Cadouri cu îndrăgosteală

Stau, câteodată, şi mă întreb de ce nu m-oi fi făcut marinal; ăăă...marinel? Mariiiiii...NER? Pfffff!, ce mă enervează!!!! Dar o scot eu la capăt...

Aşadar şi prin urmare: mă întreb de ce nu m-oi fi făcut navigator. Că... vorba aia: îmi place să călătoresc. Şi mai ales, îmi place marea. Şi soarele. Şi apa, în general.

Bine, un motiv ar putea fi acela că habar nu am să înot, nici măcar într-o cană cu apă - d-apoi în ditamai marea! 

Şi cu toatea astea, duc o viaţă de navigator, cum rar ai să mai vezi...

Spre exemplu: uneori, mă mai întâlnesc cu câte-o domniţă. Cineva mai special, care îmi agită agitaţia moleculară şi îmi înfrumuseţează, oleacă, ziua. Dar, ca-n toate  poveştile care trebuie să aibă final fericit, clipa de magie se topeşte în neant şi ea-şi vede de treburile ei, iar eu de ale mele. C-apoi, de ce să ne amărâm unul pe altul şi să ne stricăm vieţile? Puţin şi bun; e mai vine să rămânem, fiecare, cu o amintire plăcută.

Aşa că... zâmbind tâmp, aştept să-mi treacă momentul de beatitudine; apoi plec mai departe, cu bărcuţa din dotare, spre zări mai albastre.

No, ce să mai zic? Sunt marinaru' vieţii mele, ca într-un film cu Shah Rukh Khan. Şi cu Priyanka Chopra, ca să fie cu echitate de gen. 

De fapt, stai! Ăştia doi chiar au jucat împreună într-un film; cum ii zicea, zi-mi să-i zic!  Gata, mi-am adus de-aminte: "Don: The Chase Begins Again", din 2006; el este un cap mafiot ce-i cade cu tronc ei, o biată domniţă dulce şi suavă ca o garofiţă. 

Apropo de tronc: azi şi numai azi este Valy's Day, Ziua Îndrăgostiţilor - o ocazie minunată pentru a vă iubi mult. C-apoi, dacă nici azi, atunci când?

A dat şi la ştiri despre asta: cică saloanele de înfrumuseţare sunt arhi-pline de doamne şi domnişoare care vor să se facă frumoase, pe cheltuiala iubiţilor lor. Şi da, chiar aşa au spus... iar prima întrebare care mi-a apărut mie în cap, a fost: "Dar de ce să SE FACĂ FRUMOASE"? În restul timpului sunt urâte?

Adică, se trezeşte duduia (dulce şi suavă, desigur) de dimineaţă, se uită în oglindă şi-şi zice: "Băi, ce urâtă m-o făcut mama! Da' lasă, că vine Ziua Îndrăgostiţilor şi rup porţile salonului de înfrumuseţare, ca să mă fac frumoasă pe banii lu' îndrăgostitu-miu"!

Cum aşa ceva??

A! şi era să uit:: dacă nu ştim cum să ne facem frumoşi, experţii ne sar în ajutor şi ne sfătuiesc că pentru a arăta bine, trebuie să ne alegem o tunsoare care ne avantajează.

Pfuai de mine...lovitură de teatru! Cum au zis?? Să-mi caut tunsoare care să mă avantajeze? Eu nu mă gândeam la aşa ceva, în ruptul capului! 

Păi şi bine, frate, dar unde au fost experţii ăştia de când m-am născut şi până acum? Nu meritam şi eu să trăiesc o viaţă în care să arăt bine? De unde să ştiu că trebuie să mă tund într-un stil care să mă avantajeze, dacă nu mi-a spus nimeni?

Nu, nu, nu se poate aşa ceva! Îmi vreau banii înapoi şi restart joc, ca să simt  că trăiesc!

În fine... 

Hai să revenim la îndrăgosteala de sezon - pentru că azi şi numai azi, trebuie să iubim şi să dăruim. Ar mai fi o ocazie de Dragobete's Day, că şi atunci e tot cu dragostea. Dar vă întreb eu: decât să iubim o dată pe an, nu-i mai bine să iubim de două ori pe an? Şi pe 14 februarie, dar şi pe 24??

Aşadar, zic să nu ratăm evenimentul! Vorba strămoşilor noştri, daco-geţi-begeţi: "All you need is love...ram-papa-papa-pam"!

Chiar, voi cum vă petreceţi sărbătoarea de azi? Ce cadouri aţi primit, ce aţi mai dăruit? Ce se mai poartă? 

Că eu, după faza cu tunsoarea, nu mai sunt sigur pe mine, deloc. Aşa că am decis să caut sfatul experţilor în orice nimicnicie de-a mea - şi aşa am descoperit un articol care îmi explică, pe înţelesul meu, cum e treaba asta cu făcutul cadourilor de Ziua lu' Îndrăgostiţi.

Aşadar, specialiştii spun că pentru EA, trebuie să iau cadouri mind-blowing, de culoare roşie sau roz. Iar conceptul acesta îl înţeleg perfect: mie îmi place culoarea roşie; dar nu port orice roşu, ci numai roşul care-ţi scoate ochii. No, şi pentru EA este nevoie de un roşu/roz care te scoate din minţi. Simplu. 

Apoi, am dat peste un top de cadouri inedite - care, conform articolului, "îl vor face pe Cupidon să fie mândru de mine". Iar asta m-a bucurat şi mai mult: de ceva timp, mă tot dau de ceasul morţii... pentru că nu ştiu cum să-l fac pe Cupidon să fie mândru de mine. De atâta grijă, nici nu mai reuşesc să dorm, sincer vă spui!

Noroc că  Universul, în bunătatea lui, mi-a răspuns prin gura experţilor: "Iete, fix aşa", cu aceste cadouri:

1. Tablou din fire.

Fire, fire...dar ce fel de fire? De aur? De borangic? De aţă de papiotă? 

Nu ştiu, nu mi se spune. Iar dacă nu mi se spune, eu de unde să ştiu ce trebuie să aleg? 

EXPERŢII!! Să vină experţii, ca să mă lumineze!

2. Inimi miniaturale

Mda...interesant. Mai bine multe şi mici, decât una şi mare. 

Mă rog, gusturile nu se discută. Întrebarea e: cât de mici şi mai ales, cât de multe? O cutie de pantofi? Un bax? Un camion? 

Se cer lămuriri suplimentare!

3. Cuvinte 3D, decupate în filele unei cărţi. 

Din romanul de la mare, eu ţi-am scris că te iubesc. A venit foarfeca mare şi cuvintele s-a şters...

Ceea ce, aia e. Ghinion. Şi-n plus, nici nu-mi bat joc de cărţi.

