Planul meu pentru la anul

De vreo săptămână, îmi tot zbat creierii să găsesc un subiect care să merite abordat pe blog în aceste zile de sărbătoare. Vorba ciobanului din "Mioriţa": "De multe zile-ncoace, mintea nu-mi mai tace...gândurile nu-mi dau pace". 

Aş fi vrut să fie ceva apoteotic, extraordinar şi profund; amuzant pe alocuri, cu un sâmbure de seriozitate şi ceva spoială de hăhăială pe deasupra, ca să închei anul scriitoricesc în glorie. Treaba e că nu am găsit nimic care să mă mulţumească. Nu am avut nici timp de analizat întâmplările cotidiene...de ce să mint? Însă presiunea de a scrie ceva, de a mai adăuga un ultim articol pe lista acestui an, am reimţit-o în permanenţă. Şi de vreo câteva ore, am început să mă întreb: "DE CE"? "De ce simt aşa, când ceea ce fac este o pură distracţie. Nu câştig absolut nimic din scris, nu mă visez influencer local, nu sunt la normă, nu dau socoteală nimănui, nu am contract cu nimeni. Practic, nu prea exist în mediul online. Şi totuşi, mă simt presat să scriu ceva. ACUM". De ce? 

Am găsit răspunsul abia de câteva minute şi m-am hotărât să scriu despre asta. Pentru că...eu sunt sursa propriei presiuni pe care o simt. Eu sunt motivul pentru care sunt agitat. Eu şi dorinţele mele; standardele pe care mi le-am impus anul trecut pe vremea aceasta, când mi-am dorit ca pe parcursul lui 2022, să scriu măcar 30 de postări.

Privind înapoi în timp, scriu din ce în ce mai puţin. De la 200 de articole pe an, câte aveam prin 2009, 2010, acum abia mai reuşesc să scriu 20. Motivele sunt diverse, de la lipsa de timp şi până la orice altceva. Dar, poate cel mai important factor este acela că am obosit şi nu-mi vine să mai abordez toate tâmpeniile care se întâmplă într-o zi. Nu prea mă mai miră nimic. Nu mă mai uimeşte nebunia lumii, oricâte forme noi de nebunie ar mai apărea. Şi nici nu prea mai simt imboldul de a mă înscrie în diverse mişcări sociale de moment, oricât ar fi de polarizate.

De aceea scriu rar. Nu e voit, ci o întâmplare.... motiv pentru care am această dorinţă abstractă de a creşte frecvenţa articolelor.

Problema este că îmi ridic o ştachetă pe care nu o pot atinge şi apoi mă amărăsc singur din cauza asta. Pe undeva, mă las dus şi eu de valul colectiv al bilanţului ce încheie anul şi al rezoluţiilor pentru timpul ce va să vie. Ceea ce nu e în regulă deloc. 

Nu ştiu cum decurge viaţa altora, dar viaţa mea nu se înscrie în şabloanele obişnuite şi nici nu funcţionează ca ceasul elveţian, respectând întocmai spusele antrenorilor de succes, cutumele lumii sau învăţăturile oricăror altor formatori, înţelepţi, profesoraşi, experţi şi cercetători britanici. Aşa că mă educ să nu-mi mai setez bifarea unor obiective stricte, ci doar direcţii generale de acţiune, către un scop ce ţine de mine şi de puterile mele. 

Asta nu înseamnă că sunt haotic. Dacă am o treabă, o fac cu simţ de răspundere, atât cât pot în acel moment. Am zile mai bune şi zile mai proaste. Sunt zile în care mă trezesc de la 4 dimineaţa, zile în care mă trezesc la 9 dimineaţa. De ce? Pentru că aşa îmi este programul. Ştiu că Elon Musk spune că dacă vreau să fiu om de succes trebuie să mă trezesc zi de zi la 4 dimineaţa, dar succesul nu stă în ora la care faci ochi, ci într-un cumul de factori, unii chiar independenţi de voinţa mea.

Uneori, din timp în timp, mă mai întrebă câte cineva: dacă tu te trezeşti la 9, ce vei face când vei avea nevastă şi copii? Iar răspunsul meu este acelaşi, de fiecare dată: "Vedem atunci". Deocamdată nu am familie proprie şi mă comport în funcţie de ceea ce am de făcut acum. Mi se par fără rost problemele care încep cu "ce-ai face...dacă", pentru că eu cred că situaţiile prin care trecem şlefuiesc aptitudini pe care nu credeam că le avem sau că am fi în stare măcar să ni le formăm. Viaţa se schimbă, noi înşine ne schimbăm; nu putem extrapola, cu mintea de acum, ce am face într-o anume situaţie din viitor... pentru că nu vom mai fi aceiaşi. Deci... la ce să construieşti poveşti şi să vizualizezi filme la tine-n cap? Stai, că-s idiot! Cum, de ce? Ca să afle Universul ce îţi doreşti şi să conspire la fericirea ta...   :))   

Să ne înţelegem: nu e nimic în neregulă cu plănuirea. Însă plănuirea abstractă şi în detaliu, mi se pare total greşită; o mare pierdere de vreme.

Aşa că, anul acesta, nu mai fac nici un bilanţ. Ce a fost, a fost. Valuri de bucurie sau de suferinţă, dorinţe neîmplinite sau ţeluri atinse, probleme depăşite sau ocolite...nu mai contează. Au fost, au trecut. Important este cel ce sunt acum. Important este prezentul. 

Nici nu îmi scriu liste de dorinţe pentru la anul. Ce va fi, vom vedea. Îmi doresc să îmi fac treaba bine şi să ajut, acolo unde pot. Sau să găsesc o cale pentru a putea. Apoi, îmi doresc să călătoresc. Nu ştiu când şi unde sau de câte ori.Vom vedea. Îmi mai doresc să citesc cărţi care să mă scoată din cotidian. Nu ştiu care vor fi acelea...vom vedea. Îmi doresc ieşiri cu prietenii şi să reuşesc să dorm măcar 8 ore pe noapte...că nu mai pot mai mult de 7 ore. Aşa mi s-a format organismul, ce să fac? Îmi doresc să gestionez onorabil situaţiile tensionate şi să mă debarasez de ceea ce a fost, dar încă mă doare. 

Nu e nimic nou... însă dorinţele mele sunt adimensionale; nu vin însoţite de valori numerice: vreau să mănânc 10 ciocolate până în martie, să citesc 50 de cărţi până la sfârşitul anului, sau să mă plimb de 7 ori în vara viitoare. Mi se par prosteşti asemenea abordări. 

Lista mea e simplă şi am grijă să trec pe dânsa lucrurile pe care le pot face şi care stau îmi puterea mea. Cea de acum şi cea de atunci. 

Altcineva mă întreabă: de ce nu faci şi tu un copil?

Răspund simplu: Îl fac şi acum! Vrei să fie desenat pe carton sau modelat din plastilină? Sau preferi din muciflex din ăla, care face furori printre adolescenţi? Cum îi zice...slime!!!

Altfel, cum să îl fac? Sunt singur de ceva timp. Mai am multe mămăligi de mâncat până să devin tată. E ca şi  cum aş sta în pat, cu un picior în gips şi se trezeşte câte cineva să mă întrebe de ce nu am bătut recordul mondial la suta de metri garduri. Până la copil...ohohoooo... întâi trebuie să apară femeia potrivită, care din nou, nu ţine de mine să o găsesc - că doar nu mă apuc să le încerc aleatoriu, până cred eu că am descoperit ce trebuie. Apoi să meargă lucrurile între noi, să ne împletim vieţile una cu alta, pentru a crea contextul de iubire necesar dezvoltării unui copil şi abia apoi să vină şi el. Cum să pun căruţa înaintea boilor?? 

Pe scurt, nu ştiu ce va aduce anul viitor. Şi nici nu îmi propun ceva anume. Până în viitor, mai este de trăit în prezent. Şi asta e tot ce contează... pentru că nu avem idee când totul se poate frânge brusc şi fără alarme prealabile. 

Este delicat sufletul omului; ne supărăm repede şi din nimic, dar trăim fericirea cu aceeaşi intensitate şi la fel de brusc. Până la urmă, suntem puternici...însă delicată ne este viaţa. Apărem pe aici în câteva secunde şi dispărem într-o clipită. Apropo de asta...am găsit un influencer care ne învăţa să dăm cuiva parolele tuturor conturilor virtuale pe care le avem, ca să le poată şterge când nu vom mai fi. Ca să eliberăm internetul şi să protejăm mediul, desigur :)) :)) :)) :))

Aşa că anul care vine să ne aducă sănătate. Şi ceva putere, să izbândim în faţa provocărilor care ne apar în cale.

La mulţi ani! Păhărele să cinstim şi-un cântecel vesel să fim:

[Kaoma - Dancando lambada]

Marea boicotare naţională

Gata, ne-am liniştit cu intrarea în Schengen? 

Pare că nu...acum cică  răscoală poporul şi boicotează Austria. :)) :)) Desigur, ne putem întreba: "Cu ce scop"? Păi...logic, ca să le arătam noi ce înseamnă să te pui cu românii :)) :)) 

Tare, sau ce? De când am văzut cum se îndeamnă unii pe alţii unii "pe o reţea de socializare" :)) să iasă şi să le facă nasoale ălora care s-au pus de-a curmezişul progresului naţional, mă doare burta de atâta râs! Sunt sătul de îndemnuri revoluţionare gen "haideţi să haidem" şi de jocuri de imagine, ca de mere acre! Dacă aş fi fost vreun tânăr frumos şi liber care abia descoperă lumea şi vrea o ţară ca afară, poate mă mai prindea puţin avânt; dar nu mai sunt şi a cam trecut vremea când credeam că tot ce zboară, se mănâncă. Vorba lui Roger Murtaugh, în "Armă mortală": "Sunt prea bătrân pentru prostii din astea".

Nu vreau să mă dau acel mare înţelept ce răspândeşte lumina cunoaşterii, că nu sunt nici măcar un înţelept mai mic. Nu ştiu care este situaţia economică a ţării; am auzit că Austria ar fi cel mai mare investitor...ceea ce aşa o fi. Sau nu. Nu contează; cert e că toate resursele pe care le exploatează austriecii de la noi, nu sunt furate. Nu vin ăia noaptea, pe furiş, să ne taie pădurile; nu şi-au făcut bănci care funcţionează doar după miezul nopţii, ca să nu vadă cetăţeanul onorabil cum administrează banii murdari ai sistemului ticăloşit. Benzinăriile deţinute de austrieci nu sunt pitite prin hambare, să nu fie găsite de ochiul vigilent al Statului. NU! Totate aceste afaceri s-au încheiat legal, la lumina zilei. Nu fură nimeni nimic...iau ceea ce s-a convenit, pe banii potriviţi. 

