Avea bunica...

Noi ce mai avem?

Hai noroc, că vă cunosc!

Astăzi, 28 septembrie 2025, sărbătorim Ziua Naţională a Satului Românesc - şi pentru că împărtăşesc credinţa că veşnicia s-a născut la sat şi familia este celula de bază a oricărei societăţi umane, simt nevoia să marchez acest eveniment.

Înţeleg că, pe parcursul zilei, se vor organiza evenimente culturale şi spectacole tradiţionale prin toată ţara... dar eu mă dau în spectacol în fiecare zi a vieţii mele şi mi-e de ajuns. De aceea, acum voi face ceva diferit şi voi începe cu nişte versuri scrise de doamna Aurelia Panait, care surprind foarte bine esenţa timpurilor de ieri şi de azi: 

Avea bunica mea de toate:

Avea o prispă cu muşcate,

Avea fântână, pâine, sare,

Avea putere şi răbdare.

Avea credinţă şi iubire 

Şi-un dor nespus de nemurire...

Avea un cal la o căruţă

Şi lapte bun de la văcuţă.

Avea poveşti nenumărate

Şi cântece nemaicântate

Şi le spunea, adeseori,

La clacă şi la şezători.

Avea o sobă, un vătrai,

Avea şi gura mea de rai!...

Nu mai găsesc ce a lăsat, 

Căci satul s-a modernizat:

nu mai zăreşti, ca altădată

La geamuri, floarea de muşcată,

Văd atârnate la balcon:

Begonii şi rododendron...

Fântâna e necurăţată,

Căci bem, din sticle, apă plată.

Văcuţe sunt puţine-n sat,

Bem lapte pasteurizat.

Căruţe vezi foarte puţine,

Dar te-ntâlneşti cu limuzine.

Nu mai există şezători,

Cu basme şi cu ghicitori.

Pe potecuţa din vecini, 

Crescut-au spini şi mărăcini,

Căci avem Facebook şi aşa,

Ştim noi a socializa...

Nu mai avem deloc răbdare,

Bisericile sfinte-s goale,

Porunca dată: să iubim!

Deloc nu ne-o mai amintim.

Bunico, satul de poveste

Azi îl vedem, dar nu mai este! 

[Aurelia Panait - Avea bunica...]

Ştiu că în ziua de astăzi este periculos să mai trăieşti cu nostalgia trecutului şi mai ales, să îţi aminteşti, cu plăcere, de vremurile de altădată - când viaţa curgea mai domol şi era mai simplă. Şi chiar dacă nu realizam, mai împlinită. 

Apropo de asta, chiar găsisem, acum vreo câteva luni, un articol la mare modă pe atunci, despre "prostirea populaţiei şi naţionalism" - care concluziona, încă din primele rânduri, că "ne pregătim să cerem singuri dictatura şi să o mai şi iubim".

Cum aşa ceva? Simplu.... "prin reeducare emoţională, mascată în poveşti frumoase" care propagă mituri precum: săraci şi fericiţi; satul românesc era pur şi moral; educaţia adevărată se face prin duritate; armata făcea bărbaţi; familia unită, masa pusă cu drag, pentru că nu conta sărăcia, ci dragostea.

 

Şi pe undeva am putea să spunem că sunt mituri, doar că nu sunt. 

Eu, de exemplu, mă simt foarte norocos că mi-am trăit finalul copilăriei în tandem cu ultimile zvâcniri de viaţă la ţară, înainte şi în primii ani de după revoluţie. 

Uite aşa, am bătut uliţele şi poeniţele, păzind oile - pe care adesea le pierdeam, luându-mă la joacă cu ceilalţi copii, de prin vecini. Desigur că acasă mă aştepta muştruluiala de rigoare; apoi găseam şi oile, că nu plecau, sărmanele, de pe planetă - ci alergau, bezmetice, prin diverse grădini, după verdeaţă mai tentantă. 

Apoi, am băut lapte cald, abia muls de la ţâţa oii sau a vacii. Am pus câte un pai pe sanţul plin de apă. după o ploaie mai serioasă, ca să-mi imaginez că e bărcuţă şi se duce către mare, apoi călătoreşte în jurul lumii. M-am cocoţat prin tot felul de pomi, mi-am julit, spart sau mutilat fiecare părticică din corp care se putea juli, sparge sau mutila. Am băut apă din fântână, după ce le dădeam animalelor; am crescut îmbrăcat în lână până-n dinţi, m-am jucat cu porcii, m-am bătut cu berbecii, m-au fugărit câinii, am mâncat tot felul de bălării şi fructe nespălate; m-am dat cu sania până degeram şi arătam ca un ţurţure cu moţ; am ascultat poveşti la pickup şi cotele apelor Dunării la difuzor; am umblat desculţ prin mirişte, mărăcini şi pe pietriş, de-mi plângeam de milă când intram în casă şi-mi sângerau tălpile. Am fost la pescuit, până era să mă înec, de câte ori. Şi mai presus de toate, aşteptam ora 19.30, ca să văd desenele animate.

