Secretul fericirii

Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată. 

Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.

Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte? 

Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce.  Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem. 

Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale. 

Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?

 

Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul. 

[Smiley - Vals]

Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.

În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti. 

Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul?  Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?

Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.

Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii. 

Uneori trăim murind, alteori murim trăind. 

Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază  de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.

Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de  bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.  

Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric. 

Mori, deşi trăieşti. 

Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.  

Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină: 

- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.

- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.

- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.

În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.

Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire. 

Să bem pentru asta, zic! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)

[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]

În vremuri de demult

În ultimul timp, pe internet este o mare nebunie cu melodia Deliei, "1234" - un fel de remix după "Unde dragoste nu e, nimic nu e" a lui Gheorghe Gheorghiu.

De curiozitate, am ascultat şi eu noua variantă şi mi se pare mai anostă ca un stîlp de beton. Practic, nu mai transmite nimic - doar un bunţi bunţi (cică foarte melodios), care rupe discotecile-n două. Oricum, conform criticilor, problema nu e de ritmul muzical, ci de videoclip - o înşiruire de imagini cu fele, păpuşi gonflabile, tăvăleli prin pat şi ...mă rog...în principiu, nimic neobişnuit.

Oricum, nu despre asta vroiam să scriu...sunt destui care discută subiectul şi  ori o critică pe Delia, ori îi iau apărarea, fiecare tabără venind cu argumente ei, certându-se şi susţinându-şi punctul de vedere cu jigniri - dacă e nevoie. Neimportant...şi cum spuneam, nu acesta este subiectul postării.

Eu vreau să vă reamintesc povestea originală. Mesajul acesteia, poezia din spatele notelor muzicale şi nostalgia unor timpuri efemere:

Nostalgii de vară

...pentru că toate poveştile încep cu "A fost odată". Iar timpul este doar o poveste...

Radiografii sentimentale

A venit, a venit...primăvara...acoperă-mi inima cu ceva.

Mă rog, nu a venit chiar literalmente, dar în fine! Important e că se simte magia şi iubirea în aer! Ce-i drept, a trecut Valentinu' fără să sufăr vreo comoţie cerebrală prea serioasă; de fapt, aproape că nici nu l-am remarcat! Am fost atât de ocupat cu lumea mea că printr-o minune, am reuşit să mă rup de tâmpenii şi să-mi relaxez şi eu olecuţă muşchii gânditori.

Am avut o singură tangenţă cu libidinoşenia de sezon: eram, eu, fain frumos în autobuz, mă uitam pe geam şi admiram natura patriei - noroi, miros de urină şi naftalină, clădiri betege, oameni stresaţi...nimic neobişnuit. Tranca-zdranga, mai un pufăit, mai o frână dementă, scârţâit, huruit şi deodată "Femeie periculoasă, eşti bengoasă şi frumoasă...lailailailailaaaaaaaaaaaa". Întorc capul, o doamnă - ca o doamnă: coafată, permanentată, rujată, decoltată, răspunde la telefon. Ascultă ce ascultă, apoi cu o mutră supărată, se răsteşte-n receptor: "Dragule, dar nu astăzi se fac declaraţiile de dragoste! Mâine este Ziua Îndrăgostiţilor..."

Vaaaaaaaiiiiii...să-mi bag toate picioarele! În primul rând, taman când reuşisem şi eu să mă-nchid în lumea mea, taman când eram autistul perfect şi am uitat de idioţeniile societăţii contemporane, Mama Natură-mi  joacă frumuseţe de renghi şi aşează planetele în aşa fel încât să-mi reamintească lumea în care trăiesc! Minunat! - sau cum se spune în româneşte WONDERFUL!

În altă ordine de idei: dacă i-aş declara cuiva sentimentele şi acea persoană mi-ar reteza-o într-o manieră atât de cretină, alta nu mai pupa în viaţa vieţilor ei! Păi, tu femeie!! Dacă am eu chef să îţi spun că eşti mireasa vieţii mele, nu-ncapi într-un câmp de stele, o spun! Mi se zburduncăne de Ziua Îndrăgostiţilor, de muţunaşi,  îngeraşi, inimioare cu dantele, felicitări parfumate şi restul! De fapt, mi se cam rupe de toată lumea! Eu pe tine te văd, pe tine te plac şi mă comport ca atare când simt eu, nu când când decide turma! Am dreptate, sau am dreptate??

Ce mizerie e aia..."nu acum, că nu se face"? De ce nu se face? 

