Viaţa de sub propria semnătură

Gata, a trecut Vinerea neagră... Ăăăă... Vinerea de culoare...Vinerea care nu e albă? Întreb şi eu, că nu mai ştiu; teoretic, conform conceptului american, nebuneala asta s-ar întâmpla o singură dată pe an - adică în prima vineri de după Ziua Recunoştinţei (care se sărbătoreşte în a patra zi de joi din Noiembrie). La noi, însă, pentru că românii sunt fruncea din fruncea fruncii planetei, ideea s-a pervertit într-o ipocrizeală de reduceri semi-fictive care pot dura şi o săptămână-n cap, în fiecare săptămână. 

Aşadar: s-a terminat forfota? Că mi-a venit chef să mă aşez şi eu la o coadă cu specific naţional, să-mi fac provizii, ca să trec apoca-lipsurile care ni se anunţă la orizont: apocalipsa financiară, apocalipsa energetică, apocalipsa economică, apocalipsa alimentară şi, mai presus de toate, apocalipsa medicală. 

Nu ştiu ce să zic de alţii, dar eu vreau să le prind pe toate, că nu mi-ar plăcea să mă doboare prima apocalipsă şi să ratez spectacolele ulterioare! Plus că ne aşteaptă al cincilea val de pandemie în primăvară, cu promisiuni pentru valul 6...  

Oho! Ce bolnavi suntem şi câtă treabă avem!  

Şi-n afară de asta, la cozi iau contact cu cea mai pură formă de filosofie naţională - deci cum să nu îmi placă aşa ceva? Mă mai cultiv şi eu în cap, să nu zic că fac umbră pământului, degeaba.

Uite, de exemplu, mai dăunăzi, în timp ce aşteptam să-mi iau pâinea cea de toate zilele, aud din întâmplare, o frântură de conversaţie: "...şi de ce trebuie să semnezi pentru acest vaccin? De ce sunt constrânsă să mi-l fac, dar nimeni nu îşi asumă responsabilitatea lui? Am făcut multe vaccinuri la viaţa mea şi pentru nici unul nu am semnat nimic, nicăieri. Când e vorba de semnat, se pot întâmpla nenorociri...ca atunci când m-am măritat. Îţi spui io: aici tre' să fie ceva necurat..."

...şi imediat, mi-am pus mâinile la ochi, să nu mai aud alte blasfemii. Nu ştiu cine era doamna care vorbea, dar se punea de-a curmezişul bunăstării poporului şi mie nu-mi place aşa ceva. Precis era vreo conspiraţionistă, antivaccinistă şi pesedistă, că ăştia sunt cei mai răi. Deşi...stai! PSD cică s-a schimbat la faţă şi din "ciuma roşie" a devenit "crucea roşie"...altfel nu-mi explic cum, după ce a trebuit să moară oameni ca să fie izgoniţi de la putere şi după ce au fost uraţi cu toate UE-le posibile, sunt chemaţi la unire pentru salvarea României.

Deci...cine mai sunt odioşii de serviciu în prezent?  Auriştii? Soşociştii? Cred că da...deci doamna aceea precis era antivaccinistă, conspiraţionistă, şoşocistă şi budeancă. Plus fanul Vulpiţei, uitător fidel la Antena 3 şi (probabil) rudă cu Dragnea. Gata, am bifat toate relele posibile??  :))

În fine.

Cert e că neobrăzarea asta de a pune sub semnul întrebării conduita propovăduită în popor, mi-a dat o idee bună pentru Noua Lume la care tot visez: semnătura pe proprie răspundere. 

Şi ce-ar fi, dac-ar fi să implementăm acest model de abordare în toate aspectele vieţii noastre? Gândiţi-vă cât de simplu şi de rapid ar merge totul, dacă nu şi-ar mai asuma nimeni răspunderea pentru serviciile oferite. Am desfiinţa OPC-urile şi toate organele de control! Am eradica minciuna şi corupţia! Am elimina birocraţia! Şi am trăi mai fericiţi! 

Să vă dau un exemplu: îmi comand telefon de pe un site şi semnez, pe proprie răspundere, că-s mulţumit cu ceea ce primesc în colet. De ce nu aş avea încredere? Şi prietenii mei fac la fel, iar ei nu au întâmpinat nici o problemă! Totul fu bine şi frumos. Ce-i drept, unii au primit şi pliculeţe cu nisip, în loc de telefon... sau chiar ditamai cataroaiele, ambalate frumos şi legate cu fundă. Dar ce să facă, la cine să se plângă? Au semnat, aia e! Ghinionul lor... cine e de vină? 

Mie nu are cum să mi se întâmple asemenea urâţenii, fiindcă toată lumea ştie că ele sunt destinate doar altora. 

