Se afișează postările cu eticheta patriotism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta patriotism. Afișați toate postările

marți, 4 decembrie 2018

Centenar

A trecut şi centenarul Marii Uniri de la 1918...prilej de mare sărbătoare şi multă bucurie!



...iar eu am realizat cât de mult mi-ar fi plăcut să mă fac jandarm. Poate, nu neapărat să-mi aleg această meserie, ci, măcar să am spiritul unui asemenea om. Mi-aş fi dorit, enorm, să am tăria de caracter necesară pentru a zâmbi în faţa vicistitudinilor şi de a merge mai departe, concentrat pe ceea ce trebuie să fac eu - nu pe ceea ce spun alţii despre mine. 
De fapt, mi-am dat seama că asta trebuie să faci când întorci şi celălalt obraz: #rezişti. Pur şi simplu, refuzi de ripostezi şi zâmbeşti... chiar dacă eşti înjurat. Sau scuipat. Sau fluierat. Sau ameninţat.

Am fost prezent la parada militară de la Bucureşti. Iniţial, îmi propusesem să ajung la Alba Iulia - doar că urăsc aglomeraţia şi ştiam că acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Era şi mai complicat, cu drumul şi cazarea...aşa că, m-am decis pentru Bucureşti. Oricum, este primul an în care am reuşit să mă urnesc la un asemenea eveniment, deci am aplicat politica paşilor mărunţi: aici, loco, e mai bine. Şi mai simplu.
Ca să fiu sincer, nici nu mă interesa prea mult demonstraţia în sine...sunt destul de trecut prin viaţă ca să nu mă mai încânte nişte uniforme sau tehnica militară - care este scoasă din depozite, lustruită şi dusă la paradă, apoi băgată înapoi, la garaj...că de! Se deschiolează de la (prea multă) folosire şi nu mai avem ce vedea la anul!
Nu mă dau în vânt nici după selfiuri cu diverse celebrităţi politice, sau fotografiile alături de soldaţi călare pe tancuri. Deşi nu pot să nu menţionez că mi-au plăcut steagurile pe care şi le-au desenat pe obraz studentele de la Academia Militară...şi nu m-aş fi dat îndărăt de la o amintire cu dânsele, în timp ce sărutam drapelul.

Doar că nu mă dusesem pentru asta, ci pentru atmosferă.
De ceva timp, au început să mă fascineze oamenii - şi m-am săturat să iau parte la viaţă prin intermediul televizorului. Nu pot nega că este mult mai comod aşa (cel puţin, în acest caz), ca să nu mai zic că aş fi văzut şi mai bine ce se întâmpla pe acolo. În schimb, la faţa locului, am cam tremurat oleacă. Nu am avut ochi de vultur, să le dau zoom când era ceva interesant în depărtare şi nici nu ocupam un loc central, ca să văd totul perfect. De aceea nici nu m-am omorât cu fotografiatul...mi-aş fi bătut joc de timpul meu şi ca să încadrez o fotografie cât de cât decentă, trebuia să fac slalom printre mâini, căciuli, fulare, steaguri şi alte zeci de aparate, ridicate de tot atâtea mâini înmănuşate.
Îmi iau de pe net instantanee, dacă voi avea nevoie, vreodată - prin urmare, am decis să privesc. Şi să ascult vocea mulţimii. Reacţiile ei. Aplauzele, glumele, micile certuri pe locurile mai bune şi vocile rugătoare ale copiilor care se plângeau că sunt prea în spate şi nu văd nimic.
Pot spune că am avut norocsă fiu înconjurat de "colegi" de treabă...pentru că, imediat ce deschideau gura, ăia mici primeau loc la gard. La vreo doi metri în stânga mea, însă, o mămică se porcăia cu o "duamnă", care nu ceda nici un milimetru de trotuar, deşi plângeau vreo 2 puradei pe lângă ea, că trec tancurile şi nu văd nimic. "Haideţi, doamnă...chiar şi de Ziua Unirii suntem nesimţiţi"?

Ceea ce suntem...de ce nu am fi? Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...care se exercită atunci când ne trece nevoia, nu când (nu) vor alţii!
Aşa s-a îmtâmplat când au trecut jandarmii. De la loja anunţătoare şi până la mine era un decalaj de câteva minute şi nu am fost la curent cu ordinea de defilare a trupelor. Dar am ştiut că se apropie contingentul de jandarmi, pentru că mulţimea a început să fluiere. Şi să huiduie.
Am zis "mulţimea"? Mă scuzaţi...voiam să spun, de fapt, câţiva maimuţoi cocoţaţi prin copacii de pe marginea drumului, care îşi agitau pumnii şi urlau din toţi bojocii, ce le venea la gură. Altul, de prin spatele meu, ţipa cu obidă: "Unde vă sunt gazele, bă nenorociţilor? Huo, Jandarmeria, trădători de ţară şi de neam"! 
Am pufnit în râs. Ce s-ar fi întâmplat dacă jandarmii îi dădeau omului ce a cerut? Chiar dacă erau nişte gaze de fasole, tot ar fi ieşit ditamai tărăboiul...dar e bine să fii belicos, când ştii că eşti în siguranţă. Ăsta-i omul.

...mulţimea, însă, aplauda. Cu cât strigau aceia mai tare, cu atât aplaudau ceilalţi, mai frenetic. Pentru că aşa era firesc să se întâmple. Era o zi de sărbătoare... Sau, poate, doar cele 12 zile de răgaz ale războiului troian, în care ne conncentram şi pe dimensiunea spirituală a luptelor, nu doar pe datul la gioale.



Mă rog...asta cred că ar fi trebuit să se întâmple. Realitatea a fost alta.

Ieri am văzut pe facebook un filmuleţ "triumfător", cu alţi "luptători pentru libertate" - care, cu mâinile ridicate, s-au întors cu spatele şi huiduiau/înjurau defilarea jandarmilor, în semn de dispreţ. Sau ură. Sau...mama lor, că nu am înţeles ce doreau. Probabil...să protesteze?
Mda...terfelind în noroi un eveniment festiv şi acuzând, probabil, nişte oameni nevinovaţi... Pentru că există şansa ca nu ei să fi fost prezenţi în Piaţa Victoriei, pe 10 august - caz în care, nu meritau umiliţi.
Protestatarii s-au supărat ca văcarul pe sat...şi conform normelor europene de toleranţă, au etichetat, generalizat şi jignit nişte oameni care au muncit până la epuizare să avem şi noi cu ce ne mândri, în zi de centenar. HUO!!! Gazele, gazele, unde sunt gazelele?!
Este ca şi când ai detona o bombă în şcoală pentru că un profesor ţi-a pus un 2...sau ai mitralia o redacţie de ziar, pentru că unu' a fost atât de inteligent încât a aprobat publicarea unor caricaturi idioate. Totul, în numele luptei pentru dreptate! Scopul scuză mijloacele...şi dacă nici acesta nu mai e patriotism, atunci despre ce mai vorbim? 

