Se afișează postările cu eticheta pamflet. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta pamflet. Afișați toate postările

miercuri, 12 decembrie 2018

Solidaritate totală

Marţi seară a avut loc un atentat terorist la Strasbourg, soldat cu 3 morţi şi 13 răniţi.
Miercuri dimineaţă, Crin Antonescu (fost preşedinte PNL) comentează subiectul: Bla...bla...bla..."deja aceste atentate devin obişnuite"...bla...bla. Scuze, dar nu mă interesa ce spunea -  televizorul mergea în fundal pe ştiri, iar eu îmi vedeam de treaba mea; şi cu toate aceste, mi-a sărit în urechi preaminunata bucăţică de discurs...

...care, la început, mi s-a părut ciudată. Dar...Hei! Omul are dreptate! Deşi aceste acte de nebunie sunt tragice, devin atât de dese încât, în curând, vor intra într-o altă normalitate şi nu ne vom mai întreba "Tu ce faci de Crăciunul acesta"? ci "Tu ce faci de atentatul acesta"? Va fi ca porcu', e adevărat...dar trebuie să ne adaptăm vremurilor în care trăim.
Aşa că stau şi mă întreb: pe când apare rama foto by Facebook, care să ne arate solidaritatea pentru Strasbourg? Păi de ce să fim cu toţi, doar Charlie? Ţineţi minte ce s-a întâmplat atunci: una, două, era un must să spui "Je suis Charlie". Mâncai sau nu, umblai rupt în fund sau cu cele mai scumpe blănuri pe tine - nu avea importanţă, dacă erai Charlie. Şi totuşi, ce au făcut ei de meritau atâta mărire?
Dacă tot vrem să fim noi ăia sensibilii, păi atunci...hai să fim pentru toată lumea, fără discriminare! Nu pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! Aşa mi s-ar părea frumos şi corect!
Eu, spre exemplu abia aştept să-mi arăt susţinerea pentru victimele atentatului de marţi, printr-un mesaj simplu, dar profund: ""JE SUIS STRASBOURG"! Serios, chiar mi se rupe inima de grija lor! Azi-noapte abia am dormit, frământându-mă cum să le arăt bieţilor oameni că îmi pasă de ei... Pentru că rama foto de profil se tot lasă aşteptată!

Aşa că m-am decis, după câteva ore de chin spiritual şi zbatere emoţională, să iau problema în propriile mâini şi să o rezolv....Aşa că, sunt mândru să strig în faţa lumii: "JE SUIS STRASBOURG!!!!"



Şi...cum am o inimă mare, plină de iubire nedăruită, mai fac un pas înainte! Păi de ce să se aleagă praful de ea? Ia să fiu eu tatăl şi mamăl alinătorilor de necazuri, Marian Terezu' al suferinţelor omeneşti! Nu de alta, dar...ştie cineva câţi oameni nevinovaţi au murit de-a lungul istoriei şi nu şi-i aminteşte nimeni? Nu i-a sprijinit nimeni? Bieţii de ei...iar mi se rupe sufletul! Cum s-or fi descurcat printre atâtea amărăciuni neostoite??
De ce doar generaţia actuală este susţinută şi plânsă de milă? Doar pentru că acum avem internet? Nu, nu, nu...nu se poate aşa ceva! În spiritul celor mai pure idealuri comunitare, trebuie să subliniez că vii sau răposaţi, cu toţii suntem egali şi avem aceleaşi drepturi! Cu toţii suntem de-o mamă, de-o făptură şi de-o seamă! Aşa mi se pare etic...

Prin urmare, mi-am propus să fiu alături de toate victimele diverselor dezastre din istorie, prin intermediul unor rame foto "made by me" - pentru că am înţeles că aceasta este dovada supremă de empatie şi pentru că trebuie să luăm atitudine în faţa atâtor nedreptăţi! Uniţi, schimbăm - chiar dacă, momentan, m-am unit doar eu cu mine!

Da. Aşa este.
Fără alte comentarii, să lăsăm fotografiile să vorbească în locul meu şi să ascultăm strigătul unui suflet către univers:

- "Eu sunt Berlin" - pentru că deşi atentatul de anul trecut, de la Berlin, a avut loc în era modernă, nimănui nu i-a trecut prin cap să îi dedice o ramă specială, care să denote coeziunea mondială în faţa terorii teroriştilor terorizatori.



