Se afișează postările cu eticheta Dragobete. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dragobete. Afișați toate postările

miercuri, 24 februarie 2021

Al doisprezecelea an

 ...pentru că, DA!! De când am început proiectul Moonlight, Pământul a dat doisprezece ture în jurul Soarelui! La mai mare...ce să zic? La mulţi ani mie! :)) :)) :)) :)) (Nu aşa se spune când serbezi ceva ce are un impact minim spre nesemnificativ, dar vrei să atragi atenţia asupra acestui eveniment şi să te simţi important? :)) :)) ) 



Doisprezece ani, frăţică! Practic, e cea mai lungă relaţie pe care am avut-o în viaţa mea! Îmi vine să mă pup singur, că am rezistat atât de mult pe metereze...

Gata, se pune că am marcat momentul? Foarte bine...pentru că trebuie să trecem la lucruri serioase! Nu de alta, dar astăzi chiar este sărbătoare: s-a inventat Dragobetele şi iubim româneşte - ca în fiecare zi de 24 februarie.
Şi asta nu e tot! Tocmai s-a descoperit că şi covidul nostru cel de toate zilele s-a mutat pe stil românesc - motiv pentru care putem vorbi de o tulpină cu specific mioritic: N493K. 
Mda...avem şi noi un virus numai al nostru, iar oamenii de ştiinţă îi pun un nume de navă spaţială! Normal! Zbârca la final...nu trebuie să ne înecăm ca ţiganul la mal? 
Dar am o întrebare: "Corona Mio" (corona, varianta mioritică - pentru neavizaţi) e vreun copil de-al lui Elon Musk, de l-au botezat ca pe extratereştri? NU! Păi şi atunci... nu puteau să-i zică Gheorghe? Sau Vasile? Mergea chiar şi Ion... numai să fie de-al nostru! Ori suntem patrioţi, ori nu mai suntem?!
...şi-acum, parcă văd că o să-mi sară în cap niscavai progreşişti, că discriminez femeile şi nu  propun ca titulatură de virus numele de duduie. Bine...hai că mă simt mărinimos astăzi! Vom denumi virusul nostru...Ţaţa Floarea! E bine?

Îmi şi imaginez discuţiile filosofice din poiana lui Iocan, la o duşcă de tărie:
- "Ai făcut, mă, pă Ţaţa Floarea?
- Am făcut-o, mânca-o-ar scârciovelniţa! O săptămână nu m-am ridicat din pat... Dar trebuia să vină şi pe la noi. E de-a noastră, o iubim! Ce era să fac? S-o ţin la poartă, în frig?
- Ai dreptate...bate şi ţi se va deschide! Scrie asta şi la Carte"!
Dar dacă acest Corona Mio îşi păstrează numele original... mi-e că nu ne vom mai înţelege om cu persoană! Riscăm să spunem cu toţii acelaşi lucru şi să nu ne pricepem... pentru că din grabă sau din neatenţie, am sărit o cifră, sau am greşit o literă. Se-ntâmplă! La un pahar de vorbă, câte prostii nu ne ies pe gură? Şi nu neapărat că le-am gândi...ci tocmai! Băutura dezleagă limba de creier şi o leagă direct de gât! E ca centrala fără termostat: are combustibil? Merge, taică, înainte...
Deci, de ce să ne complicăm viaţa, cu prea multe litere şi cifre? Nu e ea destul de confuză?


[Horaţiu Mălăele - Guriţă Damatale]

Hotărât lucru, covidul nostru trebuie să poarte nume de român! Pentru binele poporului, desigur! Până la urmă, unde-i baiul? Dacă tot ne-am apucat să iubim româneşte, de ce să nu ne şi îmbolnăvim româneşte? 

Superbă idee, aşa-i?
De-a dreptul minunată, chiar! Dar nu la fel de minunată ca o imagine pe care am descoperit-o pe holul unui spital, când m-am dus şi eu să mă analizez pe ici, pe colo...ca omu' care-a ajuns la senectute. Şi cum şedeam eu la uşa doctorului, liniştit ca o plantă-n ghiveci, simt cum mă păleşte o  plictiseală soră cu moartea. "Ce mă fac"? - îmi zic; în mod normal, luam camera la pas, dintr-un colţ până-n celălalt - ca un leu în cuşcă, să mai consum din energia  potenţială. Dar acum, în vreme de pandemie, unde te-ai aşezat, acolo înţepeneşti...nu-i bine deloc să te mai fluturi de colo-colo, că faci curenţi de aer şi vine carcalacul pe aripile vântului. Aşa că...na! Ce să fac, n-am ce să fac! Prin urmare, încep să-mi arunc ochii pe câte-un perete, citind tot ce-mi cădea în mână...şi deodată, încep să râd:


Ce să fac, măi? Cum să păstrez 1,5 m distanţă între picioare? :)))) Cine credeţi că sunt? Van Damme, să mă apuc să merg în şpagat? Şi dacă e vreunu' mai înalt, ce face? Merge ca Spider-Man, pe pereţi - că holul acela nu avea mai mult de 1,5 m lăţime...
(Iar imaginea cu şiruri de oameni care înaintau încet, mergând crăcămaţi pentru a păstra 1,5 m între picioare,  mai tare îmi dădea apă la moară şi râdeam mai abitir). 