Apropo: ce mai este patriotismul, în ziua de astăzi? Cum se mai traduce el în fapte? Este de ajuns să te numeşti patriot dacă, o dată într-un an, compui vorbe înăltătoare pentru patria mamă şi scremi o lacrimă din colţul ochilor, când se cântă imnul??
În 1961, Kennedy tuna în microfoane: "Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face TU pentru ea". Pe atunci, aceste cuvinte poate erau o mare şpârlă, pentru că erau alte vremuri, alte meleaguri şi, mai ales,  alte mentalităţi. Totuşi, cum am răspunde noi, cei din România anului 2018, la această întrebare? 
Placa luptei anticorupţie e veche, stricată şi ştirbă. Iar cetăţeanul de rând...scuze, dar nu răstoarnă nici un imperiu - cel mult luptă cu apropele. În rest, protestele şi manifestaţiile sunt doar piese de teatru menite să ne mai dezbine niţel...jocurile adevărate se fac la un nivel inaccesibil nouă. Şi dacă nu e ordin "de sus", nu pică nimeni. Indiferent că inamicul public se numeşte Dragnea, Băsescu, Iliescu sau Ceauşeşcu - personaje odiose născute din iad, fără de care ţara asta ar străluci pe culmile gloriei mondiale. Da, da, aşa e...nu râdeţi!

În fine. Revin: cum suntem patrioţi? Sau, mai corect spus: mai suntem patrioţi? 
Sincer, eu habar nu am dacă mă pot numi aşa. Până la urmă, nici măcar nu-s mândru că m-am născut în România. E naşpa ţara asta...deşi, dacă mă uit prin lume, nu cred că mai există vreun loc ne-naşpa, ci doar zone cu diferite grade de nasoleală. Până la urmă, încep să fiu recunoscător şi cu ţărişoara asta, aşa dificilă, cum e ea. Cel puţin m-am obişnuit aici şi nu mă mai trage aţa să mă afund în mizeriile altora.
E ca la urinoterapie: când foloseşti materialul din dotare, e ok - cu posibilitatea de a fi benefic. Dar dacă mai iei şi de pe la alţii, în principiu, există riscul să dea boala-n tine.



Nu mai contează...e bine şi aşa!
Plus că, Centenarul de abia acum începe! 
Să bem pentru asta! C-apoi, vorba 'ceea: decât să ronţăim seminţe şi să ne scuipăm, mai bine bem ţuică şi ne pupăm!

Votez "Pentru"!



[Petrică Mîţu Stoian - Mi-o lăsat mosu cănuţa]

vineri, 23 octombrie 2015

Flori, fete, ceai, băieţi

Ia, gata cu fotosinteza! La culcare toată lumea, ce atâta hlizeală?? 
Înţeleg eu că în ţara noastră dragă singurul lucru deştept pe care îl poţi face este să te amuzi...adică ai două posibilităţi: ori o iei cu capul de la atâta stres, ori te retragi câţiva metri mai în spate şi te crăcănezi de râs. Nu ştiu despre altcineva, dar eu prefer ultima variantă...oricând, oriunde, oricum!

Doar că nu-i bine nici să fiu tot timpul cu gura pâna la urechi, că-mi trag ăştia dungă roşie pe buletin! Deci: poziţia flower power...hmmmmm...lăsăm seriozitatea să mă cuprindă. Ca să parafrazez pe cineva şi să inventez o rugăciune de invocare pentru a mă da înţelept: "O, voi Sfere din cosmos, rog entităţile spirituale bune să îmi trimită energie din profunzimile Matricei Universale...gravitate de la Mama Geea şi ursuzeală de la ciulinii din vârful muntelui, colţ cu pădurea de brazi!". Hmmmmmmm......

...Şi deodată, simt cum mă ia de la călcâie energia de om posac. Perfect! Dar într-o asemenea stare, ce pot să mai scriu? Logic, despre tristeţea societăţii actuale...despre griul din viaţa noastră, despre continua şi înverşunata luptă pentru siguranţa zilei de mâine şi despre accentuarea formei în detrimentul fondului. Despre lipsa de valori, lipsa de iubire, lipsa de viitor...despre lipsuri, în principiu! Na, chestii d-astea pe care le simte omul care s-a trezit cu faţa la cearşaf (adică eu) şi deşi îşi propune să zâmbească cu toţi dinţii la soare, constată că e ditamai norul. Şi zâmbetul este de fapt un rictus.

 Dar...se poate aşa ceva? NU! Nu se poate...Când zic că ador ţara asta, păi sunt prost la cap? Chiar de-aş vrea să fiu acel personaj încruntat  şi pururea cu un băţ îndesat în trei litere (nas), tot nu-mi iese! Pentru că trebuie să se întâmple ceva atât de stânjenitor, atât de ridicol, atât de scandaos, încât singura reacţie posibilă e asta:



Iar eu sunt aşa:



Petre petrecerea! Aaaa...iaaaa...iaaaa...ieeee...avem verde la pe-tre-ce-re! Gata, palancă la pământ! S-a terminat cu şemecheria!

De exemplu, ieri...Taman când eram eu mai pe culmile sobrietăţii, mi se înnecaseră toate corăbiile, copiii-mi mureau de foame, animalele schelălăiau funebru, vântul şuiera printre sălcii şi cerul era mai plumburiu decât plumbul bacovian, numai ce văd ditamai breaking newsul la tv: TEST DE CULTURĂ GENERALĂ PENTRU A PRIMI POMANĂ. Ce face? Pomană cu test de inteligenţă?? Băi, să-mi trag palme...cum vine asta? După capul meu, pomana înseamnă să dai ceva fără să ceri nimic înapoi; nu este un schimb, un troc...este o ofertă. Dar dacă tu ceri (fie şi nişte cunoştinţe de departajare), se mai poate numi pomană? E ca şi cum ţi-ai lua medicamete gratuit, cu numai 10 lei!


Ce să mai zic...În faţa unei asemenea cantităţi de prostie cruntă, mă bufneşte râsul instantaneu. Dar mustăcesc de câteva ori şi mă menţin cu brio în limitele solemnităţii din dotare. Exact cum mi-am propus! Nu-i vorbă, că am primit şi ajutor extern pentru a fi aşa, dar no...mai contează?? Important e rezultatul!



Încerc eu să mă abţin, să rămân posac; mustăcesc (iar), muşc din limbă...dar până când?? Aaaaaa....deci cum aşa ceva?? A mai zis un prost, odată, că şcoala scoate tâmpiţi...ăstalalt şi-a propus acum să desăvârşească rezultatul! Ce aveţi, măi oameni buni? Aţi băut gaz cu toţii?? Băăăă...ăla se dă pe cap, în caz de păduchi! Nu se dă pe gât!!

Deşi...Adevărul e că dacă stau strâmb şi judec drept, e corect. Gândim practic...
Avem gagici mişto. Dacă le mai şi şcolim oleacă - ca să nu fie tute chiar atât de rău - când ies astea pe stradă şi le vede turistul străin, buf! Linge asfaltul! Se trezeşte, dă fuga în ţara lui şi se întoarce cu toţi prietenii, să mai admire minunea. Buf, leşin în grup...se trezesc...iar fuga la Patagonia lor, iar la gagici...şi uite aşa se dezvoltă turismul! Creşte bugetul...everybody happy!
Ce poate fi mai frumos de atât?

C-apoi ce atâta carte?? Dac-o iei pe una s-o ....ăăăă...scoţi în oraş :D contează că are aia trei facultăţi sau că umblă musca prin capul ei cu lanterna? În puii mei!! Ţâţe mari şi cur bombat, să bălească duşmanii!! Restul e tăcere (admirativă).
Păi spune şi vorba populară: "Femeia trebuie să fie doamnă în societate şi curvă în pat!". Astea sunt elementele de bază. Nicăieri nu spune că femeia trebuie să fie doctor cu master la Bologna, CEO la Microsoft şi nici masterand în Istoria civilizaţiilor antice. Păi şi atunci? Pierzi cel puţin doisprezece ani din viaţă tocind băncile şcolii şi învăţând bălării fără sens, pentru nişte hârtii care oricum nu au nici o valoare -  când uite! Poţi să faci ceva folositor cu viaţa ta!