4. Cutie de chibrituri specială

...pentru că un chibrit semnifică flacăra dragostei. Deci...mai multe chibrituri, mai multă dragoste. Şi-apoi, să te ţii când 'or lua alea foc. Izbucneşte o pălălaie, de chemăm pompierii - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am multă dragoste de oferit! 

Un tir de cutii de chibrituri! :))

5. Cub foto pentru Ziua Îndrăgostiţilor

Adică să-i dau un cub amoros? Măiii... ce spuneţi acolo? Păi dacă un triunghi amoros e periculos şi are doar 3 laturi, cubul amoros are 12 laturi! Ăsta-i pericol de moarte, cu scheleţi şi toate cele! Serios, nu sfătuiesc pe nimeni să facă aşa ceva...

6. Suport de lumânări, decorat cu fotografii de Ziua Îndrăgostiţilor

Aha, da! După aia să aud că-s atât de lipit de sărac, că nici curent electric nu am în casă şi stau la lumânare?  Iar dacă am nevoie de parfum, tot nu apelez la lumânări! Mai bine deschid geamul şi intră aer curat! Ce atâtea chimicale pe capul nostru?

7. Joc Jenga...pentru că toată lumea a jucat Jenga

Nu ştiu cum să spun, dar eu nu sunt toată lumea şi habar nu am ce-i Jenga ăsta. Mi-e îmi sună a livrator de pizza, pe cuvânt de cercetaş!

Şi gata, că nu mai pot. Mai sunt încă 18 de idei, dar nu mai am nervi să le citesc pe toate. E timp şi data viitoare, că nu au intrat zilele-n sac...

În principiu, însă, cadourile astea sunt numai decoraţiuni - pe care le pui pe perete sau pe-o mobilă şi le ştergi de praf, pân' te saturi de ele şi le arunci. Asta în cazul în care nu le mistuie flacăra dragostei.

Da' întreb şi eu, la plezneală: s-au perimat cadourile alea de oameni normali? O ciocolată, o pizza, o bomboană, o shaorma, o măscioară la restaurant, o cupă de şampanie, un pahar de vin - nu se mai poartă? 

Adică, na! E bine şi cu decoraţiunile - dar ceva mai cu finalitate, nu mai e bun? Mănânci, bei, mesteci Orbit. Din astea, care să te ajute mai mult decât să te uiţi la ele. Şosete, mănuşi, o eşarfă, un pix, un şiret mai fistichiu... orice care are un scop pe lume şi după momentul dăruitului.

Ce Dumnezeu, că nu avem 5 ani!

Altfel, păţiţi ca mine, când eram în zaua mea. 

Puşca şi cureaua lată, ce îndrăgostit eram - motiv pentru care îi dăruiam unei domnişoare numai prosteli de origani, că atâta se putea. Inimi bătucind, broscuţe, ţânţari, avioane, flori, etc. Domniţa, elegantă, le primea, se bucura şi apoi le depunea ceremonios, pe o măsuţă din camera ei. Şi azi aşa, mâine aşa...până i-a crescut fetei, pe masă, o ditamai căpiţa formată din sute de animăluţe de hârtie - pe care le-a aruncat, la un moment dat. Că doar nu era să se închine la ele! 

Şi iac-aşa: pierdere de timp, pierdere de energie şi pierdere de spaţiu, plus ipocrizeala de rigoare, că nu se încânta prea tare când le vedea, dar nici nu se îndura să-mi pună frână la gesturile mele romantice. 

Să bem pentru asta! În cinstea ei, că multe a mai suportat, săraca... 

Şi-un cântec vesel să cântăm, ca la zi de sărbătoare.

De fapt, nu! Azi citim o poezie, că nu am mai făcut asta de mult si mi-e dor. Atâta că nu am ştut ce să aleg şi-am deschis cartea unde a vrut ea. A picat "Oglinda ochilor iubitei"; cred că am mai postat-o, dar mai demult. Aia e... 

Hai să-i dăm drumul!

Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă...

[Aurelia Panait - "Oglinda ochilor iubitei"/ vol. "Cireşul albastru"]

Sărbători teoretice

A fost 14 februarie, Valentine's Day: ziua îndrăgostelii mondiale. No, bun: îndrăgostiţi din toate ţările, uniţi-vă şi celebraţi iubirea! Uraaaaaa!!!!!

... şi am aflat că a fi îndrăgostit nu înseamnă că şi iubeşti...la fel cum, dacă te aşezi pe scaunul şoferului, nu înseamnă că ai şi condus maşina. Poate de aceea, îndrăgosteala o sărbătorim cu toţii... cu ciocolată-flori-muţunei-de-pluş şi desertul de după, când se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Însă, apoi vedem că instituţia familiei se prăbuşeşte, iar natalitatea din ţara noastră este în scădere. Adică, trăim o îndrăgosteală fără finalizare şi nu ajungem să experimentăm iubirea. 

Iar chestia asta are şi o denumire ştiinţifică, cică... îndrăgostitus interruptus sau ceva de gen.  

Apoi a  fost 15 februarie, Ziua Naţională a Lecturii. 

Buuuunn...dar cum se numesc oamenii care lecturează? Lectori sau lecturari? Nu contează, că o dăm pe dispute semantice şi păţim precum domnul Goe cu cearta pe costumul de marinel-marinal-mariner...de unde învăţăm că a treia variantă este, întotdeauna, cea mai bună! Deci: LECTURATORI DIN TOATĂ ŢARA, UNITI-VĂ! Uraaaaaa!!!!!

....apoi aflăm că citim din ce în ce mai puţin - ceea ce nu-i nimic nou sub soare, dar trebuie să ne prefacem uimiţi de acest fapt pe care nu îl susţin eu, ci sociologii... care, se pare că în realizarea acestui studiu social, nu i-au luat în calcul şi pe oamenii care se închină la cărţi. 

Spre exemplu, anul trecut, am aderat şi eu la un club de carte. Îmi surâdea ideea de a dezbate pe marginea unor idei lansate de diverşi scriitori... dar după ce am stat oleacă pe acolo, mi-am dat seama că nu-i de mine şi mi-am văzut de viaţă. Dar internetul, în nelimitata sa inteligenţă artificială, m-a ginit cam ce caut şi a început să-mi sugereze multe canale alternative dedicate lecturii... iar după ce am aruncat un ochi şi pe acolo, am constatat că-s (cam) pe acelaşi calapod: "am zeci de biblioteci acasă şi anul trecut am citit doar 50 de cărţi, că m-am lăsat pe tânjală. Ruşine să-mi fie! Dar nu-i nimic... anul acesta recuperez şi voi citi 150 de cărţi - pentru că-s şmecher şi pur şi simplu, iubesc să citesc. Citesc şi respir, respir şi citesc! Din sculare până-n culcare şi uneori, chiar şi-n somn"! 