Deci, cu cine să te cerţi? Şi ce să le faci, ca să sufere cu adevărat? Desigur că pe persoană privată, poţi face orice... însă nu seci oceanul, dacă mai scoţi apă cu pipeta din dânsul. Deci, ce rezultat avem? Prinde orbul, scoate-i ochii!

Iar dacă se mobilizează puterea cetăţenească şi ne unim în cuget şi simţiri, ca să pipetăm cu toţii, problema se pune altfel: ce se întâmplă dacă şi Austria ne boicotează pe noi? Dacă se închid BCR şi Raiffeisen, cam câte zeci de mii de familii rămân pe drumuri? Dacă pleacă OMV-ul pe tărâmuri mai neboicotante, câţi murim de foame? Câte firme de transport dau faliment? Câte firme se vor închide din cauza firmelor de transport care nu le mai livrează produsele necesare? 

Da, e "lăudabil" cum o mână de speriaţi se duc să blocheze benzinăriile, alimentând de un leu. Aşa, şi? Acum puţin timp, veniturile benzinăriilor s-au sporit până la infinit, când lumea auzit că se scumpeşte carburantul şi-şi făcea plinul în rezervoare, tomberoane, saci de gunoi şi pungi de-un leu! De atâta disperare, erau unii care şi-ar fi luat benzină şi în buzunare, numai să aibă o rezervă pentru zile negre!

Dacă se repetă figura şi după boicotul revoluţionarilor, Petrom-ul decide să-şi "recupereze pierderile imense" şi scade preţul carburantului cu 50%, ofertă de sărbători (valabilă 24 de ore)? Să vezi atunci crimă şi pedeapsă! Batem recordul mondial la buluceală şi călcarea în picioare!

Sau... hai să zicem că e de succes boicotul. Apoi ce se întâmplă? Vine cancelarul austriac, năduşit tot, să ne pupe picioarele pentru acordarea iertării? Acuză un moment de nebunie şi ne bagă-n spaţiul comunitar? Iar cetăţeanul boicotant ce face, între timp? Alimentează de la alte benzinării? Da, poate...până se face coadă. Apoi se duce oriunde va găsi mai liber, că-s vacanţele plătite şi trebuie să se plimbe!

Apropo de vacanţe: boicotăm şi Târgul de Crăciun de la Viena? Sau schiatul în Austria? Sau mergem, în continuare, pe tradiţia împământenită cu ocazia embargoului impus ruşilor: nu mai vrem să auzim de ei pe nici un colţ de planetă! Sunt interzişi peste tot, gata! Cu excepţia celor mai bogaţi, care trebuie să susţină turismul din Franţa, Anglia, Dubai sau de oriunde altundeva. Şi a fotomodelelor care trebuie să producă bani, că nu degeaba au investit în acid hialuronic, botox, silicoane, tratamente şi fel de fel de programe la sală!

Pe mulţi i-a deranjat faptul că austriecii nici măcar nu şi-au motivat decizia de veto împotriva noastră. Detalii nesemnificative, ce să zic? 

Când deţii puterea, nu trebuie să motivezi nimic. Faci ce te taie capul, pentru că poţi. Şi punct. Bine, dacă vrei să menţii o aparenţă, spui şi tu o tâmpenie, să pară că te interesează subictul: "Delegatul României avea ciorapi cu pătrăţele şi nu mi-a plăcut designul". Sau "Nu am dormit bine azi-noapte". Prostii care nu interesează pe nimeni. Până la urmă, important e că nu ni s-a rezolvat cererea. Mai contează de ce?  Ori că nu avea ambasadorul părul blond, ori că au primat interesele financiare ale bogaţilor de pe continent, rezultatul este acelaşi: NU.  Iar situaţia nu se va schimba, oricât heirupism depunem de aici înainte. 

Asta e la fel cum am păţit eu când am vrut să mă angajez, după terminarea facultăţii: am pus zeci de tone de cv-uri, pe la toate firmele şi pentru toate posturile posibile: de la spălător de vase la restaurant sau făcător de sondaje de opinie şi până la profesia pentru care m-am pregătit. Răspunsul era acelaşi "NU" hotărât: că eram supracalificat sau subcalificat, că nu aveam experienţă, că eram perfect dar nu atunci, că eram leneş pentru că nu am muncit din facultate, că aveam pasiuni care nu cadrau pe viziunea firmei, că citeam prea mult sau prea puţin; am auzit tot felul de explicaţii care nu contau, de fapt. Important era că nu mi se rezolva problema. Ba, de la o vreme, nici nu mi se mai răspundea după aplicarea cv-ului; sau când primeam vreun răspuns, era într-o formulare de lemn: "Mulţumim, nu vă potriviţi profilului de candidat pe care îl cautăm, nu ne căutaţi, vă căutăm noi". După câteva zeci de mesaje din astea, m-au luat nervii de cap şi am răspuns emailului la care nu trebuia să răspund: "Cum se face că nu mă potrivesc profilului de candidat pe care îl căutaţi, când îndeplinesc toate cerinţele dumneavoastră"? După câteva zile, a venit un răspuns şi mai sec: "Asta e politica firmei." 

Am bodogănit câteva zile, pe seama prostiei mele. "În loc să-mi văd de viaţă, mi-am băgat în câr cu ăştia, să le arăt cine mi-s eu! Ce credeam că rezolv"? BOICOT, BOICOT!! Şi d-aia nu mai purtau pulover pe gât şefii multinaţionalelor!

De fapt, viaţa este simplă: motivaţia unei decizii nu face nici cât o ceapă degerată. Că îţi iei un covrig şi plata la POS îţi este refuzată... că inviţi pe una la cafea şi te tratează cu indiferenţă... că eşti dat afară de la lucru... că nu te consideră un egal şi nu te primeşte la masa lui.... la final de zi, contează rezultatul. Nu ce putea fi, nu ceea ce ar fi fost "dacă" şi în nici un caz nu, "pentru că". 

Iar noi nu putem face nimic; decât să acceptăm asta şi să mergem mai departe.  

...mai ales că avem alte probleme mai presante, cum ar fi pregătirea celor cuvenite pentru masa de Crăciun. Eu, cel puţin, abia aştept să vină cea mai masterchef gospodină tradiţională, ca să ne arate ce a gătit tradiţional: picături de poveste din tobă-lebăr-caltaboş în sos tomat inundat cu pate, mix de cârnaţi de casă şi broccoli nemodificat genetic, floare de piftie cu miros de arţar, manichiură de porc la grătar, umbră de creier pane, fantezie de şorici cu măsline, praf de slănină de Mangaliţa şi boabe de muştar aruncate la mişto, cotlet de porc pe pat rucola, baghete din ceafă de porc fără proteină animală, jumări şpriţate cu file de lămâie, ciolan îmbrăcat în dulceaţă de ardei şi mai ales, orice de porc din porc vegan, crescut în gospodăria proprie. Chestii din astea, care pe mine mă lasă rece.  

Aşa că, propun să ne încălzim cu un vin fiert şi-un cântecel! Tradiţional, desigur... c-apoi d-aia vine Crăciunul!

La mulţi ani pentru Ignat şi multe pomeni pentru porcul răsposat! 

[Plăieşii - Vino, trenule]

Scrisoare pentru Moş Nicolae

Ziua de azi, la mulţi ani!

Ce faceţi, cum vă distraţi? 

I-aţi scris Moşului? Numai mâine nu-i poimâine şi ne trezim cu el la geam... iar dacă nu îi scriem, de unde să ştie ce să ne aducă? Vorba 'ceea: "Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană"!

Problema mea e că eu nu mai ştiu ce poveste să spun, că le-am epuizat pe toate. Şi oricum, cele câteva dorinţe mari şi late ale mele, nu pot fi realizate de mâini omeneşti...aşa că, la ce să mai consum cerneala degeaba? Sar peste scrisoare şi anul acesta, mai ales că încrederea mea în Poşta Română este subunitară şi nici nu ştiu dacă ce scriu va ajunge unde trebuie.  Până acum, ori nu a ajuns, ori a ajuns şi nu a contat. Aşa că nu mă mai complic...

Dar m-am hotărât să iau problema în propriile mâini şi voi merge direct la domiciliul Moşului să-i plătesc o vizită (ştiu că este o formulare mai ciudată, dar gândesc în engleză şi Google Translate spune că aşa se traduce în română) - că nu vreau să mă mai încurc cu intermediari.

Problema e: unde stă Moşul şi cu ce ajung la el? De când mă ştiu, sunt călător în comun... că nu am maşină proprie şi personală. Am zis să apăr stratul de ozon şi să nu mai contribui şi eu la aglomeraţia urbană, că-i suficient haos pe străzi. Călătoresc verde, cu picioarele din dotare. Sau claie peste grămadă, cu alţi apărători ai planetei.

Şi tot de când mă ştiu, nu am văzut niciodată nici un autobuz, tren, tramvai, microbuz sau trocaletă care să aibă capăt de linie la casa Moşului. 

De plecat, plec; nu-i bai...dar unde mă duc. când nimeni nu mă aşteaptă? Şi mai ales, cum ajung acolo unde vreau să merg? 

Noroc că Universul e la o aruncătură de gând şi mi-a transmis, prin channeling, răspunsul căutat:

Perfect! Niciodată nu am călătorit cu telefonul... şi poate m-o duce el unde am nevoie. De fapt, habar n-aveam că s-a inventat şi aşa ceva, că nu am văzut tonete care să vândă bilete de telefon. Şi cât am stat prin staţii, nu a trecut nici vreun telefon plin de călători - deci, în apărarea mea, de unde era să ştiu? Nu-s chiar în pas cu tehnologia, că de! M-ajunge şi pe mine timpul din urmă! Noroc cu afişul informativ, care mi-a deschis mintea către nou....

Zis şi făcut! Nu am mai stat pe gânduri şi imediat mi-am făcut băgăjelul, am plătit prin aplicaţie şi am dat fuga la o staţie. La noi în oraş nu sunt staţii cu destinaţii speciale - deci orice călătoreşte, se opreşte la ele: om, maşină sau câine vagabond. Mă gândeam că o trece şi vreun telefon, dacă am răbdare. Ceea ce am avut, aproape trei ore. Şi nu a trecut nici unul. De fapt, dacă stau să mă gândesc, abia au trecut două microbuze...că na! Cu minivacanţa asta, totul este în repaus şi nici măcar iarba nu mai creşte. 