Uite ce face plictiseala din om!
Totuşi, când mi-a trecut criza de hăhăială, am mai remarcat ceva: scrisul de sub imagine!

PERSOANELE SĂNĂTOASE TREBUIE SĂ POARTE MASCĂ NUMAI DACĂ ÎNGRIJESC UN PACIENT SUSPECT DE COVID 19.
Nu, nu se poate aşa ceva! Cred că îndemnul acesta este o relicvă a timpurilor în care eram mai prostuţi oleacă...pentru că acum, masca este obligatorie peste tot! Conform OMS, chiar şi la masă se recomandă să purtăm mască; o ridicăm pe nas doar când introducem lingura în gură şi ne rugăm la Dumnezeu să nu fie covidul pe fază, să facă ţuşti în lingură şi să ne băgăm virusul criminal în corp.

Apoi, a venit lovitura de graţie: MĂŞTILE SUNT EFICIENTE NUMAI CÂND SUNT FOLOSITE ÎN COMBINAŢIE CU O IGIENIZARE CORECTĂ A MÂINILOR...
Gata, s-a terminat şmecheria! Mă simt complet înşelat...Eu tocmai mă pregăteam să-mi pun viaţa în băierile măştii şi să-i fac nişte mătănii  - ca să mă protejeze şi de meteoriţi, dacă e nevoie, iar ăştia îmi zic că masca nu-i eficientă decât în combinaţie cu spălatul pe mâini! Nu se poate aşa ceva...lumea mea e zdruncinată din temelii! 
...ceea ce nu-i o tragedie, că nu e prima dată. Însă, dacă nici în mască nu mai pot încrede...  E clar! S-a întors lumea cu susul în jos!

Mai bine să bem! Fac eu cinste, că-s sărbătorit....deci: să fie party...şi iubiţi-vă-ţi mult şi des, că nu strică!! 
Apoi, vă arăt cum cântă fata asta la gurdy şi încă o duzină de alte instrumente:


[World of Tanks - Studzianki - Gingertail Cover]

sâmbătă, 15 februarie 2020

Despre dragostea din două cuvinte

...şi lipsa ei, din trei cuvinte

A trecut şi preaminunata zi de Valentine's day...cum v-aţi distrat, cum v-aţi petrecut?
Eu am stat toată ziulica în pat şi am schimbat poziţiile, după cum aveam nevoie; la un momentdat am trecut chiar şi pe podea, că era mai tare şi-mi ţinea coloana dreaptă - o idee care, practic, mi-a luat durerea cu mâna. Ura!!! Trăiască Youtube-ul, că de acolo am învăţat să-mi detensionez muşchii şi să scap de beteşuguri.

În rest, toate bune. 
M-am tot uitat şi eu prin realitatea înconjurătoare, să mai aflu noutăţi. Dar nu am aflat nimic, de ce să vă mint? Ca şi în ceilalţi ani, unii sunt prinşi în filmul cu siropoşenii şi îşi dovedesc iubirea prin flori şi alte cadouaşe de sezon...  



...alţii se bat cu pumnul în piept că Valentin e kitsch şi Cupidonul adevărat e Dragobeatul autohton...iar alţii, mai faini, încercă să demonstreze, plini de sensibilitate şi cuvinte moi, că iubirea trebuie serbată în fiecare zi. Sau aşa AR TREBUI să fie. 
Neinteresant. 

Totuşi, că veni vorba de iubire...mă gândeam ieri la ceva; dar, mai întâi, să încep cu o întrebare fundamentală, ca să ştiu cum abordez subiectul: care mai mergeţi pe la biserică? 
E o pericopă despre minunea de la Scăldătoarea Vitezda, care se citeşte în a patra duminică după Paşte. O ştiţi? Descriu varianta scurtă, că nu vreau să intru în teologie - dar trebuie să subliniez o idee: în Ierusalim era o scăldătoare în care, din când în când, se cobora un înger şi tulbura apa. Şi cine se băga primul în apă după această tulburare, se făcea sănătos, indiferent ce boală ar fi avut. Vă imaginaţi ce puhoi de lume şi ce bătălii se dădeau pe acolo, ca să apuci să-ţi obţii propriul miracol...nu era loc de galanteţuri şi politeţuri. 
No, acolo era un om, care era bolnav de 38 de ani şi nu apuca, niciodată, să intre în apă. Vine Iisus, îl întreabă dacă vrea să se facă bine,...ăsta zice că nu are om să-l arunce şi pe el în apă...Iisus îl vindecă..bucurie şi felicitări. 

Îmi dă de gândit, însă, răspunsul omului: "...nu am om care să mă arunce în scăldătoare"... STOP!
NU AM OM. Asta e lipsa iubirii şi asta cred că e marea problemă a oamenilor: dincolo de zilele lu' peşte, că-i Valentin, că-i Cupidon, că-i Dragobet sau Eros Ramazzotti,  indiferent că eşti într-o relaţie deschisă, închisă, sau total inexistentă, că eşti om liber sau cu jugul căsătoriei de gât, la a cinşpea relaţie, tragi de una singură de 15 ani, sau visezi la o relaţie, toată viaţa se reduce la o singură propoziţie, care delimitează pământul de cer şi ne înspăimântă când ne lovim de ea: NU AM OM. 

