duminică, 11 august 2019

De la lume adunate

Hai că a trecut şi 10 august. Infamul 10 august (2018), când are loc o "intervenție în forță a jandarmilor la un miting antiguvernamental în Piața Victoriei din București, după ce unii protestatari au forțat gardurile și au aruncat cu pietre, sticle și alte obiecte către jandarmi. Aceștia au intervenit cu spray-uri, gaze lacrimogene și tunuri de apă. Mai multe persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale. Parchetul Militar s-a autosesizat și a deschis dosar penal privind intervenția jandarmilor la protestele din Piața Victoriei"- conform wikipedia.
Apropo, la 10 august (1875) a fost pusă piatra de temelie a Castelului Peleş, iar cu 200 de ani înainte, s-a înfinţat Observatorul Regal din Greenwich - dar nu mai contează asta...nu mai interesează pe nimeni istoria. 
Cel mai important este că acum un an, protestatarii nevinovaţi şi-au luat bătaie, pe gratis, de la jandarmi. Aşa că ieri s-a comemorat evenimentul, cu aceleaşi strigături şi lozinci, chiar dacă oamenii au fost de 10 ori mai puţini.

În fine, trecem peste. 
Oricum, mie nu îmi place cearta; sunt mai pacifist de fel - aşa că nu mă prea bag în porcării din astea. Desigur că a fost o vreme când şi eu eram pe culmile revoltei, dar viaţa m-a învăţat că nu am deloc habar de mersul general al lucrurilor şi ca atare, există un risc enorm ca percepţia mea asupra binelui şi al răului (politic) să fie deformată grav. Prin urmare, prefer să nu mă mai bag în rahat, ca să nu mă mănânce porcii.
Totuşi, chiar îmi doresc să fie bine în ţară, de aceea propun o..propunere (NORMAL), care să mulţumească pe toată lumea: desfiinţarea P.S.D. "Jos Ciuma Roşie". Perfect! Jos cu ea! La alegeri nu îi mai votăm, iar cine o ieşi, să scoată în afara legii acest nemernic de partid. Vorbesc serios...ăştia nu trebuie să mai existe...că alfel, conduc ţara şi din Opoziţie. Nu ştiu cum, dar găsesc, ei, o cale...îl scoală pe Hitler din morţi, se consultă cu Stalin, revine Iliescu la putere...habar nu am, dar sigur, sigur, ţara va fi condusă tot de nişte nenorociţi!
Nu, nu, pesedeii trebuie să dispară! Să fie şterşi din analele istoriei, aşa cum a fost şters Amenhotep  al-IV-lea, primul faraon care a impus egiptenilor monoteismul şi ăştia au fost atât de bucuroşi cu noua religie încât, după moartea odiosului, nu numai că au revenit la politeismul tradiţional, dar l-au şers din istorie pe săracul om. I-au distrus clădirile, i-au ars oraşele, i-au spart stelele, i-au tăiat orice referire a numelui, pe papirus sau în piatră.
No, asta ne trebuie nouă! Scoatem P.S.D.-ul în afara legii, ca pe nazism şi îl vom rebrăndui cu denumirea oficială de "Cel al cărui nume nu trebuie rostit". 

Unii vor spune că vom încălca nişte drepturi. Aşa...şi? Chiar ne uităm la toate amănuntele? Mizeria aia de referendum pe justiţie a trecut; desigur că nu va fi aplicat niciodată, în forma în care a fost votat...dar dacă pe oameni nu îi interesează drepturile oamenilor, zic ca oamenii să primească ceea ce vor. Poporul vrea, poorul primeşte. E democraţie, deci poporul domneşte. LOGIC!

Şi apoi va fi bine în România. Abia aştept!
Să avem puţintică răbdare, viitorul luminos bate la uşă. Preşedinte nu va fi de la social democraţi, că nu are cum - şi când nu vor mai ieşi nici la parlamentare, să te ţii bucurie! Până la finele anului 20-20 avem şansa de a fi Stăpânii Europei!  

Deocamdată, e bine şi în prezent...cum-necum, avem de ce râde. Şi uite aşa, dintr-o căpiţă de oportunităţi pentru hlizeală, am reuşit să fac o selecţie demnă de Cascadorii Râsului...c-apoi na! Şi azi e zi de sărbătoare şi merităm să ne bucurăm. Da, da...parcă mă şi apucă melancolia: astăzi în istorie! Ce-i drept, trecutul întotdeauna pare mai luminos decât prezentul...şi uneori, chiar a fost!
Deci, în cinstea fericirii trecute, zic să amuzăm cu o felie de idio...ăăăă...inocenţă prezentă:

1. Anunţ de angajare



Splendid! Chiar mă simţeam incomplet şi fără rost, ca un băţ fără punctul de deasupra, care să-l tranforme într-o literă. Şi-o vreme am stat tot băţ, întrebându-mă ca prostul: 'oi fi având lipsă acută de vilă, sau poate m-ar fi completat un bolid de lux - Dodge Viper RT-10 de generaţia a cincea, cu motor V10 de 640 cp - aviz pentru Moş Crăciun :D
Sau, poate mă împlineşte un ocol al Pământului în 8000 de zile, cu escale de câţiva zeci de ani prin Ţările Calde? Hmmmm...decizii şi iar decizii!

Ce fericită trebuie să fie persoana asta care caută doar o menajeră. Deschisă...deşi, am o nedumerire: o fi deschisă non-stop, ca Non-Stop-ul? Sau e menajeră cu program de funcţionare şi pauză de masă? Întreb şi eu...că dacă mă apucă cheful de-o apă minerală în zi de sărbătoare, când se-nchide la buticuri, ce fac? Păi uite, e posibil să am ocazia de a merge la femeia asta să mă servească şi îi fac vânzare + reclamă pozitivă! D-aia zic: m-ar interesă să fie şi ea deschisă non-stop, că nu ştiu când m-o apuca nevoia...

Aoleu, dar dacă-i vin lu' ăsta şi-o menajeră închisă, să-şi încerce şi ea norocul, ce face? O pune să sune la 112, s-o deschidă careva? Nuuu! Doamne feri, cine ştie pe unde o fi aia închisă şi o descoperă arheologii oale şi ulcele, după vreun secol?!
Eu zic că ar fi trebuit să menţioneze în anunţ, ca la anunţurile pentru secretare: "Se caută secretară tânără şi sexy, picioare lungi, exclus băieţi". Cam discriminatoriu, ştiu...dar nu tre' să ştie omu' dacă se bagă, sau nu? Uite, de exemplu, când se caută femei de serviciu, se specifică, expres, că se acceptă şi bărbaţi. Deci, poate să vină şi bărbatul alfa să zică: "Bună ziua, vreau să aplic un curriculum vitae pentru postul de femeie de servici".

2. Dau o raită cu pejosu' şi cu başii în portbagaj, mă remarci repede în peisaj - vorba melodiei. No, şi cum mă plimb eu, fain, frumos, în vizită la frumuseţile patriei de pe la mall, numa' ce-mi sare-n ochi, dintr-o vitrină, ditamai reducerea:



Normal c-am intrat cu vuiet de superviteză, în stil Kramer din Seinfeld - vă daţi seama!!



[Kramer entrances]


...şi-am văzut nişte figurante pe la tejghea, dar nu m-au interesat...eu căutam femeile de la ofertă. Dar am luat ditamai ţeapa, că nu am văzut nici măcar una! Probabil le luaseră alţii, mai înainte.

Sutiene nu îmi trebuie, încă...mai am nevoie de câteva kilograme în plus, ca  să fac un piept mai generos - deci pas! M-ar fi interesat nişte slipi din ăia, 4 +1. Adică, să bagi în dânşii 4 picioare şi-o mână, sau cum? Păi, atunci ghinion! Eu am 2 mâini, 2 picioare... şi de le-aş băga pe toate, tot îmi rămâne liber "+1". Ăştia-s chiloţi pentru cupluri cu copii, clar - şi iar nu mă încadrez!
Bine, dacă-i până acolo, pluralul slipului era "slipuri", pe vremea mea. Adică: "un slip - două slipuri", nu "un slip - doi slipi". Când eram mic, aveam un prieten care zicea mereu "Stai să-mi iau slipii pe mine", dacă îl chemam la bălăceală, în lacul dintre dealuri! Şi ce-l mai bumbăcea maică-sa, că nu aşa se spune corect şi trebuie să înveţe să vorbească frumos! E-heeee...dacă ar fi ştiut, ea, cât greşea şi şi-a traumatizat, degeaba, săracul copil!

Şi dacă tot sunt la articole feminine, am o întrebare care mă frământă de multă vreme:  De ce femeile se ruşinează dacă le vezi în chiloţi şi-n sutien, dar dacă au costum de baie, şi-ar pune poze şi pe primărie, să le vadă tot oraşul?  Nu-s tot în chiloţi şi sutien? Sau dacă-s chiloţii albi e mare câh şi ruşine, iar dacă-s albaştri - e de bine?    

3. Astăzi sunt pus pe comerţ...aşa că, am căutat anunţuri comerciale. Am şi compus anunţuri, ca să vând mimunăţie de ceas - dar cel mai mult am lecturat ofertele altor comercianţi. Şi...m-am binedispus, ce să zic? Mai ales când am ajuns la produsele de curăţat:



CE? CUM?? :)))))))
Stai să reluăm: "O singură pulverizare este tot ceea ce trebuie să faceţi. Înlătură murdăria şi cele mai dificile pete. Cum ar fi: farurile la maşină; gulerele şi manşetele cămăşilor; ceara şi guma de mestecat; pixul, cariocile şi marcărul."

BRAVO, BRAVISSIMO!!! ca să citez din "Drojdierul din Sevilla", sau cum l-o chema.

Aproape că aş vrea şi eu şi produs din acesta!
Vorbesc serios! Sunt gospodar de zile mari şi-mi spăl singur...dar de ceva timp, nu mai ştiu deloc cum să înlătur petele de faruri. Nu am maşină, ce-i drept, da-s tot tărcat şi pătat de faruri, de la maşinile altora...că acum suntem şmecheri şi cum dăm de majorat, pac! Se materializează maşina la scară!
Cu pete de manşete şi gulere nu prea am avut de-a face, sincer - că port mai mult tricouri. În trecut, când voiam să par cineva, mai trânteam şi câte-o cămaşă pe mine....dar nici atunci nu stăteam să spăl pete de gulere şi manşete! Cum mă enervam, ţac-pac! Le tăiam şi la coş cu ele!
...iar petele gen pix, carioci şi marcăr...hm! Scriu la tastatură de mult timp; de fapt,  nici nu cred că mai ştiu să scriu de mână! Şi oricum, nu scriu cu pete, că nu-mi place să las porcuşori pe pagină! Dar dacă tot vreau să par deştept, îmi iau stilou de la Poienari - că dă bine la buzunar şi am alură de inteligent.

Doar şi pentru asta, merită să sărbătorim. Mult, mult şi bine... pentru că nicicând nu-i mai bine ca-n ziua de astăzi!



[Nightwish - Moondance]

marți, 30 iulie 2019

Cazul "Caracal" - şi ce spune el despre noi

Aş fi vrut să scriu ceva vesel, să mai râdem şi noi niţel... c-apoi na! Viaţa nu trebuie luată prea tare în serios, că oricum nu scăpăm vii din ea. Atât că nu îmi (mai) vine să mă amuz...mă tot gândesc la porcăria care s-a întâmplat la Caracal - un oraş pe care îl ştiam doar după reputaţie: acolo, se zice, s-a răsturnat căruţa cu proşti.
...ceea ce credeam că este doar un banc, bun de spus la un pahar de hlizeală - aşa cum sunt şi glumele alea cu puşcăria de pe strada Libertăţii, sau sediul pompierilor, care s-a făcut scrum. Din păcate, însă, viaţa bate snoava şi totul s-a dovedit a fi adevărat.