Aşa că am plecat spre casă.... trist, plouat, nemâncat şi plictisit. Eram într-o stare de plâns şi trebuia, neapărat, să schimb situaţia asta! Aşa că m-am oprit la un magazin, cu gândul să-mi iau un ceai fierbinte, să-mi mai revin olecuţă. Şi-am găsit altceva mai bun:

Suport reparaţii...

Normal că suport!!! Pentru doar 99,99 lei, suport orice fel de reparaţii. Momentan, nu aş fi refuzat unele la moral, că era cam pleoştit. Şi-apoi mai vedem pe unde mai este nevoie de-o tencuială sau de strâns vreun şurub. C-apoi, trebuie să reparăm fierul şi betonul... d-apoi omul, că-i din carne şi oase! Ori e egalitate pentru toţi, ori nu ne mai încurcăm deloc cu tot felul de idei noi!

Da' nu mai era activă reducerea...aşa că mi-am luat ceaiul mult dorit şi după un somn bun, totul s-a reparat de la sine. Şi-am rămas şi cu banii în buzunar....

M-am liniştit şi în privinţa mesajului meu pentru Moş Nicolae. Nu il mai trimit nimănui, că e mai în siguranţă la mine. Apropo de asta...cineva îmi spunea că este atât de frig afară, încât i-au îngheţat şi sentimentele. I-am răspuns: "Ce să-ţi fac, dacă umbli cu ele pe afară? Eu nu le scot din ungherul lor şi sunt bine-mersi. Dacă mie nu mi-e frig, lor...nici atât!  Sunt mari şi frumoase, încâlcite mai ceva ca jungla amazoniană! 

Aştept, totuşi, să fac şi eu o călătorie cu telefonul. Dacă tot m-a zgândărit sâmburele cunoaşterii... trebuie să încerc asta, măcar o dată-n viaţă. Şi-o să-mi iau loc la geam, ca să mă bucur de privelişte. 

Îmi râde inima numai când îmi imaginez ce frumos va fi!

Să bem pentru asta! O sărmăluţă, o fripturică, un vinişor...d-astea tradiţionale, c-apoi tot a venit vremea când ne iubim ţara şi tradiţiile. :)

Pentru România! Pentru noi! Închin un pahar vesel şi-un cântec plin să dăm la vale, pe şoseaua gâtului!

[Ansamblul Plăieşii - La omul care mi-i drag]

Despre reţeta partenerului ideal (şi un pic de Halloween)

După îndelungi frământări, în sfârşit am găsit cel mai potrivit costum pentru Halloween: mă voi costuma în Moş Crăciun!

Ce să mai caut alţi moştri şi cine ştie ce vrăjitoare, când bătrânelul grăsuţ şi simpatic e exact ceea ce am nevoie? C-apoi, beat fiind, nu i-a tăiat mâinile nevesti-sii cu toporul, de supărare că aceasta a primit-o pe Fecioara Maria în grajd, ca să-l nască pe Iisus? Şi-apoi, după ce cămaşa de noapte s-a îmbibat bine de sângele Crăciunesei şi devine roşie ca para focului, Moş Crăciun mai pleacă şi prin lume, ca să împartă cadouri copiilor cuminţi! Ce horror mai tare de atât aţi vrea? 

Deşi...ia staţi niţel! Parcă nici cumătrul Lup, din "Capra cu trei iezi" nu ar fi mai prejos... când mă gândesc că după ce mănâncă ieduţii mai obraznici, împroaşcă pereţii casei cu sânge şi apoi le sprijină capetele la pervazul fereastrei, ca să rânjească frumos când vine capra de la piaţă. 

Hai măi...Jack Spintecătorull e mic copil pe lângă ce avem noi în folclor! Până şi Dracula s-ar face mic şi s-ar duce acasă, ruşinat peste poate! Mai ales că Dracula intră la categoria de public 18+, iar "Capra cu trei iezi" este cunoscută de orice ghimizdroc de grădiniţă. 

 

E clar că Halloween ar trebui să fie sărbătoare naţională! Da' asta de la anul... că acum m-am trezit cam târziu şi a trecut momentul. De fapt, mintenaş vin sărbătorile de iarnă şi trebuie să schimbăm registrul, ca să intrăm, din nou,  în rândul lumii! 

Uite aşa, de-acum e vremea să fim mai buni şi mai iubitori, mai cuminţi, mai răbdători... şi mai depresivi. Nu zic eu, Doamne feri! Ci sociologia - care ne informează că în preajma sărbătorilor de iarnă, rata sinuciderilor pe fondul depresiei creşte ameţitor de mult. Ce să faci dacă în timpul când toate familiile se adună în jurul mesei cu toate cele cuvenite, unii o iau pe câmpii, din cauza singurătăţii? Da, s-a inventat internetul şi reţelele sociale... dar până la urmă, câte mesaje să tot tastezi? Cât să ţi se scurgă ochii, tot uitându-ţe la poze menite să aline suferinţa şi să alimenteze visele deşarte? Nu-i mai bună nişte economie de vedere? Ba da! Şi pac! Se rezolvă treaba...Ceea ce, pe de o parte, nu-i chiar bine...că toţi suntem pe aici cu un rost; pe de altă parte, totuşi, suprapopularea planetei este o reală problemă şi trebuie să ne mai împuţinăm, cumva.

Deci, singurătatea face bine planetei? E posibil că da, dar e probabil că nu. Şi de fapt, nu contează...tot ştiinţa ne salvează! Şi ne sare în ajutor cu un sondaj de opinie care ne învaţă ce vor bărbaţii şi femeile de la viitorii parteneri. Adică, mură-n gură, ca la fraieri; pălărie într-un picior - ghici, ciupercă, ce-i?

Dacă eşti singur şi vrei să nu mai fii, citeşti. Iei notiţe, faci o listuţă şi începi să bifezi. Dacă ieşi pe plus, felicitări! Ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap şi intri-n săptămâna oarbă!

Fără a o mai lungi...conform sondajului împricinat 70%  dintre bărbaţi valorizează aspectul fizic când îşi aleg o parteneră. În schimb, pentru femei, viitorul partener trebuie să fie "puțin mai frumos decât dracul, dar educat și compatibil, inclusiv din punct de vedere religios".

Ce ziceţi? Discutăm datele astea? Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-e poftă să râd... simt că pierd energia pe undeva şi devin cam molatec. Deci îi dăm drumul? Haideţi! Cu cântec, înainte...marş! 

 

Încă de la început, vreau să menţionez că nu dau nici o ceapă degerată pe statistici. Şi să vă spun de ce: dacă vecinul mănâncă două fripturi pe zi, iar eu nu mănânc nici una, conform statisticilor, amândoi mâncăm câte o friptură pe zi. C-aşa e-n tenis!

Şi-apoi mai este o altă chestie: în societate, omul va vrea mai mereu să epateze şi să pară că este ceea ce nu este. Aşa a apărut burlanul rupt de o extorsiune a unui degajament într-o apă. Iar divulgaritatea umanistică retuşată pe un blastom al nonşalanţei întru Jean Calvin te cam reţine să ţii post. 

Omul se conformează trendului; spune ce se spune şi face ceea ce se face, pentru a se integra în grup. Nimeni nu îşi doreşte să fie un paria social şi de aceea, cu toţii spunem că urmărim Discovery şi ascultăm doar Bach. E de bon ton să fii cult în cap... chiar dacă, de fapt, manele duduie în boxe şi o urmărim pe Vulpiţa şi-n dungă. Ceea ce nu semnalizează naivitate, neapărat; dar na... nici nu se atrage cine ştie ce stimă şi respect în comunitate. 

Până la urmă, şi-n viaţă e ca în politică: nu contează ceea ce faci, ci ceea ce spui că faci.

Dar, să revenim la informaţiile preţioase ale studiului de la care pornisem discuţia.

Pentru 70% dintre bărbaţi, contează aspectul fizic. Noroc că frumuseţea este în ochii privitorului şi ceea ce văd eu frumos, poate altuia i se pare banal. Aşadar, sunt şanse ca toţi bărbaţii să îşi găsească propria lor divă.

La femei, însă, situaţia e mai complicată. Teoretic. Că practic, e foarte, foarte simplu. Dar acum facem un exerciţiu de imaginaţie. Aşa că...să-i dăm înainte. 

Conform rezultatelor, doar 60% dintre femei pun accent pe frumuseţea partenerului. Şi oricum el trebuie să fie "puţin mai frumos decât dracul". Adică urât cu spume... ce să ne mai dăm după vişin? Iar de aici, ce concluzie să tragem? Că bărbaţii frumoşi mor singuri? 

[Coffin Dance - Official video]

Foarte bine! Dar atunci, de ce femeile visează la pacheţele de muşchi şi Brazi Piţi? De ce merg bărbaţii la sală, ca să arate frumos, din moment ce nu se cere frumuseţea masculină? Pentru o viaţă sănătoasă, NORMAL!!! 

Deşi... mai este o posibilitate: să înţelegem că bărbaţii frumoşi sunt numa' buni pentru aventuri de-o noapte, iar cei urâţi sunt ideali pentru căsătorie? C-apoi, cică nu se mai pune accent pe numărul de iubiri efectuate până-n marea iubire a urâtului potrivit.

Posibil, cine ştie? Oricum, nu mai înţeleg nimic; e clar că societatea, în ansamblul ei, goneşte după formă. Care nu este deloc căutată şi apreciată. Mi se pare muncă de Sisif, dar na! Nu mă mai miră nimic... că doar şi fumătorii funcţionează după acelaşi principiu: muncesc o lună întreagă pentru bani, apoi le dau foc. Şi-şi mai bagă şi boală în corp, între timp.  Vorba melodiei: "Ai, ai, ai, tot înainte cu tupeu! Ai, ai, ai, şi-ai să vezi că nu e greu"!

În fine...Hai să vedem mai departe.

Aia cu compatibilitatea este cu cântec, din nou. Mai ales cea religioasă. Nu-i prea văd pe tineri rupând uşile bisericilor şi nici înghesuindu-se prin pelerinaje.. ci dimpotrivă! Constat că religia este din ce în ce mai marginalizată în societate; iar dacă te declari a fi credincios, eşti etichetat ca exponent al unui trecut de mult apus, credul cu urme de idioţenie, îndoctrinat şi învechit. Într-o ţară ca afară, tinerii nu sunt credincioşi, ci muncitori. Valorizează banul, nu superstiţiile. Şi sunt spirituali... se autodezvoltă, se antrenează pentru succes, iau lumină de la diverşi... Care este pluralul unui guru? Guri, sau gururi? Şi mai presus de toate, tinerii frumoşi şi liberi nu acceptă decât regulile care vorbesc despre inexistenţa regulilor şi a Universului care le îndeplineşte orice dorinţă - pentru că merită.

