Un gând la început de an

Este prima postare a noului an, aşa că voi fi scurt: la mulţi ani şi fie ca!

Petrecere frumoasă în continuare, v-am pupat, pa!

Glumesc. 🤣

...în sensul că nu voi fi nici chiar atât de scurt. Însă, nici nu voi face o sinteză a anului pe care tocmai l-am încheiat, aşa cum este moda. Şi nu, nici nu voi vorbi despre planurile mele pentru noul an, deoarece nu obişnuiesc să îmi fac planuri pe termen mediu şi lung. C-apoi, ştiţi cum se spune: "Când omul îşi face planuri, Dumnezeu râde".

Dar vreau să vă vorbesc despre ce înseamnă să trăim, să fim vii - o idee la care mă gândesc de câteva săptămâni, deja... şi care mi-a apărut în minte dintr-o întâmplare foarte întâmplătoare. 

Să vă povestesc:   

Pe la început de decembrie, în timp navigam printre story-uri şi reeluri, Sfântul Internet îmi sugerează un clip amuzant, care mă pune pe gânduri. Desigur că nu l-am salvat şi nu  am idee cum să îl găsesc, aşa că vi-l relatez:

Un cuplu, posibil soţ şi soţie, în aeroport. Bărbatului i se face rău şi cade, iar domniţa începe să strige după ajutor: "Doctor, este vreun doctor pe aici"? Şi din mulţime se desprinde un nene, care se aşează lângă bolnav: "Eu sunt doctor"!

Soţia strigă disperată: "Doctore, salvează-l"! - iar nenea răspunde: "Sunt doctor în filosofie"!

Soţia: "Va muri"!! -  şi doctorul întreabă: "Dar a trăit cu adevărat"?

Hihi-hahahahahaha!! Ce glumă bună!

Dar totuşi: câţi putem spune că trăim cu adevărat? Câţi parcurgem zilele pe pilot automat, fără a acorda atenţie celor din jurul nostru? Câţi existăm zi de zi şi an după an, fără a trăi măcar un minut? Şi mai ales, câţi dintre noi suntem vii şi prezenţi în viaţa noastră?

Nu ştiu şi de ce să mint, nu cred că ar fi treaba mea.  Până să caut paiul din viaţa altora, nu ar fi mai bine să îmi văd bârna dintr-a mea? Socot că da... şi de aceea, m-am apucat de cercetare şi am început să rememorez trecutul recent.

 

De exemplu, tocmai ce a trecut Crăciunul, cu toate zilele lui de sărbătoare şi bucurie. Cu cele cuvenite pe masă, lumină în case şi în suflete, cadouri, ciocniri de pahare şi urări de bine. Petreceri, bairamuri, beţii de cuvinte opulente, veselie şi fel de fel de ospeţe. Am înghiţit găluşca, am digerat sarmaua, am înfulecat piftia. Însă, stau şi mă întreb: cât de înnoit m-am simţit? Şi unde ar fi trebuit să caut această bucurie  din tradiţionala urare "Fie ca Naşterea Domnului să îţi aducă"?

N-apuc să mi se cristalizeze întrebarea în minte că Google imediat îmi sare în ajutor, sugerându-mi un articol ce putea răspunde nedumeririi mele: "Când se împodobeşte bradul de Crăciun"?  Curios să aflu ce spun experţii, citesc şi aflu că, în mod tradiţional, bradul se împodobea în noaptea de Crăciun.

Pfuuu...ce fericire! Exact cum ştiam eu! Când eram mic, bradul împodobit era adus de Moş Crăciun; eu aşa ştiu. Adică, părinţii cumpărau bradul şi îl aşezau în suportul lui, iar când mă trezeam în dimineaţa de Crăciun, îl găseam împodobit şi cu darurile lângă el. Ce vremuri!

...dar apoi, experţii continuă şi parafrazez: "În vremurile noastre, oamenii îşi împodobesc bradul încă de la jumătatea lumii noiembrie şi îl despodobesc chiar şi în februarie, pentru a prelungi atmosfera de sărbătoare".

Cu alte cuvinte: sărbătoarea de Crăciun se simte doar pentru că îţi pui globuri în brad şi agăţi luminiţe clipocitoare de perdele şi pereţi?

E posibil că da, dar e probabil că nu - mai ales că alţi experţi şi alte studii ne învaţă că a merge la un târg de Crăciun după ce Crăciunul a trecut, este ca şi cum ai ajunge la o petrecere când ospătarii strâng mesele şi dau cu mopul pe podea. Iar dacă mai porţi şi pulover cu Moş Crăciun, reni şi fulgi de nea după ce a trecut 25 decembrie, e o crimă împotriva spiritului sărbătoresc! Pari un petrecăreţ cherchelit, care a dormit pe unde s-a nimerit şi nu a mai apucat să se schimbe de hainele care "miros a ieri".

Eu nu mă recunosc în asemenea abordări ale vieţii - dar dacă ele există, cred că sunt şi persoane care le acceptă şi le doresc. 

Nu este cazul meu, de ce să mint?

Pentru mine, bradul e frumos în zilele Crăciunului, când vin musafirii şi îi chem la brad, ca să vadă ce le-a adus Moşul. Apoi, îl mai bag în seamă până îl golesc de dulciurile pe care le agăţ pe ici, pe colo, printre globuri. Asta mai durează încă vreo două zile, după care uit de el ... şi chiar începe să mă enerveze, deoarece ştiu că trebuie să îl strâng şi nu am chef. 

Dar niciodată nu mi-a stat atmosfera de sărbătoare în brad. Şi nici în decoraţii care, da...sunt frumoase, pe moment. Până încep să colecteze praf şi mă împiedic de ele, moment de la care mă cam irită şi prefer să nu le mai pun deloc, ca să nu muncesc prea mult când trebuie să le adun.

Deşi îmi iau brad an de an, nu-mi stă spiritul Crăciunului într-un pomuleţ împodobit - ci cred, cu tărie, că sărbătoarea aceasta (şi toate celelalte) înseamnă momente petrecute cu oamenii care îmi fac viaţa mai frumoasă: familia, prietenii şi colegii...sau toţi cei care îmi aduc o mică bucurie interioară, chiar şi dacă îi văd numai câteva minute. Sau îi chem în gând.

Iar la revelion este aceeaşi situaţie: nu contează, neapărat, unde petrec. Important e să fie cu cei dragi. Că-s acasă la mine (cum se întâmplă de obicei), la vreun restaurant mişto sau pe-un vârf de plajă din Caraibe...nu are importanţă, neapărat. Oriunde aş fi, fac aceleaşi lucruri: beau, mănânc, mestec Orbit şi ascult muzică. 

Singura diferenţă sunt cei de lângă mine, cei care înfrumuseţează bucuria.

 

Iar pentru noul an, asta este ceea ce îmi doresc şi vă doresc: oamenii dragi, care ne scoată la lumină bunătatea şi plăcea de a lucra, a dărui şi a trăi într-un prezent continuu. "Să trăim", nu doar "să existăm". 

Iar asta este cea mai mare provocare a vieţii, mai ales în contextul în care oamenii vin cu propriile capricii, nevoi, neputinţe, dorinţe şi moduri diferite de a vedea lucrurile. 

Da' e bine. Încă e bine.  

Să bem pentru asta... Şi-un colind să cântăm, că încă suntem în perioada Naşterii Domnului - chiar dacă a  trecut, conform calendarului.

[Archd Mihail Buca & TRoNoS - Iisus, bine ai venit]