Bravo, domn secretar de stat! Puneţi, domle, punctul pe i! Îndoiţi banana! Stoarceţi mandarina! Sunt perfect în asentimentul dvs: propun să învăţăm femeia să fie o doamnă. De restul se ocupă ea, nu-i problemă...face practică între sesiunile de domneală!
CEEEE?? Domn secretar şi-a dat demisia?? Nenorociţilor care sunteţi şi nu recunoaşteţi un bun român care luptă pentru reîntoarcerea la tradiţii! Păi cum să înlături pita lu' Dunmnezeu din minister?? Aveţi un om mai bun să puneţi în loc? Nie, nie, nie, că ăla nu-i bun, că ăla-i pe dincolo, că hâr. că mâr...vă bateţi joc de-un biet patriot!
Păcat, io-l votam! Cu toată inima! Ce Ponta, ce Iohannis? Vasile Salaru preşedeinte!! Ui' la el ce nume de predestinat are! Vasile - cel mai neaoş nume românesc; SALARU - salar, bani! Ce mai vreţi? "Când Salaru' apare, soarele răsare! Ţineţi mintre trei cuvinte: Vasile Salaru preşedinte!"

...şi susţin şcoala de salon; pension. Puii mei, ce-o fi ea?? Vrea să leşin pe stradă când ies să-mi iau o şaormă cu de toate! Dau de minunata creatură, leşin; mai fac un pas, doi, trei...iar trece superbitatea, iar îi sug tocul. Bag cinci-şase leşinuri d-astea - până mă enervez şi mă întorc în siguranţa locuinţei...nemâncat. DAR fericit. Mănânc mai puţin, cheltui mai puţin, scade burtoaca...DAAAA!!!! VREAU!!!

P.S.: Şcoală de salon d-ăsta pentru bărbaţi nu aveţi? Că-s primu' pe listele de înscriere...vreau să învăţ şi eu bune maniere, să ştiu a dansa tango, să servesc ceaiul şi alte chilipiruri, să merg ca o doamnă pe stradă...ăăă...Nu, nu, asta nu vreau. Las că merg cu mersul meu de-mpiedicat, că cică e la modă. Serios, nu mint! S-a lansat şi melodie: "Împiedicatul meu...oh oh oh...". Pâna la coadă, ideea e să leşine fetili! C-apoi le revergorez eu, nu-i problemă...



sâmbătă, 17 octombrie 2015

Trei (plus 1) motive pentru a fi un om fericit

Odată cu senectutea vine şi înţelepciunea - aşa se spune, adică.
Perfect! În această situaţie, pot să declar cu mâna la inimă că m-am înţelepţit. Hip hip uraaaaaa!!!
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte ce mă mai agitam când  eram mai tânăr...pfuai de mine! Dacă-mi puneai o cana, deja mă confundai cu o sticlă de sifon! Aveam, n-aveam probleme...frate, îmi făceam!

Uite, şi pe blogul aista...mă luam de toţi, de orice şi de oricine! Şi mai ales de ţara mea, patria mea, mama mea...că-i aşa, că-i pe dincolo, că nu are, că nu face, că nu drege. Ceea ce nu avea, e drept...dar no! Găseam mai multe bube negre decât nisip pe o plajă - ceea ce nu prea era corect; şi mă umfla râsul când mai vedeam pe câte unul cum se scremea să verse o lacrimă la ridicarea drapelului, sau cum ducea mâna tremurândă la inimă palpitândă, atunci când se intona imnul.
Eu nu aşa înţeleg patriotismul. Puteam să spun că mi se rupe de naţionalismul apărut din pământ, din iarbă verde, cum bătea ceasul de 1 decembrie. Băi tăticule...eşti patriot; am înţeles, aplauze! Dar fii, în ceapa mă-tii, tot anul...nu câteva ore într-o zi. Că altfel, mă apucă aşa o greaţă, când te văd...

No, dar cum spuneam, la un moment dat m-am luat de ureche şi m-am băgat în comisie disciplinară; păi cum aşa ceva? După ce că-i viaţa grea, îmi mai dau şi singur la gioale? De ce să fiu tot timpul acel răzvrătit, mereu nemulţumit? Nu e mai bine să fiu zen, happy şi mai calm ca unul care este mereu pe diazepam? Eu zic că da.
Urmarea? M-am hotărât să fiu fericit...să râd şi să mă bucur de orice idioţenie sau tâmpenie peste care mai dau. Merg pe stradă, ciripit de păsărici, manele pe după garduri, fluturaşi...şi fleoşc! Calc într-un ditamai  baleg ! Odinioară ce mă mai enervam, că nu-s în stare ăştia să cureţe şi ei, în coada calului, trotuarele alea nenorocite! Dar acum, mă bucur! He heeeee...viţica...muuu, muuuu, giugu giucu, hai la tata să te mângâie...

Şi da...mi-am reevaluat şi ţara :)
Unde mai ieri aş fi tulit-o peste graniţă oriunde vedeam cu ochii, acum mă mai strămut de pe plaiurile natale doar în limita a 60 - 70 de km, pe unde mă duce dorul; sau piciorul. În rest, ca pensionarii! Stau şi admir natura...mai dezleg un rebus, mai beau un ceai şi mai ales, mă râd de tot ce e pe dos! Iar aici...slavă Domnului, chiar am material!  Deci nu mă plictisesc deloc!
Da, da, da...îmi place ţara asta şi nu mă mai văd locuind în altă parte, decât aici.  De ce? Ete-te na! Monica de ce l-a iubit pe Irinel? A zis ea cu guriţa ei..."Uitaţi-vă la el cum arată! Cum să nu-l iubeşti??"
...pentru că, nu-i aşa, cea mai adevărată iubire nu se explică; ea se simte!
Şi chiar dacă nu aş simţi-o, dacă mă gândesc oleacă, tot pot oricând să mă aşez la o masă şi să compun inginereşte, curat şi fain frumos, o listă cu motive pentru care ţara asta mă face fericit şi merită iubită. De exemplu:

- în primul rând, suntem un neam iubitor. Ne gâlgâie sânjele latin în vintre, suntem virili şi plini de pasiune. Nu e o vorbă goală...se vede asta pe toate gardurile!




-  ador ţara noastră pentru că e plină de probleme! Prin urmare, noi, ca nişte cetăţeni activi cetăţeneşte, avem mai multe posibilităţi de a ne afirma...mai ales că toţi suntem cel puţin nişte Einsteini, depozitarii valorilor absolute şi a înţelepciunii perpetue.
Pe vremuri, ţara ardea şi babele se pieptănau...



Nu-i vorbă, că şi acum arde. Dar babele au murit, pentru a lăsa loc gloatei,  celor culţi şi mulţi. Astfel că, deşi fiecare fibră a ţării geme de neputinţe, toţi cunoaştem rezolvarea. Fiecare avem o soluţie "secretă" pe care ne-o facem cunoscută prin diverse medii de socializare; doar că nimeni nu ne-o aplică! Curat ghinion, ce să mai!
Spre exemplu: Cunoaşteţi problema predării religiei în şcoli.  Deşi punctul culminant a trecut, cum (bine) observa cineva, subiectul este încă în dezbatere - opţiunea părinţilor nefiind validă, pentru că a fost făcută sub diverse presiuni. Naşpa...noroc că autorul opiniei deţine şi rezolvarea! Păi ce papuci de oameni am fi să ne crăcănăm de probleme fără soluţii?? Deci, ea ştie..."Părinților și copiilor trebuie să li se ofere alternative constructive, veritabile la ora de religie, în fiecare școală. Școlile trebuie să fie obligate să prezinte o ofertă de cel puțin patru discipline opționale în fiecare an școlar."