Eu ştiam aşa: când o chestie importantă dispare din mentalitatea colectivă, se stabileşte o zi internaţională, ca un strigăt de alarmă, un ceas deşteptător: ŢŢŢŢŢRRRRRRR!!!! Băi copii, ştiu că vă şergeţi la băs cu planeta, dar astăzi e ziua ei! Măcar o dată pe an, încercaţi să nimeriţi tomberonul când aruncaţi bartai sacul de gunoi menajer! Şi fie vorba între noi...flegmele mucioase chiar strică imaginea spaţiului verde! Iar smogul, parfumul unui oraş modern, vă distruge plămânii! Mergeţi, în puii mei şi pe picioarele voastre, că d-aia vi le-a dat Dumnezeu! Şi iată...s-a inventat Ziua Planetei!
Apoi s-au inventat: _iua Bolilor Rare pe 29 februarie, pentru că în principiu ni se cam rupe de viaţa persoanelor cu dizabilităţi; Ziua Femeii pe 8 martie, pentru că femeia a uitat să mai fie femeie; Ziua Muncii pe 9 mai, pentru că proletarii sunt călcaţi în picioare; Ziua Anti-Tabac pe 31 mai, pentru că majoritatea covârşitoare a populaţiei planetei îţi bate papacioace-n coşciug şi îţi dereglează ADNul pentru că doar aşa poate socializa; Ziua Copilului pe 1 iunie, deoarece copiii sunt lăsaţi de izbelişte; Ziua Anti-Sida pe 1 decembrie, pentru că, ce să vezi? Nu există pic de toleranţă pentru cei bolnavi; la nivel declarativ ni se sfâşie inima de soarta lor, practic i-am închide în nişşte rezervaţii să stea ei cu ai lor, nu alături de oamenii ".normali" Şi tot aşa...

Unde pui că mai dăunăzi, am aflat că la 31 august s-a stabilit celebrarea limbii române, o sărbătoare în care toate instituţiile trebuie să arboreze drapelul naţional, cu intonare de imn şi mâna la piept. Adică nu se mai poate aşa ceva: românii nu mai ştiu să vorbească româneşte! Se fac atâtea dezacorduri, atâtea greşeli elementare, se utilizează atâtea expresii total deranjante la ciocănel, că nu ne mai înţelegem om cu persoană! Nu mă credeţi? Aruncaţi o privire rapidă pe forumuri...sport extrem, tăticule! După 2 minute, mi se bălăngănea capul pe umeri ca lingura-n cană şi ochii-mi beculeau ca girofarul! Teroare!! Dacă mă-nvârtoşez niţel, scot un tratat pe săptămână numai cu perle de la lume adunate şi iarăşi la lume date! 

Prin urmare: ALOOOO!!! O zi pe an, screme-ţi-vă măcar să râgâiţi şi voi cât de cât inteligibil! 

Aşa s-a născut Ziua Naţională a Limbii Române...amuzant a fost că pledoaria pentru votarea şpârlei a început cu "...se merită să ne cunoaştem originea.". No comment, ce papucii calului să mai zic?

Însă, iată dilema mea: pe logica mai sus enunţată, din moment ce IUBIREA este în gura tuturor indiferent de loc, spaţiu sau timp, de ce s-a simţit nevoia unei aniversări speciale? 

Şi dacă tot rage dragostea-n noi ca un leu în cuşcă, de ce nu e voie să o enunţi când îţi vine, ci doar când e ziua ei? Să fie oare atitudinea asta un dangăt de talangi isterice care anunţă dispariţia iubirii şi învelirea căcatului în polei cu paiete?  

A, da...şi încă ceva: citeam acum câteva ore emanaţia de fericire a unei dalbe fecioare, care în neprihănirea ei a sărbătorit Valentinul în cel mai romantic mod cu putinţă: s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitului o felicitare, o inimioară de pluş şi o ciocolăţică...iar acesta, în candoarea lui tinerească şi sub auspiciul avântului pasional, s-a îmbrăcat sexy şi i-a oferit iubitei o inimioară de pluş, o ciocolăţică fix de la aceeaşi firmă, o felicitare şi nelipsitul bobocel de trandafir roşu...ce frumos! Ce splendid de frumos, cum sufletele îndrăgostite bat la unison, gândesc la fel, se manifestă la fel, trăiesc la fel, reacţionează la fel...dacă nici asta nu mai e dragoste şi empatie mai la maxim ca Minodora, ce poate fi altceva? Geniile gândesc la fel...

Răspuns: lipsă de imaginaţie, spirit de turmă, rândul lumii, reducere la absurd, libidinoşenii, tembelism precoce, metastază mentală, lipsă de trăire a sentimentului afectiv, deşertăciune, goliciune, şablonare, ciunţire a personalităţii, retard, mistificare, limbaj de lemn, amputare a ineditului, ipocrizie, materialism, prostie oripilantă, neprofunzime sentimentală. V-aţi prins de idee? Că eu pot continua aşa până mâine dimineaţă...

În fine! Ideea e să nu disperăm: Mai avem o şansă la Dragobet. Pentru că, nu-i aşa, noi apreciem sărbătorile naţionale, nu ştifturile importate! Iar femeile, cum sunt ele femei, merită să fie adorate şi răsfăţate cu un cadou mişto, expresie a celor mai curate simţăminte de veneraţie pe care le purtăm. În primul rând, aşa o fi...dacă mai găseşti o femeie...iar apoi, nu am înţeles niciodată de ce trebuie să se întâmple asta, de ce e musai să-ţi programezi o manifestare care teoretic se naşte în planul intim al fiecăruia şi se conturează cu delicateţea unei aripi de fluture, dar no! De fel, mi-s mai lent de cap: pricep greu şi uit repede.

Nu contează! Cu optimism în suflet şi cântec pe buze, mergem înainte!!