Cadouri cu îndrăgosteală

Stau, câteodată, şi mă întreb de ce nu m-oi fi făcut marinal; ăăă...marinel? Mariiiiii...NER? Pfffff!, ce mă enervează!!!! Dar o scot eu la capăt...

Aşadar şi prin urmare: mă întreb de ce nu m-oi fi făcut navigator. Că... vorba aia: îmi place să călătoresc. Şi mai ales, îmi place marea. Şi soarele. Şi apa, în general.

Bine, un motiv ar putea fi acela că habar nu am să înot, nici măcar într-o cană cu apă - d-apoi în ditamai marea! 

Şi cu toatea astea, duc o viaţă de navigator, cum rar ai să mai vezi...

Spre exemplu: uneori, mă mai întâlnesc cu câte-o domniţă. Cineva mai special, care îmi agită agitaţia moleculară şi îmi înfrumuseţează, oleacă, ziua. Dar, ca-n toate  poveştile care trebuie să aibă final fericit, clipa de magie se topeşte în neant şi ea-şi vede de treburile ei, iar eu de ale mele. C-apoi, de ce să ne amărâm unul pe altul şi să ne stricăm vieţile? Puţin şi bun; e mai vine să rămânem, fiecare, cu o amintire plăcută.

Aşa că... zâmbind tâmp, aştept să-mi treacă momentul de beatitudine; apoi plec mai departe, cu bărcuţa din dotare, spre zări mai albastre.

No, ce să mai zic? Sunt marinaru' vieţii mele, ca într-un film cu Shah Rukh Khan. Şi cu Priyanka Chopra, ca să fie cu echitate de gen. 

De fapt, stai! Ăştia doi chiar au jucat împreună într-un film; cum ii zicea, zi-mi să-i zic!  Gata, mi-am adus de-aminte: "Don: The Chase Begins Again", din 2006; el este un cap mafiot ce-i cade cu tronc ei, o biată domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. 

Apropo de tronc: azi şi numai azi este Valy's Day, Ziua Îndrăgostiţilor - o ocazie minunată pentru a vă iubi mult. C-apoi, dacă nici azi, atunci când?

A dat şi la ştiri despre asta: cică saloanele de înfrumuseţare sunt arhi-pline de doamne şi domnişoare care vor să se facă frumoase, pe cheltuiala iubiţilor lor. Şi da, chiar aşa au spus... iar prima întrebare care mi-a apărut mie în cap, a fost: "Dar de ce să SE FACĂ FRUMOASE"? În restul timpului sunt urâte?

Adică, se trezeşte duduia (dulce şi suavă, desigur) de dimineaţă, se uită în oglindă şi-şi zice: "Băi, ce urâtă m-o făcut mama! Da' lasă, că vine Ziua Îndrăgostiţilor şi rup porţile salonului de înfrumuseţare, ca să mă fac frumoasă pe banii lu' îndrăgostitu-miu"!

Cum aşa ceva??

A! şi era să uit:: dacă nu ştim cum să ne facem frumoşi, experţii ne sar în ajutor şi ne sfătuiesc că pentru a arăta bine, trebuie să ne alegem o tunsoare care ne avantajează.

Pfuai de mine...lovitură de teatru! Cum au zis?? Să-mi caut tunsoare care să mă avantajeze? Eu nu mă gândeam la aşa ceva, în ruptul capului! 

Păi şi bine, frate, dar unde au fost experţii ăştia de când m-am născut şi până acum? Nu meritam şi eu să trăiesc o viaţă în care să arăt bine? De unde să ştiu că trebuie să mă tund într-un stil care să mă avantajeze, dacă nu mi-a spus nimeni?

Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Îmi vreau banii înapoi şi restart joc, ca să simt  că trăiesc!

În fine... 

Hai să revenim la îndrăgosteala de sezon - pentru că azi şi numai azi, trebuie să iubim şi să dăruim. Ar mai fi o ocazie de Dragobete's Day, că şi atunci e tot cu dragostea. Dar vă întreb eu: decât să iubim o dată pe an, nu-i mai bine să iubim de două ori pe an? Şi pe 14 februarie, dar şi pe 24??

Aşadar, zic să nu ratăm evenimentul! Vorba strămoşilor noştri, daco-geţi-begeţi: "All you need is love...ram-papa-papa-pam"!