Când nu ai om, eşti singur şi pe barba ta. Tu centrezi, tu dai cu capul. Eşti liber şi nesupus, iar lumea îţi este la picioare. Faci ce vrei, când vrei, dacă vrei, iar responsabilităţile se rezumă la ceea ce alegi să te înhami. Nu e bine şi frumos? Eu zic că e super!
Dezavantajul e că nu ai cu cine să-ţi împarţi bucuria vieţii ...dar acum nu mai e o problemă, s-a inventat Facebook-ul, iar butonul de LIKE acoperă orice nevoie de laudă şi duce la creşterea stimei de sine, mai ceva ca aprecierea oricărei persoane dragi
Totuşi, nu mai aduc în discuţie probleme grele şi mă voi rezuma la mizilicuri zilnice: te apucă o durere de şale. Ce faci? Nici şosetele nu ţi le poţi trage singur în picioare...stai să îngheţi? Pe cine chemi, dacă NU AI OM? Te salvează stima de pe Facebook, dacă tu eşti singur cuc în casă?
Sau, îţi scrânteşti mâinile la schi şi le ai în gips. Nasol, ghinion, se mai întâmplă. Totuşi, apar mici mari probleme: cum mai mănânci, cu ce îţi duci lingura la gura? Iar la toaletă cum te descurci, că nu suntem în Japonia să te tufleşti pe vas ca în fotoliu şi să apeşi un buton ca să te spele ăla  singur, să te usuce, să te parfumeze şi eventual, să îţi pună şi un frac proaspăt pe tine. 
De aceea mă apucă nervii când mai aud pe câte cineva cum se laudă că vrea să fie singur, că-i viaţa grea şi nu are bani să ofere TOT altuia, dar a făcut socoteala şi e mai ieftin să creşti câine - decât să te înconjori de oameni. Ceea ce e perfect....mai ales dacă îl dresează să sune la 112, în caz că stăpânului i se face rău. Sau îi e foame şi are cârcel inopinant şi năstruşnic, de nu-i permite să se dea jos din pat. 

Când AI OM, însă, e cu iubire. Şi cu cât încercările sunt mai multă şi mai grele, dar în continuare ai om, cu atât e mai multă iubire şi e bine. Mai uşor în greu şi mai simplu în complicat.
Iar în cazul ăsta, te cam doare în cot de Valentine's Day şi orice 's Day în care trebuie să cumperi mizilicuri prefabricate, pentru că aşa se face şi trebuie să dovedeşti că iubeşti.
Până la urmă, dragostea nu stă în vorbe, ci în fapte - aşa este. Da' apoi, te mai uiţi şi la fapte, că nici astea nu sunt toate la fel şi trebuie să ştii ceea ce contează cu adevărat.


Una peste alta, eu zic că e bine şi aşa: indiferent ce facem şi cum facem, cât avem pe cineva care se interesează de noi şi ne oferă un umăr la nevoie, mergem înainte. Şi avem ce sărbători.
Restul...e can-can. Discutăm doar de dragul de a spune câte ceva, care să pară de valoare. Cum e...a, da! Bau-Baul cu poluarea, că a înnebunit lumea de atâţia senzori de avertizare şi cu toţii vrem să ştim ce respirăm. Doar că stau strâmb şi îmi zic: "Bun...ne luăm senzori de poluare şi ştim că, într-o zi, oraşul e cel mai populat din univers. Cu ce ne ajută dacă ştim asta? Mergem până la lucru ţinându-ne respiraţia? Ne încuiem în casă şi respirăm într-o pungă sterilă şi etanşă? Ieşim pe stradă cu masca de gaze pe figură? Ne uităm pe net la clipuri "Do It Yourself" şi dintr-o găleată şi o folie de copt ne confecţionăm propriul costum HazMat? Mda...ar fi o soluţie, dar nu am văzut pe nimeni să facă asta până acum".
Deci, ştim: e poluarea ciorchine pe noi. Aşa şi? Cu ce ne ajută că ştim? Teoretic, ar trebui ca senzorii ăştia să ne înveţe să luăm măsuri, picătură cu picătură. Practic, nu avem un vinovat pe care să pui degetul şi să spui: "Băi, gata! I-am luat capul ăstuia, de mâine avem aer steril, 'n tot oraşul", pentru că e o vină comună. Şi nu renunţă nimeni la bucăţica de confort, ca să facă bine planetei. Aia cu Ziua Planetei şi discursurile fetei ăleia care se ia de gât cu marii lideri mondiali e praf în ochi pentru creduli, pentru că nu contează nici cât un bob de nisip din deşertul Sahara. 
Oricum ai lua-o şi oricum ai dat-o, omul poluează planeta şi o viaţă cu adevărat verde ne-ar întoarce în timp cu cel puţin 300 de ani, când eram muuuult mai puţini, ne cultivam în spatele casei cam tot ceea ce mâncam şi plecam cu căruţa la oraş. Cel mai apropiat...că nu stătea nimeni să piardă o săptămână pe drum, ca să facă city-break de 2 zile, prin nu ştiu ce metropolă.

E de neimaginat asta, nu-i aşa? E, uite d-aia nu mă înham în hora asta a protejării şi salvării la comun. _De fapt, nu există o strategie comună şi cel mai bine e să faci ceea ce ţine de tine.

...iar dacă mai continui pe subiectul ăsta cu informaţii complet inutile, termin poimâine de scris. Aşa că propun să revenim la oile noastre şi să ne pregătim pentru Dragobete, când o să iubim româneşte...