- "Eu sunt World Trade Center" - în memoria atentatului din 9 septembrie 2001, de la World Trade Center.



- "Eu sunt Hiroshima" - pentru că nimeni nu i-a făcut un live pe Facebook exploziei atomice de la Hiroshima, din 6 august 1945. Aşadar, nu am avut ocazia să vărsăm lacrimi în direct, pentru cei dispăruţi. Trist, foarte trist.



- "Eu sunt Titanic" - pentru că toţi am umezit mii de şerveţele când Leo Di Caprio se sacrifica pentru a-şi salva preaiubita Rose, dar nimeni nu a împărţit buchete virtuale de flori pentru cele 1514 persoane care au murit de-adevăratelea în cumplitul naufragiu.



- "Eu sunt Pompeii" - pentru că erupţia Vezuviului din anul 79, care a distrus complet oraşul Pompeii, a fost surprinsă în zeci de filme de Oscar, dar oamenii de atunci nu au putut lăsa mesaje de adio pe mobil, pentru familie şi prieteni.
Dacă nu i-a dus capul să-şi inventeze (mobil, nu familii sau mesaje)...ghinion! Aţi văzut în familia Flintstone: oamenii s-au adaptat şi şi-au confecţionat maşină de scris dintr-un pterodactil dresat!
Totuşi, revenind: moartea este moarte...deci: R.I.P., R.I.P., R.I.P. Pompeii.



- Şi, desigur,  "Eu sunt întreaga planetă" - pentru că nu pot să trec cu vederea cea mai mare catastrofă a umanităţii, potopul lui Noe...care s-a soldat cu dispariţia aproape în totalitate a întregii omeniri. Ce de selfiuri şi-ar fi făcut ăia de atunci, dacă era deştepţi o secundă şi inventau smartfonu'?! Aveau ocazia să trăiască în eternitate, nu să moară ca proştii, neştiuţi de nimeni! Întocmai ca iarba câmpului: azi o vezi şi mâine dispare ca şi cum n-ar fi existat!
Uite, tocmai de aceea îi susţin! R.I.P. din nou! Up! (nu ştiu ce mai înseamnă şi "Up", sau care-i rostul lui, dar am văzut eu, cu ochii mei, că aşa se spune/scrie)



...şi pe lângă asta, dacă îmi permiteţi încă o confidenţă: aş vrea să fiu DJ de muzică religioasă. Am auzit că se câştigă bine şi nu pot să mint: mi-ar fi de ajutor nişte căruţe de bani, mai ales că suntem în prag de sărbători.
Ce-i drept, nu am experienţă în DJ-ială din asta...dar cât de greu poate fi? Uite...practică! Pun un colind, că tot e de sezon! Se pune?



[Potirul - Legănelul lui Iisus]

miercuri, 25 octombrie 2017

Discriminare de gen, număr (şi caz)

Cu ceva timp în urmă, eram, şi eu, aproape ca un om normal: relativ naiv,  dar cu urme de înţelepciune pe la colţuri, ba îndrăgostit, ba suferind, ziua vesel, noaptea trist - că am fire de artist, cu valori, principii şi o linie clară de demarcaţie între bine şi rău.
Apoi, într-o dimineaţă mai spre seară, m-am detaşat de umanitate şi am devenit un veritabil Atlas, care ţine pe umeri soarta întregii umanităţi. Serios, chiar nu glumesc...de la trivialităţi gen "Oare cu ce cămaşă îmi stă mai bine?", am început să-mi pun probleme d-alea profunde, de intelectual cu greutate, referitoare la drepturile omului, adevăr, egalitate, toleranţă şi pacea mondială.

De fapt, nu! Câh, câh, spun prostii - da-mi-aş palme! Nu e bine să fii tolerant! Repet, pentru doamna din fund: NU E BINE SĂ FII TOLERANT! Toleranţa presupune o îngăduinţă faţă de nişte lucruri care nu îţi convin, dar pe care le treci cu vederea, dintr-o mărinimie a sufletului. Mai pe scurt spus, toleranţa este un fel de mândrie, o inferiorizare ticăloasă  a celuilalt şi, pe undeva, chiar o formă de discriminare. Deci, NU, NU şi iarăşi NU! Fără discriminare şi toleranţă!
Cineva, mai înţelept, sugera să încercăm exerciţiul alterităţii, adică să privim lumea prin ochii celuilalt. Dar cât de neruşinat să fii, ca să ai pretenţia de a te pune în locul altuia şi, chiar să-l şi înţelegi??? Nuuuuu...total exclus şi complet greşit!
Soluţia evoluţiei este ACCEPTAREA! Deschiderea spre nou, îmbrăţişarea umanităţii cu tot ceea ce reprezintă ea. Studiile moderne au arătat că binele şi răul sunt nişte concepte relative, chiar învechite. Împărţirea lumii după aceste considerente ţine de cel mai întunecat Ev Mediu şi produce doar schismă socială, fierbere comunitară. Scindare, luptă ideologică. Răzmeriţă. Război. Multe lucruri rele, ce s-o mai dăm după vişin?