Despre răpirea de la Caracal se vorbeşte, încontinuu, de n-şpe zile. Se dezbate cursul evenimentelor, se analizează orice secundă şi-n cap şi-n coadă şi pe muchie, se caută pixelul albastru, se emit teorii şi supoziţii. Se indică vinovaţi, se arată cu degetul, se compară, se strigă, se roagă, se protestează, se înjură, se reclamă. Toţi suntem specialişti, toţi ştim ce trebuia făcut, toţi suntem profesio..nalişti, toţi suntem judecători.
Da' bine, mă...după război, mulţi viteji se arată. Şi nu mai are absolut nici o importanţă - pentru că atunci, când trebuia să fim prompţi, am frecat bastonul, rânjind la stele.

Asta e. Trăim într-o ţară post-factum, în care ne loveşte perspicacitatea şi acţionăm doar după încheierea acţiunii. Scoatem umbrela după ce ne-a făcut ploaia ciuciulete, spargem asfaltul proaspăt turnat, ca să umblăm la canalizare şi ne stergem la fund după ce ne-am tras pantalonii pe noi. Ăsta-i farmecul nostru, ce să-i mai faci? Dacă ai un câine, îl poţi învăţa să latre? Dacă stai în România, poţi pretinde că vrei să fie ca-n America? Da, da...că şi-n Botswana e fix ca-n Anglia!
Până la urmă e bine şi aşa...jucăm şi noi jocul vieţii pe nivelul "Hard". Totuşi, să nu uităm...se putea şi mai rău: dacă eram pe "Expert", ca-n Siria, sau pe "Master", ca-n Afganistan, ce mai făceam?

Totuşi, nu e-n regulă cu atâta nepăsare...mor oameni! Sau, mă rog, dispar oameni. Vreau să cred că măcar fata asta, Alexandra, nu e moartă, dintr-un milion de motive logice şi emoţionale. În primul rând, ceea ce ştim sigur-sigur este că ea a fost răpită. Bătută şi violată. A sunat la 112 şi...nimic. Tot ce i s-a întâmplat apoi sunt pure poveşti şi supoziţii. La ora asta, acum, nu sunt dovezi pentru altceva.

BA NU! După câteva zile de negare, "monstrul" a mărturisit "crima". Aha...şi ce credibilitate are şocatu' ăsta? Poveşti pot spune şi eu, la orice oră! Uite, de exemplu, azi-noapte eram luptător pentru libertate şi mă alergam cu forţele de ordine, pe scările unei clădiri foarte înalte. Coboram, urcam, ăia după mine...nişte zdrahoni îmbrăcaţi ca Darth Vader, cu puşcoace în mâini. La un moment dat m-am pitit după robele portocalii ale unor bătrâni care păreau a fi episcopi, sau ceva...şi cobor eu, aşa, ascuns printre materiale şi picioare, vreo 2 etaje, până  se iau, iar,  Darth Vaderii după mine. Şi eu fuga, şi ei fuga...mi-au omorât un prieten din stânga mea, altul din spate, dar pe mine nu mă nimereau. Bă, să-mi trag, noroc chior! No, şi nu ştiu cum fac, de ies în curtea blocului...da' când să scap, mă ocheşte unu' cu luneta! Serios, am văzut punctul roşu pe frunte. Şi iar nu mai ştiu cum m-am eschivat, da' am apucat de-am dat colţul după un gard de sârmă şi m-am trezit!

Deci, în lipsa unor dovezi palpabile, ce credem? Să sun la 112, să pun poliţia să caute cadavrele prietenilor împuşcaţi pe treptele acelei clădiri? Cu ce e mai tare povestea "monstrului", decât ceea ce vă spusei acum? La el, genul programului e horror; la mine e thriller-acţiune, peste 15 ani - cu acordul părinţilor.
A, nuu...că nebunu' a ars cadavrele, de aceea nu le găseşte nimeni. Ok...fără fum? Fără miros? Pârleşti o găină şi împuţi un cartier întreg cu miros de fulgi...te frigi cu bricheta pe mână şi miroase un sfert de oră a porc pârlit prin toată casa...şi arzi un om, fără să se simtă nimic?
Aşa o fi...Nu ştiu, că nu-s criminalist şi sunt sigur că nu am acces la toate datele. Nici nu vreau aşa ceva...dar, oricum, ce se pune la tv este acelaşi lucru cu ce curge printre degete, după ce iei un pumn de grăunţe dintr-un sac. Şi e perfect normal aşa...nu facem noi justiţie. Păreri avem, da. Vorbeşte şi nea' Ion, că şi el e om. Dacă o întrebi pe una din vârf de sat, constaţi că o cheamă Vlada, îi cade coada, dar ştie ce ar trebui să facă NASA ca să trimită misiune umană pe Marte.

E o părere şi atât. Aşa-s oamenii, au şi păreri proprii. Gândim, deci existăm....atât că suntem şi foarte încrezători în forţele proprii, de la o vreme. Facebook, de exemplu, exploatează la maximum acest tip de orgoliu şi a dat drept de cuvânt oricui...d-aia e atâta nebunie peste tot. Nu mai avem experţi în nimic, pentru că oricine este expert în orice. Suntem filosofi cu toţii. O ţară de Platoni, Ramboi, Poiroţi, Culombi şi Brazi Piţi, după cum o cere situaţia. Sau televiziunea. Sau opinia publică. Sau internetul.



Ce spune cazul "Caracal" despre noi? Nu spune...doar ne plezneşte peste ochi cu haosul pe care noi înşine l-am creat. Ne dă peste ceafă cu nesimţirea şi ne păleşte-n gură cu lenea şi expertizele noastre, multilateral dezvoltate.

Se crede că afli adevăratul caracter al  unui om când îl pui în situaţii limită. Uite...Caracalul este o situaţie limită pentru toată naţiunea. Iar ce am văzut, m-a îngrozit!
În primul rând, ultraşii politici au sărit ca hienele pe hoit, să speculeze momentul. Au băgat în sistem binecunoscutele lozinci cu "Ciuma roşie", "Jos Dragnea" şi alte poezii d-astea, învăţate pe deasupra. Doar că nu cred că un partid politic sau guvernul e de vină...
Dacă era orice alt guvern la cârma ţării, "monstrul" tot răpea şi operatorul 112 tot zeflemist era. Asta nu e din vina guvernului, ci a educaţiei pe care a primit-o omu' care era pus într-o funcţie şi s-a purtat ca un bocanc. Nu avea experienţă...ghinion. Dar OM putea fi...şi nu respingea, cu sictir, pe o copilă în lacrimi, care implora după ajutor. Nu a ştiut să apese butoanele...se întâmplă. Dar dacă stătea cu ea în telefon şi îi povestea Harap Alb, numai să o calmeze, ce se întâmpla? "Fată dragă, nu eşti singură; orice s-ar întâmplă, sunt alături de tine". Orice era mai bun decât "dă din başcheţi d-aci, că ţii linia ocupată"! Asta mă înfurie pe mine: trăim într-o societate în care nu mai avem om, să-l chemăm în caz de nevoie.
Cred că dacă Alexandra dădea telefon acasă, la părinţi - şi nu la 112, într-o oră era găsită. Luau părinţii la cotrobăit toate casele din cartierul ăla şi dădeau de ea...iar astăzi ne hăhăiam de perlele pe care le mai spune Dăncilă. Sau ne certam pe biletele de tren gratuite, ale studenţilor. 

Dar, din păcate, fata a sunat la "numărul unic de urgenţă" şi iată-ne aici.
Iar operatorul care a răspuns în doru' lelii, nu e vreun extraterestru - ci, doar, produsul unui mediu. Nu el e vinovat că-i aşa...ci e vina noastră, a societăţii, căci ne-am şters pe picioare cu orice valori şi le-am sucit şi le-am învârtit, de nu mai ştii care-i susul şi care-i josul. Zici că trăim suspendaţi în spaţiul cosmic, unde orice coordonată depinde de punctul de vedere al privitorului...nu că suntem ancoraţi, prin gravitaţie, de un bolovan care funcţionează după legi fizice clare şi concise.

Alţii au simţit cum li se umflă moralitatea în ei şi cer pedepse mai aspre. Introducerea pedepsei cu moartea. Iar sentinţa să fie dată de...Justiţia a căror reprezentanţi nu ştiu să răspundă la un telefon? Hahahahaha! Hai mă, să fim serioşi! Am avea toate mâinile pătate cu tone de sânge nevinovat, dacă ar exista o asemenea aberaţie de lege!
Iar alţii, foarte revoltaţi, se credeau la concurs de înjurături la adresa poliţiei şi inventau noi jigniri, noi semne cu deştetu' şi cu gura, ca să iasă în evidenţă la capitolul de creativitate. 

Am înţeles...e libertate de opinie. Da' uite unde ne duce atâta opinie. La nebuneală şi reacţii grăbite, luate sub imperiul emoţiilor. La telenovele plângăcioase, în care relatarea nu mai are absolut nici o treabă cu realitatea.
...şi cam asta este lumea noastră, pe care vrem să o schimbăm cu tot dinadinsul. Dar...cum schimbi marea, fără a-i schimba picăturile de apă?


Părerea mea e că picăturile NU se vor schimba. Iar marea, ca şi ţara, va fi fix la fel. Şi nu spun eu asta, ci experienţele sociale anterioare:
După Colectiv, cât s-au agitat apele? Întâmplarea aceasta a marcat atât de mult România, că nu mai vezi pe nicăieri magazii tranformate în discoteci supra-aglomerate. Iar tinerii refuză, cu îndârjire, să mai ia parte la evenimente unde se pot întâmpla tot felul de nasoale.
Când a murit copilul acela mâncat de câini prin parc, că l-a scăpat bunică-sa din ochi o fracţiune de secundă, cât s-a plâns? Cât s-a anchetat şi cât s-a acuzat? Iar acum, ne-am schimbat: nu mai există picior de câine vagabont pe nicăieri! Şi dacă vrei le ajuţi un suflet amărât şi să îi dai de mâncare, pur şi simplu nu îl mai găseşti!
Când o nebună a împins o sărmană fată în faţa metroului şi a omorât-o, ţara a luat foc! Jurnalele clocoteau de experţi în autoapărare, care ne învăţau cum să stăm în staţii, cum să fim atenţi şi să ne conectăm la mediul înconjurător. Acuma nu deveneam nici Geimşi Bonzi, să identificăm ieşirile dintr-o încăpere din primele secunde în care i-am trecut pragul...dar pentru o minimă decenţă, sfaturile erau bune.
Şi le-am aplicat cu succes. Acum, în România de după, lumea este legată de realitate mai ceva ca un făt de placentă. Accidentele gen "selfie pe tren" sau "călcat de tramvai, cu căştile în urechi" sunt doar un vis urât, dintr-un trecut îndepărtat. Şi mai ales la metrou, vedem în jurul nostru la 360 de grade, atât suntem de atenţi la viaţa din jur! Şi, desigur, nu stăm în buza peronului - că nu-i bine...accidente se pot întâmpla, oricând! Poate alunecăm, mai ales dacă scriem şi pe chat, în acest timp.

