Se afișează postările cu eticheta Blackmore's Night. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Blackmore's Night. Afișați toate postările

duminică, 31 martie 2019

Redescoperirea vieţii de zi cu zi

De ceva timp, am observat că stăm foarte prost cu răbdarea. 
Nu neapărat eu, sau tu, sau ăla ori ălalat...ci noi, la general, nu mai avem răbdare mai deloc. Vrem rapid, chiar în secunda în care am gândit; vrem totul deodată şi ieri -  dacă se poate. Şi dacă nu se poate, nu contează! Tot vrem!
...ceea ce, pe undeva, este normal: conform valorilor occidentale, timpul costă bani, iar dead-line-urile ne pândesc mereu după colţ. Dacă nu ai grijă cum îţi bei cafeaua şi te apucă vreo visare, ai pus-o de mămăligă...nu mai scoate nimeni randament de pe urma ta şi te trezeşti bunătate de şomer.

No, şi într-o astfel de lume, în care fracţiunea de secundă face diferenţa între oamenii de succes şi plebea de rând, suntem îndemnaţi să citim. Mult, des şi pe bandă rulantă, că de! Dacă nu citeşti, în principiu, eşti prost. Iar asta este o problemă foarte mare,pentru că rişti să ajungi de râsul tuturor curcilor din ogradă şi ale colegilor de birou.

Eu, însă, observ un paradox: ce să citim, frate, dacă ADHD-ul e în floare şi când treaba nu este rezolvată în maxim 5 minute, ne apucă pandaliile? Cam ce opere să lecturăm, când articolele de ziar se reduc la un titlu de câteva cuvinte - ultimele 2, care dau şi sens frazei, ascunzându-se după un clickbait care să ne ia banii? Ce romane clasice găsim, pe care să le dăm gata în câteva zeci de minute - adică, alternativa ecranizată? 
Desigur că la calitate nu se compară, dar în lumea în care totul se întâmplă instant, ne mai împiedicăm de asemenea amănunte? CA-LI-TA-TE! 


HĂ! Hai mă, fiţi serioşi! Nu contează, norma să iasă - şi cu cât mai proastă, cu atât mai bine: avem şi mâine de lucru! Vorba 'ceea: "cine face şi desface, are tot timpul ce face"!
Într-o astfel de lume, a lucrului cât mai rapid şi cât mai prost făcut, ce să mai citim? Bilete de tramvai, etichete de şampon şi denumiri de magazine, c-apoi...pentru ceva mai complex, pur şi simplu nu mai e timp.

Ţinând seama de acestea, mi-am propus să mă modernizez şi să nu mai scriu cu multe, multe, extraordinar de multe litere - ci să îmi transpun ideile în iconuri touchscreen, poze şi emoticoane. Nu se spunea că o fotografie face cât o mie de cuvinte? Pun 5 poze, pac!! 5000 de cuvinte, dintr-un foc!
...sau, să scriu pe formatul sloganurilor politice: 2 cuvinte, scurte şi la obiect, să poată fi strigate oriunde şi oricând, de la vârful cârciumii şi până la sala de primire a Parlamentului!
Păi ce ne făceam dacă #corupţiaucide era cât un tratat de greacă biblică? Îmbătrâneai în stradă până îţi motivai ideea... Cu haştagul, însă, totul e scurt pe 2 şi 3 pe 4! Pui eticheta, apoi urli cât poţi, acoperind (pe plan ideatic) orice vrea auditoriul să înţeleagă - respectându-i, totodată şi liberul arbitru.
Asta nu se întâmplă la cărţi; ele sunt periculoase, îţi bagă idei în cap şi îţi încalcă dreptul la libera alegere! E clar ca lumina zilei: viitorul stă în emoticoane! Nu în cărţi, Doamne feri!

Mda. Cam naşpa, dar asta este situaţia şi cu asta defilăm: "thug life", "viaţă de mafiot" - cum am văzut eu că e la modă să spui, când vrei să fii şmecher şi să duci o viaţă de huzur."Viaţă de magnat şi de împărat, hai le lele, hai le lele " - vorba Salamului din cântecul cu acelaşi nume.



