici nu au ieşit din lampa vreuni djin. Sunt ai noştri, din rândurile noastre...îi merităm cu priisosinţă. Nu din cauza aleşilor se strâng sute de mii de tone de gunoaie în campaniile "Let's do it Romania"; o zi pe an...dar în restul? Ce facem cu apele şi munţile şi văile minunate? 
Plecăm "sclavi" în Italia sau Spania...ceea ce e adevărat. O prietenă de la Berlin spune aceleaşi lucruri: românii sunt o subrasă a omenirii; primitivă, înapoiată. Aşa suntem percepuţi. Dar de ce? Care este cauza pentru care sute de mii de români preferă situaţia de acolo, aşa cum este ea, faţă de cea de aici? Pentru că este prea minunat la noi? Pentru că gâlgâie belşugul pe străzi dar sado-masochismul ne mână de la spate spre toate graniţele?
Nu am auzit pe nimeni să spună că pe x loc de pe planetă curge lapte şi miere...dar oriunde ai fi în Italia, Spania, Germania, Anglia sau mai ştiu care colţ de Europă, de obicei este mai bine ca aici. La noi sistemul este bolnav, nu sunt doar aleşii de vină. Ţara este în cangrenă...un val de lucruri nelalocul lor care creşte şi creşte, te ia cu el, te obligă să faci parte din el. Oricine ar conduce, orice ar promite, societatea nu se poate schimba. 

Nu poţi scăpa decât la nivel individual: te înconjori de persoane dragi, îţi construieşti un mic colţ de Rai şi faci tot ce îţi stă în putere să respiri.

Irene Cara - What A Feeling
   
 Asculta  mai multe  audio   pop
Din ce în ce mai mulţi fac asta...abia când numărul lor va reprezenta o majoritate, situaţia se va schimba cumva. Nu de azi pe mâine, nu de la un mandat la altul..ci poate, peste câteva generaţii, în cel mai bun caz :D