Deci, după cazul monstrului din Caracal, sunt precis că naţiunea nu va mai fi la fel. În primul rând, ne vom asculta bătrânii şi nu ne vom mai urca în maşina unor necunoscuţi. Apoi, Poliţia va fi atât de rapidă, încât dacă ne va tăbărâ vreun om rău, practic, se va teleporta la locul faptei! Şi ne vom simţi în siguranţă. Cât despre răpiri...Doamne feri! Vor intra în legendă, pentru că atât vom fi de vigilenţi!

Da, vom fi altfel. Când toată zăpăceala asta se va linişti, ne vom schimba din temelii şi nici măcar noi nu ne vom mai recunoaşte! Ne vom trezi într-o dimineaţă şi când ne vom uita pe fereastră, vom exclama stufefiaţi: "Frate, asta-i România"?

Până una, alta, să dea Dumnezeu să le găsească vii pe fetele astea.
Şi apoi, om mai vedea ce va mai fi...

Deocamdată, propun să ascultăm un cântecel, să nu zicem că a trecut ziua şi nu am avut contact cu arta:



[Falco - Jeanny]

UPDATE:
Înţeleg că poliţistul de la 112 a dat un interviu în care îşi explică reacţiile. Se disculpă omul, că na! Nu e prea uşor să ai o ţară-ntreagă în cap! Lucrează în ture de 24 de ore, singur, şi are apeluri în aşteptare, deci nu poate vorbi doar cu o persoană. De vină este sistemul pentru comportamentul său, nu el. Ceea ce, aşa va fi.
Bun...atunci întreb şi eu: la ce bun este un job, dacă te dezumanizează? De ce există pe planetă? Şi de ce accepţi să îl faci şi să i te conformezi, ştiind că nu e bun?

marți, 23 iulie 2019

duminică, 14 iulie 2019

Cea mai frumoasă zi

...şi alte impresii de pe litoralul românesc

Salut! Mă cheamă...Cum? Mă cheamă... Când? Mă cheamă...Săndel!
No, pe mine nu mă cheamă Săndel. De fapt, nu mă cheamă nimeni...Aşa că mă duc singur, nechemat! Apar ca măgaru' din ceaţă şi mă-nfig ca laleaua-n brânză, pe oriunde nimeresc - că na! Cum, necum, nu trebuie să ştiu şi eu ce se mai întâmplă prin lume?

Cu timpul, însă, m-am mai cizelat şi nu mai dau totul din casă. Păi ce ar crede lumea despre mine dacă află că toată ziulica stau înşurubat în fotoliu ca planta-n ghiveci şi mă uit la OTV şi Cancan TV? Nu, frăţică... nu merge aşa! Varianta oficială este că lucrez la pi.si. de acasă şi sunt fan Descopery TV! În timpul liber citesc "Idiotul" de polonezul ăla...Tolstoievski!...iar când vreau să mă relaxez, îmi pun "Rapsodia română", de Ciprian Porumboiu. Sau ascult Bach şi alţi d-ăştia care cântă cu "Dă-mi pălăria" sau "La donna-i mobilă". Uite, d-aia îmi place străinătatea...păi ăia îi zic "doamnă" şi mobilei de prin casă - nu ca la noi, unde la vacă se spune "dânsa" şi pe femeia căreia i-ai jurat iubire veşnică, o alinţi cu mai mult decât colocvialul "fă".

Serios, ascultaţi aci' la mine: în ziua de azi, contează imaginea! Nu fondul problemei!
Păi dacă ar afla cineva că-s fan Mynele TV, m-ar scuipa în ochi, de cum îmi scot nasul pe poartă! Ar râde şi curcili de mine! Ajung material de pamflet naţional, ca inteligeţii ăia de la NeverSee - care-s mereu nemulţumiţi că nu sare cultura din fiecare colţ de bordură şi s-au spart în figuri pe o manea d-aia neaoşă, pur românească:



[Adrian Copilul Minune - Neversea]

...iar când s-a dijăit "Noi suntem români", imitau brânza şi tăceau ca peştele.



[Noi suntem români - Neversea]

Uite, d-aia n-are ursul coadă!

Da' nu mai contează...important e că ne plimbăm!
Eu, spre exemplu, am  făcut turism la Mangalia. Nu e chiar bijuteria coroanei, cum ar fi Mamaia (unde-s preţuri de Dubai şi fix la fel ca petot litoralul, în rest), dar m-a uns pe suflet! Cu loţiune de plajă, protecţie 50+, desigur...ca nu cumva să mă ard aiurea şi şi să dau de alte probleme.
Bine...în principiu, nici nu prea aveam cum să fac asta: eu când mă duc la mare, chiar la mare mă duc. Nu la disco, nu la terasă, şi nici măcar la plajă...ci la mare, ÎN mare! Ore întregi, dacă se poate, nu mă mişc de acolo...chiar dacă ştiu să înot doar în stilul "topor". Aia e, nu putem fi toţi nişte aquameni.
Cert e că apa mă relaxează. Şi e şi mai curată...
Plajele sunt înfiorător de murdare şi nu prea mă atrag. Nimic nou, în principiu...toată lumea vorbeşte despre asta, deci nu mai e nevoie să o fac şi eu. Mă rezum la o singură idee: litoralul nostru îmi creează imaginea unei case părăsite şi dărăpănate, cu podea de confeti colorat şi ochiuri de geam astupate cu pictorialele nud ale Pamelei Anderson. E ca şi cum ai vrea să vinzi un coteţ şi-l spoieşti cu vopsea, ca să pară vilă de 5 stele. 

Da-i doar o observaţie...La nivel macro, m-am învăţat să aleg ce e frumos.  Şi uite aşa, de cum am ajuns, am căutat muzee. Ce să fac şi eu, dacă muzelele ie viaţa mea?
Prietenul Google mi-a arătat doar 2: Muzeul de Arheologie şi Muzeul Marinei. Puţin, ce să zic...dar mai bine decât deloc. Am trecut şi pe acolo şi-am semnat condica,  să nu mor prost...
Mi-a sărit în ochi, însă, Farul din Mangalia - care, cică se vizita cu program non-stop. "Interesant" - îmi zic, "...nu ştiam! Ia să dau o fugă, să vedem ce-o să vedem şi cât o fi biletul! Îmi imaginam ceva cam ca la Turnul Sfatului din Sibiu şi tresălta inima-n mine ca-ntro porumbiţă, cu gândul la ce mă aştepta "... 
Şi-ntr-o seară, aproape de miezul nopţii, nu ştiu cum fac de mă loveşte norocul şi mă nimeresc prin zonă!

Spre surprinderea mea, uşa era deschisă. Caut tăietorul de bilete sau măcar un portar...şi mă întâmpină doar o perdea noroiasă de beznă. Am băgat capul pe tocul uşii, şi mi-a venit să leşin. Nu ştiu cum e să mori asfixiat, că nu am încercat... dar în acele momente, nu cred că mai aveam mult. Instantaneu, mi s-a tăiat aerul din plămâni, de parcă mă strângea cineva de gât şi de torace, în acelaşi timp. Nu ştiu cum am găsit puterea de m-am retras şi am inspirat zgomotos stropii unui val mai puternic, cu capul balangănindu-mi prea greu, ca un pepene înfipt într-un pai.

Imediat am făcut stânga-mprejur şi m-am dus, întins, pe ponton...hotărât să nu mai fac acte d-astea de vitejie. Doar că mă-mpunge ăla rău şi intru în vorbă cu un domn, care se răcorea în briză, cu mâinile lăbărţate pe lângă corp, ca nişte aripi despănate: "Bună seara, cum e Farul? Se poate urca"? "Da, am fost acum vreo 2 ani, e foarte frumos! Ai panoramă cu Mangalia...se vede extraordinar"! "Nu mă mai duc, e noapte şi e târziu"..."Mergi, mergi, că e foarte frumos! Se vede panorama cu Mangalia"! "Altădată...e noapte"..  şi odată mi se învârtoşează-n mine inima de erou al neamului: "BA MĂ DUC! Fie ce-o fi, de ce să amân"?

M-am apropiat timid. Mi-am aprins lanterna de la telefon şi am băgat, precaut, capul pe uşă. Aerul fetid m-a lovit ca un ciocan: ZBANG!! Aproape că-l auzeam cum mă spurcă de strămoşi, că-i deranjez liniştea.
Mă uit în jur cu teamă, să nu mă-ncaiere vreo dihanie. Puţea de-mi crăpa capul. Ochii mi se scurgeau pe obraji şi respiram sacadat, să nu mă pălească hepatita. Înăuntru, animale nu erau...ci doar o scăricică ruginită şi soioasă, care ducea în sus. Urc. Mă strecor prin deschizătura dintre parter şi etaj...cu greu; nu-s vreun malac, dar abia am încăput, zgâriat pe coate şi asudat. La etajul 1, m-a lovit un nou val de leşin. Putoarea mă înghiontea în moalele capului şi începusem să tremur! Frig? Frică? Cine mai ştie? Mirosea a alge putrezite, urină, fecale, hoit, carne descompusă, sulf şi ceva acid, care-mi înţepa lacrimile de pe obraji. Cu telefonu-n dinţi şi agăţat cu o mână de scară şi alta de zgrunţurile din pereţi, am dat o roată cu privirea prin jur, să verific de alte dihănii. Nu erau, dar am dat cu capul în marginea scării care ducea spre vârf. Am apucat cu mâna ceva lipicios şi m-am cutremurat, cu scârbă. M-am zgâriat din nou şi am urcat spre gura de briză, de deasupra. Nu ştiu cum am ajuns acolo, dar din întunericul de jos, aud un strigăt: "Ia uite-l p-ăla, unde s-a urcat"! Cred că eu eram "ăla" şi m-a-nfoiat o mândrie, de parcă tocmai cucerisem Everestul!
Când mi-am revenit cu respiraţia, am realizat problema de ansamblu: "De urcat, am urcat. Dar cum cobor"? Mă simţeam ca o mâţă prizonieră într-un copac...Numai că mi-era ruşine să sun la 112, să mă dea SMURD-ul jos. Îmi venea să mă culc acolo...m-o găsi, careva, până dimineaţă! 
În stânga-jos se căsca gura cariată şi neagră, care ducea spre pământul de dedesubt. În faţă, împrejur, în toate părţile, domnea o beznă rece. Mangalia era, cumva, în spate...o aglomerare de luminiţe plăpânde. Halal panoramă! Mă aşteptam să văd cum străluce luna printre valuri şi cum se oglindesc stelele-n spuma mării...şi am uitat că-i nor. D-aia-s prostănac! "Unde-i bine, nu-i de mine! Unde-i rău, hop şi io"! - povestea vieţii mele!

După un timp, rebegit de frig, îmi fac curaj şi cobor... cu telefonu-n buzunar, luminând prin materialul pantalonilor. Verific din nou de jivine, mă bat cu putoarea, mă strecor, fac echilibristică pe nişte ţevi, mă chircesc prin gaura din podea, iau o gură de aer, icnesc şi SUCCES! "The Eagle has landed"! Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru mine! Îmi venea să pup pământul, de bucurie...să-l mozolesc şi să-l strâng în braţe ca pe bucata de bunic pierdută şi regăsită în mina de cărbune:



[Dero - reclama nepoateeee]

Ziua următoare îmi spune o prietenă: "Vaaaaaiiii, ce frumos! Ai urcat în Far! Şi eu vreau...nu mai pot de dragul lui, când îl văd aşa, vopsit alb şi albastru, cum sunt căsuţele în Grecia! Superb"!
"Aha"! Atât am mai putut spune. Vreo 2 zile, aproape că îmi era scârbă şi de mine...parcă puţeam ca un sconcs şi eram mai tot timpul sub duş.