Aşa că revin cu o veşnică întrebare, la care nimeni nu a catadicsit să îmi răspundă: de ce este relevant numărul cărţilor pe care le citeşti? Dacă unul citeşte 10 cărţi pe an, iar altul citeşte 80 de cărţi pe an, ce dovedeşte cel de-al doilea? Că e mai înţelept? Că citeşte mai repede? Că dispune de timpul lui după propriul plac şi nu există nimeni care să-l frece la melodie şi să-i impună diverse ocupaţii? Că e mai mult spirit decât materie fizică? 

Nu ştiu! Dar dacă se dă vreun premiu în bani, se schimbă kalimera şi vă anunţ că eu am citit 400 de cărţi în 2023 şi anul acesta vreau să sar peste mie! Iar pentru la anul, mi-am propus să termin biblioteca din Alexandria... că o am de mult pe listă şi a început să mă cam încurce.  

A venit, apoi, ziua de 17 februarie - Ziua Mondială a Pisicilor (din Europa). 

Formulez aşa pentru că mai există o Zi Mondială a Pisicilor (din Japonia), care se serbează pe 22 februarie. Până la urmă, e normal să fie aşa: de câţiva ani, ne-am globalizat atât de mult încât fiecare om a ajuns să-şi fie propria lui mondialitate! Şi ca să fiu şi eu în acest trend, exact acum sărbătoresc Ziua Mondială a Peştelui Prăjit din bucătăria mea.

Tot pe 17 februarie a mai fost şi Ziua Mondială a Faptelor Bune - o ocazie perfectă pentru a cita din Beethoven: "Nu recunosc al semn al superiorităţii decât bunătatea". Cu alte cuvinte, dacă faci o faptă bună, te dai şmecher şi superior. 

Sincer, îl apreciez pe Beethoven. A fost un geniu. Dar vorbele acestea, dacă sunt spuse de el cu adevărat, sunt doar nişte idioţenii, după umila mea părere. 

Aşadar, doresc să le mulţumesc tuturor celor care m-au "jignit" cu ajutorul oferit, atunci când îmi ardea buza şi nu o puteam scoate la capăt de unul singur. Foarte bine mi-a prins! Iar pe viitor, poate 'oi fi vrednic să mă ofenseze şi pe mine un de-alde Jeff Bezos, care să-mi ofere în scârbă, o viaţă de nabab până la sfârşitul zilelor. Sau măcar să-mi scuipe (cu superioritate) un avion personal, o insulă privată, câteva vile prin ţări exotice şi o rentă viageră de-un milion de dolari pe an. 

Promit că primesc... am orgoliul milimetric şi nu fac fiţe. Din contră: tot ce mi se dă, pup şi bag în traistă! C-apoi nu-mi place să-i anulez plăcerea omului de a dărui!

Restul ...treaba lor! Să creadă fiecare ce-o vrea! Dacă se doreşte ca cerul să aibă culoarea roz, atunci aşa să fie! Dacă vaca nu mai e bună pentru om, deoarece se bese mult când iese la păscut şi contribuie la accentuarea efectului de seră care distruge planeta, aşa să fie. Iar dacă generozitatea duce la discriminare, atunci aşa să fie! Vă rog din suflet, discriminaţi-mă cu generozitatea voastră! Vă las şi-un număr de cont, ca să vă fie mai uşor să mă insultaţi.

De fapt, discuţia "bunătate din superioritate" este o mai amplă şi pot intra în multe amănunte, dar nu cred că e locul meu să dau lecţii nimănui. Mai ales că teoria o cam ştiu, dar am carenţe mai grave la capitolul de practică. Bine, nu pot să mint... mă mai apucă şi pe mine dorinţa de a candida pentru un loc în Împărăţia Cerurilor, aşa că încerc să mai fac şi fapte bune: aleg un caz social şi-i fac o mică plăcere. Dar cum eu sunt cel mai caz social pe care-l ştiu, scap calu-n porumb şi-mi împlinesc mie însumi pohta ce-am pohtit! Că de-aia întâi trebuie să fiu eu bine, apoi ceilalţi.

Cert este că, atunci când faptele bune se fac cu multă publicitate, pentru a fi cunoscute şi apreciate de cât mai mulţi, este posibil ca ele să pornească şi din mândrie. Dar când nu ştie stânga ce face dreapta şi se rezolvă o problemă ca din senin, fără ca cineva să-şi asume vreun merit special... parcă se simte altfel. "Cine-a făcut asta? Nu ştiu...Moş Crăciun"! Na! Prinde orbul, scoate-i ochii!

Apropo de asta: cum de nu se simte nimeni inferiorizat, atunci când vine Moş Crăciun sau când primeşte cadouri de diverse aniversări? Dacă suntem de acord că generozitatea este supremul egoismului şi o dovadă clară de superioritate şi discriminare, de ce acceptăm cu bucurie acest comportament ticălos, apoi îl denunţăm, plini de aplomb luptăcios şi potrivnic? De ce când primim ne fată vaca, iar când trebuie să dăruim, ne moare viţelul?

Habar n-am! 

Ştiu, doar, că susţin faptele bune (mai ales când le fac alţii şi eu sunt beneficiarul lor). Vorba 'ceea: toate cele bune să se-adune - la mine pe bătătură! Hai, hai, nu vă sfiiţi, că fac cinste cu o super-ofertă: primul suc e gratis, al doilea are preţ dublu!  

Bem, mâncăm, ne distrăm, stăm la o vorbă, ca să ne cunoaştem mai bine... C-apoi şi azi e sărbătoare! Nu ştiu exact ce zi mondială mai este, dar după ce am traversat ziua îndrăgostelii fără iubire, ziua lecturii fără citeală, ziua faptelor bune fără mărinimie... sigur trebuie să aniversăm ceva cu care am uitat să ne mai îndeletnicim: prietenie, recunoştinţă îmbrăţişare, iertare, zâmbete, respect...prostii din astea perimate de trecerea timpului.   

Să bem! Şi la mulţi ani, ziua de azi!

[Frunzuliţă muşeţel - cântec de cătănie]

Poveşti cu dragoste

Sunt zile în care totul merge pe dos. Pot să gândesc pozitiv până-mi iese pe nas, mă pot prosterna la Univers (că e urât să mai zici Dumnezeu; şi dacă totuşi o zici, jigneşti oamenii care se închină altor dumnezei şi discriminezi) ore întregi, îmi pot umple mintea de vizualizări benefice şi mindfulness până mi se face capul cât bostanul, pot aprinde lumânări în cruce sau mă pot băga într-o şedinţă prin care să-mi trag o pereche de palme şi să mă stropesc cu reveneală... Nu se schimbă nimic şi lucrurile tot anapoda ies! 