[Vax Populi - V-a lovit, vreodată, Cupidon?]

şi dacă ne păleşte Cupidon cu vreo săgeată, să sunăm la 112!
Sau, nu ştiu...ce fac românii de iubesc atât de diferit de restul planetei? Gata, mi-am adus aminte: "Cine iubeşte, nu iartă" - aşa cum ne-a învăţat serialul ăla "Vlad". Păi în lumina asta, de ce ne mai mirăm că şi-a luat Cruduţa bătaie de la gagic? Dacă o iubeşte prea mult, nu era de datoria lui s-o altoiască atunci când i-a greşit?
Sau iubăreţii ăia de la Antenă... Vulpiţa şi Nu-ştiu-Cine; Vulpoiu? Tot zic să îi caut pe Google, să nu mor prost şi mereu uit...de unde înţeleg că Natura mă vrea idiot Nu contează... dar se pare că sunt mari vedete, deşi românii se plâng la CNA să îi interzică pe odioşi - ceea ce este o făţărnicie! Cine i-a făcut p-ăştia vedete, dacă nu se uită nimeni la ei? S-au apărut din vârful unei baghete magice? Spuf! Ia uite vedetili cu iubire buclucaşă...da' se poate? Tre' să afle toată lumea de aşa păsări rare! Şi se uită atâta puhoi, că şi dacă s-ar transmite live un mesaj istoric de la marţieni, Puicuţa şi Viorel îi bat pe săracii extratereştri la audienţe, de le sună apa-n cap!

...totuşi, gata cu filosofeala! Ciocăne Dragobetul la uşă şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mi-am primenit casa! Am ciorapii în vârfu' mesii, că acolo au aterizat când i-am aruncat din picioare...dezordine pe jos...ce să mai zici? Domneşte debandada şi dacă mă păleşte Cupidonu, io cu ce respect mă prezint în faţa lui?

Gata, fug la treabă! Cu cântec, înainte....MARŞ!!!



[Delta Goodrem - Take Me Home]  

marți, 19 februarie 2019

20 de semne care îi arată femeii că este (prea)iubită

A venit 14 februarie,Valentine's Day. Ziua Sfântului Valentin. Ziua tuturor îndrăgostiţilor.
Bine, a şi trecut această frumoasă sărbătoare, dar nu-i nici un bai! Pe 24 februarie mai tragem o dublă şi iubim româneşte...prea neaoş, prea ca la ţară!

Oricum, zilele astea mi-am propus să sparg toate tiparele civilizaţiei, aşa că NU voi iubi doar pe 14 şi pe 24 februarie, ci pe întreaga perioadă dintre cele două sărbători ale îndrăgostiţilor! Da, aţi citit bine! Zece zile de iubire! Zece întâmplări ciudate şi-o minune, te-au adus în viaţă...zece muze se tot miră cât eşti de frumoasă!! - vorba cântecului...
Zecele este al Nadiei Comăneci! Zecele este al lui Hagi! Zecele reprezintă perfecţiunea...şi acum, doar în acest an, mi-am dăruit nici mai mult, nici mai puţin decât ZECE ZILE DE IUBIRE!!! "Cam mult", veţi spune...pentru că există un risc prea mare de monotonie, dacă facem acelaşi lucru, zi de zi, de zi, zece zile la rând. De aceea, pe undeva e mai corectă sărbătoarea de o zi, pentru că nu ai timp de plictiseală; nu intră cuplul în colaps, nu se plânge nimeni că a dispărut iubirea, că vrea ceva nou sau că relaţia a devenit fadă. Hotărât lucru, iubirea de-o zi, aşa cum ne-o prezintă canoanele, e fericire curată!
Da' dacă e să raportăm cele 10 zile la un an întreg...da, corect! Tot nu merită efortul!
...şi uite d-aia sparg tiparele civilizaţiei moderne! EU O FAC! (lată, de obicei...da' nu mai contează, prea ţinem cont de toate amănuntele)

Problema mea cea mai mare e că nu prea le mai am cu iubitul; sunt aşa...plictisit, morocănos, şters şi apatic. Mă unge pe suflet când rostesc Dragoste - cu "D" mare, că aia cu "d" cică nu se mai bagă de seamă, e prea ordinară - atât că nu prea mai ştiu la ce se referă. "Nici o problemă!" - îmi spune un prieten - "...trăim în zodia Vărsătorului şi Era informaţiei. Dai un click şi te-ai rezolvat! Afli orice"!


...şi-am dat. Şi-am aflat. 
Am găsit un cogeamite cuvânt de învăţătură întins pe mai multe cuvinte (că aşa a fost traducerea din ce limbă o fi fost copiat), care le învăţa pe femei cum să îşi dea seama dacă sunt iubite de iubiţii lor. Acuma, io nu-s femeie...dar am citit articolul din perspectiva bărbatului care nu face ce trebuie, ca să ştiu ce să fac! E cu schepsis, că mă duce capul! Vorba aia: am terminat şi-o facultate!
Pe scurt, în teorie, cam asta îmi propusesem: să fac pe dosul semnelor care arată că bărbatul nu iubeşte, ca să ies pe plus. În practică, însă, am rămas neterminat şi cu mici întrebări, pe la punctele esenţiale. Şi le fac publice, că poate s-o găsi cineva să mă deştepte şi pe mine.


1. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat, el niciodată nu umileşte femeia".
...şi dacă nu iubeşte cu adevărat, o poate umili?? Hahahahaha!!!! Adică, să vină cu scuze d-alea: "Draga mea, te iubesc! Dar nu e iubire adevărată...deci am voie să te umilesc, că aşa zic specialiştii. URAAA"!!!! 

2. "Dacă bărbatul iubeşte, atunci femeia nu trebuie să-i câştige dragostea, respectul, nu trebuie să demonstreze absolut nimic - toate demonstraţiile deja trăiesc în inima lui".
Stai că asta e cu demonstraţie pe desen, că are o fractură de logică. 
Deci, reluăm: dacă bărbatul iubeşte, femeia nu trebuie să îi mai câştige dragostea. Păi ce să-i mai câştige, dacă are deja? Femeia asta este iubită şi mai vrea să câştige încă o dragoste? Vrea o supradragoste? Se crede la păcănele, să primească jackpot peste câştigul deja existent?
Apoi: "...nu trebuie să mai demonstreze absolut nimic". Aha! Aici se schimbă centrul de greutate pe femeie. Prin urmare, am stabilit că bărbatul iubeşte...bun. DAR  DACĂ FEMEIA IUBEŞTE, LA RÂNDUL EI, NU TREBUIE SĂ O ARATE, CUMVA? De ce iubirea bărbatului trebuie susţinută de fapte, dar femeia nu are nimic de demonstrat, pentru că toate demonstraţiile trăiesc în inima bărbatului?
Bă, să mori tu! Asta-i discriminare! HUO!!! Drepturile omului vă mănâncă!  

3. "Dacă bărbatul simte dragoste adevărată pentru femeia lui, dar nu se chinuie şi nici nu-şi chinuie iubita cu iluzii nevrotice, atunci niciodată, sub nici un pretext, nu-şi va lovi femeia dragă. Şi asta se referă nu numai la loviturile fizice, ci şi la cele psihologice".
Nasol moment. "Fifty shades of Grey" a fost o nebunie printre femei, şi acolo le bătea p-alea cu biciul! Şi le-a plăcut să fie supuse prin forţă şi cu forţa...chiar o cereau. Cică simţeau nu ştiu ce gâdilăciuni şi plăceri nebănuite prin zonele fierbinţi. 
Deci, cum e cu pretextul? De cine trebuie să ascult, ca să fiu bărbat iubăcios cu adevărat? De specialiştii lu' peşte, sau de "50 de umbre"?

4. "Bărbatul care iubeşte - întotdeauna vrea copii cu femeia iubită".
Şi dacă ea nu vrea? Sau...dacă partea feminină este, de fapt, bărbat? Cum o scoţi la capăt?
Ca să citez un clasic modern: De ce să îngrădim relaţia în chingile Evului Mediu? De ce există presiunea asta socială pe tinerii îndrăgostiţi, de a avea copii? De ce? De ce? Astăzi trăim liber şi iubirea poate avea mai multe forme şi culori. Orfelinatele sunt pline de copii! De ce să mai facem alţii şi să supra-populăm planeta? IUBIREA NU SE VOTEAZĂ! Haştag!

5. "Când bărbatul iubeşte, atunci el îi face femeii cadouri mici sau mari - în funcţie de nivelul venitului său material şi statutul social".
Mai pe înţelesul meu: dacă nu ai bani, faci cadouri mici; dacă ai bani, faci cadouri mari. It's a must! Dar dacă ai bani, nu poţi face şi cadouri mici? Dacă eşti patron de bişniţari, îţi ţii drăguţa numai pe cadouri de la mia de euro în sus? C-apoi eşti şmecher, nu te dedai la un rahat de trandafir, de 5 lei - ca toţi săracii! Aşa? 
Şi dacă fata vrea flori, i-o retezi de la rădăcină şi o trimiţi la specialişti, să o lămurească! Muahahahaha!!!

6. În orice situaţie complicată sau îndoielnică, un bărbat care iubeşte cu adevărat, întotdeauna va lua partea femeii iubite, chiar dacă ea nu are dreptate".
GREŞIT!! COMPLET ŞI TOTAL GREŞIT! Adică bărbatul care iubeşte femeia o susţine p-asta şi când ştie că spune o năzbâtie? Adică bărbatul trebuie să spună ceva ce nu e adevărat? Să fie mincinos şi ipocrit? Şi atunci bărbatul ăsta ce mai e pe lângă femeie? Stâlpul casei, demn şi inamovobil sau un simplu căţel de poşetă, care umblă cât îi permite lesa? 

7. "Dacă în inima bărbatului trăieşte adevărata dragoste, atunci el îi va ierta iubitei sale toate neajunsurile, indiferent de numărul şi semnificaţia lor".
Aha! Deci iubita bărbatului care îşi iubeşte iubita e cal...ăăăă...iapă despiedicată. Întrebare: regula asta se aplică şi pentru femeie? Adică e o relaţie deschisă, sau cum? Dacă femeia face un menage a trois...câte unu' pe zi, fără ştirea iubitului se pune că are un neajuns ce trebuie iertat. Dar dacă şi el face d-astea, fără ştirea iubitei, merge? Întreb pentru un prieten...ca să nu mă pun contra Legii.