Să-mi trag palme...cum de nu m-am gândit şi eu la asta? Pe hârtie sună bine, chiar foarte minunat! Sunt curios, numa, cum se poate aplica aşa ceva - mai ales ţinând seama de realităţile mioritice - unde abia reuşeşti să studiezi materiile de bază; ce să mai ai şi jdemii de opţiuni?
C-apoi eu una ştiu: dacă vrei să dai o lege, până să obligi lumea să o respecte, creezi cadrul legal pentru respectarea ei. Altfel, ce am făcut? Pe nisipul de pe plajă eu ţi-am scris că te iubesc; a venit valul cel mare şi cuvintele s-a şters. Asta e!
Şi...de unde i-a venit limita asta, de "cel puţin patru"? De ce nu a zis "cel puţin două"? Sau "cel puţin zece" - ca să aibă omul de unde alege?
Eeeee...mai contează? Lasă aşa! De detalii se ocupă ăia care aplică ideea...important e că avem neuroni!

- îmi place de mor să mă uit la ştiri. Dar nu orice fel de ştiri...ci cele naţionale! Îmi iau hotărârea de a simţi fericirea în foarte serios şi nu vreau să mă privez de nici o ocazie de a mă amuza!



Astfel că, fix pe vremea asta, dar ieri, mă uitam la ştiri...şi o duduiţă anunţa cu aplomb cum în Cluj Napoca autorităţile locale au votat o lege care permite iubitorilor de animale să ia cu ei în mijlocul de transport în comun "maxim un câine", doar dacă proprietarul achită şi compostează un bilet de călătorie şi pentru acesta. MAXIM, am spus!
Oucheiiii...dar dacă ai voie maximum un câine, câţi câini poţi să iei minimum?


- şi...din nou, mă plec în faţa potpuriului de iubire, peste care dai supt cele mai diverse forme: de la simplu, la complex; de la inferior, la superior - ca să-l citez pe nenea Darwin!


Tăiască şi la mai mare!!

miercuri, 17 decembrie 2014

Băsescu, Iohannis, Palm Beach şi-o barcă

Dragilor, am rămas setat pe patriotism!
De când mi s-au deschis ochii şi văd câte minunăţii are ţara asta de oferit, parcă-mi strigă sufletul să nu mă mai bucur acolo singur, în cămăruţa mea. ci să o fac în public, să vadă toată lumea! Păi dacă nu am martori, la ce căcat m-am mai apucat? E ca la ieşitul la biserică după cununie, când înainte de-un grătar, dai o fugă şi pe la parohie de mână cu soaţa să vă înmatriculaţi ca tineri căsătoriţi în faţa naţiunii.

No,, aşa şi eu: vreau spectatori, frate! Fani! Toată lumea, toată lumea sare-acum cu mine! Palpităm de emoţie? DAAAAAAAA......  Ne curge lacrima? DAAAAAAAAA....
Perfect. Uite, un motiv de mândrie este Traian Băsescu, încă preşedinte al României. Zilele-i sunt numărate, dar ca om bun şi prieten de nădejde ce a fost, un nene cu impresii de jurnalist feroce...Cocârlan...Ciocazan, parcă aşa! lansează pe facebook o chemare la arme: Haideţi să haidem şi să îl aplaudăm cu-o urare pe omul care ne-a mâncat...asta...condus zece ani din viaţa! Cel care a fost best of the best mr. president al ultimului deceniu, cel care a urcat ţara pe culmi nebănuite de glorie. 




Cel care ne-a trecut prin focurile crizei economice, care a stat neclintit în faţa atacurilor marilor moguli cu interese obscure. Cel care a stârpit corupţia, ne-a izbăvit de Coşmarul Roşu, Ciuma Roşie, Cizma Roşie, Teroarea Roşie, Moartea Roşie, Gripa Roşie, Secera şi Ciocanul (pe fond roşu); cel ce ne-a democratizat la curu' gol. Cel care a transformat ţara într-un Rai cu picioare de plai, care nu a dat hi-5 cu duşmanul şi ne-a apropiat de Visul American. The One and Only,........ TRAAAAAAAAIIIAAAAAAANNNNN BĂĂĂĂ-SEEESSS-CUUUUUUUUUU.... Aplauze!

Acuma, ce pot să mai zic? Probabil Momârlan ăsta nu e unul dintre aceia cărora le-au fost tăiate salariile sau vreun şomer ori student ce nu s-a putut angaja pe nicăieri din lipsă acută de pile. Nu cred că e unul dintre aceia care au strigat înnebuniţi "Ieşi afară, javră ordinară", pentru că nu mai aveau cu ce trăi şi nici unul dintre cei peste 7 milioane de oameni sătui de atâta progres, care l-au demis fără drept de apel pe prezidentul mult-iubit. Dar acuma chiar ne împiedicăm în detalii? Bine că am scăpat, cel puţin, de comunişti. 
C-apoi cum zicea chiar Băselul drag: după dezastrul alegerilor din Diaspora, prim-ministrul oricărei ţări civilizate şi-ar fi dat demisia. La fel cum, după ce fratele preşedintelui este băgat la pârnaie, preşedintele oricărei ţări civilizate şi-ar fi dat demisia. Mă rog, neimmportant.

Mai sunt mândru de Iohannis. Uraaaaa...dă să pupe tata pe el! 
Cum am mai spus, nu l-am votat. Mi se pare complet nasol că s-anhăitat cu oamenii Băsescului, deci din punctul ăsta de vedere nu văd nici o schimbare. În plus, mi-e silă de campania asta asiduă de înălbire...Chiar nu-l consider vreun Ilen Cosânzen, oricâte băi de mulţime ar face. Dar vorba aia: nu e prost cel care face, e prost cel care crede. 
Realitatea arată că este foarte crezut. Fără comentarii. :D
Dar să beculesc de iuporie că vine omu' din fundu' Palm Beach-ului la clasa economică, nu pot. 


De fapt, mă umple de scârbă...gestul ăsta e din categoria mopuitului în direct, croşetatului sub ochiul public şi umplutului căruţului de la Penny cu apă plată, să vadă lumea ce gospodar neaoş ne-am tras în fruntea ţării. Bleah!!!
Ţi-o fi gătat şi el toţi banii prin croaziera de lux şi a venit cu ce-a putut, că no! Să rămâne pe acolo nu putea, are o ţară de condus! Dar toţi au sărit să-l aplaude de parcă a schimbat piatra din temelia lumii. Patetic!

În tot acest timp, patru oameni mor pentru că s-au prăbuşit cu elicopterul. Corecţie: mor după ce s-au prăbuşit cu elicopterul. Cu certitudine, unul a supravieţuit căderii şi a urlat după ajutor. Un  ajutor care s-ampleticit în picioare şi a venit cu întârziere. Aşa cum s-a întâmplat şi în Apuseni...doar că acum, de vină nu a mai fost GPS-ul întortocheat  ci lipsa de autorizaţie a unui prost de a folosi barca din dotarea Căpităniei Constanţa. Sau lipsa dotării cu materiale tehnice, materializate prin cheia cu care porneşti barca. SUPERB!!!! O totală plăcere!
Personal, nu pot să concep să-ţi pice elicopterul într-o baltă în mijlocul civilizaţiei şi să nu ai o nenorocită de barcă, să ajungi la el! Dacă era în vârf de munte sau în mijlocul oceanului, ceva, mai ziceai...n-avem tehnică, nene! Dar aşa? Moare omu' lângă tine şi te uiţi la el tablou, că nu ai ce-i face? 

