Cireşul albastru şi nucul cel verde

Cu mult timp în urmă, într-o galaxie foarte îndepărtată...

Acum vreo 10 ani, am participat la un curs de fotografie artistică. Domnul care ne învăța tainele meseriei ("formatorul" -  în limbaj modern) era un artist care picta, sculpta, fotografia (artistic) și juca în piese de teatru şi film. Omul cu nouăzeci şi nouă de meserii, ce să mai zic?

No... la un momentan, în timpul unui curs, ne-a povestit cum a fost rugat să joace într-un film și cum s-a pregătit timp de trei zile pentru o scenă care l-a extenuat complet. Mi s-a părut amuzant, nu pot să mint. De ce ai nevoie de trei zile pentru a stoarce un pumn de lacrimi, într-o secvenţă care durează doar câteva minute?

Mai târziu, am înțeles că pentru a fi un artist bun, trebuie  să trăiești prin opera pe care o prezinţi publicului. Trebuie să imprimi emoție adevărată rolului, altfel... iese un produs fad, fără substanță, incolor, inodor şi insipid. 

În opinia mea, cam aşa se întâmplă și în cazul poeziei - mai ales când o scrii. În special când o reciți și cu atât mai mult, ca să o poți citi.

Iar poezia de dragoste, aşa cum am mai spus,  nu se citește ca un roman... pentru că nu urmează structura unei narațiuni. Nu are expozitiune, intrigă, desfășurarea acțiunii sau deznodământ, ci este doar punctul culminant al unei poveşti. Este o explozie de emoție care lasă să se întrevadă povestea din spatele  ei - însă nu are sfârșit. Poate pentru ca iubirea e veșnică?

Aseară am fost prezent la minunata lansare de carte a doamnei Aurelia Panait şi după ce s-a încheiat, am avut nevoie de puţin timp pentru a rumega tot ceea ce s-a petrecut acolo. În esenţă... s-au recitat poezii, au fost şi câteva momente artistice, susţinute de un grup de elevi; apoi s-au dezvăluit mici secrete care au stat la baza scrierii acestei cărţi... exact cum ar fi trebuit să fie, mă gândesc.

V-am zis, deja, că nu am mai fost la un asemenea eveniment şi desigur că mi s-au cam înmuiat gladiolele, atunci când mi-a venit rândul să iau cuvântul. Prin prisma teatrului, vorbesc cu mulţime de copii, zi de vară până-n seară - şi am învăţat să-i mai ţin în frâu; dar acolo e pe bază de glume, aşadar e posibil să mi se fi estompat capacitatea de a fi serios. Sau... poate o fi de la senectute şi am început să dau în mintea copiilor? Probabil.  Însă îmi este clar că am oleacă de trac într-un cadru oficial; dar a fost bine, până la urmă. 

Totul a început cu o întrebare: "Ce copac aţi fi, dacă nu aţi fi fost oameni"? "Eu", spunea doamna autor, "aş fi un cireş albastru. De ce albastru? Nu ştiu". (dar în mintea mea au apărut nemărginirea cerului şi liniştea din adâncul oceanului, chiar şi atunci când suprafaţa acestuia este bătut de valuri şi de vânturi. Aşa că, da...albastrul este o culoare bună. De fapt, şi mie îmi plăcea albastrul - deşi abia târziu am avut curaj să recunosc că mă atrage mai mult roşul. Sau verdele).

Deci: eu ce copac aş fi, dacă aş fi? Problema e că în multe momente din viaţă sunt copac - şi nu m-am întrebat, niciodată, ce specie aş fi. Dar dacă e pe alese, cred că aş alege să fiu un nuc verde. De ce? Hmm... păi să vedem: ştiu că nucul este simbolul cunoaşterii, al abundenţei ascunse şi este legat de căsătorie şi de zeiţa Artemis. Iar verdele este culoarea chakrei inimii, a iubirii şi a renaşterii - dar nu cred că mă încadrez eu în asemenea simbolistici metafizice. Nu, frate! Eu sunt mai simplu... aşadar, mi-am ales nucul pentru că ador nucile! Şi prefer culoarea verde pentru că dulceaţa de nuci verzi este fenomenală; ciocolata cu nuci verzi este dumnezeiască. Iar nucata de nuci verzi este nectarul zeilor, ce să mai zic? 