8. "Dacă bărbatul iubeşte femeia - el o cere de soţie, el va legaliza relaţia".   
Bun, o cere. Şi dacă nu acceptă? Dacă dragostea ei "nu stă într-o hârtie"? Sau, dacă nu există deloc? Sau mergem pe ideea că femeia e zână iubăreaţă, iar bărbatul e şturlubatic?
Perfect, aşa să fie! Dar dacă iubita e amanta bărbatului care o iubeşte, pentru că ăsta-i deja cu remorca acasă? Ce face, bărbatul? Bigamia nu-i legală, iar divorţ, poate nu vrea. Există cazuri. Deci: CE FA-CEM?

9. "Dacă bărbatul iubeşte, el tinde să petreacă tot timpul cu ea".
Care EA??? Nu există nici un "ea" în această frază...
AAAA...stai că-s prost! EA e FEMEIA. OK...şi cum e teoria aia modernă a spaţiului personal? Eu am făcut d-astea, pe vremuri şi mi-am luat nenumărate scandaluri, că sufocam domniţa. Voia şi ea, spaţiul ei, dom'le! Că dacă-i iubită, nu-i siameză! 
Ăştia care au scris articolul sunt tradiţionalişti încuiaţi? ALOOOO??!! Trăim în epoca modernă, s-au schimbat obiceiurile!! Azi facem ce vrem, când vrem şi cu cine vrem, dacă intră sub cupola spaţiului personal! Am zis!

10. "Dacă bărbatul iubeşte, el este gata să aştepte intimitatea chiar şi un an, doar ca ea să-i fie alături, să fie în viaţa lui, să nu-i respingă curtarea".
Mda. Şi EA şteaptă, sau are dezlegare la antrenamente prin vecini - ca să fie gata? 
Şi să zicem că bărbatul care iubeşte aşteaptă "chiar şi un an". Un an e termenul limită? Adică..."fată, bălesc la tine un an. 12 luni; 52 de săptămâni; 365 de zile. Dar atât, că am şi eu nevoi şi avem faianţă prin toată casa! Dacă după un an şi o zi tot nu vrei, te-am pupat pe portofel! Are balta peşte şi eu nevoile mele"!
Încă o întrebare: cineva spunea că dacă nu există intimitate după 2 săptămâni de relaţie, aia se duce în gard. Ce zic specialiştii, aşa este??? Că de...e corect! Ochii văd, inima cere! Nici măcar adolescenţii nu se mai dau după vişin şi intră direct în problemă...d-apoi noi, oameni maturi!

11. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat - el va vinde maşina preferată, va munci la 3 joburi din zori până-n seară, dar va face totul ca iubita lui să fie fericită şi să nu ducă lipsă de nimic".
Băi... cine a scris porcăriile astea?? O fătucă de 5 ani, care visează să stea în 3 palate deodată şi să fie plimbată de prinţ pe un cal alb?
Cine zice că dacă bărbatul iubeşte, trebuie să fie bancomatul femeii - ca să fie ea mulţumită?  Asta e pe sistem "fac orice pentru casă...ca să fii tu fericită"?!
Vă spun eu sigur sigur: NU VA FI FERICITĂ, pentru că va fi singură cuc - dacă bărbatul munceşte nonstop. Şi oricum nu va fi fericită, chiar dacă se va-mbăia-n diamante! 
Bărbatul care se comportă aşa, este doar un prost! Un preş, bun cât are portofel! Niciodată nu va fi respectat...pentru că altfel, bărbaţii bogaţi ar fi cei mai fericiţi în relaţie; şi realitatea arată că NU SUNT.
Şi mai e ceva: femeia vrea independenţă. Cum e independentă iubita bărbatului care iubeşte? Ăla o ţine pe palme, să nu-i lipsească nimic şi ea ce face? Cheltuie? Păi e o simplă sclavă, în cazul ăsta... 
Şi dacă e independentă şi are viaţa ei, atunci bărbatul ce este? Prost? Ce e al lui, e al ei şi ce-i al ei, e al ei - pentru că e independentă? Hai mă, să fim serioşi!

Şi gata, simt nevoia de o pauză...că nu mai pot cu creierii capului.
Pur şi simplu, mintea mea nu mai poate acumula atâta informaţie, de o asemenea (ine)stimabilă valoare! Sunt eu deştept, dar nu am capul prea mare şi nici măcar lecitina cea de toate zilele nu-şi mai face efectul.

Aşa că, facem o mică pauză publicitară.
Mâncăm, bem, dormim, mai un film, mai o muzică...şi revenim cu forţe proaspete.

Deocamdată...SĂ VINĂ MUZICAAA!!!



[Elena - Lună albă]


(VA URMA)

miercuri, 24 februarie 2016

Cum arată iubirea cea adevărată?

Ni, măi, că iar veni Dragobetele!
Ceea ce mi se pare destul de corect...iubim americăneşte, apoi iubim şi româneşte, căci d-aia suntem patrioţi!