Şi semnez. Trimit comanda, apoi aştept să văd ce primesc. Orice ar fi, sunt mulţumit, că doar, am semnat! De-or fi şosete...ce noroc! Chiar îmi trebuiau! De-s creioane colorate...şi mai bine! Mă apuc de desen; oricum telefoanele emit radiaţii şi nu-s bune. Poate vor fi piuneze, totuşi...că am de prins un poster în perete şi le-am terminat. Nu contează! Ce-oi primi, aia e! Am semnat, sunt fericit...şi dacă nu-mi vine telefonul, e doar vina mea. C-apoi nu a iscălit nimeni în locul meu.

Vedeţi cât de frumoasă poate fi viaţa? Semnezi şi te bucuri de orice rezultat... pentru că dacă se elimină vinovatul, dispare şi infracţiunea. Iar organele de control şi menţinere a ordinii nu îşi mai au rostul.  Şi fără ele...la ce să mai dai declaraţii şi să completezi hârţoage?

Da, e clar! Vreau ca viaţa mea să curgă doar sub acoperământul propriei mele semnături! Pentru că vreau să fiu responsabil până la capăt şi trebuie să îmi asum. Ce? Habar nu am şi nu contează...atâta timp cât semnez, nu mă doare capul! Şi dacă, totuşi, mă doare, e fix problema mea! Scrie negru pe alb numele meu....deci: pupăciuni pe portofel! Adio şi n-am cuvinte!

Deocamdată, însă, doar visez la acele vremuri... în timp ce stau la noi cozi, sperând să mai aud şi alte perle de înţelepciune populară. Pentru că, până la urmă, vreau să se revizuiască totul, dar să nu se schimbe nimic. Mi-e dragă şi Lumea asta Veche.. M-am obisnuit chiar şi cu pandemia! Adică...na! Poate să spună cineva că nu avem un virus cu bun simţ? Se retrage pe meleagurile lui, când e vremea vacanţelor. Ne lasă să votăm, dacă sunt alegeri... ba ne permite să intrăm chiar şi în malluri! Conform orânduielilor trecute, cică acolo aveau voie doar vaccinaţii "imunizaţi"; dar, între timp, s-au creat culoare speciale şi pentru nevaccnaţi, că şi banii lor sunt buni! Iar virusul, se ştie: o fi el ucigaş, dar a fost educat să nu sară gardul! :)

Adică...se pare că are mai mulţi şapte ani de-acasă decât unii dintre noi.

Păi şi atunci, nu-i bine? Să bem pentru asta!! 

[Petrică Mîţu Stoiam - Mi-o lăsat moşu' cănuţa]

Binefacerile laptelui

Nu am rămas cu prea multe din facultate. De fapt, dacă îmi recitesc cursurile de atunci, constat, cu uimire, că pe vremea aceea eram foarte deştept şi promiteam multe lucruri frumoase. 

Între timp, s-a rezolvat problema de la sine, pentru că natura şi-a urmat cursul firesc: ce nu e folosit, se usucă şi moare. Nu mi-am folosit creierul când era la apogeul inteligenţei, ca să ajung şi eu o persoană de vază...ghinion; am pierdut trenul. Ce-i drept, am câteva vaze prin casă, dar nu pot spune că mi-s de ajutor. 

No. Şi-n toată această uscăciune deplorabilă ce mă cuprinde mai abitir decât perdeaua-giulgiu din "La ţigănci", o singură informaţie îmi mai străluceşte în creier, ca un adevărat far călăuzitor: "laptele de mamă este cel mai complet aliment pentru om". Cred că pe la cursul de nutriţie am auzit asta. Probabil. În fine! Nici nu mai contează de unde ştiu; important e că ştiu. 

Şi încerc să aplic. Da' de unde să mai fac rost de mame care să-mi dea lapte, la ora asta? M-apuc să mă lupt cu bebeii, pentru hrana cea de toate zilele? Pierd din start! Când m-or ţintui cu ochii ăia ai lor, în care se învârt galaxii întregi...îi las pe ei să sugă, că n-am inimă haină! 

Şi-n afară de asta, mai e un impediment: femeile se cam retrag de pe meterezele mămoşeniei, iar laptele de mamă masculină (de mam?) nu prea s-a inventat. Încă. Sper ca pe viitor să dea Uniunea o lege echitabilă şi să reglementeze situaţia pe care natura, în mârşăvia ei, ne-o impune...dar până una alta, mamul nu dă lapte. Clar! 

Asta nu mă împiedică, totuşi, să visez la o lume utopică...o lume în care fiecare om să consume lapte în fiecare zi. C-o fi de mamă, că n-o fi...nu are importanţă; dacă e lapte, e bun! Conţine o droaie de vitamine şi minerale, scade riscul bolilor cardio-vasculare, reduce hipertensiunea arterială, menţine silueta, protejează organismul de cancerul mamar şi colo-rectal, scade riscul apariţiei diabetului de tip 2 şi multe altele.