Nu ne lăsăm şi continuăm...

Se caută bărbaţi educaţi. Adică, înainte să accepte o invitaţie la cafea, domniţa solicită pretendentului să depună actele de studii? Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Deci aici greşeam eu tot timpul... Când mă mai pălea vreo idee să invit pe cineva pe undeva, nu-mi luam C.V.-ul la mine! 

Sau...mai ştii? Poate domniţa acceptă şi pe cei cu Şcoala Vieţii - care-o face toţi băieţii; se ştie! Iar în cazul acesta nu există diplomă de studii, pentru că se vede de la o poştă. Doar că la mine nu se întâmplă chestia asta...deci tot în C.V. mi-e nădejdea.

Mai precis, ce mai înseamnă să fii educat - în ziua de azi? E de ajuns să ai Bacul luat? Se caută diploma de facultate? Sau dacă eşti bărbat cu master şi doctorat, deja visezi să te învârţi doar printre genii şi eu-genii?

Aoleu...stai că-am uitat de compatibilitate! Oooof! 

Reluăm: dacă femeia are diploma de Bac, e clar că este compatibilă cu un bărbat cu diplomă de Bac. Dar mai este compatibilă şi cu un bărbat cu diploma de licenţă? Între ce limite funcţionează compatibilitatea aceasta... are marjă de eroare şi pe verticală sau se referă strict la egalitate pe orizontală, ca în cazul fostelor caste indiene?   

Serios acuma...studiul acesta e lucru slab! Nu numai că nu m-a informat cu nimic, dar m-a mai şi zăpăcit! Păi ce treabă-i asta??

Totuşi, merită să bem în cinstea ei...nu găsiţi?

Hai sus cu paharul şi-un cântec vesel să cântăm!

 

[Ansamblul Plăieşii - Hanul Mărioarei]

Distracţia de Halloween

ŞOC ŞI GROAZĂ!!!

Iniţial, aveam de gând să scriu despre alte subiecte mai amuzante... dar am uitat că e Halloween-ul şi simt nevoia să îmi exprim stupefacţia în legătură cu celebrarea acestui eveniment. Care nu este neapărat o problemă... până la urmă, e doar o sărbătoare (catolică) dedicată celor care nu mai sunt printre noi. Aşa că se oficiază slujbe, se spun rugăciuni şi se practică diverse tradiţii care ţin de specificul acestei zile: colindatul, costumatul, speriatul, confecţionatul felinarelor din dovleci... mă rog! 

Cert este că în capul meu, cel puţin, ziua aceasta nu are nici o conotaţie macabră sau satanică. De aceea, nu mi se pare că e cazul ne facem selfie cu gâtul în ştreang sau ne ne prefacem că suntem criminali în serie şi trebuie să imortalizăm momentul când transăm în joacă pe cineva. Şi nici nu trebuie să ne amuzăm pe seama canibalilor, a torturilor din trecut, a posedărilor, a satanismului sau mai ştiu eu ce idei creţe au câte unii care se comportă cât mai dezgustător posibil, pentru că...de! E Halloween!

Presupun că toată lumea ştie că în weekend, Elon Musk ar fi închiriat (şi am formulat în acest fel pentru că nu ştim sigur dacă a fost ori nu Musk pe acolo, chiar dacă ştirea asta a vuit în toată ţara) Castelul Bran. Dar nu aşa, de amorul artei, ci ca să petreacă Halloween alături de bogătani, multe vedete secrete şi de Angelina Jolie - care o fi fost şi cea mai cunoscută persoană publică de acolo, motiv pentru care i-a şi fost subliniată prezenţa. Mno...şi cică au venit oamenii, au mâncat raţă pe dovleac şi alte specialităţi, au dansat... mă rog, treaba lor! Dacă e petrecere, ce poţi să faci? Dansezi, mănânci, bei, mesteci Orbit! C-apoi are şi protecţia rolul ei, iar caria nu are voie să penetreze smalţul dintelui cu uşurinţa cernelii care penetrează această cretă.

DAR mai presus de toate, invitaţii s-au distrat pe cinste, mimând practicarea unor ritualuri satanice şi a diverselor torturi care erau la modă acum câteva sute de ani. Iar asta mi se pare oribil - mai ales că nu suntem pe un platou de filmare; la Castelul Bran, oamenii chiar erau torturaţi pe bune în sălile acelea. Şi mă întreb cum ar fi să îţi smulgă cineva unghiile în timp ce te trage pe roată, să simţi cum îţi pârâie toate oasele ieşite din articulaţii şi exact când pici în agonia dintre viaţă şi moarte, să arunci o privire în viitor şi să vezi cum o mână de oameni se maimuţăresc şi se amuză exact pe seama chinurilor pe care tu le suporţi. Fain, nu? 

Cine îşi mai aminteşte reclama cu Dorel, care nu dădea cu ascuţitul când săpa la canal, sub îndrumarea atentă a colegilor de profil?

[Reclamă Unirea - Electrocuarea]

 "Dorele...ia mai fă mă: Kzzzzzzzz"!!! :)))))

Amuzant, aşa-i? Ha! Ha! Ha! 

Da' ia să-i zici asta cuiva care chiar a fost electrocutat! Nu cred că va mai râde. Ba, cel mai probabil, te va scoate în şuturi din casă şi nici nu îţi va mai vorbi câte zile o avea. Pentru că e normal... gluma e glumă, doar că nu se face oricând, oriunde şi oricum. Şi mai ales, nu vorbeşti de frânghie în casa spânzuratului. Deşi...de Halloween este chiar amuzant să faci exact asta!

De aceea, pentru la anul, am nişte idei foarte tari şi inedite de petreceri somptuoase! 

Cum ar fi să se strângă extravaganţii planetei şi să dea petrecerea de Halloween într-un fost lagăr de concentrare? Fac o discotecă în camerele de gazare şi ca să fie mai mişto, bagă şi nişte gaz ilariant pe conducte - iar când vor porni duşul, să mimeze moartea... într-un hohot general de râsete şi veselie?

Sau...să se înghesuie câteva sute de persoane într-o hală abandonată şi să dea cu artificii pe acolo, ca să mimeze că le pică tavanul în cap şi ard de vii! Super! Nu-i aşa? Creepy! Bu-hu-huuuuu!!! Trick or treat! DISTRACŢIEEEEEE!!!

Acum vreo doi ani, cred, se vorbea despre transformarea casei lui Gheorghe Dincă în obiectiv turistic. Perfect! Să o închirieze vreun şmecher la anul, să invite crema celebrităţilor şi să reproducă răpirea fetelor! Eventual, să reconstituie şi arderea lor în butoi... real sau legendă, nici nu mai are importanţă! Dacă nici de Halloween n-o facem lată, atunci când? Şi-apoi să organizeze şi o galerie de artă cu instantanee de la party, că-i de bon-ton!

Ce poate fi mai haios de atât? De ce să ne rezumăm la joaca de-a tortura cu nişte instrumente vechi de câteva sute de ani, când istoria omenirii este atât de ofertantă în morţi îngrozitoare, numai bune pentru o hlizeală zdravănă?

La Halloween-ul următor haideţi să ne jucăm de-a Ceauşescu, când murea în faţa plutonului de execuţie! Râsete şi voie bună! Sau să îl imităm pe Saddam Hussein, când atârna în ştreang? Ha, ha, ha, ha, ha!!! E distracţie, ce mişto! Sau...haideţi să facem nişte turnuri gemene din halbe de bere şi să le dărâmăm cu dronele! Mă umflă râsul numai când îmi imaginez ce bucurie va fi când se vor pica turnurile acelea şi împroaşcă berea pe invitaţi! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! Şi-apoi să chemăm şi nişte stripperi îmbrăcaţi în pompieri, ca să salveze tinerele domniţe aflate sub dărâmături! Ati auzit ceva mai tare de atât, în viaţa vieţilor voastre?

Sâmbătă au murit vreo sută şi ceva de oameni, călcaţi în picioare la o petrecere de Halloween din Seul. La anul, ce-ar fi să ne distrăm pe seama lor? Ne înghesuim pe-o potecuţă şi ne jucăm de-a strivitul capetelor, în timp ce ne facem selfiuri haioase, cu limbile scoase şi ochii bulbucaţi! Desigur, sângele este din jeleu, iar strigătele mulţimii sunt doar de plăcere... 

Distracţie!!!! Cine nu sare, nu vrea schimbare!!! URAAAAA!!!!

Închei cu un moment publicitar 

Dacă bananele le iei din bananier, e logic ca palmele le ţi le iei din palmier! Iar ideile, de la un idiot! Aşa că vă stau la dispoziţie, ori de câte ori aveţi nevoie de scenarii  pentru petreceri de pomină! Anul acesta, ce-i drept, m-am trezit la spartul târgului...dar pentru la anul, m-am învegheat şi mă simt pregătit să ofer consultanţă!

Să bem pentru asta! Şi-un cântec vesel să cântăm...ceva despre o moarte în chinuri, c-apoi ce poate fi mai amuzant de atât? 

Dacă nu acum, atunci când?

 

 

[House of the Dragon Soundtrack - Celebration Dance]

Despre ghinion (şi noroc)

În "Ghidul bunelor maniere" se spune că nu e prea elegant să vorbeşti la telefon în public - ceea ce este logic, pe undeva: poate e zgomot de fond; poate este recepţie mai proastă; sau poate, pur şi simplu, e defect aparatul... situaţii în care calitatea convorbirii va scădea şi va trebui să ridici vocea şi/sau să creşti volumul apelului, pentru a te înţelege cu interlocutorul. Iar asta poate deranja pe cineva. Şi oricum nu e bine să îţi ştie tot mapamondul problemele personale. 

În practică, însă, lucrurile sunt la fel, dar altcumva. Ritmul vieţii, ce să vezi, ne ajunge pe toti... astfel că, pur şi simplu, apar probleme care trebuiesc rezolvate pe loc; deci, dacă sună telefonul, răspunzi şi spui ce este nevoie, indiferent de contextul în care te afli: pe stradă, în autobuz, la volan. Aia e viaţa, ce să facem? Iar dacă cineva se simte deranjat de această situaţie, lucrurile sunt simple: să facă bine să îşi închidă urechile şi să nu asculte. Sau să plece din zonă.

În Japonia feudală, casele erau construite cu pereţi glisanţi, din hârtie shoji. În mod tradiţional, într-o casă locuiau până la trei, chiar patru generaţii în acelaşi timp...ceea ce înseamnă că intimitatea exista doar atunci când ţi-o creai singur, prin voinţă şi efort personal. Nu o primeai de-a gata. 