Sărbătorim...dar mă întreb: ce mai este dragostea în ziua de astăzi? Dincolo de cadouri şi de mângâieri, mai presus de starea aceea de euforie când eşti mai mult cu capul în nori decât pe proprii umeri, ce mai înţelegem prin dragoste?
Citind, căutând pe internet, cercetând şi studiind, am dat peste tot felul de descrieri...care mai plastice, care mai poetice, care mai misogine, care mai infantile. Dai o căutare pe google şi găseşti interpretări câtă frunză, câtă iarbă! Sunt atât de multe definiţii, că dacă s-ar apuca cineva să le strângă într-o culegere, nu i-ar ajunge hârtia nici dacă ar fi tăiaţi toţi copacii de pe planetă! Suntem cu toţii atât de diferiţi, simţim atât de diferit, încât, practic, fiecare vom percepe dragostea într-o trăire unică, pe care nu a mai experimentat-o nimeni până la noi. Cum era şi vorba aceea din bătrâni: "Câte bordeie, atâtea obicee".

Şi totuşi, într-un singur loc am găsit o descriere pe cât de simplă, pe atât de complicată:


"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată."


Citeam un articol despre viitorul iubirii. Mă rog...eu aş fi spus despre lipsa viitorului în iubire. Conform studiilor, ceea ce credem acum, ceea ce ne-am dori, vor rămâne simple poveşti de spus la o beţie. "Cuplul viitorului, mult mai independent şi mai liber, îşi va putea împlini dorinţele sexuale şi afară, fără problerne de conştiință, în mod natural şi firesc. Trupul nostru poate avea parteneri mai mulţi, doar sufletul are nevoie de unul singur." Cu alte cuvinte, vom avea mai multe relaţii paralele, însă doar una singura va fi dragostea cea adevărată, aceea de care are sufletul nevoie.
Întrebarea mea este: cum vom transmitem astapartenerului? Până nu se inventează telepatia, ca să putem citi gândurile, făcând de toate cu toată lumea, cum departajăm acea persoană care este cea mai importantă? Momentan, acel plus este dat de fidelitate şi conştiinţă. Împărţirea propriului trup cu un singur om...cel pe care îl iubeşti. Scoţând fidelitatea din sistem, în cuplul viitorului cum mai faci?

Până una alta, nu ştiu ce va fi în viitor. Sper, din tot sufletul, ca savanţii să se înşele...nu ar fi prima dată. Citind mai multe studii, am observat că, de fapt, rezultatele acestora reflectau fix mentalitatea vremii. De exemplu, acum 100 de ani se scriau tratate despre modul cum onanismul provoacă boli psihice şi te nenoroceşte pe viaţă; acum, aceeaşi ştiinţă demonstrează că e perfect în regulă orice simţi nevoia să faci. Desigur...în contextul vremii, ştiinţa de atunci era la apogeu. Privită din prezent, era complet deficitară. La fel şi cu studiile din prezent despre relaţii...deşi făcute conform ultimelor teorii, cine poate garanta că peste 100 de ani nu vor părea decât idioţenii? Nici acum 100 de ani nu ştiam totul, nici acum nu ştim totul despre viaţă.

Ceea ce vreau să spun este că indiferent ce va aduce viitorul şi indiferent cum vor arăta relaţiile atunci, eu mă lupt  pentru acea dragoste ideală. Poate nu sunt în stare să o respect întru totul, dar sunt hotărât să o fac.



Pentru că dacă ne-am dori asta cu toţii, lumea ar fi inimaginabil mai bună. Nu ar mai exista despărţiri, nici suferinţă din dragoste. Şi da...nu ar mai exista nici Valentine's Day, nici Dragobete, nici orice altă încercare disperată de a conştientiza existenţa unor elemente fundamentale vieţii, dedicându-le o zi anume în calendar.



Ştiu că nu pot schimba lumea. Nici nu vreau asta...nu vreau să schimb pe nimeni, indiferent ce aş simţi pentru acea persoană.
Tot ceea ce vreau este să mă pot schimba pe mine, să fiu în stare să respect iubirea pe care orice om şi-o doreşte în adâncul sufletului.

...iubirea aceea "idilică".

joi, 28 februarie 2013

24 Februarie

Eiiiii...iată că s-or dus şi Dragobetele...însă eul meu liric continuă să fie patronat de exaltarea feerică a iubirii, acest sentiment total nepământean din care izvorăşte însuşi Universul.. Deci nu ştiu cum să spun, dar am o stare de flu-flu fenomenală...mă simt mai fericit ca un urs într-o fabrică de prelucrare a mierii - ce mai la deal, la vale?
De aceea, îmi propun să rămân în dimensiunea poveştilor de care mă lovesc zi de zi şi care au fascinat o bună parte a copilăriei copilului universal - adică eu. Vreau să fiu acel Hercule Poirot şi să analizez câteva crime şi episoade sângerii din literatura română:

Pentru început, să ne oprim puţin la romanul "Baltagul", una dintre operele sadoviene de căpătâi care mi-au guvernat anii de liceu - cu tâmpenii la română, scumpii ani de liceu, când la mate-nveţi din greu, vorba cântecului.
Nu am priceput niciodată rostul acestei erupţii de talent scriitoricesc. Pleacă unu' cu oile, iar nevastă-sa îl visează călărind în ape tulburi spre asfinţit, într-o superbă secvenţă ce aminteşte de finalul filmelor cu Clint Eastwood. Aşa, şi? Păi cum, "aşa şi"? Nu-l vede azi, nu-l vede mâni şi-astfel dorinţa-i gata: hop şi ea să vadă ce-are bărba-su de nu mai apare. Da lasă-l femeie, că i s-o fi făcut şi lui de gagici şi a rupt primul bordel întâlnit în cale!! 