Dar, îmi vine să plâng de mândrie, să-mi bag toate picioarele! În ultima noului patriotism care-mi luminează trupul mă simt un om schimbat...şi nu pot să sper la ce e mai bun. Porcării se mai întâmplă uneori, însă data viitoare va fi mai bine!  Decebal era bărbat mişto, Mihai Viteazu se caftea parte-n parte cu turcii, Coandă a inventat avionul nu reacţie, Nadia a luat primul 10 din istorie şi Hagi a dat gol de la jumătatea terenului. Păi cu asemenea reprezentanţi de seamă, cum să-mi permit să nu mă bucur? Îmi crapă şi obrazul, mi-e ruşine de ruşinea mea să mă port altcumva!
Atâta că am o propunere: frate, decât să te mai încurci cu 112 şi să mori urlând după ajutor, mai bine îl chemăm pe Mihai Viteazu să-nvârtă barda ca Thor ciocanul şi să zboare până la amărâţii ăia! Sau să-noate în puii mei 200 de metri, că doar d-aia-i viteaz! Măcar cu el poate număram cel puţin un supravieţuitor al accidentului, nu patru morţi!
Zic şi eu...

miercuri, 3 decembrie 2014

La ceas aniversar, gânduri pentru România

Ninge, ninge, ninge,
Vreme de beţie...
Ninge, ninge, ninge,
Ce melancolie!

Şi de ce nu ar fi melancolie? Omătul proaspăt aşternut te îmbie la visare, frigul îţi dă ghes spre casa bunicii, unde miroase dintotdeauna a mere coapte şi cozonaci calzi...ţurţurii ştreaşinei se sforţează să atingă pământul biciuit de crivăţ...Offffff...câtă încântare! Câtă minunăţie! Mai că-mi vine să plâng sub povara acestui extaz nemărginit, o delectare a simţurilor, o reîntoarcere la origini. Aicea vreau eu ca să mor, aicea vreau eu să trăiesc! La mulţi ani România, La mulţi ani Bucureşti! Sau...era cumva "Bună seara România, bună seara Bucureşti"?
Eee...amănunte! Este ziua României - mă rog, fuse şi se duse; dar totuşi, ce poţi să faci într-o zi naţională decât să fii patriot?

Scoţi de la naftalină trecutul obidit, dar glorios, condimentezi pe ici pe colo cu străbunii preaminunaţi, aplauzi şi storci o lacrimă cu mâna la inima şi ochii pe drapel. Uraaaa...
Am uitat ceva? A, da..tradiţiile! Obiceiurile din vechime, simple dar curate, care au beculit în popor ca un far călăuzitor. Ieeeee...ce mişto erau părinţii noştri săraci, dar curaţi şi ce tare e să stai în sânul naturii şi în comuniune cu râul, ramul, berbecuţul de pe paţişte şi fluieraşul de soc de la cingătoare.
În papucii calului, d-aia e ziua naţională! Lăsăm pentru o zi dorinţa de progres şi globalizarea asiduă, facebookul, wi-fi-ul şi coolărismele broadărilor de peste ocean, pentru a ne amintim cu emoţie de puritatea şi lumina binecuvântată a trecutului din străbunime. Că doar o zi pe an, nu s-o face gaură în cer!

No, amu chiar nu ştiu ce-oţi crede domniile dumneavoastră, dar chestia asta mie îmi pare ca o făţărnicie libidinoasă, uşor amuzantă pe ici pe colo. Sau mă rog...poate doar o aplecare spre distracţie, fără discernământ sau pic de înţelegere a termenului.



Ce e azi? Valntines Day. Perfect!! Inimioare, danteluţe, bombonele, I love you-uri, party. Ce mişto e tradiţia!
Ce e azi? Sfântul Patrick. Perfect!! Goblini verzi, cântecele irlandeze, pălării şi floricele, party. Ce mişto e tradiţia!
Ce e azi? Independence Day. Perfect! Steaguri americane, gogoşi cu gaură, paradă, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Oktoberfest. Perfect!! Să curgă berea, dankeşoşon, Heidi dansează pe mese, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Thanksgiving Day. Perfect!! Mâncăm curcan, ne îmbrăcăm în indieni şi confederaţi, cântăm şi dansăm, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Halloween. Perfect!! Dovleci cu lampă în gură, scheleţei, strigoi, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Ziua Naţională. Perfect!! Tricolor, fasole cu ciolan. cântece patriotice, noi suntem români aici pe veci stăpâni, straie populare, party. Ce mişto e tradiţia.

V-aţi prins? Preamărim tradiţia, dar să-mi trag pălmi, la noi e mai ceva ca-n blenderul lu'Rocky! Tot un amalgam, tot o amestecătură de tradiţii, culturi şi obiceiuri, dar toate specifice locurilor mioritice. Păi cum aşa ceva? Cum e rost de dans şi băută, pac şi noi! Şi-apoi o ţinem sus şi tare cu identitatea naţională? Care identitate? De la lună la lună cetăţeanul din mine este ba american, ba irlandez, ba neamţ...şi în final, spre sfârşitul anului, niţel român. Omul orchestră, pe cuvânt de cercetaş! Carlos Şacalul, mai cameleonic decât un cameleon, şi mai ales fără pic de identitate - exact ce se urcă-n slăvi zilele astea.



Acuma, nu-s împotriva Zilei Naţionale, Doamne feri! Dar mi se pare o ipocrizie să te schimbi de haine după cum bate vântul. Cum dă de 1 decembrie începe epidemia de patriotism; s-a făcut 2 decembrie, evoluăm spre următoarea tradiţie. Rapid, că n-avem timp de stat, timpul trece, viaţa merge. Numai că din ce înţelesesei eu, patriotismul e ca o stare perpetuă, nu ca umbrela: plouă, ţi-o pui; dă soare - o vâri la loc în traistă.

Aşa că ce-mi zisei?  Oare ce-o mai înţelege omul obişnuit prin cuvântul "România"? C-apoi vorba unui prieten: "Aici este problema: nu mai există om obişnuit (din păcate). Ideea e că s-a ajuns la individualism şi nu mai avem valori comune. Asta e grav". Tiiii, exact părerea mea! Păi şi atunci, într-o societate fără valori comune, cum poţi vorbi de patriotism, ţară sau neam?
Eu...nu pot. Pentru mine, România este o întâmplare şi se reduce la familie şi o mână de prieteni. Cum se intitulează locul mi-e indiferent...că-i spui România, Sahara, Botswana, tot aia e. Da, că România-i grădină mişto, cu munţile şi văile ei. O fi; aşa, şi? De mult ce-o iubim, sunt pline de gunoaie, resturi de grătare şi alte mizerii folosite. În plus, dacă-s fericit, sunt fericit datorită oamenilor şi nu mai are importanţă că-s într-o maşină, remorcă de tractor, câmpie cu flori sau iatac princiar. La fel dacă sufăr...nu mă încălzeşte cu nimic cadrul de desfăşurare, de-ar fi el şi Grădina Edenului!