În societatea modernă, suntem mai evoluaţi, desigur. Avem case personale, maşini personale şi tot felul de lucruri private pe care le accesăm cu fel de fel de chei, cititoare de amprente, scanere de retină, coduri sau alte parole individuale. Şi cu toate astea,  intimitatea a redevenit un lux pe care ţi-l construieşti singur atunci când ai nevoie de el; faci abstracţie de mediul înconjurător şi te retragi în tine.

Doar că, uneori, mie îmi place spectacolul lumii... fie doar şi pentru a-mi confirma propria umanitate. 

Am momente când mi se pare că sunt diferit, că mă lovesc de probleme pe care nimeni nu le mai are, sau că, pur şi simplu, iau decizii greşite, spun ceva greşit sau acţionez pe dos. Chiar şi atunci când ştiu ce am de făcut, când îmi repet în gând modul de lucru până iese perfect, apare neprevăzutul şi pus în faţa unei situaţii practice, bălmăjesc totul cu orice, ca să rezulte nişte bucăţi de ameţeală la starter şi un dish cu tochitură de varză, ca main course. 

[Alina Gingertail - Greflet’s song]

"Karma, neh"...cum ar spune Toranaga-sama, printr-o carte mai veche. "Ghinion de neşansă", cum ar zice un vecin. Sau...

Conform unei legende nipone, tentou-mushi, gărgăriţa noastră cea de toate zilele, a pecetluit tot ghinionul în punctele sale negre, pentru ca alţii să prospere - şi astfel s-a transformat într-un talisman norocos. M-oi fi născut sub semnul gărgăriţei şi-s vreun absorbant de energie negativă; mai ştii? Încâlcite sunt căile Domnului. 

Dar apoi am văzut că mulţi suntem în situaţia asta şi m-am mai liniştit.

Spre exemplu, apropo de vorbitul la telefon în public... eram, odată, în tramvai. Sau "tranca-vai", cum l-am alintat pe aici, prin zonă. Zăpuşeală, aglomeraţie de nu vă spui - că ieşeau copii de la şcoală şi stăteam alipiţi unii de alţii ca sardelele în conservă. Lângă mine sună un telefon...am crezut că e al meu, deşi nu recunoşteam acordurile soneriei. Până să mă caut eu prin toate buzunarele, lângă ureche răsună o voce de copil: "Alo, tata, acuma vin"....

...apoi asist, fără să vreau, la o conversaţie telefonică (pe difuzor):

"Ai luat pâine"?

"Nu am luat... nu ai zis că mă suni şi îmi spui dacă este nevoie să iau"?

"NU! Adică da, aşa am zis, DAR dacă ai văzut că nu sun, TU TREBUIA SĂ MĂ SUNI ŞI SĂ MĂ ÎNTREBI DACĂ IEI PÂINE"!

Mi-a picat capul pe loc, ce să vă spui? Şi apoi m-am simţit cu zece milimetri mai deştept, pentru că nu ştiam că o problemă se poate pune şi în acest fel. Ceea ce este doar vina mea... Când m-am intersectat cu o carte de mare valoare socială, intitulată "Arta de a avea întotdeauna dreptate", am refuzat să o citesc şi să mă autodezvolt. "La ce mi-ar trebui"? 

Revenind la oile noastre... 

După câte se vede, băiatul respectiv a avut o zi proastă; ghinion... şi taică-su i-a frecat ridichea pentru că a uitat să facă ce a promis şi totuşi, cumva, trebuia să iasă deasupra. Dar situaţia se poate privi şi altfel: copilul a ajuns într-o situaţie în care a absorbit energia negativă a tatălui. De ce? Pentru că a putut face asta. 

Şi cred că, de fapt, viaţa ne aduce pe toţi în astfel de momente - când atragem zăpăceala zăpăceala din jur şi totul merge pe dos. Nu e de vină pisica neagră ce tocmai ne-a tăiat calea; e doar o pisică. 

Nu e de vină ziua de marţi, că are trei ceasuri rele; de fapt, la superstiţia asta s-a ajuns pentru că se spune că Adam a păcătuit prin neascultare într-o zi de marţi şi, în plus, conform astrologiei, marţea este singura zi a săptămânii în care Marte, Planeta Războiului, guvernează trei ore. 

Nu putem învinui nici măcar ziua de vineri 13 - chiar dacă se spune că aduce ghinion. Pe la 1300 şi niţel, într-o zi de vineri 13 au fost arestaţi Cavalerii Teutoni  - deci...ghinion. 

Mai degrabă, eu cred că suntem norocoşi, uneori şi ghinionişti, alteori. Cu toţii avem zile bune şi zile proaste, zile în care totul merge ca uns şi zile când nimic nu se leagă, iar piesele de puzzle se lipesc tot aiurea. Avem orgolii, supărări, nemulţumiri; pornim certuri de la nimic şi apoi râdem de noi înşine, când ni le reluăm în gând. Cu toţii avem stări de agitaţie fără un motiv concret sau nervi latenţi, care se umflă la primul impuls. Asta-i viaţa! Până la urmă... chiar şi amorul poate dormi întors, când îi atârnă aripile de plumb.

Însă, cu toţii avem momente de geniu şi purtăm pe chip zâmbete aduse de vânt. Plângem când alţii râd şi râdem când alţii plâng 

Într-un fel, cu toţii suntem gărgăriţe pentru cei din jur - doar că nu în acelaşi timp. Şi poate de aceea, când un fluture bate din aripi, pe cealaltă parte a planetei se formează o furtună. 

Suntem conectaţi. Cu cei pe care îi ştim, dar şi cu cei pe care nu îi ştim. Suntem legaţi unii de alţii ca instrumentele dintr-o orchestră.

În "Silmarillion", Eru Iluvatar a creat Pământul de Mijloc din acordurile melodiei cântate de ainuri, demiurgii locali. Oare ce s-ar putea crea din muzica umanităţii? O fi ceva de bine? O fi ceva de rău rău? 

Habar nu am...dar să bem pentru asta!   

Şi-un cântec vesel să cântăm, c-apoi e bine! Încă e bine aşa.

[Lotuma - Ieva's Polka]

Război şi pace

Încă de la început, trebuie să îmi cer foarte mari scuze şi să execut nişte ploconeli de iertăciune - pentru că am greşit. M-a luat gura pe dinainte şi am făcut o glumă proastă.

Nu acum...Doamne feri! Acum sunt perfect! Frumos, inteligent, cu simţul umorului, demn, curajos, puternic, muncitor, comunicativ, responsabil, devotat, respectuos...ce mai la deal, la vale? Întrunesc toate calităţile unui bărbat căutabil şi extrem de doribil. Practic şi pe scurt, sunt o minune pe lângă casa omului. Mai ales că... nu vreau să mă laud, dar mărturisesc că cea mai mare calitate a mea este modestia. 

...dar cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, am avut o contradicţie de idei cu cineva; pe tema cărţilor, că doar nu m-oi deda discuţiilor despre nimic. Şi la acea vreme, am mărturisit că din lectura obligatorie a celor 100 de cărţi pe care orice om trebuie să le parcurgă într-o viaţă, eu citisem vreo...nu ştiu. Maximum zece? Ceva aşa. Dar nu pentru că aş fi fost de rea voinţă...ci pentru că nu le-am avut când mi-au trebuit; şi-n afară de asta, mereu am găsit altceva mai bun de citit. Deci, am profitat de libertatea pe care o deţin şi am căutat exact ceea ce mi-a plăcut, fără a simţi apăsarea obligativităţii vreunei liste compusă de cei mai deştepţi oameni ai planetei. 

Uite aşa, în loc să citesc "Fraţii Karamazov", am preferat "Stăpânul Inelelor". În loc să caut "Crimă şi pedeapsă", înfulecam Sven Hassel pe nerăsuflate - pentru că mă aştepta James Clavell pe celălat raft al bibliotecii. Şi în loc să mă încânt cu "Anna Karenina", eu m-am înconjurat cu romanele lui Asimov. Şi Frank Herbert. Apoi am dat peste "Lumea Inelară" a lui Larry Niven, "Roata Timpului" a lui Robert Jordan, Ghemotronu' lui George R.R.R.R.R. Martin, seria "Assassin's Creed", saga "Witcher", cărţile din ciclul "Star Wars"... iar enumerarea poate continua până la infinit şi dincolo de el. 

Am divagat. Să revin:  în timpul acelei discuţii, nesimţind nevoia de a mă justifica în faţa nimănui şi totuşi, fiind pus în situaţia de a vorbi despre motivul pentru care nu m-am apropiat, de exemplu, de clasicii ruşi, am dat-o pe glume şi am zis,  la plezneală, o tâmpenie cât mine de mare: "Nu am citi nimic scris de un autor rus pentru că nu mă atrage cultura rusă. Nu-mi place limba rusă, istoria Rusiei şi, în principiu, nimic din ce are legătură cu această parte de lume". Ceea ce e o prostie, desigur; nu mă dau în vânt nici după Danemarca, însă Sven Hassel rulles! A scris cele mai oribil de amuzante descrieri ale războiului pe care le-am citit vreodată! Tot aşa, nu mă atrage cu nimic Polonia, dar "Quo Vadis" mi s-a lipit de suflet. Iar Germania mă lasă rece, deşi "Povestea fără sfârşit" am savurat-o din scoarţă în scoarţă. 

Revenind la timpul prezent al galaxiei în care ne aflăm: îmi cer scuze, scurt şi cuprinzător! La cât mă duce capul, puteam şi eu să fac o glumă care să fie amuzantă şi pentru alţii, nu numai pentru mine.

Între timp, menţionez că am reevaluat şi Rusia, pe de-a întregul ei. Încă nu m-au înnebunit adoraţia şi făneala rusofilă, deşi trebuie să recunosc, uneori m-ar încerca nişte sughiţuri de plăcere. Mai ales după o talpă de tărie. Sau...cum îi zice acum? Stai, că am băut la o nuntă recentă... imediat îmi amintesc. E ceva cu împuşcături... SHOT, măi!! V-am zis că ştiu? :D

În plus, citesc primul autor rus din viaţa mea: Dmitri Gluhovski, cu a sa trilogie " Metro 2033", "Metro 2034" şi "Metro 2035" - o serie de romane postapocalitice despre umanitate, filosofie, obsesiile trecutului, legea evoluţiei, religie, politică şi probabila lipsă a oricărui viitor palpabil. Sau, o poveste despre naşterea morlocilor lui H.G. Wells, din "Maşina timpului". Mai ştii cum vor involua lucrurile?