[Florin Salam - Saint Tropez]

Scuze că am dat-o pe manele, dar, în esenţă, asta ne dorim cu toţii: lux, bani, plimbări, chefuri şi femei/bărbaţi. Pentru asta muncim...Viaţă de manea, ce mai la deal, la vale? #thug life, viaţă de mafiot.
Problema e că "thug life" nu asta înseamnă...ci este o expresie acronim, lansată de 2Pac: "The Hate U Give Little Infants, Fucks Everyone". Adică, tradus şi adaptat pe româneşte, "copiii care trăiesc în ură, vor duce ura mai departe".
CÂT DE TARE E ASTA??? Să-mi trag palme, avem de-a face cu o părticică din esenţa umanităţii! Ce psihologi, manuale de autodezvoltare şi tehnici moderne de parenting? Ia d-aici, înţelepciune pe pâine!

Serios vorbesc, cred că se impune, URGENT o redescoperire a lumii. Adică, eu asta simt...aşa că am început să pun sub semnul întrebării tot ce mişcă-n ţara asta: râul, ramul, chiar şi ghiersul - neaoş sau împrumutat de prin diverse limbi. Şi mi-a ieşit o ditamai stivă de nedumeriri, de unde trag concluzia că-s mai prost ca bulamacul!
Totuşi, încerc să mă tratez...aşa că întreb public, să mă lumineze şi pe mine, ăla care va şti. Însă, din respect pentru lipsa timpului, mă scurtez la 5 întrebărici, mari şi late:

1. Cum se numea Ştefan cel Mare, când era mic? Dar Mircea cel Bătrân, când era tânăr? Că trebuie să fi fost şi el holtei... doar nu s-a născut gata bătrân, ca Leonidas în "Meet the spartans", cu barbă şi abdomen în pătrăţele!



2. Cât a domnit Regele Soare, în Franţa a mai fost noapte? Că aşa dictează logica elementară: nu are cum să fie noapte în jurul soarelui, decât dacă soarele face o lumină beznă.

3.  De ce se spune "parchetul de pe lângă tribunal"? Nu ar fi mai corect "parchetul DIN tribunal"? Nu de alta, dar nu am văzut, niciodată, trotuar din parchet pe lângă nici un tribunal! Nici terasă din parchet şi nici măcar locuri de parcare, marcate cu parchet! Şi n-oi fi ieşit prea mult prin lume, dar am ceva experienţă de viaţă, că na! Mâine, poimâine, albesc!
Hotărât lucru, nu există nici o picătură de parchet pe lângă tribunale! În interior, însă, se schimbă kalimera: este o simfonie întreagă de parchet, oriunde te uiţi cu ochii! Odă parchetului iubit, să-mi trag pălmi! Stânga, dreapta, dedesubt, fără număr, fără număr, fără număr! De la naşu' pentru finu'...
Cred că dacă ar fi putut, l-ar fi pus şi pe tavan!
De aici întrebarea: de ce LÂNGĂ şi nu DIN?

4. La un moment dat, înţelesesem că "make-up" înseamnă "machiaj"...deşi, dacă ar fi să traduc cu Google, că eu n-am cap pentru limbi străine, cică înseamnă "făcut sus". Mmmmda. Hai să zicem că ar fi corect, pe undeva: prin machiaj execuţi mici reparaţii la nivelul feţei.
Întrebare: dacă există "make up", poate exista şi "make down"? Nu de alta, dar am văzut că noile tendinţe în arta tatuajelor sunt tatuajele anale - ceea ce sună cam lung. Deci, nu le-am putea socoti tot ca pe un machiaj, dar în partea de jos? Adică, un "make down"?
Ce, care-i problema? Faci mici reparaţii în dosul curţii! Nu trebuie să fii un om frumos, peste tot?

5.  Ce faceţi când daţi peste un incendiu?
Spargeţi geamul, cum scrie ici şi colo, "În caz de incendiu, spargeţi geamul"? Fugiţi de nebuni, unde 'oţi vedea cu ochii? Strigaţi cât puteţi de tare după ajutor, şi aşteptaţi să vă pună pompierii trambulina sub fereastră?? Mneeaaa...NU AŢI GHICIT!
În caz de incendiu, trebuie să solicitaţi şi să păstraţi bonul fiscal, până la ieşirea din unitate!