Dar de dragul studiului, am purces la un sondaj de opinie, să văd, totuşi, cam ce contur mai primeşte "România" în ziua de azi. Şi ca să parafrazez un clasic în viaţă, unii au vrut să vorbeşte cu mine, alţii nu au vrut să vorbeşte cu mine. Logic.
Deci fără alte prezentări, în ordinea numerelor de pe tricou, răspunsurile le redau în cele ce urmează:

Maria Paula D.: "România este ţara mea, pentru care mulţumesc Bunului Dumnezeu. Nu ştiu cum şi când am învăţat să o iubesc, dar sigur o iubesc, fie şi numai pentru că rănile ei mă dor. Am învăţat să mă rog pentru ţara mea şi cred că se va ridica."

Ioana T.: "România este acasă". Cum, atât?? "Atât."

Luminiţa C.: "La mulţi ani România dodoloaţă! Suntem mândri ca sfecla-n botu' vacii!
Completări: Am glumit. Sub nici o formă nu aş pleca din ţară, deşi îmi doresc să văd lumea în care trăim; întotdeauna m-aş întoarce aici. Mă străduiesc prin ceea ce fac în fiecare zi să demonstrez că merită să fac ceva pentru ţara asta şi pentru oamenii care trăiesc în ea - acolo, cum pot, în pătrăţica mea."

Laurenţiu C.: "Pfuai...păi ai putea să scrii un tratat întreg despre patriotism, este ceva foarte profund; vii şi discutăm pe larg şi-apoi îţi spun ce să scrii. Nu pot aşa, pe scurt. Dar uite, ca să înţelegi îţi spun un banc: Un vierme şi o viermoaie stau pe o grămadă de rahat. Viermele întreabă: De ce nu ne mutăm şi noi într-un măr, banană sau ceva mai bun, ca vecinii noştri? Din patriotism, dragule. Completări: Iar bancul ăsta ascunde o durere...pentru că facem haz de necaz. Noi, românii, facem haz de necaz prin bancuri; dar îmi iubesc ţara mea şi sunt patriot şi mă doare că nu suntem aşa cum ar trebui."

Daniela M.: "Doamne ajută! Şi când spui România, noi ne gândim la valorile noastre spirituale. Când spun român mă gândesc la fiecare individ în parte, cu defectele şi calităţile lui, cu patimile şi virtuţile lui. Dar români cred că înseamnă comuniune, dragoste, respect, toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Zic şi eu. La mulţi ani!"

Maria C.: "România înseamnă tot ce e mai frumos. N-aş pleca de aici niciodată, cu toate că aş fi avut posibilitatea"

A. Stancu: "Pentru mine, România este ţara unde m-am  născut, patria mamă (că nu degeaba îi spune aşa), pântecele cel mare şi rotund din care m-am născut, unde am crescut, cu bune şi cu rele, cu sentimente plăcute de afecţiune maternă şi paternă şi mai puţin plăcute - cauzate în principiu de societatea în care trăim şi am trăit. România este ţara mea pe care o iubesc aşa cum iubesc o mamă, mama naturală dar poate şi adoptivă, căci şi ea, la rândul ei, ne adoptă şi ne creşte pe noi cu bune şi cu rele. Suntem copiii ei şi ea este ţara/mama noastră."

Pentru tine ce înseamnă România?

P.S.: Completările au fost adăugate ulterior publicării articolului, la solicitarea expresă a respondenţilor, deoarece aceştia au considerat că nu şi-au ilustrat corect ideile cu primele afirmaţii.

luni, 23 decembrie 2013

Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  
Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 
Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.
Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 
Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 
Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 
Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...
Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 
Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D
Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Victorie pe dos

Grecia - România: un meci cât o victorie.
S-a făcut atâta vâlvă pe subiectul acesta că mă luase şi sila la un moment-dat! Cu toţii jucau aceeaşi carte, cu toţii repetau acelaşi lucru: "Sunt român, normal că ţin cu România". Televiziunile au încercat să-mi stoarcă o lacrimă de emoţie direct din fundul sufletului, difuzînd necontenit imagini de la ultimul campionat mondial la care am participat - acum hăăt departe, în zorii istoriei. Imnul cânta, drapelul flutura, mingea se rostogalea, publicul aplauda, "ai noştri" câştiga.
Minunat, ce să zic?

Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea. Mi se repeta constant de pe orice post că România nu a mai participat la un Mondial de 15 ani. Aşa, şi? Cu ce-s de vină eu? L-am pus piedică a autocar? A venit cineva cu pistolul a ameninţat echipa că o face franjuri dacă pune vreun picior pe-acolo? Din câte ştiu eu, nu...şi nu am trăit chiar în grotă şi am rămas în urmă cu ştiinţa. Prin urmare, ce rost au avut toate acestea?
Nu pot să spun că-mi place fotbalul. Nu pot să spun nici că-l urăsc...deşi calitatea de "ultras microbist" conturează o anume platitudine cerebrală. În copilărie îmi aruncam ochii pe la meciurile de fotbal. Pe la 3 ani mă imaginam Piţurcă...apoi desenam numărul 7 cu cărămidă pe toate tricourile albe ce le găseam în şifonier. Eram Marius Lăcătuş, căpitanul naţionalei...deşi de cele mai multe ori stăteam în poartă. Mai conta?
Au venit apoi Hagi...Răducioiu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu...Generaţia de Aur. Echipa noastră a bătut Columbia. A trecut de Argentina şi a atins sferturile de finală. Patru ani mai târziu a trecut şi de Anglia.
Frumos, dar nu poţi trăi în trecut. Aşa cum Steaua care a câştigat cupa în '86 nu se mai compară cu Steaua de astăzi, nici naţionala de acum 15- 20 de ani nu se poate compara cu ceea de acum. Timpul trece, oamenii se schimbă. Ţara noastră decade învrăjbit, iar asta se întâmplă nu numai în fotbal. Suntem pe dos în orice aspect al vieţii mioritice.



Deci de ce ar fi trebuit să sper în ceva?
Urmăream amuzat ştirile serii...jumătate de jurnal s-a vorbit doar despre calificare. Toate vedetele mondene se întreceau în pronosticuri optimiste, toţi îţi etalau patriotismul, susţinîndu-i pe "băeţii noştri". "Ca orice român, trebuie să spun că susţin România în meciul de pe 15 noiembrie". Pot să râd?
De ce, "ca orice român"? Patriotismul se măsoară în cantitatea de apă rece cu care te îmbeţi sau numărul prostiilor pe care le debitezi într-un minut? Dacă spun "Fraţilor, staţi măi calmi, ce papucii zmeului? Ăştia nu merită să joace nici măcar pe maidanul din spatele blocului...ce minuni de Capionat Mondial visaţi?" înseamnă că nu-s patriot? Probabil...sincer, nici nu-mi doresc să fiu numit aşa. Şi cu toate astea mi-am dezlipit ocările cu mistria de pe obraz când am avut curaj să spun această monstruozitate.
Cum, că tu nu faci niciodată, că eşti mereu contra, că hâr, că mâr, că să sperăm...să sperăm ce? Că se coboară Dumnezeu din cer şi-i învaţă p-ăia fotbal în câteva zile? Atunci bine, să sperăm. Cu spiritul meu vizionar, profetizez că suntem deja în Brazilia. Aşa, şi-apoi ce? Punem pariu că zbanghii ăştia nu trec de grupe în halul în care joacă? Şi singuri de-ar juca, tot ar pierde!!! Şi-apoi la ce să sper?
Toată lumea plânge pe la colţ că nu joacă Bourceanu la retur. Da' cine-i BOURCEANU? Maradona +  Hagi cu Pele în rezervă?? Echipă de Bourceni de-am avea, tot nu se întâmplă nimic. Deşi..mai ştii pe cine aduce Piţurcă în locul lui? Nu de alta, dar ne-a informat franc: "Încă nu m-am gândit cu cine îl înlocuiesc pe Bourceanu, dar 11 sigur vom fi".  Lovitură! Eu aş pune asta pe prima pagină a ziarelor de mâine....e cea mai tare dezvăluire! Deja mă simt mai deştept cu o secundă!