Momentan, sunt pe la jumătatea primului volum; dar îmi place foarte mult şi recomand cartea asta oricui! Mai ales că este şi actuală, pe undeva - ţinând cont că se tot vorbeşte despre un război nuclear, care poate fi şi ultimul, până la urmă. Cu puţin noroc, distrugem planeta asta de tot - şi apoi 'om vedea pe unde mai scoatem cămaşa! Ne refugiem şi noi în tunelul metroului moscovit? Nu prea am încredere în metroul din Bucureşti... şi în plus, cel rusesc cică e cel mai mare adăpost antiatomic din lume, deci ar fi o idee; mai ales că, datorită cărţii, deja încep să învăţ planul staţiilor. :))

Şi parcă mi-a trezit curiozitatea de a vizita niţel şi meleagurile descrise de acest roman, cât or mai fi disponibile. C-apoi m-am abonat pe Instagram la nişte pagini cu peisaje din Moscova şi sunt o sumedenie de locuri frumoase pe acolo. Dacă nu ar fi mizeria asta de situaţie politică şi dacă Rusia ar fi şi ea situată mai pe la Ecuator, şi mâine mi-ar plăcea să fac nişte drumeţii prin zonă. Ar fi interesante nişte selfiuri pe la Kremlin, Dealurile Vrabiei, Catedrala Sfântul Vasile sau Piaţa Roşie - pe care am tot văzut-o prin filme, ce-i drept; dar, mă întreb: ar strica, oare, să o văd şi în realitate? Nu cred... 

Aşa că haideţi să ne unim la o băută, în cinstea iubitorilor de călătorii. Că dacă aş zice că bem în cinstea Rusiei, mi-am dat foc la valiză! Aşadar, nu zic. Iar dacă tot apar discuţii după acest disclaimer (adică "declinare a răspunderii", pe româneşte; dar cine mai foloseşte limba română în ziua de azi?), răspund simplu: "Ce-am zis eu, c-ai zis tu, c-a zis ăla către ăla? Nici n-am zis şi-ai zis c-am zis. Dac-aş zice, ce-ai mai zice? Şi-o să zic, 'vedem ce zici! Na"!

Deocamdată, să bem! PENTRU CĂLĂTORII ŞI PLIMBĂŢURI ÎN TOATE COLŢURILE DE LUME! Şi pentru orice altceva care implică distracţia şi voia bună :)

Alina, pune tu un tril de sezon, ca să meargă cu vodk.....aaaaaa...adică whisky-ul din pahar! Că de! Iubim America şi oricum, tocmai s-a interzis comercializarea bunurilor ruseşti, sub pedeapsa unor amenzi care pot ajunge până la 30.000 de lei. O lege care mă face să mă simt infractor, fiind posesorul unui aparat foto rusesc şi a unor maşinuţe de război, care pot fi socotite marfă de contrabandă...

În fine! Să vină melodia înălţătoare, că nu se mai poate cu atâta luptă împotriva sufletelor magice care suntem cu toţii... fără deosebire de neam, ţară, culoare a pielii, specie şi orice altceva ne-ar putea diferenţia. 

[Alina Gingertail - Soviet March, Red Alert 3]

Secretul fericirii

Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată. 

Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.

Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte? 

Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce.  Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem. 

Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale. 

Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?

 

Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul. 

[Smiley - Vals]

Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.

În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti. 

Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul?  Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?

Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.

Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii. 

Uneori trăim murind, alteori murim trăind. 

Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază  de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.

Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de  bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.  

Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric. 

Mori, deşi trăieşti. 

Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.  

Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină: 

- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.

- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.

- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.

În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.

Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire. 

Să bem pentru asta, zic! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)

[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]

Greierii noştri, cei de toate zilele

Mai doriţi să vorbim despre iubire? Dar nu aia cu "i" mic, de care ne lovim zilnic... ci aia cu "i" mare, care mută munţii.

Eu aş zice, totuşi, să ne concentrăm şi pe altceva..nu de alta, dar aşa cum am arătat data trecută, conform drepturilor ancestrale, sinuciderea e bună la om. Pe când iubirea distruge vieţi, porneşte războaie şi strică destine - ceea ce nu prea e cool. 

Haideţi, mai bine, să discutăm şi despre ceva frumos, ca să-mi muncesc creierii şi cu lucruri constructive. De exemplu...despre mâncare ar fi perfect! Ce spuneţi? Mai ales că se fac noi descoperiri în domeniul gastronomic şi e păcat să pierdem sansa de a le diseca.

... iar cine crede că s-au inventat noi moduri de a face sarmale cu mici la grătar, greşeşte grav. Pentru că altul este secretul: în înţelepciunea sa, Comisia Europeană a autorizat introducerea greierelui de casă, a viermilor şi a lăcustelor în alimentaţia cetăţenilor europeni - care, după ce că erau plini de drepturi şi libertăţi, au primit o nouă înlesnire. Iar asta este cea mai bună veste din ultimile luni! Serios, nu vă mint! 

Atât că, puteau să mediatizeze informaţia mai devreme! Am avut casa plină de greieri vara asta şi de ştiam că s-a dat liber la consum, nu mai cheltuiam atâţia bani pe mâncare...o luam din ogradă! Sau îi prindeam, îi vindeam întreprinzătorilor de profil şi om mă făceam! Mergeam în concediu în Caraibe, nu la Mamaia!

Da' e bine şi aşa. 

Mi-aduc aminte, pe când eram eu copil... mă tot trezeam prin papuci cu nişte viermălăi cu coadă; erau albi şi pufoşi, cu o codiţă solzoasă la un caopt...o minunăţie! Mi se-ncreţea pielea pe mine când îi vedeam, mai ales că dacă îi storcoşeam cu călcâiul, lăsau o bală mucilaginoasă pe ciment. Dar n-are a face asta, erau complet bio - că am impresia că veneau ori de la coteţul porcului, ori de la wc-ul din fundul grădinii. Băi nene, şi câteodată aveam o poftă să-mi bag dinţii-n ei şi să-i mestec ca pe marmeladă, de nu vă închipuiţi! C-aşa mi se întâmpla când eram puradel: m-apucau pofte din astea ciudate, de gravide. Şi mâncam cartofi cruzi, câte un pumn de arpacaş... mai muşcam din tencuiala de pe pereţi, mai mâncam de prin oliţă, mai înghiţeam câţiva sâmburi de cireşe ... prostii din astea.

Dar viermii ăia...parcă îi văd şi acum! Mi-au rămas la suflet! Şi i-aş fi îngurgitat cu tot dragul, dar dacă nu primisem acceptul de la Uniune, mi-am pus pofta-n cui! Ce era să fac, dacă nu-s rebel din fire şi nu îmi place să încalc legea? 

Însă, mi-am fixat un plan în minte; am gândit pozitiv, am trimis energie benefică spre Matricea Universală, m-am încărcat cu lumină, am prins a vibra pe cele mai înalte striguri cosmice şi am meditat cu capul în jos... imaginându-mi momentul, ca şi cum ar fi fost aievea: înfiinţarea Uniunii Europene...aderarea României...şi, în sfârşit, aprobarea legii care-mi dădea voie să-mi fac şi eu pofta ce-am poftit şi să mănânc viermii mult doriţi!

(Ceea ce s-a şi întâmplat, deci luaţi aminte la această întâmplare adevărată şi aveţi grijă ce gânduri trimiteţi spiritelor din univers). ✌ Peace! 

Când eram printr-a şasea, la fel am păţit: profa de bio ne-a cerut insectar până la final de an. Şi mi-au făcut părinţii, la serviciu, o minunăţie de cutie de lemn, cu fundul acoperit de o bucată de polistiren învelit în mătase roşie şi geam glisant în loc de capac...pe care am populat-o cu fel de fel de gângănii, unele mai apetisante decât altele: cărăbuşi, gândaci de cartofi, fluturele alb al verzei, gândaci de bălegar, o lăcustă de vreo 10 cm...vis şi armonie! Iar mai târziu, o ditamai rădaşca - pe care am înnecat-o în spirt, i-am înfipt boldul în cap şi am pus-o în centru! La piece de resistance...

M-am culcat fericit în seara aia. Plin de pofte, că de! Burta îşi cerea drepturile...dar am zis: NU!!! Raţiunea trebuie să învingă! Dacă cedez şi-mi mănânc exponatele - care, la cat spirt aveau în ele, mi-ar fi dezinfectat aparatul digestiv pentru zece vieţi d-aci înainte - pe ce mai iau eu nota 10 cu felicitări?

Nu vă mai spui ce-am pătimit noaptea aia, muncit de tot felul de patimi culinare, dar am rezistat eroic! Iar dimineaţa, la prima ora, direct la insectar m-am dus...să-l mai admir o dată, înainte să-l predau! Că de...nu apăruse smartfonu', să-mi fac selfie alături de dânsul.

Iar când l-am scos din dulap, blestem! Sânge şi cenuşă!! Măcel ca acolo, nu am mai văzut în viaţa mea! Minunăţia mea de lăcustă zacea împrăştiată prin toată cutia: ici un picior, colo o antenă îndoită, dincolo un sfert de corp zdrenţuit... cărăbuşul ajunsese o pată maronie pe mătasea cea roşie...fluturele mai avea doar jumătate de cap, la capătul unei dâre negre de funingine şi pastă verde...iar rădaşca clăţănea înnebunită din cleşti, zbătându-se şi târându-se greoi, peste tot!

Sincer vă spui, că mi s-au trezit instinctele primare în mine! Am văzut roşu în faţa ochilor, de la atâta furie...şi zău că mi-aş fi înfipt toţi dinţii într-ânsa! Tochitură, chisăliţă îmi venea să o fac pe nemernica asta care mi-a stricat frumuseţe de insecte! Mă şi vedeam cum pun ticăloasa de rădaşcă pe grătar, să o fac baton proteic şi s-o mănânc...dar nu! Uniunea încă nu-mi dăduse aprobarea, aşa că iar am rezistat. Cu greu. Şi m-am răzbunat crunt, alimentându-mă tot cu hrana noastră de Ev Mediu: mămăligă, ouă de găină, lapte de oaie, fripturică de pui... Ce să-i fac? Încă nu ieşisem din peştera vechilor îndoctrinări!

Dar acum, e altă treabă! Am crescut şi mă simt mai evoluat, mai comunios cu natura! Mă unesc şi salvez, protejez, aplaud ori de câte ori primesc câte permisiune care îmi dă voie să trăiesc...e o nebunie! Respir chiar şi-ntr-o pungă, de teamă să nu eliberez prea mult dioxid de carbon în atmosferă şi să încălzesc global planeta. Iar, mai nou,  abia aştept să intru în rândul lumii corecte politic şi să mânânc pilaf de greieri sau chipsuri de lăcuste. Cu roşiile nu mă prea împac...că de! Am şi eu kriptonita mea! 