Chiar, voi cum vă petreceţi sărbătoarea de azi? Ce cadouri aţi primit, ce aţi mai dăruit? Ce se mai poartă? 

Că eu, după faza cu tunsoarea, nu mai sunt sigur pe mine, deloc. Aşa că am decis să caut sfatul experţilor în orice nimicnicie de-a mea - şi aşa am descoperit un articol care îmi explică, pe înţelesul meu, cum e treaba asta cu făcutul cadourilor de Ziua lu' Îndrăgostiţi.

Aşadar, specialiştii spun că pentru EA, trebuie să iau cadouri mind-blowing, de culoare roşie sau roz. Iar conceptul acesta îl înţeleg perfect: mie îmi place culoarea roşie; dar nu port orice roşu, ci numai roşul care-ţi scoate ochii. No, şi pentru EA este nevoie de un roşu/roz care te scoate din minţi. Simplu. 

Apoi, am dat peste un top de cadouri inedite - care, conform articolului, "îl vor face pe Cupidon să fie mândru de mine". Iar asta m-a bucurat şi mai mult: de ceva timp, mă tot dau de ceasul morţii... pentru că nu ştiu cum să-l fac pe Cupidon să fie mândru de mine. De atâta grijă, nici nu mai reuşesc să dorm, sincer vă spui!

Noroc că  Universul, în bunătatea lui, mi-a răspuns prin gura experţilor: "Iete, fix aşa", cu aceste cadouri:

1. Tablou din fire.

Fire, fire...dar ce fel de fire? De aur? De borangic? De aţă de papiotă? 

Nu ştiu, nu mi se spune. Iar dacă nu mi se spune, eu de unde să ştiu ce trebuie să aleg? 

EXPERŢII!! Să vină experţii, ca să mă lumineze!

2. Inimi miniaturale

Mda...interesant. Mai bine multe şi mici, decât una şi mare. 

Mă rog, gusturile nu se discută. Întrebarea e: cât de mici şi mai ales, cât de multe? O cutie de pantofi? Un bax? Un camion? 

Se cer lămuriri suplimentare!

3. Cuvinte 3D, decupate în filele unei cărţi. 

Din romanul de la mare, eu ţi-am scris că te iubesc. A venit foarfeca mare şi cuvintele s-a şters...

Ceea ce, aia e. Ghinion. Şi-n plus, nici nu-mi bat joc de cărţi.

4. Cutie de chibrituri specială

...pentru că un chibrit semnifică flacăra dragostei. Deci...mai multe chibrituri, mai multă dragoste. Şi-apoi, să te ţii când 'or lua alea foc. Izbucneşte o pălălaie, de chemăm pompierii - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am multă dragoste de oferit! 

Un tir de cutii de chibrituri! :))

5. Cub foto pentru Ziua Îndrăgostiţilor

Adică să-i dau un cub amoros? Măiii... ce spuneţi acolo? Păi dacă un triunghi amoros e periculos şi are doar 3 laturi, cubul amoros are 12 laturi! Ăsta-i pericol de moarte, cu scheleţi şi toate cele! Serios, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva...

6. Suport de lumânări, decorat cu fotografii de Ziua Îndrăgostiţilor

Aha, da! După aia să aud că-s atât de lipit de sărac, că nici curent electric nu am în casă şi stau la lumânare?  Iar dacă am nevoie de parfum, tot nu apelez la lumânări! Mai bine deschid geamul şi intră aer curat! Ce atâtea chimicale pe capul nostru?

7. Joc Jenga...pentru că toată lumea a jucat Jenga

Nu ştiu cum să spun, dar eu nu sunt toată lumea şi habar nu am ce-i Jenga ăsta. Mi-e îmi sună a livrator de pizza, pe cuvânt de cercetaş!

Şi gata, că nu mai pot. Mai sunt încă 18 de idei, dar nu mai am nervi să le citesc pe toate. E timp şi data viitoare, că nu au intrat zilele-n sac...

În principiu, însă, cadourile astea sunt numai decoraţiuni - pe care le pui pe perete sau pe-o mobilă şi le ştergi de praf, pân' te saturi de ele şi le arunci. Asta în cazul în care nu le mistuie flacăra dragostei.

Da' întreb şi eu, la plezneală: s-au perimat cadourile alea de oameni normali? O ciocolată, o pizza, o bomboană, o shaorma, o măscioară la restaurant, o cupă de şampanie, un pahar de vin - nu se mai poartă? 