Dar să revin la poezii...pentru că mi-a picat spre recitare "Proiect liric."

De ce ador această poezie? Știu și nu știu, în același timp. Desigur că a fost premiată la festivalul BATRA 2019 (Bienala de Arhitectură Transilvania)... doar că, de fel, nu ţin cont de premii şi păreri, când apreciez sau resping ceva. Deci nu acesta este motivul.

Însă...

 

Poezia, în sine, este despre o chemare; o invitație. Dar nu este o chemare izvorâtă din deznădejde, precum "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu - când iubirea se zbate ca o găină decapitată, ca să pară că-i vie şi dorită. Pentru că, ce să-i facem? În lumea spirituală, dragostea-i veşnică; dar aici, iubirea şi tot ce face parte din lumea noastră, se supun celei de-a treia legi a termodinamicii: în timp, perfecţiunea se transformă în haos şi dezorganizare.

De aceea, din punct de vedere temporal, eu as situa "Proiect liric" undeva mai spre începutul iubirii, când inima este plină de dor și bucurie. Când creezi un loc special pentru iubită - un loc cu soare si icoane, cu zâmbete si visuri împărtăşite. Cu ape reci, grădini frumoase şi albastrul cerului senin. Un Rai cu un Adam care aşteaptă, plin de nerăbdare, apariţia Evei, pentru a fi desăvârşit.

Cine nu a fost îndrăgostit? Cine nu a simțit că s-ar putea trasforma într-un al doilea Iacov, ca să se lupte cu Dumnezeu pentru a-şi câştiga dreptul de a trăi în inima cuiva? Cine nu şi-a pus sufletul chezăşie şi a simţit că un singur cuvânt de răspuns îi poate da aripi până la nori sau îl poate arunca în genunile pământului?

Nu știm dacă această chemare are răspuns. Nu știm dacă Eva va fi fermecată de stâlpul de la casă, care este plin de prezenta ei metaforică. Ana lui Manole a fost jertfită pe altarul creatiei, atât cu sufletul cât şi cu trupul - însă iubitei poetului nu i se cere jertfa, ci i se invocă prezenţa. Atât. O prezenţă care deja dăinuie în toate colţurile casei, încă de la proiectarea acesteia.

De aceea ador această poezie. Nu are sfârşit şi nici nu ar avea nevoie de unul.

Chiar dacă iubita refuză și totul se destramă în infinit, chemarea va rămâne consemnata în eternitate, pentru a fi regăsită de oricine caută acest unic moment în timp. 

În  încheiere o să vă redau altă poezie din volumul "Cireşul albastru", care și ea mi-a atins sufletul. 

Au fost momente când am iubit cu fiecare fibră a inimii și cu fiecare celulă a mea,  cu tot ce eram și tot ce puteam fi. Și nu a fost de ajuns - pentru că "mult a devenit prea mult". 

Aşa că, dragilor... SĂ BEM!! Şi-o poezie să ascultăm, pentru că arta în forma pură nu ne face nici un rău.

"Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă"...

[Aurelia Panait  - "Oglinda ochilor iubitei", volumul "Cireşul albastru"]

Un alt fel de educaţie

Bună ziulica şi la mulţi, mulţi ani, pentru Ziua Educaţiei. Sau a Educatorului. Sau a învăţătorului. Sau a profesorului. 

Mă scuzaţi, dar am auzit atâtea variante, încât nu mai ştiu exact ce mai sărbătorim. Doar două lucruri sunt sigure:

1. azi avem liber de la stat; 

2. vor fi ceva manifestări închinate educaţiei - pe unde vor fi. Iar mai pe seară, vom afla de la ştiri că suntem în coada clasamentului european la educaţie; că nu citim şi nu scriem destul, că nu se alocă suficienţi bani pentru cultură şi educaţie... adică, na! Amănunte din astea tradiţionale, de care ne lovim zilnic şi care ne umplu de indignare atunci când le aflăm de la alţii, în câte o sfântă zi din an.

În fine!

La mulţi ani, de Ziua Educaţiei! Fie ca lumina bunei-cuviinţe să se pogoare şi asupra noastră, să ne inunde peste tot şi să ne deschidă noi perspective de viaţă! Să ne fie casa casă, să ne fie masa masă; băutură cu de toate, la mulţi ani şi sănătate!  

De urat aş mai ura, dar mi-i că se va-nsera şi mai aveţi şi alte treburi.

No, gata. Se pune că am bifat urătura de sărbătoare? Oricum, alta nu mai ştiu... deci vă rog să vă mulţumiţi cu atât!

Lăsând gluma la o parte, azi şi numai azi este o zi foarte specială, în care trebuie să ne educăm ostentativ. De ce?? Cum adică, "de ce"? Păi nu trebuie să vadă toate lumea cât suntem de culţi în cap? 

No, şi-n acest scop, mâine, domnia mea va citi nişte poezii. 

Acum, trebuie să vă mărturisesc ceva: eu sunt cititor şi totuşi, nu sunt cititor.

Îmi place să citesc şi o fac întotdeauna, cu mare drag. Atât că nu-mi stabilesc programe, obiective, ţinte, sau ţeluri în acest sens. Nici măcar nu citesc la normă şi nici nu mă pontează nimeni... aşa că nu ştiu pe unde să mă încadrez şi cum să mă mai etichetez.

Se pune că-s iubitor de lectură? Habar nu am, mai ales că nu mă atrage orice - indiferent de recenziile primite sau cât de clasică ar fi socotită o operă. 

Situaţia nu este diferită nici în cazul poeziei. De fapt, nu-mi amintesc să fi citit o carte de poezii din scoarţă în scoarţă - pentru că, din punctul meu de vedere, poemele nu se citesc precum romanele, ci se trăiesc.

Iar eu citesc poezii de dragoste în general - poate şi din cauză că nu m-a dus capul să-mi exprim acest sentiment decât prin versurile altora. De aceea, pentru mine, poezia nu are început şi nici sfârşit... ci este punctul culminant al unei experienţe care păstrează în eternitate o bucăţică de suflet.

În plus, nici măcar nu am vreun poet preferat - adică cineva căruia i-am citit opera de mai multe ori, de la cap şi până la coadă. Însă am multe  poezii preferate, în care mă regăsesc sau îmi recunosc anumite momente din propria viaţă. 

De exemplu, ador "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu. Sau "Noapte de decemvrie", a lui Macedonski. "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu.  Şi multe altele, culese de pe ici şi de pe colo, de la un poet sau altul. Versuri singulare sau strofe întregi, care mi s-au lipit de suflet şi au rămas acolo. Versuri la care mă mai întorc din când în când, mai ales când vreau să îmi amintesc cum era odată demult, pe vremea când credeam că iubirea schimbă tot. 

Una peste alta, nu îmi stabilesc un scop de a citi poezii... ci, de obicei, las poeziile să vină la mine. Cum era vorba aia deşteaptă? "Când elevul e pregătit, apare şi maestrul".

Se pare că zilele astea fusei pregătit - şi-apoi no! M-am trezit invitat la lansarea unei cărţi, ca să recit şi eu o poezie, pe acolo. Nu am refuzat, că îmi place să trăiesc experienţe noi - dar nici nu am habar despre ce se va întâmpla pe acolo. Totuşi, cât poate fi de greu?  Mă gătesc cum ştiu eu mai bine: îmi pun trening, papion şi pantofi cu toc, apoi mă-nfiinţez la eveniment! 'Oi avea emoţii, n-oi avea... m-oi bâlbâi sau 'oi vorbi normal... habar nu am! Vedem acolo.