În schimb, îmi lasă gura apă după nişte ciorbă de viermi cu coadă! Şi când mă gândesc la o ceafă de lăcustă la grătar, asezonată cu nişte căcăreze de oaie - că doar n-oi fi tâmpit, să mai mânănc măsline, ca ţăranii!...sau la nişte pulpe de păianjăn în sos cu curry...sau la un dish din piept de râmă pe pat de pir şi-apoi să beau un pahar de... vvvv...ţţţţ... bbbb...wwww...of! Ce ne dă voie ăştia de la Uniune să bem? Că mi-e sete de nu mai văd bine, dar nu ştiu ce recomandări mai sunt în vigoare... 

Aveţi ceva sfaturi? Punem de-o petiţie online sau ce facem? Ieşim în stradă? HAI!!! Strigăturile cred că sunt tot alea vechi: "Cine nu sare, nu vrea schimbare! Jos Guvernu! Ciuma Roşie! HUUUOOOO!!!!!" 

La ce sete am în trupuşorul meu firav, poate se îndură vreun patron să-mi ofere şi mie un ceai cald şi gata! Se rezolvă dilema! În continuare nu voi şti ce mi se recomandă să beau; dar sunt absolvit de orice răspundere legală, dacă încalc vreo lege - pentru că e urât să refuz, când mi se oferă ceva. Doar dacă-s roşii, caz în care nu mă interesează aspectul! 

Ia, hai să ascultăm ceva frumos...că rămăsesem dator cu un mix de manele.

Ştiu că genul acesta muzical ne repugnă tuturor (LOGIC!), dar am prins curaj când am văzut cum explodează mulţimea de plăcere şi extaz, când începe să cânte Adrian Copilu' Minune...deci, să fie party!! 

...iar băutura o amânăm, până aflăm la ce ne mai dezleagă Sfânta Comisie Europeană! Ne-am înţeles?!

[Salvatore Ganacci - Nersea 2019]    

P.S. pentru cunoscători: AHOE!!! Soylent Green la orizont! Asta aşa...că tot nu prea avem pe unde să ne mai îngropăm decedaţii şi este o adevărată bătălie pe locurile din cimitir. 

Ura! Amin şi aliluia! 

Iubirea, bat-o vina

Lumeee, lumeeeeee...soro, lumeeeeee! Ce facem azi? Vreţi să vorbim despre nunta anului? 

Stai aşa! Cum... "care nuntă"? NUNTA!  ANULUI... 

De fapt, aveţi dreptate să nu ştiţi. Şi Florin Salam a făcut "nunta anului", prin iunie. Fata lui Adrian Minune tot "nunta anului" a făcut. Nicole Cherry şi Mircea Bravo au capitalizat şi ei titulatura de "nunta anului". Dacă stau bine să mă gândesc, încă de prin ianuarie se tot fac nunţi şi toate sunt denumite "nunta anului" - ceea ce nu mă supără, neapărat! În spiritul egalităţii de şanse, nu e normal să nu mai avem învinşi, ci doar învingători? Nu e normal ca toată lumea să ia premiul întâi cu coroniţă? Nu e normal ca toţi să fim pe cea mai înaltă treaptă a podiumului cu o singură treaptă?

Aşadar, rectific: vreţi să vorbim despre "nunta anului", varianta George Simion? Mno...nici eu! Ştiu că este subiectul cel mai la modă, dar eu nu sunt în pas cu moda. Şi-n plus, sunt destui care se ocupă de subiect, iar mie nu îmi place aglomeraţia. Nu sunt (suficient de) autodezvoltat personal pentru trebuşoara asta, ce pot să mai zic?

Apropo... Ştie cineva, dacă Osho mai este în tendinţe? Sau i-a trecut vremea şi ne concentrăm dorinţa de învăţătură doar pe nenea acela cu ochelari de soare, care zice că-i guru? 

Întreb şi eu... că-s cam repetent la capitolul "lectură suplimentară".  Am rămas cu cititul tot prin sfera poveştilor obligatorii ale copilăriei - ceea ce nu-i rău, că au mesaje clare şi uşor de ţinut minte. Uneori, însă, parcă-mi mai vine chef să urc şi nişte trepte pe piramida lui Maslow şi imediat fac atac de panică: nu mai înveţi cal bătrân să tragă în buiestru. Noroc că am găsit rezolvareaastui chin mistuitor: m-aşez jos şi aştept să-mi treacă. 

Ce-i drept, m-ar interesa să aflu cum să fiu învingător, cum să-mi vând aptitudinile sau ce trebuie să fac pentru a fi un lider înnăscut...c-apoi de! Ca tot omul şi eu îmi doresc nişte lucruri mici în viaţă: o mică vilă cu piscină şi mai mică, un mic yacht, un mic avion privat, un mic Ferarri la poartă... amănunte din astea. 

Doar că mă enervează discuţiile despre aşa zisa evoluţie, după care alergăm cu toţii - şi nu pot spune exact de ce. Poate pentru că sunt simple sofisme; vin cu principii corecte, pe care le amestecă după bunul plac, pentru a obţine nişte jumătăţi de adevăr. Poate pentru că mizează prea mult pe nevoile egoiste ale noastre? Poate pentru că toate aceste învăţături ne zgândăre la orgoliulşi şi ne umplu de importanţa propriei prezenţe? Sau, poate, pentru că-s prea tăntălău pentru a le înţelege înţelepciunea? Habar nu am. Ştiu, doar, că mă deranjează aspectul şi mă feresc de el cât pot de mult pot.

...sau fac haz pe seama lui, atunci când ne întâlnim din întâmplare, printre meandrele concretului cotidian 

Exact aşa am reacţionat şi când navigam aiurea pe o reţea de socializare :D şi am găsit un colaj de principii luminatoare de viaţă:

Ireproşabil, nu-i aşa?

Teoretic...da. Practic, dacă nu eşti vreun pui de maharajah, este perfect normal să acţionezi când îţi doreşti ceva -  nu să aştepţi să ţi se citească gândurile şi să ţi se ofere totul pe tavă. Lucrurile astea le înveţi de mic...iar dacă ai mai mult de 7 ani şi încă le priveşti ca pe o revelaţie ce modifică destine, înseamnă că e o problemă. Iar o problemă şi mai mare este ideea că simplitatea vieţii depinde, în totalitate, de tine - deoarece este o mare eroare. 

Desigur că avem un cuvânt de spus în orice ne implică. Cu totii avem dreptul şi datoria de a-l folosi... dar simplitatea vieţii nu începe de aici. Ci situaţia este tocmai invers: lucrurile se complică abia după ce ne exprimăm propria voinţă şi se simplifică odată cu anularea oricărei forme de voinţă.

...pentru că, dacă ţi-e dor de cineva şi suni, nu înseamnă că sentimentul e reciproc şi nu înseamnă că îţi şi răspunde. Dacă inviţi, nu înseamnă că este acceptată invitaţia. Dacă explici, nu înseamnă că eşti înţeles şi aprobat. Dacă ai intrebări, nu înseamnă că răspunsul te va lumina. Dacă nu îţi place ceva şi o spui, nu înseamnă că nu trebuie să suporţi acel lucru. Dacă îţi doreşti ceva şi ceri, nu înseamnă că vei primi...iar dacă iubeşti pe cineva şi îi spui, nu înseamnă că are şi vreo importanţă ceea ce simţi. Sau că sentimentul este reciproc.

Universul nu este un potpuriu de minuni care ţi se cuvin. Viaţa nu este un magazin universal din care poţi lua orice doreşti, oricând doreşti, imediat de cum ţi-ai comunicat nevoia. Nimic nu gravitează în jurul propriei voinţe, pentru că nu este nimeni buricul pământului. Cu toţii suntem importanţi şi cu toţii suntem la fel de neînsemnaţi. De aceea, simplitatea vieţii se termină în momentul în care viaţa ta se ciocneşte de altă viaţă. Şi culmea e că pe planetă nu sunt doar două vieţi, ci vreo 8 miliarde... adică, cel puţin 8 miliarde de complicăţenii, viziuni, dorinţe, invitaţii, explicaţii, întrebări şi iubiri.

Încă se mai vorbeşte despre artista Simona Săndulescu, aceea care s-a sinucis din cauza unei iubiri neîmpărtăşite. Ceea ce este tragic. Sau...nu?

Dacă gândim în paradigma modernă "My body, my choice / Adoptaţi un animăluţ de pe stradă, salvaţi o viaţă", realizăm că nu putem salva o viaţă, pentru că nu e vorba de adoptat căţei. Însă, intrăm sub incidenţa regulii "Corpul meu, alegerea mea" - de unde concluzionăm că sinuciderea e bună la om: corpul ei, alegerea ei, viaţa ei. Dreptul ei. Cu cine să te cerţi şi de ce să suferi? 

Doar că nu e aşa. Deloc...

Iubirea neîmpărtăşită e tragică. Poate că descompune tot interiorul sufletului; respiraţia se transformă într-o tortură aducătoare de chin, iar secundele par ani de pârjolire în focurile gheenei. Ghinion!  Şi atât... Pentru că afectează un singur suflet. De aceea, se reduce doar la un impas logic, un paradox fără soluţie. Un tren tras pe linie moartă, într-o gară părăsită - care va dispărea complet după 15 luni şi 27 de zile, conform cercetărilor ştiinţifice care afirmă că atât durează să uiţi pe cineva pe care iubeşti din toată inima. 

În plus, nu e nimeni de vină pentru nerealizarea iubirii, fiindcă nu poţi să obligi pe nimeni să simtă ceea ce nu simte. La fel cum nu poţi obliga pe cineva să bea un pahar cu apă, dacă nu îi este sete.  

Moartea însă, întotdeauna are un efect mai larg, afectându-l atât pe răposat cât şi pe cunoscuţii săi. Mda... lucrurile care contează cu adevărat nu sunt niciodată trăite doar la nivel individual; fără să fie împărtăşite, sunt simple accidente. Dureroase, nu-i vorbă...dar, per total, o pierdere de vreme, fără cap şi fără coadă. 

Dar oricum, nu un apogeu al durerii. 

Mai tragică decât iubirea neîmpărtăşită este iubirea neîmpărtăşită ŞI acceptată... pentru că viitorul alături de cineva care nu oglindeşte sentimentele primite este o moarte chinuitoare şi lentă. Teoreticienii care spun că "va veni şi iubirea", greşesc.