Adică, na! E bine şi cu decoraţiunile - dar ceva mai cu finalitate, nu mai e bun? Mănânci, bei, mesteci Orbit. Din astea, care să te ajute mai mult decât să te uiţi la ele. Şosete, mănuşi, o eşarfă, un pix, un şiret mai fistichiu... orice care are un scop pe lume şi după momentul dăruitului.

Ce Dumnezeu, că nu avem 5 ani!

Altfel, păţiţi ca mine, când eram în zaua mea. 

Puşca şi cureaua lată, ce îndrăgostit eram - motiv pentru care îi dăruiam unei domnişoare numai prosteli de origani, că atâta se putea. Inimi bătucind, broscuţe, ţânţari, avioane, flori, etc. Domniţa, elegantă, le primea, se bucura şi apoi le depunea ceremonios, pe o măsuţă din camera ei. Şi azi aşa, mâine aşa...până i-a crescut fetei, pe masă, o ditamai căpiţa formată din sute de animăluţe de hârtie - pe care le-a aruncat, la un moment dat. Că doar nu era să se închine la ele! 

Şi iac-aşa: pierdere de timp, pierdere de energie şi pierdere de spaţiu, plus ipocrizeala de rigoare, că nu se încânta prea tare când le vedea, dar nici nu se îndura să-mi pună frână la gesturile mele romantice. 

Să bem pentru asta! În cinstea ei, că multe a mai suportat, săraca... 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare.

De fapt, nu! Azi citim o poezie, că nu am mai făcut asta de mult si mi-e dor. Atâta că nu am ştut ce să aleg şi-am deschis cartea unde a vrut ea. A picat "Oglinda ochilor iubitei"; cred că am mai postat-o, dar mai demult. Aia e... 

Hai să-i dăm drumul!

Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă...

[Aurelia Panait - "Oglinda ochilor iubitei"/ vol. "Cireşul albastru"]

Cireşul albastru şi nucul cel verde

Cu mult timp în urmă, într-o galaxie foarte îndepărtată...

Acum vreo 10 ani, am participat la un curs de fotografie artistică. Domnul care ne învăța tainele meseriei ("formatorul" -  în limbaj modern) era un artist care picta, sculpta, fotografia (artistic) și juca în piese de teatru şi film. Omul cu nouăzeci şi nouă de meserii, ce să mai zic?

No... la un momentan, în timpul unui curs, ne-a povestit cum a fost rugat să joace într-un film și cum s-a pregătit timp de trei zile pentru o scenă care l-a extenuat complet. Mi s-a părut amuzant, nu pot să mint. De ce ai nevoie de trei zile pentru a stoarce un pumn de lacrimi, într-o secvenţă care durează doar câteva minute?

Mai târziu, am înțeles că pentru a fi un artist bun, trebuie  să trăiești prin opera pe care o prezinţi publicului. Trebuie să imprimi emoție adevărată rolului, altfel... iese un produs fad, fără substanță, incolor, inodor şi insipid. 

În opinia mea, cam aşa se întâmplă și în cazul poeziei - mai ales când o scrii. În special când o reciți și cu atât mai mult, ca să o poți citi.

Iar poezia de dragoste, aşa cum am mai spus,  nu se citește ca un roman... pentru că nu urmează structura unei narațiuni. Nu are expozitiune, intrigă, desfășurarea acțiunii sau deznodământ, ci este doar punctul culminant al unei poveşti. Este o explozie de emoție care lasă să se întrevadă povestea din spatele  ei - însă nu are sfârșit. Poate pentru ca iubirea e veșnică?

Aseară am fost prezent la minunata lansare de carte a doamnei Aurelia Panait şi după ce s-a încheiat, am avut nevoie de puţin timp pentru a rumega tot ceea ce s-a petrecut acolo. În esenţă... s-au recitat poezii, au fost şi câteva momente artistice, susţinute de un grup de elevi; apoi s-au dezvăluit mici secrete care au stat la baza scrierii acestei cărţi... exact cum ar fi trebuit să fie, mă gândesc.

V-am zis, deja, că nu am mai fost la un asemenea eveniment şi desigur că mi s-au cam înmuiat gladiolele, atunci când mi-a venit rândul să iau cuvântul. Prin prisma teatrului, vorbesc cu mulţime de copii, zi de vară până-n seară - şi am învăţat să-i mai ţin în frâu; dar acolo e pe bază de glume, aşadar e posibil să mi se fi estompat capacitatea de a fi serios. Sau... poate o fi de la senectute şi am început să dau în mintea copiilor? Probabil.  Însă îmi este clar că am oleacă de trac într-un cadru oficial; dar a fost bine, până la urmă. 