După alte câteva zile, mă loveşte o mare dorinţă de cunoaştere: "Frate, ce ceapa mă-sii avea Farul ăla, de candea aşa? Ia să vedem şi pe zi...că poate-mi schimb părerea şi-mi întorc impresia la 360 de grade"...
Şi m-am dus. Din nou. Afară, era miezul zilei. Înăuntru, cam aceeaşi beznă...noroc că acum ştiam ce aveam de făcut. Mi-am vârât telefonul între dinţi şi sus pe scară cu mine! Jos verificasem deja...era un morman negricios de plante, pachete de ţigări, hârtii şi grafitti de urină pe pereţi. Sus...Doamne, apără-ne şi păzeşte! Am băgat capul prea repede pe deschizătura din tavan şi am uitat să trag aer în piept. Adică nu am uitat, dar am efectuat manevra asta prea târziu...şi putoarea m-a lovit în fundul stomacului, cu forţa unui excavator aruncat din avion! Dau o roată cu privirea, din nou: balegi de mucegai, igrasie, un morman de căcăţoi putred şi bâzâit de muşte, o orătanie descompusă, care nu se vedea - dar se simţea, tablouri morbide cu urină, iarbă de mare, rugină şi ciment umed, miros de sare şi midii stricate, alge băşicate de un lichid galben verzui şi un miros greu ca plumbul, ce mă strângea de plămâni ca o menghină pe steroizi.
Prin vâltoarea unei ameţeli greţoase am văzut scara către libertatea etajului 2. Şi am urcat, icnindu-mi ficaţii şi jurând-mi că nu mă mai las mânat de curiozitate, niciodată în viaţa mea! Sau, măcar, până la următoarea ocazie...



Sus, era frumos - dar nu prea. Cel mai mult mi-a plăcut vântul, care-mi biciuia faţa, ca un ventilator supradimensionat şi mă forţa să respir aer curat. Cu ochii închişi, ascultam briza, valurile, pescăruşii...şi din când în când, mai aruncam câte o ocheadă deschizăturii de canal, care ducea în jos. "Nu-i momentu-acum, nu-i momentu-acum"...şi amânam clipa coborârii.

Una peste alta, a fost...interesant. Episodul cu FARUL face parte din categoria aceea de întâmplări care îţi încreţesc carnea pe tine şi te marchează pe vecie când se petrec, dar pe care timpul le transformă în poveşti numa' bune de hăhăială, la un pahar de vorbă.
...iar experienţa "Mangalia - reloaded" a fost foarte deosebită. Mi-au placut oamenii. La plajă mă amuza un negustor, care cutreiera nisipul, cautând muşterii: "Colaci, colaci calzi, kurtoşi proaspeţi"! Nu a avut succes, aşa că a dat-o pe poeme cu porumbi fierţi:
"Pentru fetele virgine, dau porumb cu vitamine! Vitamina A şi E, să le crească ţâţele! Pentru blonde şi roşcate, dau porumbul fiert, în rate"!
"Ia porumbu', porumbelu', că-ntăreşte cocoşelul"!...şi apoi trăgea un strigăt behait, ca un Tarzan spânzurat de ouă: "Aie! Aie! Aie"!

...ceea ce era superb! N-am cumpărat nimic, niciodată, dar eram fanul lui! O singură dată, totuşi, am vrut un kurtos...şi nenea a apărut cu porumb şi striga după fete virgine. Ghinionul lui...nu le-a găsit, nu a făcut vânzare! 

Serile, citeam cocoţat  într-un vârf de bancă de pe faleză. Roiau ţânţarii-n jurul meu, ca la un ospăţ regal la care eu eram felul principal - dar mai conta? Şuieratul sacadat al valurilor merită oleacă de suferinţă!

Uneori, însă, mă săturam...şi porneam, teleleu şi muncit de nostalgie, pe oriunde unde mă duceau picioarele. Pontonul cu far era mai tabu ca un obiectiv militar...însă îmi făceam veacul prin parcuri. Aşa am găsit, într-o seară, un colţ de fericire. Am auzit un pian, apoi o voce vibrând, parcă, din largul mării. Cântau valurile, norii şi frunzele copacilor. Cântau despre stele şi dragoste, despre o altă lume, plină de lumină.
Nu am ştiut ce să fac...aşa că m-am oprit şi m-am întins cât eram de lung, pe o bancă, sub un felinar. La loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi suspinul. Preţ de-o bătaie de inimă, am stat aşa, suspendat în timp...învăluit într-o clipă de zâmbet şi linişte. O oră, o zi, seară de seară, mai multe zile. Sau, doar o eternitate înghesuită-ntr-un crâmpei de secundă. Cea mai frumoasă zi.

Să ne bucurăm, deci!
...cu o melodie. Nu e varianta pe care o doream eu, dar trebuie să ne mulţumim cu ce ne oferă youtube-ul:

 

[Abba - Ciquitita]

miercuri, 12 iunie 2019

Despre nedreptăţile sistemului educaţional

Bună ziulica şi bine v-am găsit!
Hai că iar ne distrăm! Mamă, ce-mi place când am şi eu motive de hlizeală! Păi ce atâta seriozitate, dom'le? Avem o veşnicie întreagă să stăm ţepeni şi cu feţele imobile... Măcar cât fiinţăm pe aici, nu merităm şi noi puţină hăhăială? 

Uite, de exemplu, a revenit în atenţia publică ştirea cu elevul olimpic din Buzău, care a luat 3 la desen, a râs de profesoara sa şi şi-a luat 2 la purtare, pentru asta. Apoi elevul a dat în judecată şcoala şi a câştigat. Ura, dreptatea a învins!
Într-o societate normală, cineva care promovează un model etic greşit , nu ar fi ajuns niciodată la catedră...şi nici un elev nu ar fi râs în public, de profesorul său. În lumea de astăzi, însă, eu ţin cu profesoara şi consider sentinţa a fi nedreaptă. Pe bune! 
Să vă explic...

Mai întâi, motivaţia că băiatul acesta era foarte supărat că "are note bune la obiecte mai importante şi tocmai la desen a luat 3" este o mizerie; mentalitatea în sine este bolnavă...pentru că fiecare materie are scopul ei. Că elevul este supărat, e normal; e o notă mică, strică media...nasol, nu poţi să dai bairam.
DAR "desenul" este un obiect de studiu din programa şcolară, situat pe acelaşi palier cu matematica, româna, muzica, istoria, religia sau sportul. Cine spune că "desenul este mai puţin important"? De ce se face discriminare între materii? Unde se consideră că desenul, sportul, muzica, educaţia civică şi eu ştiu ce s-o mai fi inventat în programa şcolară sunt nişte materii de umplutură, unde elevul trebuie să ia doar note urieşeşti, pentru a-şi sălta media generală?
Eşti olimpic la română, la chimie, la matematică? Minunat! Bravo! Stimă şi respect...atât că asta nu înseamnă că eşti bun şi toate şi că cineva este obligat să îţi dea 10 la desen -  care este o materie de sine stătătoare şi unde iei note în funcţie de aptitudini. Fix ca pe oriunde: ştii, ai notă mare, nu ştii...ai notă mică! Deci, de ce se vine cu justificarea asta, că "are note bune la obiecte mai importante şi tocmai la desen a luat 3"? La matematică vii şi spui "Doamna profesoară, eu am 10 la desen, deci e incorect să îmi puneţi notă mică şi să-mi terfeliţi media"?! 



Apoi, nu cred că elevul trebuie să îşi judece profesorul, aşa cum nici profesorul nu are dreptul să îşi judece elevul.
Băiatul a fost supărat, înţeleg; a bodogănit-o pe profa asta - iar înţeleg. Dar de aici şi până la a face aprecieri publice care nu ţin de tine, mi se pare o lipsă crasă de respect. O fi fost o nedreptate...mă rog, se întâmplă! Viaţa nu e dreaptă! Şi eu am trecut prin d-astea, şi toată lumea - dar nu s-a făcut gaură în cer. Unii au făcut puşcărie pe nedrept şi tot nu au murit.
Asta nu înseamnă că aprob nedreptatea, dar cred că unele lucruri mai trebuie acceptate şi aşa cum vin. Eu, de exemplu, nu m-aş fi gândit niciodată să dau şcoala în judecată pentru că mi-am luat o notă naşpa! În primul rând, nu am bani de dat pe tâmpenii şi, în al doilea rând, cred că atunci când intri într-un grup, îi accepţi regulile - oricare ar fi ele. Bune, sau proaste, nu-ţi pune nimeni pistolul la cap, obligându-te să intri în acel colectiv. Te duci de bunăvoie...şi făcând asta, nu ai nici un drept să vii tu, mare şmecher, şi să schimbi orânduirea. Nu ai voie cu barbă, nu porţi barbă! Simplu. Nu ai voie cu tatuaje, nu vii tatuat la şcoală! În timpul tău liber, e problema ta ce faci...poţi să te tatuezi şi-n cap! Dar când vii la şcoală, p-alea le laşi acasă...că nu ai voie cu ele! Ce e aşa de greu de priceput?
Nu îţi convine...foarte frumos! Cauţi o şcoală unde regulamentul intern nu conţine asemenea "cerinţe aberante".
Iar dacă regulile astea învechite  limitează libera exprimare a elevului şi este musai să fie desfiinţate, de ce profesorii trebuie să fie riguroşi? De ce acuzăm şcoala care nedreptăţeşte un elev prin stricteţea pe care i-o impune, apoi acuzăm aceeaşi şcoală când o tânără profesoară (deschisă spre nou) se apucă de cântat sau îşi face selfie în ipostaze sexy? Ea de ce nu are voie să se exprime liber? Şi cum vrem ca nişte oameni supuşi unor reguli severe (pentru că-s profesori şi e necesar să respecte o etichetă) să aplice nişte regulamente fără reguli, practic... pentru că elevul este şi are dreptul să?

A, da! Era să uit videoclipul buclucaş, care ar promova comportamente îndoielnice - deşi părerea mea este că vorbeşte despre o realitate morală acceptată tacit, de toată lumea:



[Kronos - Vreau să merg la mare]

Sincer, mie mi se pare o piţiponcăreală, de ce să mint? Nu cred că are vreo valoare artistică şi este doar o încercare a unor tinere de a deveni faimoase, măcar la ele pe scară. Tinere, care, cel mai foarte probabil, au avut parte de finanţare externă - că na, promovarea costă şi dacă erau milionare, nu cred că vreuneia din ele îi stătea căruţa-n drum dacă nu era şi profesoară.
Versurile...hmmmm...aproape că m-au făcut să mă inflamez de indignare: nişte domniţe se vaită că vor să se distreze, dar nu au cu cine şi nici cu ce - aşadar profită de faptul că arată bine şi caută un sponsor; refuză băiatul tânăr, frumos ŞI SĂRAC, dar se lipesc de un moş miliardar.
E perfect normal! Ce-i cu atâta supărare?