Sper să nu mă ducă Dumnezeu în asemenea situaţii, dar dacă nu scapi de ceea ce ţi-e frică, am o întrebare: ce fac dacă nu am cui să-i cer bonul fiscal? Pot să umblu la casa de marcat? Aoleu...dar dacă este încuiată, nu mă fac de cacao, că nu respect regulamentul intern al unităţii??
Băi, uite ce propun: puneţi şi voi codul căşii de marcat undeva la vedere...sub parola de wi-fi, de exemplu! Să fie acolo, pentru cazuri de urgenţă! Mai ştii?

Deocamdată, mă opresc aici cu chestionarul minune. Nu de alta, dar ce e mult, nu e bun!

Hai să bem un cico, să ne refacem procentul de lichide din organism! Fac cinste...vin şi cu o muzică de inimă albastră:



[Blackmore's Night - 25 years]

sâmbătă, 12 martie 2016

Poveste fără sfârşit

Acum vreo două zile intrasem pe blog şi am citit nişte articole mai vechi...parcă de prin 2012, sau ceva. Apoi am rămas uimit - chiar uşor amuzat...pentru că  nu mă recunoaştem. Da, ştiu că eu sunt cel ce a scris, îmi regăseam starea de spirit. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că îmi voi aminti şi evenimentul care a stat la baza articolului, motivaţia alegerii acelui subiect. Dar în rest, totul mi se pare diferit...străin. E cam acelaşi sentiment pe care îl ai când reciteşti cursuri de latină după o pauză de zece-cinsprezece ani..ştii că tu ai scris, îţi aminteşti cum învăţai, revezi cu ochii minţii carnetul cu media 10, dar toate au fost parcă în altă viaţă...pentru că acum, mai repede pricepi chineza decât ceea ce ai scris tu, cu mânuţa ta.


Cam aşa am păţit şi eu...Stilul era impropriu, nenatural. Forţat.  
Eram într-o perioadă în care ceea ce eram se părea că nu era de ajuns, aşa că am încercat să mă transform în altceva. Altcineva. Iar în scris, mi-a ieşit...problemele mai mari au apărut când nu am reuşit să fac aceeaşi modificare şi în viaţa de zi cu zi. Astfel că, în timp, s-a creat o discrepanţă...îmi plăcea să scriu, şi uneori o făceam pentru a mă calma, pentru a scăpa de diverse frustrări - legându-mă de întâmplări din viaţa altora. Pentru că, ce să vezi...nu-s singur în zbaterea mea! Într-un fel sau altul, cu toţii alergăm după un echilibru, suntem într-o perpetuă căutare. 
Doar că îmi creasem o natură duală. Prietenii mă cunosc într-un fel, iar pe blog eram fix pe dos. Da, mă simţeam bine scriind. O făceam cu aplomb, aveam zvâc. La un moment dat mi s-a părut chiar o datorie morală să fiu incisiv, să am puterea de a critica - pentru că niciodată nu o făceam cu intenţie rea...îmi propusesem să trag semnale de alarmă privind diverse aspecte ale societăţii care ne fac rău şi care nu sunt aşa cum trebuie să fie.

Cu toate acestea, parcă aveam o strângere de inimă atunci când vorbeam despre ceea ce scriam. Şi de multe ori, când povesteam despre asta, menţionam: "...da, dar eu nu sunt aşa". Până m-a întrebat cineva: "Păi şi atunci de ce faci ceva care nu te reprezintă?".
Ce să zic...am trecut peste. Pe internet ai avantajul că poţi alege să fii orice vrei...ca în jocurile RPG. Experimentezi şi alegi să fii: femeie sau bărbat, tâlhar, criminal, rege, soldat. Orice. Nimeni nu te poate judeca pentru personajul pe care alegi să îl joci. Aşa este peste tot...în presă, în televiziune, în afaceri...suntem doar actori în diverse piese.
No, eu jucam un personaj - pe care am învăţat să îl descopăr şi să îl accept. Puteam să pariez că ştiu şi cum gândeşte. Şi totuşi, acel personaj nu eram eu, cel adevărat. La fel cum nici Heath Ledger nu era nebun, deşi l-a interpretat magistral pe Jokerul din "Dark Knight"
Problema a fost că am început să fiu perceput ca fiind acel rol. Am cunoscut persoane care ori mă plăceau pentru ceea ce scriam, dar când mă cunoşteau se aşteptau la vreun băiat de cartier plin de şmecherii şi erau dezamăgite... ori mă plăceau pentru ceea ce sunt, dar când citeau se oripilau - pentru că nu îşi doreau să aibă de-a face cu un  om plin de angoase, frustrări şi răutăţi. 