Totul a început cu o întrebare: "Ce copac aţi fi, dacă nu aţi fi fost oameni"? "Eu", spunea doamna autor, "aş fi un cireş albastru. De ce albastru? Nu ştiu". (dar în mintea mea au apărut nemărginirea cerului şi liniştea din adâncul oceanului, chiar şi atunci când suprafaţa acestuia este bătut de valuri şi de vânturi. Aşa că, da...albastrul este o culoare bună. De fapt, şi mie îmi plăcea albastrul - deşi abia târziu am avut curaj să recunosc că mă atrage mai mult roşul. Sau verdele).

Deci: eu ce copac aş fi, dacă aş fi? Problema e că în multe momente din viaţă sunt copac - şi nu m-am întrebat, niciodată, ce specie aş fi. Dar dacă e pe alese, cred că aş alege să fiu un nuc verde. De ce? Hmm... păi să vedem: ştiu că nucul este simbolul cunoaşterii, al abundenţei ascunse şi este legat de căsătorie şi de zeiţa Artemis. Iar verdele este culoarea chakrei inimii, a iubirii şi a renaşterii - dar nu cred că mă încadrez eu în asemenea simbolistici metafizice. Nu, frate! Eu sunt mai simplu... aşadar, mi-am ales nucul pentru că ador nucile! Şi prefer culoarea verde pentru că dulceaţa de nuci verzi este fenomenală; ciocolata cu nuci verzi este dumnezeiască. Iar nucata de nuci verzi este nectarul zeilor, ce să mai zic? 

Dar să revin la poezii...pentru că mi-a picat spre recitare "Proiect liric."

De ce ador această poezie? Știu și nu știu, în același timp. Desigur că a fost premiată la festivalul BATRA 2019 (Bienala de Arhitectură Transilvania)... doar că, de fel, nu ţin cont de premii şi păreri, când apreciez sau resping ceva. Deci nu acesta este motivul.

Însă...

 

Poezia, în sine, este despre o chemare; o invitație. Dar nu este o chemare izvorâtă din deznădejde, precum "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu - când iubirea se zbate ca o găină decapitată, ca să pară că-i vie şi dorită. Pentru că, ce să-i facem? În lumea spirituală, dragostea-i veşnică; dar aici, iubirea şi tot ce face parte din lumea noastră, se supun celei de-a treia legi a termodinamicii: în timp, perfecţiunea se transformă în haos şi dezorganizare.

De aceea, din punct de vedere temporal, eu as situa "Proiect liric" undeva mai spre începutul iubirii, când inima este plină de dor și bucurie. Când creezi un loc special pentru iubită - un loc cu soare si icoane, cu zâmbete si visuri împărtăşite. Cu ape reci, grădini frumoase şi albastrul cerului senin. Un Rai cu un Adam care aşteaptă, plin de nerăbdare, apariţia Evei, pentru a fi desăvârşit.

Cine nu a fost îndrăgostit? Cine nu a simțit că s-ar putea trasforma într-un al doilea Iacov, ca să se lupte cu Dumnezeu pentru a-şi câştiga dreptul de a trăi în inima cuiva? Cine nu şi-a pus sufletul chezăşie şi a simţit că un singur cuvânt de răspuns îi poate da aripi până la nori sau îl poate arunca în genunile pământului?

Nu știm dacă această chemare are răspuns. Nu știm dacă Eva va fi fermecată de stâlpul de la casă, care este plin de prezenta ei metaforică. Ana lui Manole a fost jertfită pe altarul creatiei, atât cu sufletul cât şi cu trupul - însă iubitei poetului nu i se cere jertfa, ci i se invocă prezenţa. Atât. O prezenţă care deja dăinuie în toate colţurile casei, încă de la proiectarea acesteia.

De aceea ador această poezie. Nu are sfârşit şi nici nu ar avea nevoie de unul.

Chiar dacă iubita refuză și totul se destramă în infinit, chemarea va rămâne consemnata în eternitate, pentru a fi regăsită de oricine caută acest unic moment în timp. 

În  încheiere o să vă redau altă poezie din volumul "Cireşul albastru", care și ea mi-a atins sufletul. 