Sunt nişte fete materialiste. Aşa, şi? Cine nu e?
Plus că ele nu-şi dau ochii peste cap, că vor iubire...nici cu "i" mare, nici cu "i" mic; ci vor distracţie - care costă. Aşa-i viaţa, ce să-i faci? Eu nu m-aş duce o fugă până-n Thailanda, să beau un ceai? Băi, nu pot! Moftul ăsta costă prea mult pentru mine...deşi sunt persoane care şi-l permit! Dacă eram duduie de 20 de ani, cu 4 stele în frunte şi-o stea altundeva, probabil căutam asemenea persoane; dar nu sunt...şi nici măcar nu-s milionar, deci aia e! Stau acasă şi visez! 

În altă ordine de idei, cântecul este despre valorile şi dorinţele actuale.
Ce vor tinerii? Distracţie cât cuprinde...că de aceea s-a născut sintagma specifică ştiriştilor "tineri doritori de distracţie". Bun. De obicei, femeia se distrează prin plimbări şi cadouri, iar bărbatul se distrează cu femei. Dar pentru că distracţia feminină costă, nu e normal ca femeia să caute bărbaţi cu bani?
Desigur că situaţia asta este nedreaptă pentru bărbatul fără bani...dar aia e! Ghinion! Să facă meditaţii la fizică, dacă îl duce capul! Să muncească şi să facă bani, ca să fie căutat şi acceptat. Dacă nu poate...dublu ghinion! Societatea are nevoie şi de săraci...că nu putem fi cu toţii patroni şi şefi!
Viaţa e simplă, ce ne tot amăgim? N-ai bani nici să treci strada, nu o treci! Logica asta nu-i de ieri, de azi...ci dintotdeauna! Când era holtei, tata avea o vorbă: "Ai money, love story! N-ai money...i'm sorry"! Toată lumea o ştie, de ce să ne mai agităm? Doar pentru imagine, ca să avem impresia că avem o înaltă calitate morală?
Atunci hai să gândim aşa: dacă transpunem în realitate cazul bărbatului din videoclip, ce s-ar fi întâmplat? Pe modelul elevului buzoian, şi ăsta se putea simţi nedreptăţit - deci, umilea sărmana fata pe nişte reţele de socializare, apoi o dădea în judecată şi câştiga, pentru că a fost refuzat din motive injuste!
Nu e aşa?

Dincolo de asta, acum am realizat: DA, fetele din videoclip erau materialiste....doar că femeile materialiste ajută la creşterea nivelului de trai - ceea ce cred că este un lucru bun pentru societate. :)))
Ele vor bani, cadouri, plimbări. Deci, contribuie la stimularea consumului din societatea de consum şi la dezvolarea turismului. În plus, fiind plimbată şi răsfăţată, femeia e fericită - ceea ce înseamnă că bărbatul este fericit şi chiar toată familia este fericită.



[The Lego Movie - Everything is awesome!]

Dacă familia este fericită, societatea este fericită - pentru că familia este celula societăţii. Păi nu asta ne dorim cu toţii?
În plus, femeia materialistă este şi un stimulent pentru succes! Ea vine şi spune: "Mă am doar pe mine, ia priviţi mai bine! Mă vreţi? Decartaţi"! Iar bărbatul care o vrea...sare la ofertă! Dacă nu îşi permite...munceşte până îşi va permite!
Munca mai multă duce la stimularea economiei - iar o economie dezvoltată se traduce prin bunăstare socială!

Perfect! Asta îmi doresc!
SĂ TRĂIM. BINE! BĂ-SES-CU! BĂ-SES-CU!

De fapt, stai...am rămas în urmă cu scena teatrului politic. Peste niţel timp, se schimbă iar preşedintele şi nu se ştie cine va mai veni. Da' nu contează!
SĂ TRĂIM. BINE! CI-NE-O FI! CI-NE-O FI!

 

[DJ Sava feat. Andreea D & J. Yolo - Money Maker]

P.S.: pentru cei care nu înţeleg limba engleză, mesajul melodiei este elementar: "Dă-i fată, din făcătorul de bani"!
Şi acum, întreb: Dacă acest imn închinat feminităţii a fost mega-hit în 2010, când se presupune că eram mai proşti şi mai încuiaţi...aproape 10 ani mai târziu, când suntem mai deschişi ca niciodată către nou, de ce ne scandalizăm când altă odă de acest gen vorbeşte despre o fată care profită de avantajele propriului corp pentru a-şi găsi fericirea?
De ce vorbim despre valori şi vrem dreptate, când noi înşine nu suntem drepţi şi nu respectăm rigorile vreunei conduite?
Şi de ce în continuare avem hituri internaţionale despre femei care vor "bărbaţi bătrâni cu d-alea mari, care nu le încap în gură" (Becky G - "Mayores", 1.596.564.390 de vizionări pe contul oficial de youtube,  în 2 ani), sau despre tinere care nu vor să calce, să spele, să facă mâncare sau orice prin gospodărie, pentru că ele ştiu, doar, să iubească (Becky G - "La respuesta", 110.618.146 de vizionări pe contul oficial de youtube, în 3 luni)?
Şi mai am astfel de cântări "exemplare", dacă doriţi...

joi, 6 iunie 2019

Eroi au fost...eroi sunt încă?

6 iunie. Înălţarea Domnului. Ziua Eroilor.
...sau Ziua Z. D Day - pentru că astăzi se împlinesc 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, operaţiunea care a schimbat soarta celui de-Al Doilea Război Mondial şi soarta întregii lumi, până la urmă.

Ca să marcheze acest preaminunat eveniment, un prieten de-al meu are o tradiţie personală: în fiecare an, pe 6 iunie, se uită la "The Longest Day/ Ziua cea mai lungă" - un film care rememorează întâmplările din 6 iunie 1944. Cred că l-a văzut până acum de peste 20 de ori şi continuă să continue, cu dedicare şi perseverenţă.
La mine nu e cazul de asemenea pasiuni istorice, că-s mai necizelat...însă, am vrut să intru şi eu în rândul lumii, aşa că mi-am ales propria producţie cinematografică foarte specială pentru acest an: "Manikarnika: regina din Jhansi" - un film care, după părerea mea, combină perfect înălţarea spirituală cu eroismul şi lupta pentru libertate.



[Manikarnika - The Queen of Jhansi trailer]

Manikarnika, Rani Lakshmibai - aşa cum a rămas în istorie. Cel mai de temut lider al rebelilor indieni care s-au împotrivit jugului englez. Un Spartacus al epocii elisabetane, sau un Avram Iancu asiatic. O viaţă închinată unui ideal, o poveste despre stoicism, demnitate şi sacrificiu.
Deci...Ce spuneam? La mulţi ani, ziua de azi!

Totodată, însă, m-a pocnit şi o revelaţie: dumnezeii cărora le pupăm mâna şi ne ploconim în faţa lor, privindu-i ca pe nişte modele demne de urmat, nu sunt decât marii tirani ai ai trecutului.
Astăzi, acum, privim Occidentul ca pe un far al dreptăţii şi promotor al celor mai alese drepturi şi libertăţi; dar mai ţine cineva cont de cât a prăduit Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu din istorie, unde soarele nu apunea niciodată? Ăştia aveau teritorii cam peste tot în lume! Prin urmare: câte popoare au înrobit englezii, câte destine au distrus?
Sau Imperiul Spaniol, primul imperiu global din lume? Sau  Imperiul Francez al lui Napoleon, care stăpânea cam toată Europa şi o tonă de colonii prin America de Nord, Caraibe şi India? Sau Imperiul Colonial Italian? Sau Imperiul German, fondat în 1871 pe temelia Regatului Prusac, care ocupa teritoriul de astăzi al Germaniei, Poloniei, Lituaniei şi al Federaţiei Ruse? Sau Imperiul colonial portughez, care a durat aproape 600 de ani, din 1415 şi până în 1999?

Ne uităm cu jind la vestul Europei şi ne mirăm de ce sunt aceste ţări atât de avansate. Simplu: s-au îmbogăţit pe spinarea altora. Vaaaiiii...fix ca ciuma roşie! Corupţia! Dragnea la puşcărie! HUUOOO!
Ce? Cum? Dragnea e deja la puşcărie? Nu contează! Să mai intre o dată!

Acum o vreme, Tudor Chirilă comenta pe Faceebook, plin de mirare şi indignare, faptul că în Franţa a făcut 200 de km cu trenul în vreo 2 ore şi niţel, iar la noi, tot pe calea ferată şi într-un timp asemănător, abia te urneşti de la Ploieşti la Bucureşti. "Păi cum e posibil aşa ceva? La ei de ce se poate şi la noi nu"?
Păi uite, d-aia se poate! Ştiu că sună bine, la prima vedere şi parcă mă ia şi pe mine o nemulţumire din călcâie...dar ia vezi cine a fost Franţa în istorie, apoi vezi cine a fost România în aceeaşi istorie. Şi apoi compari!
Că până la urmă, dacă nu ai cheag, de unde faci brânza?

Dar nu mai contează trecutul. 


Noi trăim prezentul şi privim cu încredere spre viitor, ploconindu-ne spăşiţi atunci când apar Macron, Merkel, Theresa May şi alte persoane d-astea de fier, care fac regulile jocului şi pocnesc din degete la o masă, pentru a isca furtuni în cealaltă parte a planetei. Dacă nu putem fi stăpâni, măcar să fim animalele de companie ale stăpânilor.
Apoi luptăm împotriva corupţiei şi a nedreptăţii. Hahahahaha!! Păi ce facem aici? Ori suntem golani, ori nu mai suntem? Ori tăiem răul de la rădăcină şi trăim după principii solide, săraci şi curaţi, ori o scăldăm printre picături şi ne strecurăm în funcţie de interesul de moment, bucurându-ne de prezent şi acceptându-ne viitorul ca pe o urmare firească a prezentului?
DA, sau BA. Din păcate, cam la asta se reduce viaţa contemporană. Nu prea mai există cale de mijloc...iar acest lucru se vede de la cel mai simplu nivel al traiului de zi cu zi: ori avem viaţă profesională, ori avem viaţă de familie, ori avem timp liber. Nu mai avem posibilitatea de a trăi în echilibru. 
Aşa că trăim în stres şi pe fugă, mereu blazaţi de faptul că ne sacrificăm, dar fără rezultat - care s-ar vedea, dacă nu am fi conduşi de nişte mişei ce îşi bat joc de sudoarea frunţii noastre...
ŞI TOTUŞI: Oare aşa să fie?
  
Până una-alta, mai bine ne celebrăm şi eroii care au trăit şi au murit cu un scop. Oamenii care au depăşit orice obstacol şi s-au jertfit pentru un ideal, indiferent că se aflau pe câmpul de luptă, în închisori sau în propria casă, spetindu-se pentru bunăstarea familiei.
...şi nu mă pot abţine să nu mă întreb: eu pentru ce ideal mi-aş da viaţa? Mai avem eroi în vremurile noastre? Ce înseamnă să mai fii erou în aceste zile, când suntem formaţi să credem că "cine iubeşte, nu iartă" (cum ne spunea arhi-giga-mega-producţia capodoperă "Vlad"), sau că "lucrurile bune vin uşor" - conform unei campanii Kaufland?  

Mă rog...ne mai gândim la răspunsuri.
Momentan, zic să ţinem un moment de reculegere pentru toţi cei ce au fost şi ne-au modelat viaţa, aşa cum s-au priceput mai bine: 


[Imnul eroilor]

luni, 27 mai 2019

Am învins! Ce-am câştigat?

"Fraţilor, AM ÎNVINS!"
Ole, ole-ole-oleeeeee...dictatorul nu mai e!!! Ole, ole-ole-oleeeeee...Dragnea nu mai e!!!