Am făcut tot felul prostii, tâmpenii şi idioţenii, de mi-au ieşit prin piele. Şi regret acele timpuri - nu pentru că eram mai tânăr, ci pentru că viaţa avea o ordine anume - pe care o simţeam şi o vedeam, chiar şi puradel fiind. 

Nu sunt mituri, ci doar interpretări care să servească diverselor tabere politice. 

Educaţia folosea metode mai dure, dar da! Se vedea că ai trecut printr-o şcoală, când o absolveai. La Muzeul de Inginerie din Bucureşti, se află expusă o parte din lucrarea de licenţă a unui tânăr care absolvea prin 1910, parcă: o machetă de sondă de 2 m lungime şi 1 m lăţime, cu secţiuni transversale prin straturile de sol, utilaje şi clădirile adicente. Eu am terminat facultate de inginerie (alimentară) şi nu am făcut ceva asemănător. De fapt, câţi tineri care termin o facultate în zilele noastre, se pot lăuda că pot face o asemenea lucrare de licenţă, fără computer şi design 3D?   

Armata te făcea bărbat şi aşa era. Aşa este, în continuare. Chiar şi acum, în modernitate, există discursuri de dezvoltare personală care spun că educaţia se face prin disciplină, iar cu asta nu te naşti. De aceea, trebuie să o dobândeşti - prin metoode mai dure, e adevărat...că-n viaţă nu te mai menajează nimeni.

Chiar este un clip pe Youtube cu un discurs al unui amiral din marina SUA, care spune: "Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ţi face patul - şi aşa ţi-ai îndeplinit prima sarcină a zilei"! Iar acest lucru îţi dă energia necesară pentru a face încă ceva. Şi încă ceva. Şi încă ceva.

Bun...şi acum să vedem: câţi dintre noi îşi mai fac paturile dimineaţa şi câţi dintre noi vor să schimbe lumea??

În trecut, oamenii erau săraci, clar. Dar nu neapărat curaţi, ci eventual, mai curaţi. Poate din frică...dar erau mai curaţi la suflet. Iar familia fericită... mă rog. Erau la drame şi pe vremea aceea, de numa numa! Însă, în majoritatea cazurilor, familia avea o direcţie şi un sens. Mai hi unul, mai ho altul, mai trăgea unul, mai împingea celălalt... şi cumva, exista un scop mai presus de propria fericire egoistă. Chiar şi dacă acest scop se rezuma numai la "ce-o să zică lumea". 

Nu-s idiot să cred că trecutul era raiul şi prezentul este iad, pentru că şi iadul prezentului, în timp, se va transforma în raiul din trecut. Însă, nu tot ce este vechi este şi rău, aşa cum nu tot ce este nou, este şi bun. Aşa că nu blestem ce a fost, pentru a slăvi victoriile din viitor... că mi-e ruşine de ruşine de ruşinea mea!

De fapt, nici nu pricep de ce se demonizează atât de mult, nostalgia faţă de trecut. Bine, mulţi alipesc nostalgia satului de regimul comunism, dar este o imensă greşeală - pentru că nu are nici o treabă sula cu prefectura. Ce au claca şi joaca pe stradă în comun cu Ceauşescu? Sau disciplina de armată cu Comitetul Central? Sau familia din jurul mesei cu dictatura? Fix asta: foaie verde, lobodă, curge apa-n lift!

Şi mai pe scurt: hodoronc-tronc, căţel cu coadă!

Apropo, ştiţi care este diferenţa dintre comunism şi capitalism? În comunism, omul era exploatat de către om. În capitalism este fix invers - ceea ce este un mare progres.

Da', mă rog...fiecare înţelege viaţa după propriul cap, că d-aia e libertate de gândire şi expresie.