Oricum ar fi fost, eu pierdeam - indiferent ce făceam de la acel moment încolo. 
Aşa că, în timp, maturizându-mă şi învăţând din greşeli, am ajuns la un echilibru şi sunt foarte mulţumit de ceea ce fac acum. Privit în ansamblu, de la început şi până la final, blogul este o devenire. O călătorie a cunoaşterii, un potpuriu de stări, instantanee pentru diverse situaţii sociale sau personale.  



Toate bune şi frumoase...dar vorba zboară, scrisul rămâne. Cine mă citeşte regulat, ştie despre ce este vorba...dar scoase din context, multe chestii sună ca porcul! Ştiu asta...aşa că am decis să opresc posbilele stări negative născute de articolele mele, făcând singura schimbare posibilă: închid aici, îmi iau catrafusele şi mă mut la casă nouă.
Puteam să şterg domeniul cu totul, dar nu vreau să mă prefac că ceea ce a fost nu a existat. Aşa că am hotărât să permit accesul pe această adresă doar autorului - pentru că doar cu el îmi împart sufletul - pentru a porni de la zero, pe un domeniu nou. De worpress, că şi aşa vreau să experimentez ceva nou...să văd pentru ce se face atâta reclamă acestei platforme.  

Mă durea să renunţ la ceva ce am construit atâta timp, dar asta e...uneori spui punct! Şi de la capăt...
Doar că nu mereu. Pentru că după ce mi-am luat un timp de gândire, am decis să continui pe acest drum, asumându-mi tot ce este pe el: bune şi rele...dezamăgiri, momente de furie oarbă, frustrări sau comentarii cel puţin nedelicate, dar şi clipe grele sau pline de bucurie, în care nu mă puteam exprima decât prin cântec sau fotografie.




Când am început să scriu, pe 24 februarie 2009, prin "blog" înţelegeam doar un jurnal online - lucru de care m-am ferit, pentru că vreau ca viaţa mea personală să rămână personală. Totuşi, privind în urmă, văd că a devenit un blog de suflet; un creuzet de stări şi idei, care până la urmă arată că dacă vrei să demonstrezi ceva, o vei face. Viaţa este atât de complexă încât îţi dă posibilitatea asta....aşa cum, sub impulsul diverselor stări, eu am demonstrat, printre altele, că altruismul este de fapt supremul egoismului, că fericirea nu există, că sentimentele ne încurcă şi cel mai bine este să fim duri şi neclintiţi. Deşi la acea vreme mi se părea corect ceea ce spuneam, după ce mi-a trecut frământarea, mi-am dat seama că am greşit. Am momente de impulsivitate crâncenă şi încăpăţânare nemărginită şi înţeleg că dacă îţi propui, poţi dovedi că papura are noduri, cerul este verde sau  atingerea este o iluzie ce nu există în realitate. Totul ţine de interpretare şi de ceea ce alegi să conteze. E ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă la "Vax Populis"...scopul emisiunii este amuzamentul; reporterul întreabă "Câte laturi are un triunghi", dar respondenţii sunt ori oameni în vârstă care abia au patru clase, ori oameni beţi sau cu diverse afecţiuni mintale, ori, pur şi smplu, oameni pe care nu îi interesează amănuntele astea "de oraş" - pentru că viaţa lor se desfăşoară între mulsul oilor şi rânitul la porci.
Şi apoi, cine vede, poate concluziona: "Ce inculţi sunt ţăranii!"

Aşa mi-am dat seama că toate aceste exerciţii de logică presupun o concentrare prea mare asupra unui punct, înlăturând ansamblul şi extrapolând rezultatul. O practică ce nu poate oferi decât soluţii greşite, în fiecare caz. De fapt, cred că de aceea nici nu prea mă împac cu rezultatul diverselor studii şi le acord prezumţia falsităţii încă înainte de a le citi (deşi pe unele le folosesc şi eu). Gândim la fel, simţim la fel, multe se pot cuantifica şi pot oferi o imagine probabilă a unui comportament, dar realitatea este că fiecare fiinţă este unică, iar extinderea ipotetică a unei noţiuni este periculoasă.

Eu de aceea am greşit de multe ori...şi am avut nevoie de multe şuturi pentru a înainta.
Iar acum, iacă-mă-s!