Au fost momente când am iubit cu fiecare fibră a inimii și cu fiecare celulă a mea,  cu tot ce eram și tot ce puteam fi. Și nu a fost de ajuns - pentru că "mult a devenit prea mult". 

Aşa că, dragilor... SĂ BEM!! Şi-o poezie să ascultăm, pentru că arta în forma pură nu ne face nici un rău.

"Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă"...

[Aurelia Panait  - "Oglinda ochilor iubitei", volumul "Cireşul albastru"]

Un alt fel de educaţie

Bună ziulica şi la mulţi, mulţi ani, pentru Ziua Educaţiei. Sau a Educatorului. Sau a învăţătorului. Sau a profesorului. 

Mă scuzaţi, dar am auzit atâtea variante, încât nu mai ştiu exact ce mai sărbătorim. Doar două lucruri sunt sigure:

1. azi avem liber de la stat; 

2. vor fi ceva manifestări închinate educaţiei - pe unde vor fi. Iar mai pe seară, vom afla de la ştiri că suntem în coada clasamentului european la educaţie; că nu citim şi nu scriem destul, că nu se alocă suficienţi bani pentru cultură şi educaţie... adică, na! Amănunte din astea tradiţionale, de care ne lovim zilnic şi care ne umplu de indignare atunci când le aflăm de la alţii, în câte o sfântă zi din an.

În fine!

La mulţi ani, de Ziua Educaţiei! Fie ca lumina bunei-cuviinţe să se pogoare şi asupra noastră, să ne inunde peste tot şi să ne deschidă noi perspective de viaţă! Să ne fie casa casă, să ne fie masa masă; băutură cu de toate, la mulţi ani şi sănătate!  

De urat aş mai ura, dar mi-i că se va-nsera şi mai aveţi şi alte treburi.

No, gata. Se pune că am bifat urătura de sărbătoare? Oricum, alta nu mai ştiu... deci vă rog să vă mulţumiţi cu atât!

Lăsând gluma la o parte, azi şi numai azi este o zi foarte specială, în care trebuie să ne educăm ostentativ. De ce?? Cum adică, "de ce"? Păi nu trebuie să vadă toate lumea cât suntem de culţi în cap? 

No, şi-n acest scop, mâine, domnia mea va citi nişte poezii. 

Acum, trebuie să vă mărturisesc ceva: eu sunt cititor şi totuşi, nu sunt cititor.

Îmi place să citesc şi o fac întotdeauna, cu mare drag. Atât că nu-mi stabilesc programe, obiective, ţinte, sau ţeluri în acest sens. Nici măcar nu citesc la normă şi nici nu mă pontează nimeni... aşa că nu ştiu pe unde să mă încadrez şi cum să mă mai etichetez.

Se pune că-s iubitor de lectură? Habar nu am, mai ales că nu mă atrage orice - indiferent de recenziile primite sau cât de clasică ar fi socotită o operă. 

Situaţia nu este diferită nici în cazul poeziei. De fapt, nu-mi amintesc să fi citit o carte de poezii din scoarţă în scoarţă - pentru că, din punctul meu de vedere, poemele nu se citesc precum romanele, ci se trăiesc.

Iar eu citesc poezii de dragoste în general - poate şi din cauză că nu m-a dus capul să-mi exprim acest sentiment decât prin versurile altora. De aceea, pentru mine, poezia nu are început şi nici sfârşit... ci este punctul culminant al unei experienţe care păstrează în eternitate o bucăţică de suflet.

În plus, nici măcar nu am vreun poet preferat - adică cineva căruia i-am citit opera de mai multe ori, de la cap şi până la coadă. Însă am multe  poezii preferate, în care mă regăsesc sau îmi recunosc anumite momente din propria viaţă. 

De exemplu, ador "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu. Sau "Noapte de decemvrie", a lui Macedonski. "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu.  Şi multe altele, culese de pe ici şi de pe colo, de la un poet sau altul. Versuri singulare sau strofe întregi, care mi s-au lipit de suflet şi au rămas acolo. Versuri la care mă mai întorc din când în când, mai ales când vreau să îmi amintesc cum era odată demult, pe vremea când credeam că iubirea schimbă tot. 

Una peste alta, nu îmi stabilesc un scop de a citi poezii... ci, de obicei, las poeziile să vină la mine. Cum era vorba aia deşteaptă? "Când elevul e pregătit, apare şi maestrul".