Dar sunt şi zile în care parcă-mi creşte inima şi mă apucă o fericeală atât de mare, încât parcă-i vecină cu idioţenia! Râd din orice, cânt în gând frânturi de melodii şi-mi vine să străbat străzile în paşi de dans, ca-n secvenţa aceea cu Dan Spătaru...cum îi zicea? "Eu şi-o umbrelă" - sau ceva. C-apoi, umbrele am, slavă Domnului! Şi mai mari, şi mai mici, şi pentru două persoane - în caz că mă îngraş...şi pentru copii, dacă grijile mă subţiază mai mult decât e cazul. Pe scurt, sunt pregătit pentru orice!

Astăzi, însă, nu mi-am mai pierdut vremea cu analize psihologice fără sens şi m-am hotărât să mă relaxez total...c-apoi de! Nu d-aia sunt in vacanţă de schi? E adevărat că nu ştiu să schiez şi n-an nici o pornire să mai învăţ acum, la senectute...dar dacă-i musai să mă distrez, cu plăcere! Aşa că am ales să fac slalom super-uriaş printre fel de fel de răsfăţuri care-mi plac de numa numa! Se-nţelege. :))   

Prin urmare, dis-de dimineaţă, adică pe la un 10.30 (că doar nu eram nebun să mă trezesc de la 6), mi-am făcut un ceai de portocale roşii, îndulcit cu niţică miere. O mi-nu-nă-ţi-e! Te scoală din boli şi te curăţă de orice neajunsuri! Într-o bună zi, cred că o să mă cureţe de tot...dacă plec urechea la un articol citit recent, care spune că ceaiul la plic e cam nociv, pentru că are nu ştiu ce fibre de plastic prin dânsul şi nu prea face bine la om. Dar nu-i bai... cât o fi, o fi. Şi-apoi aia a fost!!  

Mai târziu, am mâncat ciocolată Heidi cu aromă de nuci verzi. Doamne, cât de bună este! Mirifică! Ambrozia care îndestula zeii olimpieni este pistol cu apă pe lângă ciocolata asta - şi mă puteţi crede pe cuvânt, că-s mare ciocolafil şi-am încercat cam tot ce am găsit pe piaţa de la noi. Mi-au trecut prin mână...adică prin stomac şi câteva sortimente de ciocolată elveţiană, adusă direct de la mama ei; dar tot nu se compară cu explozia de arome a nucilor verzi. Vă spui cu mâna pe inimă, că nu există ceva mai bun de atât! Heidi cu nuci verzi este o regină printre oameni, o zeiţă printre muritori! E ca Arnold Schwarzenegger, pe lângă Danny DeVitto.  

Sau ca să folosesc toată bogăţia descriptivă a limbajului modern, pot spune că "Este wow! Este cool! Este...ştiţi voi"!

Spre finalul zilei, am băut un pahar de vin dulce bisericesc, ca să-mi ung articulaţiile.... şi m-am hotărât să văd un film de inimă roz-bonbon, că-s sătul de stiri despre baloanele chinezeşti de spionaj! 

Şi am ales..."Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici", varianta Disney, din 1937. Nu am văzut niciodată adaptarea asta de la cap la coadă şi în plus, toată tevatura cu interzicerea animaţiilor clasice mi-a trezit curiozitatea. Adică: ce poate fi atât de odios la Albă ca Zăpada, încât trebuie arătată cu deştu', înfierată şi suprimată? Vorba aia: găsim în librării până şi cartea lui Hitler, care nu a fost tocmai un arhanghel. Deci... de ce atâta agitaţie?

   

Cum am spus anterior, copiii nu văd lumea aşa cum o vedem noi - iar poveştile au, în principal, un rol educativ; conceptul e simplu: într-o lume plină de pericole, cei mici sunt învăţaţi să asculte şi să fie buni, pentru a izbândi. Desigur că pe Scufiţa Roşie o mănâncă lupul şi e tragic, chiar traumatizant. Dar la final, fetiţa este salvată şi înţelege că dacă asculta de sfaturile mamei şi nu se abătea din drumul spre căsuţa bunicuţei, necazurile puteau fi evitate. Chiar şi din poveştile care au în prin-plan răutatea mamelor vitrege se pot trage învăţăminte, cea mai importantă pildă fiind aceea că un părinte nu poate renunţa la fericirea copilului în favoarea propriei fericiri. Deci nu poate iubi şi nu se poate căsători cu cineva care îi respinge copilul, doar pentru că e fotomodel.

Şi uite aşa revenim la  "Albă ca Zăpada": o poveste despre invidie şi neacceptare, răutate, inocenţă şi triumful iubirii.

Ca să mă documentez mai abitir, am citit povestea din trei surse diferite, în trei variante diferite: o carte cu poveşti ale Fraţilor Grimm, într-o ediţie de prin 1992 pe care am primit-o cadou de la mama şi încă două repovestiri mai recente şi mai blânde, destinate generaţiilor noi şi sensibiloase la inimă. 

Sincer, nu mi se pare nimic strigător la cer. Desigur, dacă vrei să cauţi nod în papură, povestea se poate analiza în stilul adoptat de mine în postarea trecută - caz în care ajungem la nişte concluzii elucubrante, ce te fac să te sui pe pereţi, cu părul măciucă pe tine. Dar dacă o priveşti serios, ce învăţăm din Albă ca Zapada? Numai lucruri bune:

1. Femeia frumoasă, dar mândră şi rea, este ca un inel de aur pus în râtul unui porc. Vezi împărăteasa cea cea, "frumoasă ca o cadră, dar mândră şi rea".

2. Candoarea Albei ca Zăpada o ajută să iasă din situaţii limită, aparent fără ieşire. Îndeamnă la bunătate şi omenie şi scoate la suprafaţăcele mai alese calităţi umane. Că d-aia o lasă vânătorul să plece şi nu îi scoate plămânii şi ficatul (sau în altă variantă, inima şi ochii), ca să demonstreze că a îndeplinit porunca.

3. Ajutorul poate veni de oriunde, dacă este primit cu umilinţă. Şi uite aşa, Albă ca Zăpada este salvată de pitici; iar pentru a le recompensa bunătatea, prinţesa acceptă să le gospodărească prin căsuţă. 

4. Fără raţiune, bunele intenţii, blândeţea şi naivitatea duc spre pierzanie...pentru că mărgăritarele nu se aruncă la porci. Nu de aceea Alba pică în plasa mamei vitrege de trei ori şi acceptă să fie strânsă cu cingătoarea, să i se prindă pieptănul otrăvit în păr şi să muşte din mărul otrăvit?