Hai că o să fie bine şi în România noastră! Dragi români, a răsărit soarele! De mâine se vor face spitale! Fiecare scară de bloc va avea autostradă proprie! Şcolile vor înflori! În sfârşit, am pus la colţ corupţia! Fără hoţie, o să avem de toate!



[B.U.G. Mafia - Să cânte trompetele]

Deşteaptă-te, române!...şi în sfârşit, poporul român s-a trezit! Să cânte trompetele!!! Să cânte la asfinţit, să cânte la răsărit! Să cânte trompetele, să anunţe c-am reuşit! Tiranul a plecat! Gata, l-am băgat la puşcărie! HUUUOOOO!!!!
Dragnea la puşcărie! Fără graţiere şi amnistie, mişelule care eşti! Puşcăria te mănâncă! 
...o pedeapsă prea blândă, pentru o asemenea "lepră" - cum îl "alintă" cineva.

Totuşi...văleleu, măiculiţă! Dacă iese ticălosul din puşcărie? Că are putere! Vorba aia, a dat ordin poliţiei germane să împiedice poporul să voteze cum trebuie! Adică, nu ştiu...cel puţin aşa urla o "doamnă" care se filma la o coadă de alegători şi se drăcuia cu o poliţistă ce îi făcea semn să stea pe trotuar şi să nu încurce circulaţia. 
Serios, oameni buni! Puterea răului e mare şi ăsta iese de la răcoare! Mai ştiţi cum (se spunea că) a evadat Mazăre din închisoarea din Madagascar? Nici eu nu ştiu...dar presupun că a ieşit printre gratii, bob cu bob - că altfel, nu avea cum! În fine, important e că l-au prins. 
Deci, dacă evadează şi Dragnea?

Moamăăăă....Trebuia să facem un referendum să-l ardem de viu. Dracarys! Muahahahahahaha!!!



Îi dăm foc în Piaţa Centrală, din Bucureşti, să-l vadă toată lumea! Poporul cere, poporul vrea! "Trebuie să dispară" - cum a zis Iohannis! Să moară în chinuri! Să moară de mâna noastră! "Capul lui Moţoc, vrem"!
Huo! Apoi să o chemăm pe Mama Omida să-i facă o vrajă de resurrection, ca în Skyrim şi să-l omorâm iar! Să-l tăiem, în bucăţele şi să-l dăm la câini, apoi să tăiem câinii în bucăţele şi să le dăm foc şi să le jucăm cenuşa în picioare! Şi s-o îngropăm şi să facem autostrăzi peste ea! Na!  
Şi iar să-i dăm un resurrection  şi...Bing! Ideea genială: Care a citit "Shogun"? Hai să-l omorâm pe Dragnea ca pe lordul Ishido: îl îngropăm în pământ până la umeri şi îi tăiem capul cu un fierăstru de lemn! HUOOOO!
Şi iar să-i dăm un resurrection şi să-l omorâm, până ne plictisim!

CAM ASTA A FOST ATMOSFERA ZILEI  DE ASTĂZI.

Băi, şi-mi place frenezia! Dar gata, după ce i-am făcut toate nasoalele lu' Dragnea şi l-am stârpit de pe faţa planetei, ne liniştim?
Respirăm adânc...1..2..3.. Tragem aer în piept...1..2..3.. uuuussssaaaaaaaaa....

Îmi place nebunia, deşi nu mă reprezintă. Însă, mă amuză. Mi se pare un spectacol foarte mişto să îi văd pe unii cum se agită şi-s în pragul stopului cardiac de la atâtea vene umflate, ducând luptele altora. E ca şi cum m-aş uita cum dansează unii fără muzică, dând aiurea din mâini şi din picioare, pe un ritm inexistent.
Aşa e politica pentru noi, cei din exteriorul ei: o maimuţăreală, regizată pe o scenă...Deşi, nu pot să spun că scopul vieţii mele e să-l văd pe Dragnea la puşcărie. Nu mă încălzeşte cu nimic, chiar dacă personajul mă enervează. Şi Iohannis mă enervează. Şi multă lume, sau situaţii. Dar ce să fac? Asta e viaţa; merg mai departe.
Fiecare ne luăm o răsplată, la un moment dat. Cum e teoria aia de dezvoltare personală şi gândire pozitivă? "Nu trebuie să judecăm. Universul e ca o oglindă: dai şi primeşti. Ce dai, aia primeşti".

O prietenă a dat share pe facebook unui articol interesant, o radiografie succintă a zilei de ieri: Marele câştigător al alegerilor este generaţia cu cardul de gât. Ceea ce, aşa este. Interesul tinerilor pentru politică a fost destul de mare, cuantificat prin prezenţa la vot. Totuşi, ce a câştigat Marele Câştigător?

Acum câţiva ani, campaniile electorale se duceau pe promisiuni şi ştampilai partidul sau persoana care, în mintea ta, avea o credibilitate mai mare. Şi uite aşa, încă aşteptăm autostrăzile suspendate ale lui Oprescu din Bucureşti, sau venirea celor 10.000 de specialişti europeni care să urce ţara pe culmile gloriei, cum promitea viitorul preşedinte Emil Constantinescu în 2006. 
Astăzi, însă, campaniile electorale se bazează pe ură şi demonizarea adversarului politic. Important este să scăpăm de "ăia" şi punct. Scopul nu mai este programul de guvernare viitoare, ci câştigarea alegerilor - aşa cum, pentru mulţi, scopul nu mai este atingerea unei stări de linişte sufletească prin mersul la biserică, ci mersul la biserică.

Deviez, îmi cer scuze.
Polarizarea asta a ideologiei, însă, duce la formarea de tabere. Vrei, nu vrei, eşti alipit unui grup, pentru că principiul de bază este "Dacă nu eşti cu mine, eşti împotriva mea".  Şi uite aşa ajungem la o societate dezbinată, haotică. Suntem oameni normali, cu probleme şi bucurii, până auzim cuvântul magic al prezentului: "Dragnea". Sau "P.S.D.". 
Şi ne schimbăm, brusc. Domniţa gingaşă, care era elegantă ca o căprioară şi pe care o admirai ca pe o zână, se spurcă la gură şi aruncă cu "muya larga" peste tot, de ţi se face scârbă. Zici că Dragnea i-a intrat personal în casă şi a schingiuit-o toată viaţa, iar acum a sosit vremea răzbunării.  
Copii cu mustaţa abia mijind, colegi, prieteni, capătă o roşeaţă în jurul ochilor şi ajung în pragul turbării, de zici că vor sfâşia cu dinţii tot ce le iese în cale, dacă aud cuvântul de declic. E o mare realizare, o modă - să fii cât mai dement, cât mai scabros, cât mai murdar în exprimare. E voie...când vine vorba de Dragnea, uiţi de bunul simţ, de politeţe, de principii, de umanitate. Paradoxal, lupta pentru o societate mai bună a devenit doar un pretext pentru a aplauda golăneala.
Parcă am fi vrăjiţi. Aşa cum mă vrăjea pe mine o domnişoară, acum mulţi ani, de mă topeam când îi auzeam glasul şi dacă încercam să o salut ieşeau doar nişte bâlbâieli fără noimă, aşa e vrăjită societatea noastră cu Dragnea. Clopoţelul pavlovian al dresajului mediatic.


Pe undeva înţeleg comportamentul acesta...într-o măsură mai mică era la modă acum vreo 10 - 15 ani, când, după unii, piatra de poticnire a progresului era considerată a fi Băsescu. Oricum, mişcarea "anti-" era foarte puternică...o direcţie pe care o aplaudam şi eu. Şi mă luptam (cu vorbe, c-apoi na! Ce putere am, în afară de a da cu ştampila?), şi acuzam şi eram încrâncenat. Aşa cum, cu alţi ani în urmă, mulţi erau împotriva lui Ceauşescu. Şi acuzau şi erau încrâncenaţi.
Bun. Ceauşescu nu mai e şi nu a coborât raiul pe pământ. Băsescu nu mai e preşedinte şi raiul tot se lasă aşteptat. Dragnea nu va mai fi, la fel cum nu mai e nici Iliescu, Geoană, Năstase 4 case. Nici Iohannis 6(5) case nu va mai fi, după o vreme.
Însă, personaje demon care să ne împiedice să evoluăm, vom găsi mereu. La fel şi lume care să le înjure, aşteptând dispariţia lor şi venirea binelui.

Până una, alta, revin: ce a câştigat Marele Câştigător al acesor alegeri europarlamentare? Teoretic, o speranţă. Practic, nimic...pentru că votul a fost mai mult o demonstraţie psihologică a poporului, care va alimenta noi lupte politice - ce deja se întrezăresc, de fapt.
În rest, ziua de azi nu arată cu nimic mai diferită decât cea de ieri. La parlamentul european se vor duce un număr aproximativ egal de parlamentari P.N.L., P.S.D. sau U.S.R. Aşa a fost şi până acum...fiecare partid a avut reprezentanţi. Mulţi sau mai puţini...contează numărul? Elena Băsescu a fost europarlamentar; aşa, şi? Dacian Cioloş a fost europarlamentar. Aşa, şi? Care-i diferenţa? Eu nu am simţit că vreunu' mi-a influenţat viaţa, nici măcar cu un milimetru.
Justiţia din referendum nu va fi aplicată niciodată, pentru că încalcă legea bunului simţ, orice lege morală, Constituţia şi Drepturile Omului.

Cu toate acestea, câştigătorii palpabili ai alegerilor sunt viitorii europarlamentari. Ei vor mai avea nişte bani de cheltuială, o funcţie bine văzută şi niscavai importanţă în ochii oamenilor de rând. Pânp nu vine unu' să le strige: "Cutare la puşcărie"!!

Să bem în cinstea lor - că a trecut ziua electorală şi e voie!


[Sofia Reyes feat. Rita Ora & Anitta - R.I.P.]

P.S. după 2 ore: S-a dat sentinţa lui Dragnea; va face puşcărie. Aşa...şi ce-i cu asta? De ce trebuie să mă bucur? 

sâmbătă, 25 mai 2019

Referendumul dublei masuri

Va veni o zi...şi iată că a şi venit, când trebuie să mergem să dăm cu ştampila pentru europarlamentare. Şi pentru referendum. 

Un referendum care mă pune pe gânduri şi pe care îl consider praf în ochi. De ce? Foarte simplu: manipularea este mult prea evidentă şi lupta pentru putere mult prea încrâncenată. Atât de odioasă, încât ne-a fost îndesată cu pumnul în subsonştient, pentru a deveni o gloată în susţinerea unei anumite idei - când, de fapt, noi nu avem nici un habar despre ceea ce se întâmplă în realitate.
Doamne, ce prostie am scris...cum să nu avem habar? Tocmai acum, când informaţia circulă la liber? Răspuns: "Da, tocmai acum". Pentru că accesul la informaţie nu garantează acurateţea acelei informaţii...iar reţelele de socializare ne-au gâdilat orgoliul, dându-ne dreptul să ne spunem părerea; orice părere - pe care o confundăm cu cea mai avansată cunoaştere.


