Se afișează postările cu eticheta Mi-o lăsat mosu cănuţa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mi-o lăsat mosu cănuţa. Afișați toate postările

marți, 4 decembrie 2018

Centenar

A trecut şi centenarul Marii Uniri de la 1918...prilej de mare sărbătoare şi multă bucurie!



...iar eu am realizat cât de mult mi-ar fi plăcut să mă fac jandarm. Poate, nu neapărat să-mi aleg această meserie, ci, măcar să am spiritul unui asemenea om. Mi-aş fi dorit, enorm, să am tăria de caracter necesară pentru a zâmbi în faţa vicistitudinilor şi de a merge mai departe, concentrat pe ceea ce trebuie să fac eu - nu pe ceea ce spun alţii despre mine. 
De fapt, mi-am dat seama că asta trebuie să faci când întorci şi celălalt obraz: #rezişti. Pur şi simplu, refuzi de ripostezi şi zâmbeşti... chiar dacă eşti înjurat. Sau scuipat. Sau fluierat. Sau ameninţat.

Am fost prezent la parada militară de la Bucureşti. Iniţial, îmi propusesem să ajung la Alba Iulia - doar că urăsc aglomeraţia şi ştiam că acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Era şi mai complicat, cu drumul şi cazarea...aşa că, m-am decis pentru Bucureşti. Oricum, este primul an în care am reuşit să mă urnesc la un asemenea eveniment, deci am aplicat politica paşilor mărunţi: aici, loco, e mai bine. Şi mai simplu.
Ca să fiu sincer, nici nu mă interesa prea mult demonstraţia în sine...sunt destul de trecut prin viaţă ca să nu mă mai încânte nişte uniforme sau tehnica militară - care este scoasă din depozite, lustruită şi dusă la paradă, apoi băgată înapoi, la garaj...că de! Se deschiolează de la (prea multă) folosire şi nu mai avem ce vedea la anul!
Nu mă dau în vânt nici după selfiuri cu diverse celebrităţi politice, sau fotografiile alături de soldaţi călare pe tancuri. Deşi nu pot să nu menţionez că mi-au plăcut steagurile pe care şi le-au desenat pe obraz studentele de la Academia Militară...şi nu m-aş fi dat îndărăt de la o amintire cu dânsele, în timp ce sărutam drapelul.

Doar că nu mă dusesem pentru asta, ci pentru atmosferă.
De ceva timp, au început să mă fascineze oamenii - şi m-am săturat să iau parte la viaţă prin intermediul televizorului. Nu pot nega că este mult mai comod aşa (cel puţin, în acest caz), ca să nu mai zic că aş fi văzut şi mai bine ce se întâmpla pe acolo. În schimb, la faţa locului, am cam tremurat oleacă. Nu am avut ochi de vultur, să le dau zoom când era ceva interesant în depărtare şi nici nu ocupam un loc central, ca să văd totul perfect. De aceea nici nu m-am omorât cu fotografiatul...mi-aş fi bătut joc de timpul meu şi ca să încadrez o fotografie cât de cât decentă, trebuia să fac slalom printre mâini, căciuli, fulare, steaguri şi alte zeci de aparate, ridicate de tot atâtea mâini înmănuşate.
Îmi iau de pe net instantanee, dacă voi avea nevoie, vreodată - prin urmare, am decis să privesc. Şi să ascult vocea mulţimii. Reacţiile ei. Aplauzele, glumele, micile certuri pe locurile mai bune şi vocile rugătoare ale copiilor care se plângeau că sunt prea în spate şi nu văd nimic.
Pot spune că am avut norocsă fiu înconjurat de "colegi" de treabă...pentru că, imediat ce deschideau gura, ăia mici primeau loc la gard. La vreo doi metri în stânga mea, însă, o mămică se porcăia cu o "duamnă", care nu ceda nici un milimetru de trotuar, deşi plângeau vreo 2 puradei pe lângă ea, că trec tancurile şi nu văd nimic. "Haideţi, doamnă...chiar şi de Ziua Unirii suntem nesimţiţi"?

Ceea ce suntem...de ce nu am fi? Suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...care se exercită atunci când ne trece nevoia, nu când (nu) vor alţii!
Aşa s-a îmtâmplat când au trecut jandarmii. De la loja anunţătoare şi până la mine era un decalaj de câteva minute şi nu am fost la curent cu ordinea de defilare a trupelor. Dar am ştiut că se apropie contingentul de jandarmi, pentru că mulţimea a început să fluiere. Şi să huiduie.
Am zis "mulţimea"? Mă scuzaţi...voiam să spun, de fapt, câţiva maimuţoi cocoţaţi prin copacii de pe marginea drumului, care îşi agitau pumnii şi urlau din toţi bojocii, ce le venea la gură. Altul, de prin spatele meu, ţipa cu obidă: "Unde vă sunt gazele, bă nenorociţilor? Huo, Jandarmeria, trădători de ţară şi de neam"! 
Am pufnit în râs. Ce s-ar fi întâmplat dacă jandarmii îi dădeau omului ce a cerut? Chiar dacă erau nişte gaze de fasole, tot ar fi ieşit ditamai tărăboiul...dar e bine să fii belicos, când ştii că eşti în siguranţă. Ăsta-i omul.