Eu, personal, odată cu trecerea anilor, am observat că trecutul nu era, neapărat, mai luminos. Ci viaţa era mai clară, mai autentică - o nuanţă pe care o surprinde, foarte frumos, poezia de mai sus. Satul însemna comuniune cu aproapele, nu o adunătură de străini pe care viaţa i-a făcut vecini. Şi mai era ceva: traiul în ritmul naturii.

Când viaţa curge mai lent, parcă şi oamenii sunt mai aşezaţi. Mai oameni, nu simpli roboţi de produs bani, care bifează task-uri, dead-line-uri şi meetinguri, între două call-uri, un coffee-break şi-o pauză de pipi, luată pe furiş.  

În definitiv, ce ne trebuie pentru a fi fericiţi? 

Mai demult, idealul unei vieţi împlinite se rezuma la plantarea unui pom, creşterea unui copil şi construirea unei case. Simplu şi eficient. 

Astăzi, trebuie să fii nechibzuit, ca să vrei doar atât. Când lumea e plină de posibilităţi care aşteaptă să fie înhăţate, iar Universul e la un click distanţă, de ce ne-am mulţumi doar cu banalităţi?

Răspuns: Poate pentru că în amănunte stă bucuria? Nu ştiu, zic şi eu. 

Cert e că oricine am fi, orice am face, orice am avea şi oriunde am fi, dacă toate astea nu ne schimbă viaţa în bine...suntem, facem, avem şi ne ducem degeaba. Totul este degeaba, dacă nu ne împlineşte inima şi nu ne odihneşte mintea. Şi nu ne transformă în oameni mai buni.

Să bem pentru asta! Şi pentru satul de altădată. Şi pentru bunica, care avea "credinţă şi iubire şi-un dor nespus de nemurire".

Astăzi ce doruri mai avem? Şi ce mai înseamnă nemurirea pentru noi?

Până mă gândesc la un răspuns, propun să mai bem un pahar şi pentru asta! 

Să fie dans!

[Andreea Haisan - Gura lumii s-o măsor]

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Cred că se fac două săptămâni de când mă străduiesc să scriu şi nu am putut. N-am avut când, deşi mi-am dorit. Din timp în timp, îmi veneau şi idei de subiecte pe care voiam să le tratez aici; dar, din nou... când? 

Aşa că le notam ici şi colo, pe oriunde puteam... cu promisiunea că voi reveni la ele, când se va putea. Iar zilele au trecut şi nu s-a putut. Aia e. 

Acum ne bate Păşticu' la uşă şi-am muncit ca un rob zilele astea, la tradiţionala curăţenie de sărbători.

Râdeţi, nu vă sfiiţi! Ştiu că de câţiva ani, au apărut glumiţe şi păreri care iau în râs acest obicei învechit şi traumatizant (pentru unii), dar nu-i nimic... Până la urmă, fiecare face ce doreşte.

Eu, de exemplu, gândesc simplu: dacă ştim că ne vin musafiri în casă - prieteni, colegi, rude - nu ne preocupăm să ne primenim, oleacă, aşezământul? Dacă se anunţă că ne vizitează şeful domn' director... sau poate, domn' prefect? Domn' prezident de ţară? AOLEU!!!! 

Dar dacă ne vine în vizită Regele Charles al III-lea, cu nino-nino, armată, S.P.P.-ul lui? E clar, infarct scrie pe noi! Şi trebuie să fie totul perfect şi la dungă, să nu ne facem de râs! Aşa că văruim, dăm cu mătura, vopsim, ne aranjăm cu briz-brizuri, costume de nuntă şi machiaje d-alea grele, nu? Cu toată apoliticeala noastră declarată... vine omul, nu l-om ţine la uşă! O uşă frumoasă şi proaspăt lăcuită, c-apoi cum ne arătăm respectul?

 

Dacă vine Brad Pitt, e clar! Leşinau domniţele la Michael Jackson! Păi la Brad Pitt... pupă şi pământul pe care calcă! Pământul măturat de zeci de ori înainte, cernut şi aranjat bob cu bob, că na...e BRAD PITT - idolul unor generaţii, pe care nu-l întâmpini în capot sau izmene şi galoşi de grădină, plini de glod. 

Din contră: vom purta hainele cele mai bune şi vom mirosi a câmp de flori!

No, bun.

La Paşte, ne intră în casă Iisus, Izvorul Vieţii. Păi atunci, să-mi fie cu iertare, dar chiar nu pot să fiu indiferent şi mi se pare de la sine înţeles să mă pregătesc şi pe mine (fizic, psihic şi spiritual), dar să aranjez şi arealul înconjurător. Şi până la urmă, chiar dacă n-av avea vreo trăire spirituală, tot m-aş aranja - măcar de ruşinea rudelor, care îmi bat în poartă. 