Şi uite aşa, mâine suntem mânaţi să ne implicăm într-o ecuţie cu multe necunoscute şi neajunsuri, care devin evidente mai ales dacă facem o paralelă între zilele de 26 mai 2019 şi 6-7 octombrie 2018:   
1. în primul rând, referendumul din octombrie avea lege de aplicare. Cu toate aceastea, boicoteii au spus mai multe neadevăruri, printre care şi acela că nu are rost să mergi să votezi - pentru că, oricum, nu se va ţine cont de părerea ta...cum s-a întmplat în 2009, la referendumul cu parlamentul unicameral şi reducerea numărului de parlamentari. Desigur că s-a trecut cu vederea peste faptul că acela era referendum consultativ, fără lege de aplicare. Pentru cine nu ştie şi nu caută, sau se informează de pe Facebook, nu mai contează detaliile importante.
Dar, în cazul referendumului pentru justiţie o să schimbăm...un mare nimic! Pentru că nu are lege de aplicare, fix ca cel din 2012. E pur consultativ.
Are, însă, alt avantaj capcană:

2. Formularea.
Întrebarea referendumului din octombrie, părea întortocheată - şi totuşi era foarte simplă, dacă aveai o minimă preocupare pentru subiect.  Pentru mâine, însă, ni se propun 2 întrebări care sună bine, în principiu. Doar că sunt o varză, când treci peste primul impuls şi le iei la analizat.
Sau...nu. Nu faci asta, pentru că sunt  persoane binevoitoare, care ţi le explică pe înţelesul tău. Adică le spune simplu, ca pentru proşti. Problema e că nici măcar aşa, nu le explică corect...



...chiar dacă o mână de admiratori sunt în extaz şi se comportă de parcă ar fi luat lumina de la Ierusalim.

Hai să o luăm cu primul buletin de vot: "Sunteţi de acord cu interzicerea amnistiei şi graţierii pentru infracţiuni de corupţie"?
Întrebări de baraj:
a. Ce înseamnă "corupţie?
b. "Ce înseamnă "amnistie", ce este "graţierea" şi care este diferenţa dintre ele?
Cine ştie, mâna sus! Dar nu vă înghesuiţi aşa toţi, deodată...

Pe scurt, din câte ştiu eu, răspunnsurile sunt următoarele:
a. la bază, termenul "corupţie" defineşte orice încălcare a legilor morale; indiferent că scuipi, dai cu pumnul, sau omori pe cineva, tot corupt te numeşti. Mai modern, corupţia este înţeleasă ca o obţinere de avantaje necuvenite, prin folosirea abuzivă a puterii publice.
b. amnistia este un act de clemenţă dat de guvern, graţierea este un act de clemenţă dat de preşedinte. Din start, explicaţia "binevoitoare" de mai sus, nu are sens logic. Nici formularea nu este de zile mari, da' mă rog...scopul este să îţi obţină acordul, nu să înţelegi ceea ce faci.

Întrebarea mea: Dacă de mii de ani Justiţia este o gagică legată la ochi, de ce sunt eu pus să o dezleg, ca să-i vadă pe corupţi?? De ce sunt împins să aleg dacă încalc sau nu drepturile fundamentale ale omului? Carta Internaţională a Drepturilor Omului spune că orice om este egal în faţa legii. ORICE om. Iar coruptul cred că se încadrează la categoria "om", că n-o fi extraterestru! Deci, dacă un criminal, un violator, un furăcios sau orice alt om rău are dreptul de a putea fi graţiat de preşedinte/amnistiat de guvern, coruptul de ce să nu îl aibă?
Dacă tot suntem aici, nu ar fi mai bine să ne votăm un sistem de acordare a drepturilor pe bază de caste?  De ce ne complicăm doar cu nişte corupţi? Că doar şi ăi bătrâni răstoarnă mereu alegerile tinerilor! Iar săracii sunt mituiţi cu o pungă de făină!
Eu zic că nici ăia nu merită drepturi! Ia să ne reorganizăm, noi, mai bine!

În afară de asta, mai este o problemă: dacă eu sunt de acord cu interzicerea amnistiei, dar am încredere în domnul preşedinte şi nu vreau să-i limitez dreptul de a graţia pe oricine, ce fac? Întrebarea de pe buletin leagă doi termeni diferiţi (amnistie, graţiere) prin conjuncţia ŞI, nu prin SAU!
E ca şi cum ai zice: "Vrei să mănânci struguri şi roşii? DA sau NU"? Ce să răspund la faza asta? "Ghinion, frate...vreau struguri, dar nu-mi plac roşiile"! Şi în termeni de DA sau NU... mă fac că plouă. "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde..." - vorba poeziei.
Şi încă ceva: ce ne facem dacă cineva este acuzat şi condamnat pe nedrept de corupţie? Omul acela va înfunda puşcăria degeaba, fără nici o posibilitate de eliberare? Cum aşa ceva?

Al doilea buletin de vot este şi mai alambicat, nici pe departe aşa cum este prezentat:



Nu mai bag de seamă ce zice duduia explicativă că mă enervez şi poate scap o porcăială.
Aşa că reiau întrebarea numărul 2: "Sunteţi de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare şi cu extinderea dreptului de a ataca ordonanţele direct la Curtea Constituţională"?

Întrebările mele:
a. ce sunt ordonanţele de urgenţă şi în ce condiţii se adoptă?
b. care este organizarea judiciară actuală şi cum poate fi ea schimbată pe viitor?
c. când se atacă ordonanţele de urgenţă la Curtea Constituţională, de către cine şi în ce condiţii?
d. ce înseamnă  "extinderea dreptului de a ataca ordonanţele de urgenţă" şi, mai ales, până la ce limită este extinderea asta?

Iată, din start, 9 nedumeriri.
Apoi, după ce le explicaţi, legaţi-le pe toate prin ŞI, apoi vedeţi ce iese şi luaţi în calcul că rezultatul va însemna modificarea Constituţiei (nu există lege de aplicare, dar trece peste) şi îngrădirea unor drepturi care ar putea avea cine ştie ce repercusiuni pe viitor. Ca de exemplu, interzicerea adoptării unor O.U.G. cu caracter pozitiv, chiar dacă sunt în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare. Să nu uităm că P.S.D.-ul nu va fi la putere o etenitate, iar Constituţia nu se schimbă la fiecare 4 ani.

Părerea mea umilă este că nici măcar un jurist de profesie nu ar putea da un răspuns edificator. 
Putem, oare, noi?  Studentul de la A.S.E. şi rezidentul de medicină? Şoferul de pe camion şi culegătorul de căpşuni din Spania? Repetentul de la liceu, Gheorghe de la birt sau Ion de la coasă?
Normal că DA!!! Ca să folosesc o exprimare modernă: "Pentru că facebook şi pentru că drepturi şi pentru că opinie"! 

 

[Vax Populi - Credeţi că există fantome?]

3. Costul referendumui "pentru justiţie" este de 28 milioane lei, care se adaugă la costul de 252,732 milioane lei, pentru alegerile europarlamentare. Astea erau obligatorii, că na! Am intrat în horă, jucăm. Referendumul, însă, nu este obligatoriu.
Deci, cu aceşti bani, câte şcoli se făceau? Câte spitale se utilau?  Câţi kilometri de autostradă erau gata?
Ştiu, am luat-o prin bălării...dar dacă ne preocupau aceste întrebări în octombrie, acum cui le-am lăsat? Nu mai sunt valabile?? Ce tare! Bravo, Dragnea, pentru realizări - că el e tartorul guvernului care a înfăptuit minunea asta, în doar 8 luni!
...sau poate nu mai sunt de interes public? Pe sistem "uite popa, nu e popa"?

4. Dacă iubirea nu se votează, iertarea de ce se votează? Oare ea nu este o componentă a iubirii?
Mila nu este tot o formă de iubire? Sau nu ne interesează aspectele astea, dacă nu au legătură cu iubirea pe dos?

5. Reacţia mass-mediei este total execrabilă şi este evident că în octombrie s-a dorit păstrarea unui text neclar în Constituţie, care să dea loc de interpretare elgibiteilor; acum se doreşte restrângerea drepturilor omului. De aceea, am trecut de la campaniile publice extremiste, gen #boicot şi #stauacasă, la fix opusul #yeslavot.
Aşadar...libertatea presei este aservită unor interese? Reţelele de socializare sunt pline de postaci aserviţi unor interese, care prezintă jumătăţi de adevăr şi minciuni poleite în ADEVĂRUL SUPREM?! Garantând acest referendum plin de ambiguităţi, domnul preşedinte este tributar unei agende superioare? Să fim toţi nişte simple marionete în Jocul Puterii?
Doamne feri!! Nu pot să cred aşa ceva!!!

6. Că tot am ajuns aici: pentru a îndemna poporul să iasă duminică la vot, Iohannis va vota încă de la primele ore. Ceea ce mi se pare o mare şi extraordinară palmă la adresa societăţii...pentru că în octombrie, acelaşi domn preşedinte a votat cu câteva minute înainte de închiderea urnelor. Dacă ar fi mers dimineaţa, ar fi fost acuzat de rezistenţi că votează la "referendumul cu Dragnea" - care nu era al lui Dragnea, dar în fine! Dacă nu vota deloc, pierdea sprijinul propriilor alegătorilor care nu au vederi spirituale chiar atât de liberale.
Prin urmare, ce a ales mister presidentu'? A împăcat şi capra şi varza, mergând la vot când nu mai avea importanţă. Şi a umilit pe toată lumea.

7. În octombrie, s-a pus în discuţie o problematică de morală, accesibilă oricui. Ca să ai nişte principii nu îţi trebuie şcoli, sau studii de specialitate şi votai după cum te îndemna conştiinţa. Mâine, însă, suntem chemaţi să ne introducem ca musca într-un subiect pe care nu îl stăpânim şi nu îl înţelegem pe de-a întregul...pentru că este foarte diferită justiţia de la tv de justiţia bazată pe sistemul juridic.
  
Tocmai de aceea, E.U. #nuyeslareferendum. Nu  vreau să spun "NU", si nici măcar să îmi anulez votul, desenând navete spaţiale pe buletin. Pur şi simplu, la acest referendum pe justiţie (?), nu vreau să fiu cuantificat. Dau cu #boicot şi #stauacasă.

Stau acasă şi mă uit la desene animate. Mă joc cu mingea prin curte. Mă dau cu bicicleta, sau ascult "Informer" - ca să fiu în ton cu vremurile :D.



[Snow - Informer]

P.S.: Filmul "Die Welle/ The Wave/Valul" din 2008 încă îmi dă mult de gândit. Şi este bazat pe un experiment real.

marți, 21 mai 2019

Despre dragoste şi modurile de a face fericită o femeie

La mulţi ani ziua de azi!
Ce mai faceţi, neicusorilor-puicusorilor? Despre ce vreţi să vorbin în această frumoasă zi de sărbătoare? Despre votarea care bate la uşă, sau despre iubire? Bine...pe undeva, cele 2 subiecte se confundă...pentru că la votare mergi cu dragoste şi în dragoste dai cu ştampila (probabil de aici a şi ieşit vorba aceea populară "Dragoste cu lovituri"). Ideea e că dacă abordez subiectul referendumului, ne enervăm; dacă o luăm cu iubirea, râdem.
Deci, ce să fie? Decizii, decizii, decizii... Of! Grea e viaţa asta!

Bun! M-am hotărât! Hai să fim în ton cu vremea şi să ne bucurăm! Iubire să fie!
Băi, şi când te gândeşti că era o vreme când habar nu aveam ce înseamnă ce înseamnă iubirea asta...
Dar necunoaşterea nu mă ferea de efectele ei şi cum stam eu, frumos, elegant, deodată mă trezeam luat de-o sfârâială care mă ţinea o vreme şi-apoi mă lăsa; totul se banaliza.
No, şi atunci, în acele momente, mă băgam în şedinţă şi mă luam la întrebări: "Ce e, dom'le, dragostea  asta? Pentru ce alergăm atâta după ea? De ce vine şi de ce trece ca acceleratul prin gară, când toată lumea spune că e veşnică? La cuvinte mari nu ne întrece nimeni; e adevărat că sunt clipe când simţi că poţi răsturna pământul. Şi apoi? Parcă te trezeşti dintr-un vis...la un moment dat, vezi totul cu alţi ochi. Şi te întrebi: GATA? Asta a fost tot"?