Nu prea am dorinţe personale, nu am obiective şi ţinte de atins şi nici măcar nu mi le impune nimeni. Aşa că îmi setez singur target-urile...iar  obiectivul meu este să răspândesc fericire în jur.  Să îi văd pe alţii cum zâmbesc şi să îi ajut să facă asta. De aceea zic: dac-aş fi pentru o zi preşedinte, aş decreta ca fiecare om să aibă lapte pe masă, la orice masă. Şi-o franzelă... deoarece se ştie că pâinea întăreşte inima omului. Astfel, vom putea creşte sănătoşi şi frumoşi. Iar mintea ne va fi aşişderea...pentru că într-un corp sănătos poate locui doar o minte sănătoasă.

Şi uite aşa, dintr-o lovitură, vor dispărea o mulţime de probleme care ne amărăsc existenţa: obezitatea, depresia, singurătatea, bolile. Pe scurt, vom fi cu toţii mai sănătoşi şi mai fericiţi! 

Ce spuneţi? Credeţi în lapte?

Eeee...istorie şi asta! Cum să nu credeţi?  Laptele e bun! Laptele e sigur! Studiile ştiinţifice demonstrează clar că laptele face bine. E adevărat că sunt şi studii ştiinţifice care spun că laptele strică la omul matur, dar astea sunt ştiri false şi dezinformări. Pentru că laptele e bun, laptele e sigur! 

Nu credeţi? D-apoi cum se poate aşa ceva?? Eu beau lapte de ani de zile şi nu am nimic! Bine, între noi fie vorba, mă mai apucă pântecăraia când îl beau după bere. Alţii spun că dacă ai bea apă după lapte, iar vine bolboroseală grozavă la stomac. Dar nu e adevărat...sunt doar ştiri false, răspândite de diverşi oculţi şi de comunişti, ca să nu vă fie bine. Ascultaţi-mă doar pe mine, că eu ştiu mai bine; şi în plus, cunosc oameni care beau lapte, apoi beau şi o stacană cu apă... şi nu au nimic. Pe cuvânt de cercetaş! 

Aşadar, ne-am înţeles: credem, cu toţii, în lapte, pentru că laptele e bun.

Cum? Nu credem toţi? Ce oroare!! HUOOOO!!!!

Ia, gata! M-am sucit! Dac-aş fi pentru o zi preşedinte, aş da o lege prin care ăia care nu beau măcar o cană de lapte pe zi să nu mai aibă voie pe la mall. Şi nici în instituţiile publice. Şi nici nicăieri, de fapt; să stea în case, că-s tăntălăi şi nu vreau să-i am pe cunoştinţă...să-i iau la conştiinţă...mă rog! Nu vreau să-i calce maşina şi să bage şoferi nevinovaţi şi prolactaţi la puşcărie, că-s prea naivi să se uite în ambele părţi când traversează. 

Da' de fapt...Bine, mă, hai... că nici nu vreau să-mi aud vorbe că-s dictator: antilactaţilor le dau voie să iasă, ca să-şi mai ia de-ale gurii şi să-şi cumpere pastile de la farmacie; să aibă când se vor îmbolnăvi...de tăntălăi ce sunt! Muahaha!!!

Cum adică să nu bea lapte?! Laptele este bun, laptele este sigur! Chiar nu vreţi să scăpăm de problemele care ne-au sufocat viaţa? Nu vreţi să trăim ca înainte, când ne plimbam prin rai goi şi fericiţi? Beţi lapte şi se rezolvă! 

Linişte în sală! Mi se pare mie, sau iar aud un murmur de dezaprobare? 

Cum, ce ziceţi? Că sunt oameni care au intoleranţă la lactoză? Ghinion, frate! Da' ce, i-am făcut eu aşa defecţi?  Eu doar le spun să bea lapte! Îi oblig? Nu! Să facă ce vor, numai să nu aleagă! Asta le tot zic...Păi şi atunci, ce se aud atâtea vociferări?

Să ducă, dom'le, să-şi întrebe medicul specialist dacă pot să bea lapte sau nu...că d-aia s-a inventat medicina pe planetă! Oricum, doctorii vor zice să facă fiecare ce vrea... că-i dau afară dacă zic ceva pe ce nu se aliniază direcţiei generale. Iar omul, ce ar putea să vrea -  în afară de ceea ce trebuie şi îi face bine? Aşadar: cu toţii vom bea lapte. Poa' să fie şi de popircheliţă...nu mă interesează! Laptele e bun, laptele e sigur! Eu îl consum şi nu am nimic - ce e aşa de greu de priceput? 

Eee-he! De-aş fi preşedinte...s-ar trăi bine în România. Şi tot secretul este să credem în lapte! 

E adevărat că nu s-ar trăi foarte bine; dar MAI BINE, cu siguranţă! 

Să bem pentru asta! O cană cu lapte...prea bun, prea ca la ţară!

[Surorile Osoianu și LUPII lui Calancea - La Portiță la Gheorghița/Iubește, Gheorghe, iubește]

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.

La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?

Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 

Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.

Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.

Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.

Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.

O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.

Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.

E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.

Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.

O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?

Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:

1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 

Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...

Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?

Aşa că trecem la cealaltă metodă:

  

2. Timpul. 

El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.

Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare: