De vreo săptămână, îmi tot zbat creierii să găsesc un subiect care să merite abordat pe blog în aceste zile de sărbătoare. Vorba ciobanului din "Mioriţa": "De multe zile-ncoace, mintea nu-mi mai tace...gândurile nu-mi dau pace".
Aş fi vrut să fie ceva apoteotic, extraordinar şi profund; amuzant pe alocuri, cu un sâmbure de seriozitate şi ceva spoială de hăhăială pe deasupra, ca să închei anul scriitoricesc în glorie. Treaba e că nu am găsit nimic care să mă mulţumească. Nu am avut nici timp de analizat întâmplările cotidiene...de ce să mint? Însă presiunea de a scrie ceva, de a mai adăuga un ultim articol pe lista acestui an, am reimţit-o în permanenţă. Şi de vreo câteva ore, am început să mă întreb: "DE CE"? "De ce simt aşa, când ceea ce fac este o pură distracţie. Nu câştig absolut nimic din scris, nu mă visez influencer local, nu sunt la normă, nu dau socoteală nimănui, nu am contract cu nimeni. Practic, nu prea exist în mediul online. Şi totuşi, mă simt presat să scriu ceva. ACUM". De ce?
Am găsit răspunsul abia de câteva minute şi m-am hotărât să scriu despre asta. Pentru că...eu sunt sursa propriei presiuni pe care o simt. Eu sunt motivul pentru care sunt agitat. Eu şi dorinţele mele; standardele pe care mi le-am impus anul trecut pe vremea aceasta, când mi-am dorit ca pe parcursul lui 2022, să scriu măcar 30 de postări.
Privind înapoi în timp, scriu din ce în ce mai puţin. De la 200 de articole pe an, câte aveam prin 2009, 2010, acum abia mai reuşesc să scriu 20. Motivele sunt diverse, de la lipsa de timp şi până la orice altceva. Dar, poate cel mai important factor este acela că am obosit şi nu-mi vine să mai abordez toate tâmpeniile care se întâmplă într-o zi. Nu prea mă mai miră nimic. Nu mă mai uimeşte nebunia lumii, oricâte forme noi de nebunie ar mai apărea. Şi nici nu prea mai simt imboldul de a mă înscrie în diverse mişcări sociale de moment, oricât ar fi de polarizate.
De aceea scriu rar. Nu e voit, ci o întâmplare.... motiv pentru care am această dorinţă abstractă de a creşte frecvenţa articolelor.
Problema este că îmi ridic o ştachetă pe care nu o pot atinge şi apoi mă amărăsc singur din cauza asta. Pe undeva, mă las dus şi eu de valul colectiv al bilanţului ce încheie anul şi al rezoluţiilor pentru timpul ce va să vie. Ceea ce nu e în regulă deloc.
Nu ştiu cum decurge viaţa altora, dar viaţa mea nu se înscrie în şabloanele obişnuite şi nici nu funcţionează ca ceasul elveţian, respectând întocmai spusele antrenorilor de succes, cutumele lumii sau învăţăturile oricăror altor formatori, înţelepţi, profesoraşi, experţi şi cercetători britanici. Aşa că mă educ să nu-mi mai setez bifarea unor obiective stricte, ci doar direcţii generale de acţiune, către un scop ce ţine de mine şi de puterile mele.
Asta nu înseamnă că sunt haotic. Dacă am o treabă, o fac cu simţ de răspundere, atât cât pot în acel moment. Am zile mai bune şi zile mai proaste. Sunt zile în care mă trezesc de la 4 dimineaţa, zile în care mă trezesc la 9 dimineaţa. De ce? Pentru că aşa îmi este programul. Ştiu că Elon Musk spune că dacă vreau să fiu om de succes trebuie să mă trezesc zi de zi la 4 dimineaţa, dar succesul nu stă în ora la care faci ochi, ci într-un cumul de factori, unii chiar independenţi de voinţa mea.