Clar, nu ştiam cum să descriu iubirea şi clocoteam de întrebări mai abitir ca o cană cu apă fiartă. Ce se face când iubeşti? Ce se spune? Cum o reprezinţi, grafic, pe o coală de hârtie? Ce-i atât de unic la ea, de ne-o dorit atât de mult?
După studii îndelungi şi nopţi nedormite,  am căutat să reprezint abstractul prin concret şi la un moment dat, mi-a venit o ideea genială: dragostea este atunci când baţi la o uşă şi ţi se răspunde. Nu te întreabă nimeni "Da, cine e?"... Şi nici nu ţi se deschide uşa. Ţi se răspunde la ciocănit...cu aceeaşi nerăbdare. Şi abia apoi se deschide uşa şi te întâmpină un zâmbet cât toate zilele, care te ia în braţe. În spate poate fi neant, un câmp gol, o prăpastie, o cocioabă sau un palat...nu are importanţă. Acea îmbrăţişare este atât de mare, că înconjoară lumea. Şi atât de mică, încât nu încape în ea decât o singură persoană.

Apoi, prin facultate, am asistat la o scenă de zile mari, iar viaţa mi s-a schimbat...
Într-o zi, se certa un coleg de cameră cu iubita. El era moldovean. Ea...nu contează; dar urla şi ţipa din toţi bojocii: "Nenorocitule! Lepră ordinară, m-ai lăsat să-ţi plătesc berile! Beţivule! Porcule"!
Şi omul, liniştit, mestecând o gumă: "Draga mia, portofelul meu iera la tine; tu eşti di vină!"
S-a luminat gagica, instant! Căprioară s-a făcut, să-mi trag palme! "Vai, iubitul meu drag şi frumos şi puiuţ scump, nimeni nu mi-a mai spus că-s divină până acum! Cine e iubiţelul meu sensibil? Tu eşti..."
Mi-a picat capul de uimire!! Cu un cuvânt, a îmblânzit scorpia!
...şi mi-am dat seama de ceva: în viaţă nu te ajută să fii filosof şi să ştii cine a pus coada la cireaşă! Ca să te descurci, trebuie, doar, să fii pe fază şi să ai cuvintele la tine. Prin urmare, mi-am pus cea mai minunată dorinţă: când mă fac mai mare, vreau să fiu moldovean!

Nu mi-a reuşit pasenţa, că aia e: sângele apă nu se face. DAR, am renunţat să încerc să mai descriu indescriptibilul. C-apoi şi pomul se cunoaşte după roade, nu neapărat după descrierea din manualele de specialitate.
Problemele pe ordinea de zi sunt altele: dragostea vine, nu-i bai! Însă...ce faci, după ce a venit?

Nici o problemă!! Şi de această dată, ştiinţa modernă ne vine în ajutor...cu o minunăţie de cuvânt de învăţătură. Bine...nu UN cuvânt, ci 47 - ca să fiu mai exact! Da, aţi citit bine: 47 de modalităţi de a o face pe o femeie fericită. Ştiu...exprimarea cam lasă de dorit, dar dacă aşa au scris specialiştii jurnalişti, cine sunt eu să îi contrazic? Am făcut ingineria, nu facultatea de limbi.
În plus, sunt cam multe modalităţi şi nu am capacitatea necesară de a le acumula pe toate. Cred că o să aplic politica paşilor mărunţi, ca să pot digera profunzimea înţelepciunii. Şi dacă văd că am succes şi mi se schimbă viaţa, continui şi cu celelalte...

În fine, să-i dăm drumul. Nu de alta, dar mă usuc de nerăbdare ca o râmă la soare, să ştiu şi eu cum să-mi fac d(r)ama fericită.

1. "Primul lucru pe care trebuie să îl faceţi când vă întoarceţi acasă, e să vă cuprindeţi iubita".
Să o cuprind...cu metrul de croitorie? Da, are sens. Dacă reuşesc, înseamnă că  încă intră în categoria căprioarelor şi e fericită.
Dar dacă iubi e de necuprins? O pot înconjura? Ca pe biserică la slujba de prohod: cu lumânarea în mână, dând slavă lui Dumnezeu, pe la fiecare colţ. Merge aşa? Oare va fi fericită?

2. "Întrebaţi-o cum şi-a petrecut ziua. Daţi-i de ştire că vă interesează planurile ei şi că vă pasă cum petrece ea ziua, atât timp cât nu vă aflaţi împreună. Puteţi acorda întrebări suplimentare, de genul: "Ai fost la doctor / la prietena ta? Ce a spus"?"
Mamăăă, ce tare!! Întâi de toate, am o nedumerire: cum îi dau ştirea că mă interesează? Dau buzna pe uşă, în stil breaking news, cu zurgălăi? Aşa se dau ştirile azi...fac hărmălaie şi BOOOOMMM!!! "Incendiar! Ghici ce ştire am?! Mă interesează ce ai făcut azi"!
Aoleu...şi dacă strigă pe mine, că o chem la raport şi de gelos ce sunt, o controlez? Dacă trânteşte un "Nu te intereează ce vorbesc eu cu prietenele mele"? Dacă o supăr şi mă face "nenorocit"? 
NUUUUUUU!!!! Eu nu risc să-i stric ziua lu' "pui"! Punctul ăsta îl tai de pe listă!

3. "Învăţaţi nu doar să auziţi, dar şi să ascultaţi. Fiţi atenţi cum daţi întrebările, nu trasformaţi discuţia într-un interogatoriu."
Ete na, să fiu atent cum îi dau...păi cum să-i dau? Şi cu stânga, şi cu dreapta - logic! Că d-aia sunt ambidextru!
Şi nu transform eu discuţia în interogatoriu. Ea înţelege asta, mai ales când o voi întreba ce vorbeşte cu prietena ei.

4. "Oferiti-i atenţie iubitei, atunci când alături se află şi alte persoane".
Numai atunci? Păi e simplu...Înseamnă că nu o bag în seamă decât la sărbători, când ne strângem cu toată familia. În rest, suntem mai mult singuri -  deci sunt liber să-mi concentrez atenţia pe televizor. Avantaj eu. :)

Hai că-mi plac modalităţile astea de a-mi face femeia fericită. Ia, măi înţeleptule, mai învaţă-mă!

5. "Nu aşteptaţi vinerea pentru a o întreba cum vrea să petreacă weekendul, planificaţi împreună timpul pentru aceste zile".
Perfect, iar am scăpat! Sâmbătă, iubi meu doarme toată ziua; iar duminica, repetă ce a făcut şi cu o zi înainte.
Dacă e musai să am planuri pentru weekend, trebuie să le fac cu altcineva. Oare va fi ferită femeia?

6. "Ajutaţi persoana dragă. Dacă vrea să pregătească cina, dar e obosită sau nu are timp, oferiţi o mână de ajutor. Dacă nu sunteţi prea bun la pregătireea bucatelor, puteţi ajuta la pregătirea ingredientelor (curăţitul cartofilor, de exemplu)".
Bun. Persoana dragă nu găteşte. Nici când e odihnită, nici când e obosită. Ce fac în cazul acesta?
Eu vreau să ajut cu o mână de ajutor, dar dacă n-am pe cine... De ce să arunc mărgăritare în gura porcilor, când am căi mult mai interesante ca să-mi petrec timpul? Netflix-ul geme de seriale, iar pizza şi o supă la plic găsesc pe la orice butic!

7. "Complimentele! Faceţi complimente iubitei! Urmăriţi schimbările de înfăţişare, de garderobă".
Aaaa...aici ştiu! E ca-n reclama aia cu "Ce cercei frumoşi aveţi, doamnă"!
Stai să vedem ce schimbări are doamna mea...gata! "Dragă, ai nişte cearcăne minunate! Sunt bio? Nu de alta, dar vreau să ai un stil sănătos de viaţă".
Şi-mi pun faţa de căţeluş rănit...



8. "Aveţi grijă de sentimentele ei, evitaţi certurile în contradictoriu".
Ok, aici vorbiţi pe limba mea. Atât că eu evit certurile; fug de ele, ca ăla negru de tămâie! Dar nu le evită ea! Când comentez, am chef de ceartă; dacă tac, tac ostentativ...deci tot am chef de ceartă! Întrebare: cum evit cearta?


9.  "Dacă aţi atins persoana tragă cu un cuvânt sau cu un fapt neplăcut sau dacă ea suferă din alte cauze, arăta-i că o înţelegeţi şi că observaţi starea ei de spirit: "Îmi pare rău că suferi din această cauză". Nu trebuie să vorbiţi mult, o frază sau două sunt de ajuns. Ar fi bine să vă abţineţi de la sfaturi".
Ia uite, dom'le, deci aici greşeam! Eu, ca prostul, o ascultam şi după ce se umfla de plâns, că nu are soluţii la probleme, eu, ca boul, încercam să îi ofer o rezolvare! Şi când colo, trebuia să zic doar că "îmi pare rău că suferi".
Ceea ce ziceam...dar dacă ea mă întreabă ce să facă, eu ce mai zic? Tac chitic, sau îi spun franc: "Ştiu, dar nu îţi spun, că nu-mi dau voie specialiştii şi vreau să te fac fericită"!
Sau în teoria experţilor, după ce îi spuneam că îmi pare rău că suferă, ea trebuia să se oprească din plâns, să mă ia în braţe şi să se bucure cu minunea de bărbat pe care i l-a dăruit Dumnezeu? Îmi pare rău, dar au greşit filmul! Viaţa reală nu merge aşa...cel puţin la mine!

10. "Explicaţi-i persoane dragi de ce aveţi nevoie de timp pentru propria persoană, de ce doriţi să plecaţi la un eveniment sau altul de unul singur, fără ea. Nu trebuie să lăsaţi loc pentru nelinişte".
Hmmmm...hai să facem un test: "Persoana mea dragă, mă tâmpeşti! Vreau o gură de aer, simt nevoia să fiu singur, vreau să mai schimb peisajul şi să mai ies şi cu altcineva! Dar nu îţi face griji, tot la tine mă întorc. Te iubeeeeeescscscsc....."
E bine aşa? E femeia liniştită şi fericită?

Eu aşa sper...
Nu de alta, dar iar mă freacă la creieri cu "relaţia toxică", "singurătatea-n doi" şi alte clişee d-astea, pe care le citeşte prin cărţi!

Doar că, mă chinui să nu aibă dreptate. Şi aş ţine-o numai pe palme, dacă aş putea...atâta că mereu îmi zice că-i femeie independentă şi nu are nevoie de nimic! Păi dacă ea nu e feminină şi nu acceptă nici un ajutor, eu cum să mai am ocazia să fiu bărbat galant?

Da' nu contează, aşa-s vremurile şi ne-om strecutra printre ele. Dacă merge; dacă nu.... Noi să fim sănătoşi! Şi fericiţi! 
...ceea ce doresc tuturor, că dorirea nu-i pe bani!

Barmană, dă-i cu şpriţ la masa 5, ca să ne veselim!



[Maria Tănase - Leliţă Cărciumăreasă]