Ceea ce, mie, îmi repugnă total. Eu sunt blând, aşa, mai pacific d-ăla...cum îi zice? Zi să-i zic... Pacifist! Exact, aşa sunt! Pacifist. Mi se rupe sufletul când văd scandal, nu suport cearta. Îmi doresc să răspândesc bucurie, iar în jurul meu să se danseze o perpetuă horă a unirii. Vreau să văd fluturaşi, zâmbete, păsărici fericite la tot pasul, soare în inimi, plimbări sub clar de lună, cină la lumina lumânării.. Visez la o lume romantică, plină de colţuri de suflete cu flori pe dânsele, zbor în neuitare pe haripe de îngerei, dulcegării...ăăăă...gata, aţi înţeles ideea.

Pe scurt, din poziţia Omului Nou, am salutat,  cu aplomb, propunerea Marii Britanii de a se interzice PRIN LEGE formularea "femeie însărcinată", deoarece îi discriminează complet pe bărbaţii  transgender care şi-au păstrat uterul şi ovarele funcţionale, deci pot rămâne ..."gravide"? Sau "gravizi"? Puii mei, "bărbaţii care pot naşte", că o iau cu capul de la atâta politically correctness!!! Câteodată simt că nici la wc nu mai pot spune că am nevoie, de frică să nu greşesc vreun gen pe undeva şi să discriminez veo nouă identitate.

Mă rog, nu e cazul să vorbesc acum despre propriile temeri. Important e că #susţin!
Ca viitoare celulă a Noii Ordini, sunt fericit, exaltat şi chiar extaziat că începem să punem lucrurile la punct! Păi ce-i aia, dom'le, "femeie însărcinată"? Uite că şi bărbaţii pot, na! 



Iar dacă tot ne-am apucat să reparăm greşelile istoriei, zic să fim corecţi până la capăt şi aduc în discuţie o idee genială: hai să nu mai împărţim lumea în bărbaţi şi femei. Pe certificatul de naştere să scrie simplu: OM. Apoi vine întrebarea logică: bine, bine, DAR cum îţi dai seama că e om? Răspuns: ghiceşti, prin excludere. Nu are rădăcini, deci nu e plantă; nu are blană, coadă sau colţi, deci nu e animal. Nu are aripi, nu e nici pasăre. Nu are mai multe picioare, nu e insectă. 
Atunci realizezi că e posibil să fie om..şi treci pe certificat - cu semnul întrebării şi puncte puncte alăturate, că poate omu' când creşte, decide să fie maşină de spălat. Sau şifonier. Sau plantă de grădină. Sau avion de hârtie. Nu ştiu...problema lui! Mai ştii ce va vrea? E dreptul lui constituţional. 

CUM? Nu scrie aşa ceva în Constituţie? Foarte rău...neapărat, trebuie să o modificăm! De fapt, dă-o-n mă-sa, s-o anulăm de tot! Nici o lege, frate, ca să nu se mai simtă nimeni nedreptăţit şi dat la o parte! Fără Lege nu există păcat, deci ce pana calului...dintr-o lovitură, anulăm orice principiu care ar putea să dividă omenirea. 
Sincer, acuma...am mai spus asta, şi totuşi pare să fie cea mai simplă rezolvare pentru orice problemă: nu e mişto să facă fiecare ce vrea? Primul venit, primul servit - ca la restaurant!
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să luăm un exemplu la întâmplare: căsătoria. 