5. Oricât ar fi răul de mare, până la urmă, dragostea învinge şi fiecare îşi primeşte răsplata pentru propriile fapte. Şi uite aşa apare prinţul şi salvează situaţia.

Vi se pare ceva rău în asta? 

Ce vindecare de copil interior? Ce autodezvoltare în şapte trepte, ce Immanuel Kant, Kafka şi guru acela cu ochelari de soare, pe care nu ştiu cum îl cheamă? Ce Osho şi tone de cărţi despre succes? Citeşti "Albă ca Zăpada" şi dacă îî înţelegi tâlcul, ştii să te descurci în viaţă. Simplu, scurt şi la obiect.

Cu mici diferenţe, adaptarea Disney ajunge cam la aceleaşi concluzii. DEŞI, latura modernistă a minţii mele s-a răsculat la o singură frază, spusă de piticul veşnic morocănos: "Toate femeile sunt otrăvite! Sunt pline cu tertipuri mişeleşti". 

STAI! Cum a zis? Aoleu şi vai! Blasfemie!!!! În Epoca Modernă mai există asemenea discriminări misogine? Nu se poate! Jos cu capul! Interzicere totală! HUOOOO!!!! Când bărbaţii sunt din ce în ce mai efeminaţi şi femeile din ce în ce mai bărbate, cum poţi să faci asemenea diferenţe de gen? Asta e un atac la adresa întregii umanităţi!!! Un pericol mondial care trebuie stârpit de pe faţa pământului! HUOOOO!!!!! 

Şi totuşi... dacă este să analizăm cu calm, ce ştim despre Morocănosul? Dacă a întâlnit zece femei în viaţă şi toate i-au adus suferinţă, într-o formă sau alta, este corectă constatarea lui? De fapt, chiar şi noi avem nişte vorbe de duh în acest sens: "Cine se frige cu ciorbă, suflă şi-n iaurt"; sau..."Frica păzeşte pepenii". 

Oricum, urmărind scena până la capăt, aflăm că piticul nici nu ştie care sunt "tertipurile mişeleşti". Însă are o reticenţă faţă de femei şi nu se lasă sedus de frumuseţea acestora. Totuşi, Albă ca Zăpada îl cucereşte cu un pupic bine plasat şi toate aminozităţile dispar. Deci, de ce ne-am crampona în tot felul de nimicnicii? Nu ştiu.

Cu toate acestea, o minte luminată poate continua să se întrebe: de ce Albă ca Zăpada este fricoasă şi gospodină? Pentru că e femeie, nu? Adică femeile nu pot fi viteze şi sunt menite doar să fie slugi în bucătărie? HUOOOO!!! Şi de ce prinţul salvează situaţia? Dacă era o prinţesă, ce avea? Şi până la urmă, piticii de ce sunt bărbaţi şi nu eschimoşi hermafrodiţi? Şi de ce mama vitregă este etalon de răutate? Nu cumva e doar neînţeleasă? Şi regele ce a făcut după ce s-a însurat cu ea? A plecat după altele, aşa-i? Că nu mai se spune nimic de el! HUOOOO!!!!

Iar dacă tot analizăm, de ce "Albă ca Zăpada" nu e "Neagră ca Zăpada", în contextul în care culorile sunt simple iluzii ce depind de capacitatea absorbţie şi reflexţie a luminii?? Facem secregare aici, sau cum? Iar susţinem supremaţia omului alb, când pe planetă sunt şi oameni negri, galbeni, maro, roşii şi degradeuri...cu ei ce facem? Nu-i reprezentăm în folclor? 

Noroc că eu nu stau să-mi pierd vremea cu asemenea problematici. Dacă aş elegant, aş spune că nu-mi place să ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea. Dar la baza acestei lipse de curiozităţi cred că stă îngrămădeala mea nativă. De ce să ne mai minţim şi să coafăm adevărul? :))

Constat, însă, două lucruri: când cauţi doar să critici, nu poţi găsi motive de laudă. Iar atunci, orice lucru, oricât de bun ar fi, poate fi demonizat şi aruncat la gunoi, cu argumente la fel de multe precum acelea care îl valorifică şi îl preamăresc. 

...iar cei care speră la o viaţă ca-n poveşti, adică plină de fericire şi frumos, nu ştiu ce cer. Poveştile nu sunt frumoase sau urâte, ci întocmai cum este viaţa: cu momente de bucurie, linişte, răutate, nedreptate, invidie, minciună, dramă şi lacrimi. Însă, spre deosebire de realitate, întotdeauna poveştile se termină frumos. Şi cred că de aceea ne plac, indiferent de vârstă: menţin vie speranţa că până la urmă, va fi bine.  Totul va fi bine...mâinile în aer şi strigă cu mine!

Şi asta e tot ceea ce contează. 

Iar acum, hai cu o melodie de petrecere, ca am vorbit destul!

Şi dacă tot fu Valentine's Day, nu se poate să stăm pe uscat, ca toţi sărakii!!! Hai sus! Şi să fie NEBUNIEEEEE!!!!!!!!!!

[d'Artagnan ft. Candice Night - We're gonna be drinking] 

Pe contrasens

 La mulţi ani, Vali Day! 

No, despre ce vorbim azi? Am două subiecte la fileu: iubire şi depresie. Ce doriţi, ce poftiţi? Eu, sincer, aş propune depresia, că zilele astea, cel puţin, iubirea e cam destulă şi cumva, mă simt obligat să echilibrăm energiile. Plus că mai tragem o dublă de iubire peste zece zile şi  atac atunci subiectul, că tot se iubeşte româneşte. Şi mai împlinesc şi... treişpe?...da! Treisprezece ani de blogăreală.  

Deci, momentan, rămâne depresia, da? Considerăm că a trecut ultima noapte de dragoste şi vine întâia noapte de război. Ura!!! Să începem:

S-a întrebat cineva, vreodată, de ce depresia este boala secolului? 

Eu o tot fac, în ultima vreme...că de! Am renunţat să mai înţeleg aspectele practice ale vieţii şi m-am apucat să caut sensul ascuns al universului. E şi mai uşor, ca să fiu sincer...doar gândeşti şi compui judecăţi de valoare. Iar asta îţi câştigă admiraţia poporală, pentru că devii cine ştie ce pui de inteliget şi erudit. Ceea ce nu sunt, deocamdată...dar până mor, poate ajung; si mă voi bucura, chiar dacă mi se vor recunoaşte meritele post-mortem. Până la urmă...mai bine mai târziu, decât niciodată!

Aşa că, măi oameni buni, mă tot întreb de ce ne depresionăm. 

