Drumul pavat cu intenţii bune

Înţelepciunea chinezească spune că dacă vei căuta răul, neapărat îl vei găsi.

Deşi când citezi surse exotice pari mai cult în cap şi-ţi creşti cota de piaţă cu câteva puncte, dacă preferi înţelepciunea românească, constaţi că spune cam tot acelaşi lucru: când cauţi nod în papură, îl găseşti. Deci, până la urmă, totul ţine de noi...pentru că, ce să vezi? Omul este măsura tuturor lucrurilor. Sau sfinţeşte locul. Sau modelează lumea. Şi nu face asta neapărat imaginându-şi o viaţă idilică - pentru a avea Matricea Universală la ce să conspire, ci o face prin ceea ce alege să creadă, prin scopul acţiunilor sale.

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu de bine, să nu mai scot în evidenţă toate tâmpeniile societăţii. Problema este că îmi e din ce în ce mai dificil să fac asta...mi-e tare greu să mai văd un lucru cu adevărat bun - şi nu pentru că nu ar exista. Nu, nu, nu...uitându-mă în jur, văd numai oameni buni. Desigur că facem prostii şi cu toţii greşim - mai mult, sau mai puţin. Dar nu e răutate...şi nu pot pune degetul nicăieri, să afirm cu tărie: persoana asta e un geniu al răului! Are râs malefic, privire atinsă de nebunie, rânjet mârşav şi trăieşte doar să dea cu băţu' prin gard, să pună paie pe foc şi să-şi bage coada cât să zgândăre rahatul şi să provoace probleme.

Din păcate, viaţa nu e aşa de simplă; nu-i un film cu James Bond care se luptă cu Omu' Negru ce vrea să ajungă stăpânul planetei. Nu-i o manea, cu prieteni şi duşmani şi nici măcar nu mai are valori clare; ea se desfăşoară într-un con de umbră, care se măreşte continuu. Nu contestă nimeni că nu este bine să fii inflexibil şi întotdeauna să gândeşti în alb şi negru, dar în ultima vreme, cel puţin, se poartă griul. Este un trend, o modă.

O vorbă din bătrâni spunea franc: ori e laie, ori bălaie! No, acum nu mai e nici laie, nici bălaie...ci ceva mai pe la mijloc; o...la-bă. Trăim într-o lume de western revizionist populat cu anti-eroi, unde binele se confundă cu răul şi rezultatul e o pizza capricioasă de unde fiecare îşi alege ce-i convine - pentru că moralitatea este îndoielnică, oricum ai da-o. Şi în orice rău, se găseşte o intenţie bună, care nu îl mai face să pară atât de negru.

Adică na...până şi Hitler a avut în capul lui nişte justificări onorabile pentru tot genocidul înfăptuit - care, chiar au prins şi la un public destul de larg. Jack Spintecătorul, la fel...se credea niscavai pui de Greuceanu nedescoperit, ce scapă lumea de flagelul prostituţiei. De fapt, chiar şi căderea îngerilor din Rai a pornit de la o simplă dorinţă de dezvoltare personală.

E de condamnat? Nu asta ne dorim cu toţii - avansare pe scara ierarhică?

Cu toate astea, există rău în lume, chiar dacă nu este un punct fix pe hartă. Pentru că răul adevărat este mult mai perfid, mai subtil. Este întotdeauna polically correct şi se ascunde sub cele mai bune intenţii. Ori, a fi drept şi a fi bun nu-i totuna. "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" sună perfect normal; mi-ai rupt o mână, îţi rup şi eu ţie una, să vezi cum e. Şi dacă mă gândesc mai bine, ţi-o rup şi pe cealaltă, că poate nu-ţi dai seama din prima şi-ţi vine vreo idee genială pe viitor. C-apoi d-aia viaţa este o junglă, unde supravieţuieşte cel puternic! Corect? Corect, n-ai ce zice.

