Noi ce mai avem?
Hai noroc, că vă cunosc!
Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.
Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi:
Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu muşcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere şi răbdare.
Avea credinţă şi iubire
Şi-un dor nespus de nemurire...
Avea un cal la o căruţă
Şi lapte bun de la văcuţă.
Avea poveşti nenumărate
Şi cântece nemaicântate
Şi le spunea, adeseori,
La clacă şi la şezători.
Avea o sobă, un vătrai,
Avea şi gura mea de rai!...
Nu mai găsesc ce a lăsat,
Căci satul s-a modernizat:
nu mai zăreşti, ca altădată
La geamuri, floarea de muşcată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii şi rododendron...
Fântâna e necurăţată,
Căci bem, din sticle, apă plată.
Văcuţe sunt puţine-n sat,
Bem lapte pasteurizat.
Căruţe vezi foarte puţine,
Dar te-ntâlneşti cu limuzine.
Nu mai există şezători,
Cu basme şi cu ghicitori.
Pe potecuţa din vecini,
Crescut-au spini şi mărăcini,
Căci avem Facebook şi aşa,
Ştim noi a socializa...
Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată: să iubim!
Deloc nu ne-o mai amintim.
Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai este!
[Aurelia Panait - Avea bunica...]
Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită.
Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".
Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.
Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt.
Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie.
Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă.
Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.
Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind.
Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice.
Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?
Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.
Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.
Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??
În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea".
Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!
De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!
Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!
Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.
Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.
Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.
Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.
În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi?
Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient.
Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?
Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu.
Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.
Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".
Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?
Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta!
Să fie dans!