Dacă ar fi fost după mamaie, ea ar fi zis clar şi răspicat: "De prea mult bine, maică". Şi, pe undeva, ar fi avut dreptate: când te lupţi pentru a apuca ziua de mâine, nu-ţi mai stă mintea la tot felul de mofturi abstracte. Plâng copiii de foame, zbiară animalele în coteţ...nu poţi să stai să cugeţi! 

Dar situaţia e mai complicată şi cel mai la îndemână răspuns ar fi cel mai cel mai evident: nu avem ceea ce ne dorim - şi pac! Intrăm în picaj ca un avion fără combustibil! Pe scurt, tânjim după ceva ce nu obţinem; aşa se naşte dorul, aleanul, depresia şi moartea spiritului, în cele din urmă. C-apoi de! Cât să mai duci boala pe picioare?

Doar că nu prea cred că lucrurile sunt atât de simple, pentru că sunt oameni care au absolut tot ce şi-ar putea dori în viaţa asta - şi suficiente resurse pentru a avea absolut totul şi în câteva câteva vieţi viitoare - dar tot se plâng că i-a pălit depresia. Ceea ce înseamnă că izvorul acestei adevărate pandemii (e corect să îi spun aşa?) nu porneşte de la ceea ce ai sau nu ai. Nu, nu, nu, alta trebuie să fie explicaţia... doar că-i misterioasă şi se ascunde, sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor.

Totuşi, eu cred că motivul depresiei se naşte din lipsa de motivaţie. Undeva, pe parcursul vieţii, rămâi blocat şi nu ai ce face, chiar dacă nu îţi place. Pur şi simplu, te simţi ca în cuşcă: nu poţi să rămâi, dar nici nu poţi pleca, chiar de vrei...pentru că nu ai unde şi nu ai cum. Tot ce poţi face este să înduri şi să aştepţi o salvare. Dar dacă o veni, până vine, stai aşa, cu mâinile în sân, ca o frunză în vânt. Adică...presupun că aşa ar sta frunzele dacă ar avea mâini şi sân.

Altă explicaţie ar fi faptul că îţi doreşti ceva dar nu obţii, indiferent ce ai face. Munceşti, te zbaţi, asudează fruntea, răstorni planeta şi tot nu ajungi la destinaţia ta ideală. Desigur că viaţa e frumoasă în rest şi îţi oferă nenumărate căi alternative de a te bucura... dar nimic nu se leagă. Lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, pentru că nu sunt construite pe fundaţia motivaţiei principale - ceea ce le face uşor de dărâmat. Şi devin neimportante pentru tine, chiar dacă alţii te consideră norocos că le ai şi mulţi tânjesc la ele. Dar nu contează ce spun alţii, contează ce spui tu. Aşa că, degeaba ai o casă, dacă nu are fundaţie; da, e mai bună decât nimic - însă, dacă se umple de apă la prima ploaie, dacă e friguroasă şi cu urme de mucegai... nu te superi? 

Problema e: cum ne motivăm? Habar nu am. 

Să nu renunţi şi să tot cauţi căi de a-ţi atinge visul? Discutabil. Nebunia nu înseamnă să mergi în aceeaşi direcţie sperând să ajungi la altă destinaţie? De-ar fi aşa...aş trece strada, sperând să ajung pe o plajă, în Maldive. Bătrânul şi oceanul. Ce poate fi mai frumos de atât?   

Până la urmă, pe termen scurt,  răspunsul corect cred că ţine de accptare, renunţare şi redirecţionarea gândirii către orice altceva - mai ales când ţinta călătoriei reprezintă un efort colectiv şi de aceea nu ai cum să ajungi acolo de unul singur. E ca şi cum ai vrea să câştigi medalia olimpică pe echipe, participând individual...cu mult joc de glezne.

Iar o rezolvare mai completă stă doar în timp...pentru că îmbătrânim şi pe măsură ce o facem, pregetăm. Realizăm că nimic nu prea mai contează şi intervine detaşarea. Dar nu aceea temporară, sub formă de pauză; ci detaşarea totală de tot şi de toate. Oboseala psihică a soldatului care se întoarce din război şi vrea doar linişte şi somn. 

Linişte şi pace. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună. Aşa şi noi...

Dar până una alta, să ascultăm ceva de inimă albastră, ca să nu stric firul narativ al poveştii deja create. Vreţi ceva cu multă băutură, sau ceva mai profund?

Eu nu am chef de băut seara asta... Nu e mai bine să sondăm profunzimile inimii? Fără sclipici şi moţonei, că nu am avut timp să mai cumpăr şi din astea; dar promit că-mi revizuiesc atitudinea şi Dragobele mă va prinde pregătit de atac. Ok?

 [Feli - Frunze cad]

Despre dragostea din două cuvinte

...şi lipsa ei, din trei cuvinte

A trecut şi preaminunata zi de Valentine's day...cum v-aţi distrat, cum v-aţi petrecut?

Eu am stat toată ziulica în pat şi am schimbat poziţiile, după cum aveam nevoie; la un momentdat am trecut chiar şi pe podea, că era mai tare şi-mi ţinea coloana dreaptă - o idee care, practic, mi-a luat durerea cu mâna. Ura!!! Trăiască Youtube-ul, că de acolo am învăţat să-mi detensionez muşchii şi să scap de beteşuguri.

În rest, toate bune. 

M-am tot uitat şi eu prin realitatea înconjurătoare, să mai aflu noutăţi. Dar nu am aflat nimic, de ce să vă mint? Ca şi în ceilalţi ani, unii sunt prinşi în filmul cu siropoşenii şi îşi dovedesc iubirea prin flori şi alte cadouaşe de sezon...  

...alţii se bat cu pumnul în piept că Valentin e kitsch şi Cupidonul adevărat e Dragobeatul autohton...iar alţii, mai faini, încercă să demonstreze, plini de sensibilitate şi cuvinte moi, că iubirea trebuie serbată în fiecare zi. Sau aşa AR TREBUI să fie. 

Neinteresant. 

Totuşi, că veni vorba de iubire...mă gândeam ieri la ceva; dar, mai întâi, să încep cu o întrebare fundamentală, ca să ştiu cum abordez subiectul: care mai mergeţi pe la biserică? 

E o pericopă despre minunea de la Scăldătoarea Vitezda, care se citeşte în a patra duminică după Paşte. O ştiţi? Descriu varianta scurtă, că nu vreau să intru în teologie - dar trebuie să subliniez o idee: în Ierusalim era o scăldătoare în care, din când în când, se cobora un înger şi tulbura apa. Şi cine se băga primul în apă după această tulburare, se făcea sănătos, indiferent ce boală ar fi avut. Vă imaginaţi ce puhoi de lume şi ce bătălii se dădeau pe acolo, ca să apuci să-ţi obţii propriul miracol...nu era loc de galanteţuri şi politeţuri. 

No, acolo era un om, care era bolnav de 38 de ani şi nu apuca, niciodată, să intre în apă. Vine Iisus, îl întreabă dacă vrea să se facă bine,...ăsta zice că nu are om să-l arunce şi pe el în apă...Iisus îl vindecă..bucurie şi felicitări. 

Îmi dă de gândit, însă, răspunsul omului: "...nu am om care să mă arunce în scăldătoare"... STOP!

NU AM OM. Asta e lipsa iubirii şi asta cred că e marea problemă a oamenilor: dincolo de zilele lu' peşte, că-i Valentin, că-i Cupidon, că-i Dragobet sau Eros Ramazzotti,  indiferent că eşti într-o relaţie deschisă, închisă, sau total inexistentă, că eşti om liber sau cu jugul căsătoriei de gât, la a cinşpea relaţie, tragi de una singură de 15 ani, sau visezi la o relaţie, toată viaţa se reduce la o singură propoziţie, care delimitează pământul de cer şi ne înspăimântă când ne lovim de ea: NU AM OM. 

Când nu ai om, eşti singur şi pe barba ta. Tu centrezi, tu dai cu capul. Eşti liber şi nesupus, iar lumea îţi este la picioare. Faci ce vrei, când vrei, dacă vrei, iar responsabilităţile se rezumă la ceea ce alegi să te înhami. Nu e bine şi frumos? Eu zic că e super!

Dezavantajul e că nu ai cu cine să-ţi împarţi bucuria vieţii ...dar acum nu mai e o problemă, s-a inventat Facebook-ul, iar butonul de LIKE acoperă orice nevoie de laudă şi duce la creşterea stimei de sine, mai ceva ca aprecierea oricărei persoane dragi

Totuşi, nu mai aduc în discuţie probleme grele şi mă voi rezuma la mizilicuri zilnice: te apucă o durere de şale. Ce faci? Nici şosetele nu ţi le poţi trage singur în picioare...stai să îngheţi? Pe cine chemi, dacă NU AI OM? Te salvează stima de pe Facebook, dacă tu eşti singur cuc în casă?

Sau, îţi scrânteşti mâinile la schi şi le ai în gips. Nasol, ghinion, se mai întâmplă. Totuşi, apar mici mari probleme: cum mai mănânci, cu ce îţi duci lingura la gura? Iar la toaletă cum te descurci, că nu suntem în Japonia să te tufleşti pe vas ca în fotoliu şi să apeşi un buton ca să te spele ăla  singur, să te usuce, să te parfumeze şi eventual, să îţi pună şi un frac proaspăt pe tine. 

De aceea mă apucă nervii când mai aud pe câte cineva cum se laudă că vrea să fie singur, că-i viaţa grea şi nu are bani să ofere TOT altuia, dar a făcut socoteala şi e mai ieftin să creşti câine - decât să te înconjori de oameni. Ceea ce e perfect....mai ales dacă îl dresează să sune la 112, în caz că stăpânului i se face rău. Sau îi e foame şi are cârcel inopinant şi năstruşnic, de nu-i permite să se dea jos din pat. 

Când AI OM, însă, e cu iubire. Şi cu cât încercările sunt mai multă şi mai grele, dar în continuare ai om, cu atât e mai multă iubire şi e bine. Mai uşor în greu şi mai simplu în complicat.

Iar în cazul ăsta, te cam doare în cot de Valentine's Day şi orice 's Day în care trebuie să cumperi mizilicuri prefabricate, pentru că aşa se face şi trebuie să dovedeşti că iubeşti.

Până la urmă, dragostea nu stă în vorbe, ci în fapte - aşa este. Da' apoi, te mai uiţi şi la fapte, că nici astea nu sunt toate la fel şi trebuie să ştii ceea ce contează cu adevărat.

Una peste alta, eu zic că e bine şi aşa: indiferent ce facem şi cum facem, cât avem pe cineva care se interesează de noi şi ne oferă un umăr la nevoie, mergem înainte. Şi avem ce sărbători.

Restul...e can-can. Discutăm doar de dragul de a spune câte ceva, care să pară de valoare. Cum e...a, da! Bau-Baul cu poluarea, că a înnebunit lumea de atâţia senzori de avertizare şi cu toţii vrem să ştim ce respirăm. Doar că stau strâmb şi îmi zic: "Bun...ne luăm senzori de poluare şi ştim că, într-o zi, oraşul e cel mai populat din univers. Cu ce ne ajută dacă ştim asta? Mergem până la lucru ţinându-ne respiraţia? Ne încuiem în casă şi respirăm într-o pungă sterilă şi etanşă? Ieşim pe stradă cu masca de gaze pe figură? Ne uităm pe net la clipuri "Do It Yourself" şi dintr-o găleată şi o folie de copt ne confecţionăm propriul costum HazMat? Mda...ar fi o soluţie, dar nu am văzut pe nimeni să facă asta până acum".

Deci, ştim: e poluarea ciorchine pe noi. Aşa şi? Cu ce ne ajută că ştim? Teoretic, ar trebui ca senzorii ăştia să ne înveţe să luăm măsuri, picătură cu picătură. Practic, nu avem un vinovat pe care să pui degetul şi să spui: "Băi, gata! I-am luat capul ăstuia, de mâine avem aer steril, 'n tot oraşul", pentru că e o vină comună. Şi nu renunţă nimeni la bucăţica de confort, ca să facă bine planetei. Aia cu Ziua Planetei şi discursurile fetei ăleia care se ia de gât cu marii lideri mondiali e praf în ochi pentru creduli, pentru că nu contează nici cât un bob de nisip din deşertul Sahara. 

Oricum ai lua-o şi oricum ai dat-o, omul poluează planeta şi o viaţă cu adevărat verde ne-ar întoarce în timp cu cel puţin 300 de ani, când eram muuuult mai puţini, ne cultivam în spatele casei cam tot ceea ce mâncam şi plecam cu căruţa la oraş. Cel mai apropiat...că nu stătea nimeni să piardă o săptămână pe drum, ca să facă city-break de 2 zile, prin nu ştiu ce metropolă.

E de neimaginat asta, nu-i aşa? E, uite d-aia nu mă înham în hora asta a protejării şi salvării la comun. _De fapt, nu există o strategie comună şi cel mai bine e să faci ceea ce ţine de tine.

...iar dacă mai continui pe subiectul ăsta cu informaţii complet inutile, termin poimâine de scris. Aşa că propun să revenim la oile noastre şi să ne pregătim pentru Dragobete, când o să iubim româneşte...

[Vax Populi - V-a lovit, vreodată, Cupidon?]

şi dacă ne păleşte Cupidon cu vreo săgeată, să sunăm la 112!
Sau, nu ştiu...ce fac românii de iubesc atât de diferit de restul planetei? Gata, mi-am adus aminte: "Cine iubeşte, nu iartă" - aşa cum ne-a învăţat serialul ăla "Vlad". Păi în lumina asta, de ce ne mai mirăm că şi-a luat Cruduţa bătaie de la gagic? Dacă o iubeşte prea mult, nu era de datoria lui s-o altoiască atunci când i-a greşit?
Sau iubăreţii ăia de la Antenă... Vulpiţa şi Nu-ştiu-Cine; Vulpoiu? Tot zic să îi caut pe Google, să nu mor prost şi mereu uit...de unde înţeleg că Natura mă vrea idiot Nu contează... dar se pare că sunt mari vedete, deşi românii se plâng la CNA să îi interzică pe odioşi - ceea ce este o făţărnicie! Cine i-a făcut p-ăştia vedete, dacă nu se uită nimeni la ei? S-au apărut din vârful unei baghete magice? Spuf! Ia uite vedetili cu iubire buclucaşă...da' se poate? Tre' să afle toată lumea de aşa păsări rare! Şi se uită atâta puhoi, că şi dacă s-ar transmite live un mesaj istoric de la marţieni, Puicuţa şi Viorel îi bat pe săracii extratereştri la audienţe, de le sună apa-n cap!

...totuşi, gata cu filosofeala! Ciocăne Dragobetul la uşă şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mi-am primenit casa! Am ciorapii în vârfu' mesii, că acolo au aterizat când i-am aruncat din picioare...dezordine pe jos...ce să mai zici? Domneşte debandada şi dacă mă păleşte Cupidonu, io cu ce respect mă prezint în faţa lui?

Gata, fug la treabă! Cu cântec, înainte....MARŞ!!!



[Delta Goodrem - Take Me Home]  

Valentin în grup compact

Na, că iar e luna iubirii!! Ptiu...ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri ne-aniversam cu ţonţonei şi declaraţii în versuri pe la posturile de radio dedicate. 

Da măi, dar anul acesta e altceva...deja ne-am mai organizat! Cel mai tare mi-a plăcut o reclamă de la radio: "Dacă eşti îndrăgostit, atunci ai rezervare la Terasa Porumbelul, pentru cina festivă de Valentine's Day!"

Deci dacă nu eşti îndrăgostit, nu ai rezervare?! Aaaa...păi e simplu! Vă daţi seama ce războaie civile se pot isca pe faza asta?? Parcă îmi şi imaginez sceneta: 

"Pisi, m-am îndrăgostit de tine! Te iubescscscscs!!"

"Hai, să mori tu! Scoate rezervarea, că nu te cred!" 

Şi-atunci ce faci? Dacă s-au gătat locurile, ai pus-o de mămăligă! Sau, poate nu...prietenul Google îţi vine în ajutor, prin noua aplicaţie de pe yahoo mail: mesaje standard pentru îndrăgostiţi. "Ladies and gentlemen, bă căciulă! Eşti îndrăgostit până-n gât şi bâtă de inspiraţie, ia colea mailuri gata confecţionate, să-ţi exprimi cele mai intime sentimente! Click pe inimioară şi eşti tătic, ai mesaje  naţionale pe alese: friendly love, crazy in love sau all out of love" - mai lipsea Patrick Swayze pe fundal sonor, dansând I had the time of my life în şpagat pe două scaune şi tabloul era complet.

No, deci trebuie să recunosc...e o evoluţie, de la inimioare cu dantele şi lumânărele parfumate. Suntem în era digitală, hai să ne digitalizăm! Adică până şi sigla Jocurilor Olimpice este un link de internet...propun ca de astăzi să trăim virtual complet! Pui pampers ca să nu te murdăreşti şi mănânci virtual, iubeşti virtual, dormi virtual, lucrezi virtual, mergi la toaletă virtual, creşti găini virtual - toate acestea fără să te mişti un milimetru din fotoliul de la birou! 

Aşa să arate viitorul? Pe cuvânt de nu mă îngrozesc! 

Adică, stai! Ce să mă mai gândesc la mâine, când astăzi deja e vraişte? Treapădă toată planeta că e ziua drăgoştii...mi s-a uscat gâtul de câte ori am vociferat, spunînd că e o sărbătoare idioată din start! Dar no...hai, dacă vreţi neapărat, e democraţie! E Valentin: Toată lumea. toată lumea sare-acum cu mine! - dar săriţi, fraţilor, dacă atâta vă duce capul! Behehehehehehee!  

Dacă inima vă palpită de emoţie, daţi-vă-ţi drumul! O ieşi prost la finalizare, iubirea asta din frumoasă şi maiestuoasă se transformă în brand de supermarket, însă hai să punctăm măcar impresia artistică. Ca la şcoală: "Ia un 5 de-ncurajare!"

Dar acum chiar să nu mai fim în stare nici măcar să spunem ce avem pe suflet? În halul ăsta am ajuns? Vezi gagica, te inundă câmpurili de flori în suflet, deschizi gura să-i zici că e cea mai bellissimă şi minunată creatură de pe faţa pământului, dar iese doar ngâ-ngâ? Eiiii,  las' că te salvează yahoo mail, băga-mi-aş picioarele! "Iubiţică cea mai dragă, mă gândesc la tine zi de vară, până-n seară!" La asta am ajuns? Glorificăm măreţia dragostei, îi construim piedestaluri fără seamăn, îi cântăm în versuri mii şi mii dulcea vibrare, apoi o aruncăm pe banda de lucru şi o producem en-gross, ca pe şaibe? 

Atunci ia d-acilea: sunt tone de iubiţici cele mai dragi pe planetă! Toate minunate, toate bellissime, identice şi la fel! Care-i a ta? 

Mai contează? Două buzişoare, două ţâţişoare, tot o pisică! O iei la subsuoară şi fugi cu ea în boscheţi să o alinţi, c-apoi prinde de veste că nu-i chiar aşa unică şi poate nu mai vrea! Nu ai rămâne cu buza umflată?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu abia aştept nebunia de anu' viitor, să văd ce-o mai ieşi?!

Poate îşi face cineva vreun pustiu de bine şi cheamă poporu-n Bărăgan să se alinieze cuminte: bărbaţii de-a dreapta, femeile de-a stânga - ca la biserică. Iar când s-au încolonat bine pe căprării, să rostească toţi, uniţi în cuget şi-n simţiri: 

Iubita mea cu ochii ca cafeaua,

Că când te văd, mă fac ca carameaua 

Când nu te văd m-apucă dorul

Şi-s ca Călin Nemuritorul!