Te iubesc. SPUF! Gata, ne-am luat! Ceremonia o facem la nucu' din fundu' grădinii, ca în Maitreyi. Da' de ce să facem atâta scandal că nu ne lasă legea, că e închis la primărie, că preotul ia prea mult...nu frate! Păi ce, iubirea mea se propteşte într-o hârtie? Cum vine asta? Bei, iubirea e ceva abstract, incomensurabil,  ce nu se poate nici descrie, nici cuantifica! Cum s-o cuprinzi într-o foaie?
Plus că mai sunt şi alte impedimente; în cazul meu: emoţia. Mă şi gândeam..dacă m-aş căsători, ştiu de pe acum că e cea mai fericită zi din viaţa mea. Aşa se spune...şi eu, la chestii d-astea, clachez pe toate fronturile! Mă pierd! Mă transform total, ca Dr. Jekyll şi Dl. Hide....Sunt frumos, inteligent, mândreţe de om, şi apoi, cum mă păleşte prea-fericirea, începe să-mi curgă scuipat din gură şi la orice întrebare ce mi se adresează, fac ploiţă. Păi şi când mi-o zice ofiţerul de la starea civilă "Cetăţene, o iei pe cetăţeanca de soţie"? În momentul ăla, m-am tăiat, clar! Ce zic, că mă apucă tremuriciul şi nu-mi mai trece nimic prin cap!! Să-mi fac fiţuică, cu răspunsul corect? Râd şi curcile de mine - plus că risc şi nişte palme peste cap de la viitoarea soaţă, c-o fi femeie cu zvâc!! 

Nop, nu vreau bătaie. Hai să tăiem răul din rădăcină...nu e mai simplu fără legi? Fără "Isaia dănţuieşte", fără tricolor...te iubesc, te-am luat. De ce? D-aia, că aşa vreau eu!      
Simplu şi la obiect, că d-aia suntem în epoca vitezei! 
În plus, eu chiar cred că Omul Modern este în stare să fie vertical moraliceşte şi să se autoguverneze singur, neconstrâns de nimc.

Ştiu că pare o utopie, dar dacă este guvernată de iubire, umanitatea se poate integra în Absolut, oricând vrea muşchii ei. 
Sper să trăiesc acele timpuri...şi până una, zic să eliminăm din vocabular mârşăvenia aia de expresie cu "femeia însărcinată"! Şi nici măcar "persoană însărcinată" nu trebuie să existe, pentru că este de genul feminin şi tot la femeie ajungem în subconştient - care este o discriminare nemernică.
"Om cu copil" este expresia cea mai onestă şi etică!

În cinstea acestei concluzii, propun să sărbătorim, să cântăm şi să ne veselim:

sâmbătă, 4 februarie 2017

Bamboo - ca stil de viaţă

În general nu îmi place politica și nici nu mă încred prea mult în politicieni, iar această atitudine îmi permite să fiu mai detașat în multe probleme care nu ar face decât să îmi complice viața, fără nici un rost.  Așa că dau dreptate vorbei de duh din popor: politica e un rahat pe care toată lumea vrea să pună mâna, bătându-se cu pumnul în piept că îl apucă de partea curată.

Trist este că în bătălia politică dintre preşedinte şi guvern, a fost târât și poporul. Părinți, copii, bunici, nepoți, soți, soții, prieteni, iubiți...nu mai contează! Ceea ce are importanță este simplu: dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea! Așa că HUUUOOOOO!!! Tu ești drogat, hoţ, tu ești manipulat, ba tu ești manipulat, tu ești comunist, ba tu ești securist! Am găsit discuții pe internet în care  unii povesteau, plin de dezgust, discuțiile cu părinții susţinători de comuniști, care se pun de-a curmezişul libertăţii şi democraţiei. 
Apoi am căutat, în paralel, informaţii dintr-o tabără, dar şi din cealaltă...iar agitaţia a atins cele mai înalte culmi de nebunie: se înjură ca pe şanţ, se porcăie, se minte, se demonizează sau se disculpă o parte sau alta - în funcție de partizanatul politic. Se încalcă în picioare orice urmă de respect şi demnitate umană, se încalcă legea, se discriminează...pentru că în dragoste şi război, totul este permis! Iar ceea ce trăim este un război...ce-i drept, nu cu arme - încă. Ci unul al nervilor, al minciunii şi al manipulării. 

Iar în toată această nebunie, sunt târâți copiii. De ce? 
Pentru viitorul lor, sau pentru orgoliul nostru? - care, între noi fie spus, nici măcar nu e al nostru...ci al celor care vor putere, multă şi nemăsurată putere. 