C-aşa suntem noi: credem sau nu credem, la sărbători tot ne străngem oleacă laolaltă, să mai mâncăm din acelaşi blid sau să ciocnim un pahar de vorbă...că suntem oameni şi avem nevoie de iubire, oricât am nega.

De fapt, de câteva săptămâni, exact la asta mă tot gândesc: la iubire. M-oi fi defectat de la astenia de primăvară, mai ştii? Sau...

Într-o dimineaţă, pe când eram navetist cu normă întreagă, aud la radio o melodie. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu cine o cânta şi nici cum era...dar mi-a rămas în minte un singur vers: "Am nevoie de iubire, dar nu de iubirea ta".

Iar chestia asta m-a pus pe gânduri...pentru că toţi ne dorim să fim fericiţi, iubiţi, răsfăţaţi, înţeleşi, adoraţi, chiar puşi pe piedestal. Dar nu unul format din laude, ci un piedestal al încrederii neţărmuite.  Problema e că de cele mai multe ori, aceste doriri rămân la stadiul de vis... pentru că, în realitate, lucrurile nu sunt atât de simple. Şi e minunată iubirea! Dar când apare singură şi din neant, fără a fi însoţită de contextul potrivit, o refuzăm. Nu are importanţă cât este de adâncă, cât este de sinceră sau că durează cât o clipă de eternitate... dacă ambientul este potrivnic, nu contează nici cât o băleguţă-n mijloc de potecă. 

Iar nenorocirea este că sunt situaţii când se întâmplă şi contrariul: contextul este atât de tentant, încât el chiar creează o aparenţă de iubire care, mă rog... Azi e, mâine nu mai e - c-apoi avem şi alte treburi pe planetă. Sunt suficiente experienţe de trăit, locuri de vizitat şi lucruri de încercat, deci nu putem sta priponiţi, într-un singur loc.

Aşa că, da... avem nevoie de iubire, dar nu "de iubirea ta". Orice ar însemna asta. 

Totuşi, mă întreb: care este esenţa iubirii? 

Dacă ştiam şi răspunsul, eram un mare om, mare caracter. Noroc că pe planetă sunt şi genii artistice, care au răspuns, măcar în parte, unor întrebări existenţiale. 

Aşadar, vă mai amintiţi de poezia "Pe de-a-ntregul", a doamnei Panait? Este o poezie de dragoste...un îndemn către dragostea completă şi complexă, aşa cum suntem fiecare din noi.  

Dar de Lucian Blaga vă mai amintiţi? Acela cu "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Hai, hai, că tre' să fi auzit de el, că-i subiect de Bac!

No, printre alte chestii-trestii-socoteli, nenea acesta a mai scris şi o poezie despre hotarul de la care porneşte dragostea cea mare şi adevărată. Adică no...în viziunea lui şi a mea, deoarece cam aşa îmi imaginez şi eu că ar trebui să fie: dragostea fără acceptarea întunericului celuilalt, nu este dragoste, ci o minciună. O Fata Morgana minunat de frumoasă, care se apropie cu paşi repezi şi se topeşte în zare, lăsând loc tragediei deşertului nemărginit.

Cine nu a simţit asta? Cine nu s-a fălit cu petecele de lumină, privind cu groază către întunericul din cotloanele sufletului? Un întuneric profund, care poate spulbera oricând iluzia fericirii. Un întuneric care ne-a transformat în ceea ce suntem şi care ne-a învăţat să sădim muguri de fericire în sufletul altcuiva.

Deci...dacă ai afla secretul lui Jean Valjean, vei condamna ori vei ierta? Şi dacă vei descoperi norul care umbreşte lumina zorilor, vei plânge mult ori vei zâmbi?

Aceasta-i întrebarea.

 

Dar gata cu fotosinteza, că a apus soarele de mult, iar vorba lungă e sărăcia omului.

Să aveţi un Paşte liniştit şi plin de iubire. Hristos a înviat!

Noapte bună, v-am pupat... şi hai cu poezeaua!!!!

 

Eu

nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet și noroi-

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineață-ți va ucide-odată visul,

că sufletul mi-așa curat,

cum gândul tău îl vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult, ori vei zâmbi

de razele acelei dimineți,

în care eu ți-oi zice fără umbră de căință:

"Nu știi, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi"?

[Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?]

Undeva, cândva

De ceva timp, scriu rar. Uneori, din ce în ce mai rar. 

Mi-am schimbat stilul. M-am schimbat eu. Nu mai critic, nu mai vreau să schimb lumea vorbind despre ceea ce ar putea să fie şi nu este. Într-un fel, nu mă mai avânt orbeşte în luptă şi nu mai vreau să învăţ pe nimeni să facă nimic. Acum câteva luni (să tot fie jumătate de an?) mi-am propus să scriu despre lumina din noi şi nu despre întuneric. 

Constatasem că s-a umplut lumea de teoreticieni. Toţi acuzăm, toţi arătăm cu degetul, cu toţii suntem nemulţumiţi. În goana după audienţă, mass-media de astăzi are singura misiune de a şoca: "cutremurător, exploziv, incendiar, înfiorător! O să înnebuneşti când o să vezi asta...o să-ţi smulgi părul din cap după ce dai click aici". Si dai...dau...dăm...pentru că suntem curioşi. 

Problema este că viaţa a devenit atât de complexă, iar noi alergăm atât de mult după senzaţional, că am uitat ce înseamnă bucuria simplităţii. Ne-am de-sensibilizat. În stresul de zi cu zi, am pierdut câte puţin din propriul suflet. Şi din ce în ce mai mulţi prieteni îmi spun că ar evada, s-ar retrage într-un colţ de sălbăticie. Nu ştiu ce caută, dar aleargă către ceva deşi nu găsesc ce îşi doresc. Mai presus de toate, simt nevoia să se regăsească pe sine. Tot mai mulţi îmi spun că societatea actuală se va duce de râpă...cât de curând. Îi cred, pentru că şi eu am acelaşi sentiment. 

De aceea, am renunţat să mă mai implic în nebunia cotidiană şi m-am detaşat de micile scandaluri care ne condimentează viaţa. 

Scriu, însă, despre stări de a fi, despre momente de pierdere şi despre regăsire. 

Nu simt nevoia de a fi şmecher, de a participa la training-uri de leadership şi nici de a-mi achiziţiona un antrenor pentru succes - însă, am redescoperit poezia. Fotografia. Cinematografia. Muzica. Spiritualitatea din spatele materiei. 

Cred că arta este singura care ne mai poate salva de la pieire, pentru că este cea mai înaltă expresie a umanităţii. 

...Şi aşa am recitit "Luceafărul"  - nu pentru că îl am ca materie obligatorie pentru Bac, au trecut de mult timpurile acelea. Ci pentru că, abia acum încep să îi înţeleg geniul. Dincolo de analize pe text, de poveşti de iubire fantastică, de figuri de stil şi de critica literară care mai de care mai linguşitoare, poezia eminesciană aparţine unui prezent continuu, ce se naşte din fiecare clipă care trece peste noi. 

Fiecare vers, fiecare stofă are un un corespondent într-o fărâmă de realitate - char şi călătoria Luceafărului către marginile universului:

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dentâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul...

El zboară, gând purtat de dor,

Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Da, este o secvenţă cu o valoare poetică enormă. Dar nu este nimic abstract în ea...eu am regăsit-o şi am trăit-o la câţiva paşi de casă.

...undeva, cândva, într-o clipă desprinsă din vis; acolo unde se năştea nemărginirea orizontului.

Închei cu un gând bun, o melodie pe care o mai ascult uneori:

Câteodată, fericirea există

...şi se găseşte aici, printre noi. În gesturi mici, pline de dor. 

Fericirea este ca o căutare a propriei căi....nu ştii că ai găsit-o decât privind în urmă. Unii spun că se află la capătul unui drum, alţii sunt convinşi că este însuşi drumul.

Este ca o poezie...o clipă unică, de care îţi vei aminti întotdeauna cu tristeţe.

Este ca o rază de soare, pe care nu o vezi; dar o simţi...uneori chiar şi prin nori.

Cel mai ciudat este că fericirea ţine de alegere. E ca o plimbare printr-un parc...în care alegi să vezi gunoaiele...

Sau ceea ce se află dincolo de ele. 

Valentin în grup compact

Na, că iar e luna iubirii!! Ptiu...ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri ne-aniversam cu ţonţonei şi declaraţii în versuri pe la posturile de radio dedicate. 

Da măi, dar anul acesta e altceva...deja ne-am mai organizat! Cel mai tare mi-a plăcut o reclamă de la radio: "Dacă eşti îndrăgostit, atunci ai rezervare la Terasa Porumbelul, pentru cina festivă de Valentine's Day!"