Ce să mai zic altceva? Ce mai e de zis?
"România este încă în cărţile calificării". No, atunci eu afirm că nu e adevărat; niciodată nu a fost. Nu merită...România nu merită nimic. Şi nu e vorba că-s contra, dar mai gândesc niţel şi-n viitor.
Mamaie avea o vorbă: "Când eşti prost, nu semnalizezi". Naţionala noastră (un fel de-a spune, că doar nu-mi mănc pita de pe urma ei) e pulbere. A dovedit-o în 15 ani, a dovedit-o în această seară. Dincolo de scuze şi speranţe, faptele vorbesc. Şi tocmai din prea mult patriotism spun că marţi nu va fi nici o mare mâncare de peşte şi lucrurile vor curge ca şi până acum.
Ceea ce e foarte bine...dacă eşti prost nu semnalizezi, că te arată lumea cu degetul.

 

marți, 22 octombrie 2013

Afară-i vopsit gardul...

Abia ce am primit pe mail ceva foarte interesant...o privire de ansamblu asupra unei probleme pe care am abordat-o de mai multe ori în postările mele: mândria de a fi român. Mesajul începe prominţător: "O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet". (adică vreo 2 ani, conform cronologiei istorice)
Doresc din tot sufletul să fiu emoţionat, deci, purced la citire:

 “Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura ţara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.
Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul….?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi , trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.
Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.
Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”
Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?
De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?
De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?
De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului?
De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind român eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…
Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia Montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…
Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă.

Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire,România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

(Sursa: rbnpress.info)

Minunat, aşa-i? Acum să comentăm:
În ultima vreme sunt din ce în ce mai multe voci care aseamănă succesul financiar cu pierderea identităţii, cu moartea spiritului. Printre primele semnale de alarmă le-a tras Charlie Chaplin în 1936, cu  filmul "Modern Times": datorită industrializării masive şi a rigorii, oamenii tind să se robotizeze, să-şi calculeze mişcările într-atât de mult încât nu mai ştiu să fie oameni. Astăzi, japonezii cam aşa sunt...un popor de roboţi. Harnici, corecţi, eficienţi, demni, respectuoşi...dar programaţi. Sociologii niponi sunt îngrijoraţi de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei. Tinerii nu se mai gândesc la familie decât după vârsta de 35 de ani, până atunci fiind prea concentraţi pe aspectul profesional al vieţii. De fapt, dintre participanţii la studiu, mulţi subiecţi de până în 30 de ani declaraseră că nu au avut nici măcar o prietenă, iar motivele sunt diverse - cel mai adesea, lipsa timpului, sau pur şi simplu nu-i găsesc rostul. Văzusem odată un documentar despre hoteluri construite lângă firme, pentru ca angajaţii să nu mai piardă timpul cu transportul spre casă; pur şi simplu traversează strada şi găsesc un loc intim destinat odihnei; camere minuscule, de o persoană, dotate cu un pat, baie şi televizor. Atât. Viaţa de familie nu mai există, sau e pe cale de dispariţie.
Conform unui alt studiu recent, se preconizează că până în 2041 religia va reprezenta doar o enclavă în comportamentul uman, o rămăşiţă a protoistoriei. Odată cu globalizarea şi creşterea nivelului de trai, populaţia se îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, concentrîndu-şi atenţia pe aspectul material al existenţei. Numai ieri ce-mi spunea un prieten francofil că acolo, populaţia este în proporţie covârşitoare atee.

Prin urmare, da...mesajul acesta are dreptate pe alocuri. Tocmai primitivismul ţării noastre  face atât de vizitată, atât de lăudată de străini. Majoritatea nu mai văd gunoaie şi străzi bolovănoase decât în fotografii, şi asta dacă au noroc. Ce să mai spunem de căruţe şi spitale municipale la nivel de vasiliadă?
Dar dincolo de entuziasmul şi avântul tineresc de genul "haideţi să haidem", ţara noastră ARE multe probleme. Nu pentru că spune Badea sau mă-ndeamnă cineva să admir alte ţări...ci pur şi simplu, pentru că este evident! Ieşi pe stradă şi te mănâncă haitele de câini înfometaţi...la un pas greşit îţi rupi capul în vreun canal uitat neastupat sau cu capacul furat...poţi să fii oricînd împuşcat, înjunghiat, călcat cu TIR-ul de vreun beţiv sau măcar înjurat de vreun admirator. Îţi luxezi degetul, mergi la spital, apoi mori subit.... te urci în tren şi faci o viaţă până la Baia Mare...dai fuga la alimentară să-ţi cântărească mâncarea cu suta de grame...să mai continui? 
Spunînd lucrurile astea, urînd toate lucrurile astea, nu înseamnă că nu eşti patriot. E adevărat că avem o ţară frumoasă...dar nu suntem 23 de milioane de mieluşei inocenţi, conduşi de hoţii de la putere. E o vorbă în fotbal: "ai noştri au jucat bine, dar ne-au bătut scârbele alea!". Nu, nu, nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa. "Hoţii ăia" nu au picat din cer şi nici nu au ieşit din lampa vreuni djin. Sunt ai noştri, din rândurile noastre...îi merităm cu priisosinţă. Nu din cauza aleşilor se strâng sute de mii de tone de gunoaie în campaniile "Let's do it Romania"; o zi pe an...dar în restul? Ce facem cu apele şi munţile şi văile minunate? 
Plecăm "sclavi" în Italia sau Spania...ceea ce e adevărat. O prietenă de la Berlin spune aceleaşi lucruri: românii sunt o subrasă a omenirii; primitivă, înapoiată. Aşa suntem percepuţi. Dar de ce? Care este cauza pentru care sute de mii de români preferă situaţia de acolo, aşa cum este ea, faţă de cea de aici? Pentru că este prea minunat la noi? Pentru că gâlgâie belşugul pe străzi dar sado-masochismul ne mână de la spate spre toate graniţele?
Nu am auzit pe nimeni să spună că pe x loc de pe planetă curge lapte şi miere...dar oriunde ai fi în Italia, Spania, Germania, Anglia sau mai ştiu care colţ de Europă, de obicei este mai bine ca aici. La noi sistemul este bolnav, nu sunt doar aleşii de vină. Ţara este în cangrenă...un val de lucruri nelalocul lor care creşte şi creşte, te ia cu el, te obligă să faci parte din el. Oricine ar conduce, orice ar promite, societatea nu se poate schimba. 

Nu poţi scăpa decât la nivel individual: te înconjori de persoane dragi, îţi construieşti un mic colţ de Rai şi faci tot ce îţi stă în putere să respiri.