Mi-ar plăcea să fiu şi eu o prezenţă mai acătării; să am vocea lui Liam Neeson şi să se cutremure sala când voi cuvânta. Nu m-aş da în lături nici de-aş fi ca un Ahile mai mic, în varianta lui Brad Pitt - ca să suspine auditoriul când voi apărea la vorbitor şi-oi lăcrima din colţul ochiului. Dar na... de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere şi nici invitaţii sper să nu aibă pretenţii. 

.... mai ales că am primit o poezie de numa numa şi prezenţa mea va păli în comparaţie cu aceasta, indiferent cine sau ce aş fi.

Bine, sunt trei poezii, de fapt - una mai frumoasă decât cealaltă. Însă cea la care mă refer este ceva dincolo de cuvinte; un fel de artă poetică pe care mi-am însuşit-o cândva şi în care, pe la colţuri şi-n penumbră - mă regăsesc chiar şi azi. Mi-am pus-o la inimă lângă "Îmbrăţişarea" şi "Ce bine că eşti" ale lui Nichita.

Poezia cu pricina se numeşte "Proiect liric", scrisă de doamna Aurelia Panait - şi-mi place dincolo de cuvinte! Este o superbitate desprinsă din alte vremuri, ce mai la deal, la vale?! 

Vreţi s[ citi'i c\teva strofe? Vreţi, vreţi, ştiu că vreţi... aşa că azi şi numai azi, pentru prima dată după mulţi ani, nu voi mai încheia postarea cu tradiţionala urare "Să bem şi-un cântec vesel să cântăm"!

Astăzi, fiind zi de educativă, voi spune altceva:

Să visăm! Să visăm la un viitor mai bun - pentru că prezentul e ciudat: trăim epoca dezvoltării personale şi achesăm la tot felul de teorii spirituale, care vin cu promisiuni care mai de care mai înalte. Însă lumea se duce de râpă din ce în ce mai tare şi-mi aduc aminte, mereu, de o replică din "Războiul Stelelor": "Aşa moare libertatea: în aplauze tumultoase".

Prin urmare...să visăm! Şi-o poezie să ascultăm:

"Haide, iubito, să ne facem casă,  

Să căutăm un spațiu pentru noi!  

Vom construi o vatră luminoasă,

Iar planul îl vom face amândoi...

Eu sunt poet, pot să-ți ofer orice: 

O casă, un castel sau o cetate...

Pereți ridic din texte lirice 

Și-acoperiș - din profunzimi înalte. 

Mistria mea e-o pană lucitoare, 

Mortarul din emoții e făcut... 

Hai să urcăm pe schela asta mare 

Și înțelepți să fim de la-nceput!

Eu îmi doresc o casă cu căldură,   

Cu un cerdac și încăperi puține, 

Cu dialog și artă în structură, 

Să nu te rătăcești nicicând de mine! 

O casă cât o personificare!

Vom renunța la ce e inutil,

Dar mi-ar plăcea ca ușa la intrare

Să aibă două, trei figuri de stil"…

........................................................................................................................

 

 [Aurelia Panait - Proiect liric]

P.S. Poezia este mai lungă, dar sper că v-am stârnit interesul. Deşi am primit învoire să public toate strofele care îmi plac, nu mi-am permis să public toată poezia. Sau pe celelalte două poezii, pe care le-am primit în avans.

Aş menţiona, însă, că deşi nu-s poet şi nu stăpânesc arta cuvintelor sensibile şi eu pot oferi orice: "O casă, un castel sau o cetate". Şi plusez şi cu o ciocolată - nu nuci, desigur... că am şi eu o obsesie; şi oricum, altă ciocolată mai bună nu cunosc.