Deci dacă nu eşti îndrăgostit, nu ai rezervare?! Aaaa...păi e simplu! Vă daţi seama ce războaie civile se pot isca pe faza asta?? Parcă îmi şi imaginez sceneta: 

"Pisi, m-am îndrăgostit de tine! Te iubescscscscs!!"

"Hai, să mori tu! Scoate rezervarea, că nu te cred!" 

Şi-atunci ce faci? Dacă s-au gătat locurile, ai pus-o de mămăligă! Sau, poate nu...prietenul Google îţi vine în ajutor, prin noua aplicaţie de pe yahoo mail: mesaje standard pentru îndrăgostiţi. "Ladies and gentlemen, bă căciulă! Eşti îndrăgostit până-n gât şi bâtă de inspiraţie, ia colea mailuri gata confecţionate, să-ţi exprimi cele mai intime sentimente! Click pe inimioară şi eşti tătic, ai mesaje  naţionale pe alese: friendly love, crazy in love sau all out of love" - mai lipsea Patrick Swayze pe fundal sonor, dansând I had the time of my life în şpagat pe două scaune şi tabloul era complet.

No, deci trebuie să recunosc...e o evoluţie, de la inimioare cu dantele şi lumânărele parfumate. Suntem în era digitală, hai să ne digitalizăm! Adică până şi sigla Jocurilor Olimpice este un link de internet...propun ca de astăzi să trăim virtual complet! Pui pampers ca să nu te murdăreşti şi mănânci virtual, iubeşti virtual, dormi virtual, lucrezi virtual, mergi la toaletă virtual, creşti găini virtual - toate acestea fără să te mişti un milimetru din fotoliul de la birou! 

Aşa să arate viitorul? Pe cuvânt de nu mă îngrozesc! 

Adică, stai! Ce să mă mai gândesc la mâine, când astăzi deja e vraişte? Treapădă toată planeta că e ziua drăgoştii...mi s-a uscat gâtul de câte ori am vociferat, spunînd că e o sărbătoare idioată din start! Dar no...hai, dacă vreţi neapărat, e democraţie! E Valentin: Toată lumea. toată lumea sare-acum cu mine! - dar săriţi, fraţilor, dacă atâta vă duce capul! Behehehehehehee!  

Dacă inima vă palpită de emoţie, daţi-vă-ţi drumul! O ieşi prost la finalizare, iubirea asta din frumoasă şi maiestuoasă se transformă în brand de supermarket, însă hai să punctăm măcar impresia artistică. Ca la şcoală: "Ia un 5 de-ncurajare!"

Dar acum chiar să nu mai fim în stare nici măcar să spunem ce avem pe suflet? În halul ăsta am ajuns? Vezi gagica, te inundă câmpurili de flori în suflet, deschizi gura să-i zici că e cea mai bellissimă şi minunată creatură de pe faţa pământului, dar iese doar ngâ-ngâ? Eiiii,  las' că te salvează yahoo mail, băga-mi-aş picioarele! "Iubiţică cea mai dragă, mă gândesc la tine zi de vară, până-n seară!" La asta am ajuns? Glorificăm măreţia dragostei, îi construim piedestaluri fără seamăn, îi cântăm în versuri mii şi mii dulcea vibrare, apoi o aruncăm pe banda de lucru şi o producem en-gross, ca pe şaibe? 

Atunci ia d-acilea: sunt tone de iubiţici cele mai dragi pe planetă! Toate minunate, toate bellissime, identice şi la fel! Care-i a ta? 

Mai contează? Două buzişoare, două ţâţişoare, tot o pisică! O iei la subsuoară şi fugi cu ea în boscheţi să o alinţi, c-apoi prinde de veste că nu-i chiar aşa unică şi poate nu mai vrea! Nu ai rămâne cu buza umflată?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept nebunia de anu' viitor, să văd ce-o mai ieşi?!

Poate îşi face cineva vreun pustiu de bine şi cheamă poporu-n Bărăgan să se alinieze cuminte: bărbaţii de-a dreapta, femeile de-a stânga - ca la biserică. Iar când s-au încolonat bine pe căprării, să rostească toţi, uniţi în cuget şi-n simţiri: 

Iubita mea cu ochii ca cafeaua,

Că când te văd, mă fac ca carameaua 

Când nu te văd m-apucă dorul

Şi-s ca Călin Nemuritorul!