Iubirea nu vine cu timpul, nu se educă şi nu se învaţă; este sau nu este, nu funcţionează cu "poate". Iar dacă este, se vede. Se cine este deschis să te cunoască; se vede cine te caută, cine îşi doreşte compania ta fără un motiv anume. Cine te ajută, cine îţi este alături în momente grele, cine te acceptă în ciuda defectelor iminente. La fel de uşor se vede şi dacă nu este iubire, dar, de obicei,  imaginea asta este întunecată de speranţă. Întotdeauna credem că dacă oferim tot ce avem mai frumos, vom convinge şi vom scoate apă din stâncă. Doar că ne minţim singuri; minunile nu încalcă voinţa nimănui.

Iar iubirea este o minune. Cea mai mare minune...pentru că efectele ei se văd imediat, dar mai ales în timp. Cred că d-aia e şi aşa de uşor de confundat şi greu de recunoscut. 

Cert este că o persoană care refuză să trăieşti pentru ea, nu merită nici să mori pentru ea. Chiar şi cu riscul de a nu mai găsi iubirea nicăieri şi niciodată. Mai sunt şi oameni nepereche pe lume, ce să-i faci? Până la urmă, nu-i nici o pagubă. Vorba unui clasic în viaţă: "Poţi să ai şi eşece, poţi să ai şi succesuri...pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine...". 

Iar mai sigur de atât este că neîmpărtăşirea dăunează grav sănătăţii.

Aşa că, iată ce propun: haideţi să împărtăşim un pahar de vin. Şi-un cântecel mic, tot despre iubire neîmpărţită. C-apoi na...e păcat să stricăm feng-shui-ul acum, pe final! 

[Tudor Gheorghe - Mărine, la nunta ta] 

Preţul vacanţei

... şi alte marafeturi nesemnificative

A venit vacanţa, cu trenul din Franţa... 

Problema e că aşa cum a venit, aşa a şi trecut. De fapt, mai e puţin şi trece vara cu totul! Ne mai proptim în câteva zile de concediu? NU! 

Noroc că  eu mi l-am prelungit singur, de la mine putere...cum să zic? Prin urmare, chiar dacă fizic am fost şi prin proximitate, din punct de vedere mental, am ales să mă detaşez cam de orice. Mi-am pus pauză la gânduri, mi-am luat punga de chipsuri în braţe şi m-am afundat în Netflix... zi de zi de zi! Nu am mai comunicat cu aproape nimeni, deşi ar fi fost frumos. Nu am mai plecat pe nicăieri, deşi mi-ar fi plăcut. Nu am mai dat curs ideilor care îmi înmugureau în creier, deşi unele nu erau chiar aşa de rele. Şi mai presus de toate, m-am deconectat total de la toate nimicurile care, în principiu, ne amărăsc viaţa şi ne anulează raţiunea. 

Problema e că tot ce e frumos se termină repede şi a venit momentul să ne dăm cu reveneală! Hai, fuguţa-fuguţa, că avem treabă!

[Rocky - Eye of The Tiger]

Până una-alta, am o întrebare: a trecut jelania pe seama preţurilor uriaşe de la mare? Că după ce Buhnici şi-a turnat  cenuşă-n cap şi a cerut iertăciune mapamondului pentru declaraţia sa aboninamilă, părea că singura problemă a poporului rămăsese omleta de pe litoral, care a ajuns să coste şi 50 de lei! Ceea ce, din partea mea, la mulţi ani şi la mai mare! Să fie şi 100 de lei... pentru că nu-i prost cine cere, e prost cine dă!

Ba de la o vreme, obsesia preţurilor se generalizaze atât de mult, încât au apărut şi teorii ale conspiraţiei - care spuneau că totul este o uneltire a nemernicilor de jurnalişti, care ar fi plătiţi de oamenii răi şi mai ales de concurenţă (sub forma patronilor din staţiunile bulgăreşti, turceşti şi greceşti), pentru a amăgi sărmanul turist. HUOOOO!!!! Agenturili străine sapă România!

Iar asta este, cu adevărat, o mare absurditate! Pentru că se ştie că vină pentru preţurile exorbitante nu poate fi decât Dragnea. Şi PSD-ul.  Ăştia vor să distrugă ţara şi merită multe plăcuţe suedeze, nu bieţii  întreprinzători străini, care muncesc pentru un bănuţ cinstit! 

Nu mai găseşti o porţie de hamsii sub 40 de lei? Dragnea e de vină! Un pahar de bere sare de 20 de lei? Dragnea e de vină! Dacă vrei să bei o cola rece, dar eşti încasat cu 15 lei în plus pentru gheaţa ce ţi-o răceşte...aţi ghicit: Dragnea e de vină! HUUUOOOO!!!! JOS DRAGNEA!! E timpul ca la conducerea ţărişoarei să vină oameni cu adevărat competenţi! SUS IOHANNIS! 

De fapt, chiar şi dragul nostru preşedinte m-a dezamăgit crunt! Nici că-l mai votez, de acum înainte! Oricum, nu l-am votat niciodată... dar de acum, să-şi ia gândul că mai vede vreun gram de încredere de la mine! Păi...nu se poate aşa ceva! Mă aşteptam şi eu, ca omul, să apară încă de prin mai la televizor şi să îmi spună, seară de seară, cum Dragnea va strica toate vacanţele românilor şi începând cu iunie, preţurile vor sări în aer: până la lună, până la stele, până la soare şi dincolo de el! 

Dar domnul preşedinte a tăcut mâlc! Şi a trebuit să mă muncesc eu, cu propriul cap, pentru a face legăturile...HUUUOOO!!! Păi eu dau bani la Stat şi-s cetăţean plătitor de taxe, ca să primesc adevărul de-a gata, prin televizor...nu ca să-mi scrântesc proprii creieri pentru a descoperi cum stau lucrurile! HUUUOOOO!!!! 50 de bani sunt 50 de bani! D-apoi 50 de lei pe-o amărâtă de omletă! HUUUUOOOO!!!!  

Noroc că românul e băeat deştept şi se descurcă în orice condiţii! 

Nu ştiu de ce se tot tânguiau unii pe la diverse emisiuni că e pustiu pe litoral...că eu nu am văzut nici o pustietate! Din contră! Terasele erau pline, restaurantele erau pline, plajele erau pline, maşinile vuiau în toate părţile; nu înţeleg ce vrem mai mult! Nici preţul mâncării, nici preţul cazării şi nici cel al benzinei nu părea a fi o problemă pentru cineva...deci, de ce atâtea lacrimi? De unde atâta boceală? 

O vorbă din bătrâni spune simplu: "Domnia şi prostia se plăteşTE". Deci...vrei să fii domn? Decartezi! Dacă-ţi pică burta de poftă când stai cu burta la soare şi auzi că "porumbelul de la mare face cocoşelul tare", dar nici nu te-ai urni 30 de metri, să ţi-l cumperi de la tarabă...de, Ioane, de!! Dai 15 lei vânzătorului care-ţi gâdilă urechile cu reclama minunată şi primeşti ştiuletele la cearşaf. Ceea ce este normal; nici în concediu să nu fii boier? Dar apoi, parcă dă cam prost să te mai plângi de asta! 

Am fost şi eu la mare. Dar "marea" nu e un singur punct pe hartă, unde se înghesuie bogaţii planetei. Din contră... "Marea noastră" reprezintă o zonă destul de întinsă, cu mai multe staţiuni. Iar preţurile erau mari, exact cum mă aşteptam...la fel cum e peste tot, când e cerere multă. 

Am urcat la Cota 2000 la Sinaia şi am dat 15 lei pe un păhărel de ciocolată caldă. Scump, dom'le, scump... dar mi-am permis aroganţa asta, pentru că nu mă duc în fiecare zi acolo. Şi oricum, nu aveam alte variante...dar pe litoral sunt opţiuni pentru fiecare buzunar şi în funcţie de pretenţii. Vrei mese la restaurant şi confort de 7 stele sau şampanie adusă cu excavatorul? Perfect, plăteşti pentru asta. Te mulţumeşti cu meniul de la "împinge tava" şi-un suc? La fel de perfect! Vrei cremă de soare de la tarabele de pe faleză, dai 80 de lei! Faci o plimbare de 10-15 minute, până la un supermarket? O iei cu 20, maxim 40 de lei, în funcţie de marcă. 

Te întinzi cât ţi-e plapuma! Care-i problema?

Apropo... s-a terminat Untold-ul? Pe acolo cât o fi fost berea?  Cam cât o fi costat o pizza, sau o porţie de paste? La Năvodari, metrul de pizza era 50 de lei şi porţia de paste vreo 40 de lei; shaorma era până-n 30 de lei. Iar peştele, nu ştiu; am trecut pe lângă o cherhana unde se servea peşte, numai că nu avea preţ. Era nepreţuit... aşa că nu am intrat.

Dar la Untold, sigur-sigur totul costa mai puţin... maxim 10 lei, că na! Nu s-a dat nimeni de ceasul morţii că a mâncat cartofi prăjiţi la suprapreţ! Şi nici liniuţele n-au fost mai scumpe, că se aude c-au fost foarte prizate de public!

Aşa că e bine. Încă e bine, mai ales că se mai desfăşoară şi evenimente culturale accesibile sărakilor. C-apoi...ce e Untold, dacă nu cultură ieftină pe pâine? Sau...pâine şi circ? Nu mai ştiu cum era, dar nu contează! Important e că e! :)

Să bem pentru asta! Şi să ne veselim cu o muzică mişto, ascultată la căşti -  în semn de respect pentru poporul ucrainean. 

Nu vreau să duc în derizoriu tragedia războiului, ci doar să fiu şi eu în rând cu lumea... iar dacă în ziua de azi, respectul capătă cele mai aiurite forme, cine sunt eu, ca să mă pun de-a curmezişul? Din moment ce marele Giorgio Armani a susţinut o prezentare de modă în tăcere (în semn de respect pentru ucraineni), zic să nu tulbur această reculegere şi să dau Cezarului ce este al Cezarului.

Aşadar: ciocul mic, căştile pe urechi şi  să înceapă PA-RAN-GHE-LI-AAAAAAAAA!!!!!!!!!! Cine nu sare, nu vrea schimbare!!! Cine nu sare, nu vrea schimbareeee!!! GĂ-LĂĂĂ-GIII-EEEEEE!!!!!!!!

 

[Tesher x Jason Derulo - Jalebi Baby]

P.S.: Data viitoare ascultăm manele mixate de Armin van Buuren. Aud că asta e noua fiţă în materie de muzică bună şi mă bucură nespus!