...mulţimea, însă, aplauda. Cu cât strigau aceia mai tare, cu atât aplaudau ceilalţi, mai frenetic. Pentru că aşa era firesc să se întâmple. Era o zi de sărbătoare... Sau, poate, doar cele 12 zile de răgaz ale războiului troian, în care ne conncentram şi pe dimensiunea spirituală a luptelor, nu doar pe datul la gioale.



Mă rog...asta cred că ar fi trebuit să se întâmple. Realitatea a fost alta.

Ieri am văzut pe facebook un filmuleţ "triumfător", cu alţi "luptători pentru libertate" - care, cu mâinile ridicate, s-au întors cu spatele şi huiduiau/înjurau defilarea jandarmilor, în semn de dispreţ. Sau ură. Sau...mama lor, că nu am înţeles ce doreau. Probabil...să protesteze?
Mda...terfelind în noroi un eveniment festiv şi acuzând, probabil, nişte oameni nevinovaţi... Pentru că există şansa ca nu ei să fi fost prezenţi în Piaţa Victoriei, pe 10 august - caz în care, nu meritau umiliţi.
Protestatarii s-au supărat ca văcarul pe sat...şi conform normelor europene de toleranţă, au etichetat, generalizat şi jignit nişte oameni care au muncit până la epuizare să avem şi noi cu ce ne mândri, în zi de centenar. HUO!!! Gazele, gazele, unde sunt gazelele?!
Este ca şi când ai detona o bombă în şcoală pentru că un profesor ţi-a pus un 2...sau ai mitralia o redacţie de ziar, pentru că unu' a fost atât de inteligent încât a aprobat publicarea unor caricaturi idioate. Totul, în numele luptei pentru dreptate! Scopul scuză mijloacele...şi dacă nici acesta nu mai e patriotism, atunci despre ce mai vorbim? 

Apropo: ce mai este patriotismul, în ziua de astăzi? Cum se mai traduce el în fapte? Este de ajuns să te numeşti patriot dacă, o dată într-un an, compui vorbe înăltătoare pentru patria mamă şi scremi o lacrimă din colţul ochilor, când se cântă imnul??
În 1961, Kennedy tuna în microfoane: "Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face TU pentru ea". Pe atunci, aceste cuvinte poate erau o mare şpârlă, pentru că erau alte vremuri, alte meleaguri şi, mai ales,  alte mentalităţi. Totuşi, cum am răspunde noi, cei din România anului 2018, la această întrebare? 
Placa luptei anticorupţie e veche, stricată şi ştirbă. Iar cetăţeanul de rând...scuze, dar nu răstoarnă nici un imperiu - cel mult luptă cu apropele. În rest, protestele şi manifestaţiile sunt doar piese de teatru menite să ne mai dezbine niţel...jocurile adevărate se fac la un nivel inaccesibil nouă. Şi dacă nu e ordin "de sus", nu pică nimeni. Indiferent că inamicul public se numeşte Dragnea, Băsescu, Iliescu sau Ceauşeşcu - personaje odiose născute din iad, fără de care ţara asta ar străluci pe culmile gloriei mondiale. Da, da, aşa e...nu râdeţi!

În fine. Revin: cum suntem patrioţi? Sau, mai corect spus: mai suntem patrioţi? 
Sincer, eu habar nu am dacă mă pot numi aşa. Până la urmă, nici măcar nu-s mândru că m-am născut în România. E naşpa ţara asta...deşi, dacă mă uit prin lume, nu cred că mai există vreun loc ne-naşpa, ci doar zone cu diferite grade de nasoleală. Până la urmă, încep să fiu recunoscător şi cu ţărişoara asta, aşa dificilă, cum e ea. Cel puţin m-am obişnuit aici şi nu mă mai trage aţa să mă afund în mizeriile altora.
E ca la urinoterapie: când foloseşti materialul din dotare, e ok - cu posibilitatea de a fi benefic. Dar dacă mai iei şi de pe la alţii, în principiu, există riscul să dea boala-n tine.



Nu mai contează...e bine şi aşa!
Plus că, Centenarul de abia acum începe! 
Să bem pentru asta! C-apoi, vorba 'ceea: decât să ronţăim seminţe şi să ne scuipăm, mai bine bem ţuică şi ne pupăm!

Votez "Pentru"!



[Petrică Mîţu Stoian - Mi-o lăsat mosu cănuţa]