Cu milioane de ani în urmă, pe când Decebal învăța să agațe gagici și eu eram cogeamite Șoim al Patriei, la fel mergea treaba: pentru a sublinia gloria țării și iubirea pentru conducătorul mult iubit (desigur), copiii erau scoși în față. Îmi amintesc și acum o anume zi de vară în care niște matahale cu pălării negre au năvălit în grădiniță, au îmbarcat toți Șoimii într-o rablă de autobuz și ne-au dus, val-vârtej la ultimul etaj al unui bloc, să-l întâmpinăm pe Ceaușescu. Personal, mi se frângea de partid și tot ce îmi doream era să merg la toaletă - dar, obligat forțat, de voie de nevoie, a trebuit să stau câteva ore, cocoțat pe niște cutii dintr-un balcon străin, cu ditamai coada de drapel în brațe - pe care trebuia să o agit frenetic atunci când apărea coloana oficială la orizont.
No, deci care este diferența între această imagine și cea în care un politician pupăcește copii, doar pentru că e campanie? Sau cea în care părinții urlă la guvernanți, cu copiii în cârcă? Sau cea în care unii se iau la omor cu jandarmii, îi înjură și le aruncă cu sticle incendiare și cataroaie în cap, apoi ziua următoare, vin copiii și le dau flori? Sau când se face un lanţ uman în jurul clădirii guvernului, format din copii?



Gestul cu florile este foarte frumos, luat în modul: protestăm, pentru că nu suntem de acord cu politica ăstora și îi vrem p-ăștialați. Că am mers la vot sau nu, nu mai contează...ideea e că protestăm, dar nu ne omorâm! Asta înţeleg; nu pricep, însă, unde se încadrează copiii în toată ecuația asta? De ce să le stricăm bucuria jocului şi a copilăriei, aducându-i la o mişcare de stradă? Unde-i bravada în treaba asta? Şi în condiţiile în care principiul separării puterilor în stat e clar că nu îl vor pricepe, ce să înveţe BUN de acolo?   
Păi atunci zic să le punem şi ţigara în gură de cum se nasc, că oricum vor fuma la maturitate şi trebuie să li se înveţe corpul cu diversele otrăvuri - să facă imunitate! Hai să-i şi drogăm, să vadă şi ei dragoni roz prin copaci...hai să-i ducem şi la bordel - că poate au nevoie să-şi liniştească pornirile sexuale...că de! Oameni suntem! 

Singura logică pe care o văd în toată desfăşurarea asta de forţe este dată de imagine. Cum e și sintagma aceea cu rol de laitmotiv: "au adoptat ordonanța la ceas de seară". Aşa, şi? Dacă o adoptau la ceas de dimineaţă nu mai era la fel, sau cum? Dincolo de timpul fizic, de ce seara cu pricina a căpătat o importanță în sine? Pe sistem "Au adoptat unii o ordonanţă. Mare schemă! Cuumm??? La ceas de seară?! Gata, fra, pân-aici! Ies în stradă, le iau capu'! Nu se mai poate cu atâta furtişag...CORUPŢIA UCIDE! JOS GUVERNU'!" 

Bine, din punct de vedere psihologic ştiu că seara/noaptea este percepută ca fiind vremea când  au loc mârșăviile - pentru că nimeni nu le mai vede. Aşa era acum sute de ani...problema e că, între timp, s-a inventat curentul electric, iar ritmul de viaţă al omului s-a schimbat - putând să faci fix aceleaşi lucruri, indiferent că e zi sau noapte. Plus că prin 2012, Roberta Anastase număra pe sărite parlamentarii ca să treacă legile ce trebuiau trecute şi nu a mai contat că era zi sau noapte:



Deci, Bamboo! Că şi acolo tot aparenţele contau...

Iar dacă viaţa noastră este guvernată de Imagine, am o întrebare: care mai e diferenţa între cel care îşi cumpără Lamborghini (să moară duşmanii de necaz), dar nu mai are bani nici de un iaurt... între cea care îşi pune silicoane, să fie bombă sexy, dar e doar o bombă...şi între părinţii care îşi plimbă copilul prin piaţă, cu căciuliţă pe care scrie cu litere de-o şchioapă JOS GUVERNU'?

În fine! Prea-s chiţibuşar şi vreau să înţeleg totul! Las' aşa mai tâmp, că-s mai fericit!
Hai, mai bine, să dăm mână cu mână şi să cântăm în cinstea fostului Bamboo, dacă nu avem alte motive:


...sau, în cinstea dragostei (dacă mai interesează pe cineva şi amănuntul acesta):