Uneori, din timp în timp, mă mai întrebă câte cineva: dacă tu te trezeşti la 9, ce vei face când vei avea nevastă şi copii? Iar răspunsul meu este acelaşi, de fiecare dată: "Vedem atunci". Deocamdată nu am familie proprie şi mă comport în funcţie de ceea ce am de făcut acum. Mi se par fără rost problemele care încep cu "ce-ai face...dacă", pentru că eu cred că situaţiile prin care trecem şlefuiesc aptitudini pe care nu credeam că le avem sau că am fi în stare măcar să ni le formăm. Viaţa se schimbă, noi înşine ne schimbăm; nu putem extrapola, cu mintea de acum, ce am face într-o anume situaţie din viitor... pentru că nu vom mai fi aceiaşi. Deci... la ce să construieşti poveşti şi să vizualizezi filme la tine-n cap? Stai, că-s idiot! Cum, de ce? Ca să afle Universul ce îţi doreşti şi să conspire la fericirea ta... :))
Să ne înţelegem: nu e nimic în neregulă cu plănuirea. Însă plănuirea abstractă şi în detaliu, mi se pare total greşită; o mare pierdere de vreme.
Aşa că, anul acesta, nu mai fac nici un bilanţ. Ce a fost, a fost. Valuri de bucurie sau de suferinţă, dorinţe neîmplinite sau ţeluri atinse, probleme depăşite sau ocolite...nu mai contează. Au fost, au trecut. Important este cel ce sunt acum. Important este prezentul.
Nici nu îmi scriu liste de dorinţe pentru la anul. Ce va fi, vom vedea. Îmi doresc să îmi fac treaba bine şi să ajut, acolo unde pot. Sau să găsesc o cale pentru a putea. Apoi, îmi doresc să călătoresc. Nu ştiu când şi unde sau de câte ori.Vom vedea. Îmi mai doresc să citesc cărţi care să mă scoată din cotidian. Nu ştiu care vor fi acelea...vom vedea. Îmi doresc ieşiri cu prietenii şi să reuşesc să dorm măcar 8 ore pe noapte...că nu mai pot mai mult de 7 ore. Aşa mi s-a format organismul, ce să fac? Îmi doresc să gestionez onorabil situaţiile tensionate şi să mă debarasez de ceea ce a fost, dar încă mă doare.
Nu e nimic nou... însă dorinţele mele sunt adimensionale; nu vin însoţite de valori numerice: vreau să mănânc 10 ciocolate până în martie, să citesc 50 de cărţi până la sfârşitul anului, sau să mă plimb de 7 ori în vara viitoare. Mi se par prosteşti asemenea abordări.
Lista mea e simplă şi am grijă să trec pe dânsa lucrurile pe care le pot face şi care stau îmi puterea mea. Cea de acum şi cea de atunci.
Altcineva mă întreabă: de ce nu faci şi tu un copil?
Răspund simplu: Îl fac şi acum! Vrei să fie desenat pe carton sau modelat din plastilină? Sau preferi din muciflex din ăla, care face furori printre adolescenţi? Cum îi zice...slime!!!
Altfel, cum să îl fac? Sunt singur de ceva timp. Mai am multe mămăligi de mâncat până să devin tată. E ca şi cum aş sta în pat, cu un picior în gips şi se trezeşte câte cineva să mă întrebe de ce nu am bătut recordul mondial la suta de metri garduri. Până la copil...ohohoooo... întâi trebuie să apară femeia potrivită, care din nou, nu ţine de mine să o găsesc - că doar nu mă apuc să le încerc aleatoriu, până cred eu că am descoperit ce trebuie. Apoi să meargă lucrurile între noi, să ne împletim vieţile una cu alta, pentru a crea contextul de iubire necesar dezvoltării unui copil şi abia apoi să vină şi el. Cum să pun căruţa înaintea boilor??
Pe scurt, nu ştiu ce va aduce anul viitor. Şi nici nu îmi propun ceva anume. Până în viitor, mai este de trăit în prezent. Şi asta e tot ce contează... pentru că nu avem idee când totul se poate frânge brusc şi fără alarme prealabile.
Este delicat sufletul omului; ne supărăm repede şi din nimic, dar trăim fericirea cu aceeaşi intensitate şi la fel de brusc. Până la urmă, suntem puternici...însă delicată ne este viaţa. Apărem pe aici în câteva secunde şi dispărem într-o clipită. Apropo de asta...am găsit un influencer care ne învăţa să dăm cuiva parolele tuturor conturilor virtuale pe care le avem, ca să le poată şterge când nu vom mai fi. Ca să eliberăm internetul şi să protejăm mediul, desigur :)) :)) :)) :))
Aşa că anul care vine să ne aducă sănătate. Şi ceva putere, să izbândim în faţa provocărilor care ne apar în cale.
La mulţi ani! Păhărele să cinstim şi-un cântecel vesel să fim:
[Kaoma - Dancando lambada]