Irene Cara - What A Feeling
   
 Asculta  mai multe  audio   pop
Din ce în ce mai mulţi fac asta...abia când numărul lor va reprezenta o majoritate, situaţia se va schimba cumva. Nu de azi pe mâine, nu de la un mandat la altul..ci poate, peste câteva generaţii, în cel mai bun caz :D

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ciclicitate istorică

În fiecare an este la fel. Cum dă de 1 decembrie, odată ni se zbârleşte patriotismu-n suflet şi mestecăm iubirea de ţară ca pe-o savarină! Tineri, sugari, bătrâni, femei şi bărbaţi, paserile ceriului şi târâtoarele pământului, toate suspină şi oftează-n cor de dragostea care le animă fiinţa pentru bucăţica aceasta de planetă, iubita şi drăgălaşa, prea-splendina Românica. Aplaudă, agită drapele şi izbucnesc în chiote de bucurie, într-o atmosferă învăluită în culoare şi veselie. Roşu, galben şi albastru, trei culori cunosc pe lume!
"Roşu reprezintă sângele eroilor noştri care au murit pentru patrie; galşben rerprezintă soarele care străluceşte deasupra capetelor iar albastru este cerul senin de vară" - vorba unui ţâcă îmbrăcat în costum naţional. 
Mişto, ce să zic?

Problema e că în fiecare an este la fel. Toţi se agită şi palpită, eu mă uit ca la o piesă de teatru. Aş vrea să râd, aş vrea să plâng, să mă treacă orice urmă de emoţie. Şi nu mai pot. Lemn, frate! Fresca de pe Capela Sixtină, aşa sunt. Înconjurat de forfotă, dar rece şi încremenit în detaşare. Sau nepăsare? Probabil scârbă.
Altădată mă apuca zvâcul. Eram prototip de trepăduş, ardeam ca o torţă pentru cauză şi ideal. 
"Uuu!! Uuu!! Pick me, pick me!!" - aşa eram...



Au fost câteva momente când aş fi dat totul, când m-aş şi luat în piept cu Universul. Cine trece-n Valea Seacă, cu hangerul fără teacă şi cu pieptul dezgolit? EU, DESIGUR!!! 
Odată, parcă în altă viaţă, aş fi dat totul pentru câteva persoane. Sau doar una singură. Una dintr-un milion. Nu ştiu de unde puteam avea atâtea resurse; şi nu mă interesa...important e că le găseam mereu acolo, gata pentru a fi oferite drept ofrandă. O făceam instinctiv, fără să mă gândesc o miime secundă. Mergeam ca mielul la tăiere, înconjurat de alai împărătesc. Şi zâmbeam, fremătînd de nerăbdare. 
Iar acum nu mai pot face asta. Nu ştiu ce modificare hâdă a intervenit în fibra mea sensibilă, dar nu mai pot vibra la aproape nimic. Mă simt ca un laringe bătrân şi bolnav, incapabil  să mai rezoneze la mormăitul aspru al unor corzi vocale prea încărcate de rugină. 
Poate de aceea nu se lipeşte de mine orice pornire, de orice gen. Momentan, naţionalistă. Privesc impasibil furnicarul de culori şi mişcare, dar atât.



Neimplicare totală. Nici raţională, cu atât mai puţin emoţională. Deci serios, eu nu pricep: cum să fiu mândru că-s de-o anumită naţionalitate? Care e rolul meu în toată afacerea asta, ca să palpit de euforie? M-am chinuit 20 de ani în căcatul mioritic de sistem educaţional şi l-am absolvit cu brio. Da, sunt mândru de asta. Vraful de diplome obţinute nu valorează nici cât o flegmă mucioasă pe un cur de cal, dar asta-i altă poveste; când am avut ceva de făcut, am dat din coate şi am trecut linia de sosire. Sunt mândru de asta. La fel cum sunt mândru că în ultimele luni m-am spetit ca un rob şi mi-am achizionat diverse lucruri mişto prin casă: plăsmoacă şi milieu cu peşte-bibelou, carpetă cu "Răpirea din Serai", colecţia de aur în ediţie specială "Guţă şi fraţii săi"...ştiţi voi, idealuri dintr-astea, fără de care nu poţi trăi o viaţă normală. Şi dacă stau bine să mă gândesc şi-mi aduc aminte, sunt mândru şi de faptul că ieri am ajutat o bătrânică să treacă strada - chiar dacă mi-am luat câteva poşete-n cap, pentru că, săraca, nici nu vroia aşa ceva.
BĂĂĂ!!! Dar am făcut ceva eu pe persoană fizică! Sunt mândru de mine, în puii meii!!!

Dar că soarta a decis să mă arunce pe un picior de deal mioritic, să-mi moară antena de bulgari dacă găsesc vreun motiv de inflamare!  Ce aport am avut eu aici? Că nici măcar nu m-antrebat nimeni "Tu, copchile, unde vrei să te aducă barza?", ca să zic: "Uite frate, ce tare am fost şi ce alegere mişto am făcut!" 
Dar aşa?? Cum poţi să îţi arogi vreun drept asupra unui fapt la care nu ai contribuit? 
"Sunt mândru că plouă afară!"; "Tiii...ce romantică şi frumoasă este pădurea toamna...sunt mândru de asta!"; "Am văzut 2 câni care se-mpuiau...îmi plezneşte pipota de mândrie!". Dacă ar zice cineva chestiile astea, cel la la îndemână răspuns ar fi următorul: "Tu eşti tembel? Nino-nino, ia, frate, cămaşă cu mâneci lungi şi hai într-o cameră cu pereţi moi, să nu cumva să te răneşti!"
Dar dacă spui: "Sunt mândru că-s născut în X ţară"...Pfuai de mine...jos pălăria, cu cântec, înainte, MARŞ!! Asta înseamnă că d acă mă năşteam în ţara Y, nu trebuia să fiu mândru, sau cum? 

În fiecare an este la fel. Spun lucrurile astea şi în 3 secunde îmi desprind cu lama de excavator stratul de injurii de pe obraz.
"Aaaaa...păi dacă nu-ţi place aici, tu crezi că în altă ţară este mai bine??" Şi atunci mă înfurii. Pe cuvânt de cercetaş, urăsc să spun ceva şi să mi se răspundă altceva. Ce, eşti bătut în cap şi nu mai pricepi româneşte??
"Cât este kilu' de mere?" 
"Auzi, cum îţi permiţi? Dacă nu-ţi place, du-te la alt magazin!"
Păi ce-i asta?? Ne înţelegem ca turcul şi pistolul! Ce prispa mă-sii e aşa de greu de priceput? Pun o întrebare simplă, fac analogii - ca să o priceapă şi ăl mai prost din curtea şcolii, iar tu răsari cu bălării! Răspunde-n ceapa mă-sii la ce întreb, sau taci! Că altfel, te invit respectuos să mă iubeşti cu gura! :D

În fiecare an este la fel. 
Nu mă dumiresc ce se întâmplă dacă mă integrez în ceea ce consider eu a fi doar o ipocrizie socială. Însă nu mai vreau să fiu acel paria, îmi doresc partea mea de felie - vorba 'ceea: "Ce-i al meu, e pus deoparte". Păi am stat deoparte şi nu era nimic. Prin urmare, hai tăticule, ce vrei de la mine? Vrei să fiu chinez?? TRINC!! SPUF!!  Ce să vezi, sunt chinez! Vrei să fiu peşte?? BUF!! TROSC! Sunt peşte,  declar deschise preselecţiile la târfe! Vrei să fiu patriot? BLIG- BLING!!! Sunt patriot. Îmi dau lacrimile când văd tricolorul flurînd în văzduh! La mulţi ani lu' tuturor românilor!! 
Aşa...ŞI ACUM, CE?? Asta vreau eu să ştiu... 

Încă nu găsesc nici un răspuns. Mă trec la rebuturi şi anul acesta, dar poate până la anul - dacă-l mai prindem - se găseşte vreun om milos cu suflet mare, vreun bun samaritean (trăi-i-ar familia!) care să mă lămurească şi pe mine!
Cumva, trebuie să mă repar! A venit anotimpul schimbării..