Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată.
Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.
Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte?
Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce. Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem.
Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale.
Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?
Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul.
[Smiley - Vals]
Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.
În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti.
Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul? Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?
Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.
Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii.
Uneori trăim murind, alteori murim trăind.
Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.
Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.
Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric.
Mori, deşi trăieşti.
Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.
Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină:
- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.
- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.
- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.
În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.
Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire.
Să bem pentru asta, zic!
Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)
[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]