Se pare că zilele astea fusei pregătit - şi-apoi no! M-am trezit invitat la lansarea unei cărţi, ca să recit şi eu o poezie, pe acolo. Nu am refuzat, că îmi place să trăiesc experienţe noi - dar nici nu am habar despre ce se va întâmpla pe acolo. Totuşi, cât poate fi de greu?  Mă gătesc cum ştiu eu mai bine: îmi pun trening, papion şi pantofi cu toc, apoi mă-nfiinţez la eveniment! 'Oi avea emoţii, n-oi avea... m-oi bâlbâi sau 'oi vorbi normal... habar nu am! Vedem acolo.

Mi-ar plăcea să fiu şi eu o prezenţă mai acătării; să am vocea lui Liam Neeson şi să se cutremure sala când voi cuvânta. Nu m-aş da în lături nici de-aş fi ca un Ahile mai mic, în varianta lui Brad Pitt - ca să suspine auditoriul când voi apărea la vorbitor şi-oi lăcrima din colţul ochiului. Dar na... de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere şi nici invitaţii sper să nu aibă pretenţii. 

.... mai ales că am primit o poezie de numa numa şi prezenţa mea va păli în comparaţie cu aceasta, indiferent cine sau ce aş fi.

Bine, sunt trei poezii, de fapt - una mai frumoasă decât cealaltă. Însă cea la care mă refer este ceva dincolo de cuvinte; un fel de artă poetică pe care mi-am însuşit-o cândva şi în care, pe la colţuri şi-n penumbră - mă regăsesc chiar şi azi. Mi-am pus-o la inimă lângă "Îmbrăţişarea" şi "Ce bine că eşti" ale lui Nichita.

Poezia cu pricina se numeşte "Proiect liric", scrisă de doamna Aurelia Panait - şi-mi place dincolo de cuvinte! Este o superbitate desprinsă din alte vremuri, ce mai la deal, la vale?! 

Vreţi s[ citi'i c\teva strofe? Vreţi, vreţi, ştiu că vreţi... aşa că azi şi numai azi, pentru prima dată după mulţi ani, nu voi mai încheia postarea cu tradiţionala urare "Să bem şi-un cântec vesel să cântăm"!

Astăzi, fiind zi de educativă, voi spune altceva:

Să visăm! Să visăm la un viitor mai bun - pentru că prezentul e ciudat: trăim epoca dezvoltării personale şi achesăm la tot felul de teorii spirituale, care vin cu promisiuni care mai de care mai înalte. Însă lumea se duce de râpă din ce în ce mai tare şi-mi aduc aminte, mereu, de o replică din "Războiul Stelelor": "Aşa moare libertatea: în aplauze tumultoase".

Prin urmare...să visăm! Şi-o poezie să ascultăm:

"Haide, iubito, să ne facem casă,  

Să căutăm un spațiu pentru noi!  

Vom construi o vatră luminoasă,

Iar planul îl vom face amândoi...

Eu sunt poet, pot să-ți ofer orice: 

O casă, un castel sau o cetate...

Pereți ridic din texte lirice 

Și-acoperiș - din profunzimi înalte. 

Mistria mea e-o pană lucitoare, 

Mortarul din emoții e făcut... 

Hai să urcăm pe schela asta mare 

Și înțelepți să fim de la-nceput!

Eu îmi doresc o casă cu căldură,   

Cu un cerdac și încăperi puține, 

Cu dialog și artă în structură, 

Să nu te rătăcești nicicând de mine! 

O casă cât o personificare!

Vom renunța la ce e inutil,

Dar mi-ar plăcea ca ușa la intrare

Să aibă două, trei figuri de stil"…

........................................................................................................................

 

 [Aurelia Panait - Proiect liric]

P.S. Poezia este mai lungă, dar sper că v-am stârnit interesul. Deşi am primit învoire să public toate strofele care îmi plac, nu mi-am permis să public toată poezia. Sau pe celelalte două poezii, pe care le-am primit în avans.

Aş menţiona, însă, că deşi nu-s poet şi nu stăpânesc arta cuvintelor sensibile şi eu pot oferi orice: "O casă, un castel sau o cetate". Şi plusez şi cu o ciocolată - nu nuci, desigur... că am şi eu o obsesie; şi oricum, altă ciocolată mai bună nu cunosc.