Dar E BINE? Nu prea, chiar dacă pe moment aşa pare. Iar dacă e bine şi apoi nu mai e, înseamnă că de fapt nu a fost bine

Cu ceva timp în urmă am scris un material pentru care mi-am şters cu mistria ocările din obraz.  De fapt, era un exerciţiu de imaginaţie, în care îmi testam o teorie - şi am căutat pretexte bune oricărei odioşenie care se întâmpla. Şi ştiţi care a fost faza? Chiar mi-a ieşit...indeferent că vorbeam de un om politic care muşamalizează accindentul provocat de fiu-su în urma căruia au murit câteva persoane, sau comentam numirea într-o funcţie de răspundere a unui alt copil de bani gata, deşi nu avea calificarea necesară. Pentru că în ambele cazuri (şi câte altele vor mai fi?), vorbim despre dragostea părintească. Ce e rău în asta? La nivel de bine subiectiv, jos pălăria! Dar este de ajuns atât?

Se spune că binele e relativ. Sau că se diferenţiază de rău prin amploarea efectelor - ca la vot, 50+1. Băi frate, se ia o decizie şi dacă 51 de oameni sunt fericiţi, e perfect! Restul de 49 nu mai contează.

O bună perioadă de timp, aşa a funcţionat omenirea, până ne-am mai destupat oleacă la minte şi am realizat că cei 49 nu-s chiar de lepădat. Sunt minoritari, da...dar nu au şi ei drepturi? Drepturile minorităţilor...URA!!!!

Şi totuşi...tot ce e minoritar e bun? Tot ce e majoritar e bun? Care mai e graniţa dintre bine şi rău, mai ales în contextul atâtor mii de sisteme de referinţă  - toate născute din cele mai bune intenţii?

Gândind din punct de vedere subiectiv, nimeni nu se consideră om rău. Şi, de fapt, nu suntem oameni răi; nu cred că este cineva rău, din principiu. Eventual suntem mândri, sau egoişti, sau ne vedem interesul, sau pur şi simplu ne dorim cu ardoare ceva, indiferent de sacrifiile necesare. Facem rău relativ accidental, prin omisiune; nu pentru că am fi nişte monştri puşi pe distrugere şi după pişu' matinal, ne dedicăm existenţa pentru a găsi noi modalităţi de a o distruge pe-a altora. Muahahahahahaha!!!!

Din câte am înţeles eu despre viaţă, dincolo de orice legi, avem doar 2 căi de a trasa graniţa între bine şi rău:

1. ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa. 

Adică, e bine să omori? Nu prea, că dacă toţi am face asta, dispărem ca specie. Dar să dăruieşti e bine? Păi ar fi ca-n colindul acela faimos: "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!". Ultima dată când am verificat, bucuria era de bine...

Desigur, această metodă poate comporta şi o problemă: de ce să fie toată lumea la fel?

Aşa că trecem la cealaltă metodă:

  

2. Timpul. 

El este singurul criteriu de netăgăduit şi perfect obiectiv  care stabileşte ce-i bine şi ce-i rău. Aş fi zis Dumnezeu, doar că poate omu' e ateu. Sau de altă religie, cu reguli diferite de cele în care le cred eu. Timpul, însă, n-are mamă şi nici tată. Nu poate fi acuzat că a fost inventat de oameni şi nici măcar nu trebuie să crezi în el. Istoria oricum există şi este evidentă pentru oricine, chiar dacă nu o cauţi, sau o refuzi.

Prin efectele acţiunilor, timpul îţi spune clar: este bine, sau este rău? Şi nu mai există gri, doar alb şi negru. Iar intenţiile chiar nu mai au importanţă...contează rezultatul. Problema este, însă, că acesta se observă în timp - cum altfel? Şi uneori poate fi prea târziu pentru a mai schimba ceva, nerămânându-ne decât să suportăm consecinţele propriilor alegeri.
Partea bună e că măcar ştim cum să le categorisim şi câştigăm experienţă.

Dar gata cu meditaţia, că riscăm să cădem în butoiul de melancolie!
Mai bine propun o melodie...că tot e zi de sărbătoare: