La mulţi ani, Vali Day!
No, despre ce vorbim azi? Am două subiecte la fileu: iubire şi depresie. Ce doriţi, ce poftiţi? Eu, sincer, aş propune depresia, că zilele astea, cel puţin, iubirea e cam destulă şi cumva, mă simt obligat să echilibrăm energiile. Plus că mai tragem o dublă de iubire peste zece zile şi atac atunci subiectul, că tot se iubeşte româneşte. Şi mai împlinesc şi... treişpe?...da! Treisprezece ani de blogăreală.
Deci, momentan, rămâne depresia, da? Considerăm că a trecut ultima noapte de dragoste şi vine întâia noapte de război. Ura!!! Să începem:
S-a întrebat cineva, vreodată, de ce depresia este boala secolului?
Eu o tot fac, în ultima vreme...că de! Am renunţat să mai înţeleg aspectele practice ale vieţii şi m-am apucat să caut sensul ascuns al universului. E şi mai uşor, ca să fiu sincer...doar gândeşti şi compui judecăţi de valoare. Iar asta îţi câştigă admiraţia poporală, pentru că devii cine ştie ce pui de inteliget şi erudit. Ceea ce nu sunt, deocamdată...dar până mor, poate ajung; si mă voi bucura, chiar dacă mi se vor recunoaşte meritele post-mortem. Până la urmă...mai bine mai târziu, decât niciodată!
Aşa că, măi oameni buni, mă tot întreb de ce ne depresionăm.
Dacă ar fi fost după mamaie, ea ar fi zis clar şi răspicat: "De prea mult bine, maică". Şi, pe undeva, ar fi avut dreptate: când te lupţi pentru a apuca ziua de mâine, nu-ţi mai stă mintea la tot felul de mofturi abstracte. Plâng copiii de foame, zbiară animalele în coteţ...nu poţi să stai să cugeţi!
Dar situaţia e mai complicată şi cel mai la îndemână răspuns ar fi cel mai cel mai evident: nu avem ceea ce ne dorim - şi pac! Intrăm în picaj ca un avion fără combustibil! Pe scurt, tânjim după ceva ce nu obţinem; aşa se naşte dorul, aleanul, depresia şi moartea spiritului, în cele din urmă. C-apoi de! Cât să mai duci boala pe picioare?
Doar că nu prea cred că lucrurile sunt atât de simple, pentru că sunt oameni care au absolut tot ce şi-ar putea dori în viaţa asta - şi suficiente resurse pentru a avea absolut totul şi în câteva câteva vieţi viitoare - dar tot se plâng că i-a pălit depresia. Ceea ce înseamnă că izvorul acestei adevărate pandemii (e corect să îi spun aşa?) nu porneşte de la ceea ce ai sau nu ai. Nu, nu, nu, alta trebuie să fie explicaţia... doar că-i misterioasă şi se ascunde, sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor.
Totuşi, eu cred că motivul depresiei se naşte din lipsa de motivaţie. Undeva, pe parcursul vieţii, rămâi blocat şi nu ai ce face, chiar dacă nu îţi place. Pur şi simplu, te simţi ca în cuşcă: nu poţi să rămâi, dar nici nu poţi pleca, chiar de vrei...pentru că nu ai unde şi nu ai cum. Tot ce poţi face este să înduri şi să aştepţi o salvare. Dar dacă o veni, până vine, stai aşa, cu mâinile în sân, ca o frunză în vânt. Adică...presupun că aşa ar sta frunzele dacă ar avea mâini şi sân.
Altă explicaţie ar fi faptul că îţi doreşti ceva dar nu obţii, indiferent ce ai face. Munceşti, te zbaţi, asudează fruntea, răstorni planeta şi tot nu ajungi la destinaţia ta ideală. Desigur că viaţa e frumoasă în rest şi îţi oferă nenumărate căi alternative de a te bucura... dar nimic nu se leagă. Lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, pentru că nu sunt construite pe fundaţia motivaţiei principale - ceea ce le face uşor de dărâmat. Şi devin neimportante pentru tine, chiar dacă alţii te consideră norocos că le ai şi mulţi tânjesc la ele. Dar nu contează ce spun alţii, contează ce spui tu. Aşa că, degeaba ai o casă, dacă nu are fundaţie; da, e mai bună decât nimic - însă, dacă se umple de apă la prima ploaie, dacă e friguroasă şi cu urme de mucegai... nu te superi?
Problema e: cum ne motivăm? Habar nu am.
Să nu renunţi şi să tot cauţi căi de a-ţi atinge visul? Discutabil. Nebunia nu înseamnă să mergi în aceeaşi direcţie sperând să ajungi la altă destinaţie? De-ar fi aşa...aş trece strada, sperând să ajung pe o plajă, în Maldive. Bătrânul şi oceanul. Ce poate fi mai frumos de atât?
Până la urmă, pe termen scurt, răspunsul corect cred că ţine de accptare, renunţare şi redirecţionarea gândirii către orice altceva - mai ales când ţinta călătoriei reprezintă un efort colectiv şi de aceea nu ai cum să ajungi acolo de unul singur. E ca şi cum ai vrea să câştigi medalia olimpică pe echipe, participând individual...cu mult joc de glezne.
Iar o rezolvare mai completă stă doar în timp...pentru că îmbătrânim şi pe măsură ce o facem, pregetăm. Realizăm că nimic nu prea mai contează şi intervine detaşarea. Dar nu aceea temporară, sub formă de pauză; ci detaşarea totală de tot şi de toate. Oboseala psihică a soldatului care se întoarce din război şi vrea doar linişte şi somn.
Linişte şi pace. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună. Aşa şi noi...
Dar până una alta, să ascultăm ceva de inimă albastră, ca să nu stric firul narativ al poveştii deja create. Vreţi ceva cu multă băutură, sau ceva mai profund?
Eu nu am chef de băut seara asta... Nu e mai bine să sondăm profunzimile inimii? Fără sclipici şi moţonei, că nu am avut timp să mai cumpăr şi din astea; dar promit că-mi revizuiesc atitudinea şi Dragobele mă va prinde pregătit de atac. Ok?
[Feli - Frunze cad]