Ce-l tot freci pe săracul om la cap, chiar şi-n lipsă?
Frăţică...şi-apoi începe chinul...încă am coşmaruri cu drumul Vitoriei prin toate coşcomeţele şi torflecelile de cătune, cu tot cu îndeletnicirile pe cre le făcea pe acolo! Fără să înţeleg vreodată de ce, trebuia să ştiu că a băut o cafea la Călugăreni, şi-a luat basma la Farcaş, opinci de la Vatra Dornei şi o pungă de Pedigree de la Borca, să-şi hrănească Ursul. 
Şi-apoi alta: Băi, să-mi trag pălmi, ziceai că e întruparea lu' DDDeu în căutarea Elodiei, cum amuşina ea după toate zdrenţele şi picăturile de sânge de pe parchet! Mai lipsea un cogeamite sondaj de opinie şi comedia era completă: Şi-a făcut Vitoria nevoile între Borca şi Cruci? 50% DA, 49% Nu, 1% PROBABIL - până la publicarea testelor ADN.

O altă omucidere magnetică este cea din "Mioriţa", cea mai baladă a întregului popor român, ce surprinde perfect mentalitatea mioritică şi lenea strămoşească. Dincolo de toate prostelile de motive, povestea e simplă: doi ciobani plănuiesc să-i crape capul ortomanului de tovarăş, pentru a-i lua averea, maşina, casa, piţipoanca şi tot ce se mai putea lua. Dar ce să vezi minune, că Dumnezeu are grijă de proştii din Grădina Sa şi îi dă glas lu' Oiţa Bârsană să-l behăie p-ăla la creieri să se pună-n gardă, că vin oamenii răi peste el.
Iar fraieru' ce-mi făcea? 
O peniţă că lua, 
Pe laviţă se punea, 
La oiţă se uita,
Cu o mână el scria, 
Şi din gură glăsuia: 
Alelei, mioara mea
De ăştia m-or ucidea
Să mă-ngroape undeva 
Lâng-o tufă de măcriş - 
Unde face Pintea piş.
Fluieraş de soc, 
Să-mi cânte cu foc.
Fluieraş de fag, 
Să-mi cânte cu drag.
Şi-ncă o dorinţă
De-o fi cu putinţă:
Vreau să am oiţe-o droie,
Să-mi pună contoar la coate
Că pe toate nu se poate.
 Băăăă! Nu ţi-a crescut ţiglă pe toată casa?? Vin ăia să-ţi ia gâtu', pune-te la adăpost, în puii mei!! Cumpără-ţi alarmă cu cifru la stână, ia-ţi o bâtă de baseball - pardon, de cioban, fă capcane prin pădure ca Rambo, căşună pe ei cu bătaia sau fugi unde-oi vedea cu ochii! Vrei să plângă mă-ta, sau mă-sele lor?? Mişcă ceva şi tu, nu mai sta ca rahatu-n tufă!! Ce-aştepţi? Mama Ciorilor de treabă, păi cum aşa ceva?
Ce-i aia, să te-apuci să-şi plângi de milă când iaca! Se-ntâmplă ditai minunea să scapi?!
Plus că dacă e să analizez ce cuvinte eliberează moldoveanu', tre să stau strâmb ca să le judec drept: întâi o roagă pe oaie să nu-i spună lu' mă-sa că zace la umbra fluieraşului, ci că s-a luat şi el cu o gagică...dar la nunta lui, a căzut o stea....STOP! Păi dacă tradiţia spune că asocierea "nuntă - stea căzătoare" reprezintă moartea, ce rost mai are tot discursul acela melodramatic? Adică cum să-i spună "măicuţei bătrâne" că trăieşte pe roze peste mări şi ţări, dar să-i spună c-a murit?! Ce să mai înţeleagă săraca femeie? Vezi tu bila aia la chiorean? E albă, da' să ştii că-i neagră!
Ia-o p-asta şi compune rezumat!

Ei...tramvai, cu ataş şi tras de cai...
Pe cuvânt de nu-i minunată lumea literară, cu precădere cea a basmelor:
Uite, de exemplu, "Capra cu trei iezi"! Păi băi tăticule, să-l vezi pe Hannibal Lecter în "Tăcerea mielor" cum mănâncă un paznic, e ceva de nemaipovestit, interzis minorilor şi cardiacilor. Dar copiilor de 2-3 ani le citeşti despre Lupul cel mai Jack Sintecător, care decapitează mieii, mânjeşte pereţii cu sânge, apoi atârnă scăfârliile cu dinţii beliţi în geam, să dea bine în ochii caprii când o veni cu mălăieşul în călcâieş şi florile la subţiori!
Sau în "Albă ca Zăpada", când Vânătorul tre să-i scoată inima mirobolantei, s-o convingă pe maşteră că fie-sa vitregă e îngrăşământ de flori. Sau în "Scufiţa Roşie", când tot Lupul le haleşte pe Bunicuţă şi Scufiţă, apoi vine Vânătorul şi le scoate tefere din stomacul jivinei. Sau în "Hansel şi Gretel", când Vrăjitoarea îngrăşa copii ca să-i rumeanească la cuptor, cu borcanu-n cur! Sau în orice poveste nemuritoare, când Voinicul bea Apă Vie şi se transformă în Superman resuscitat...

No, pă ce te faci dacă vine puradelul să te hăcuiască cu toporişca, că-ţi dă Apă Vie şi te face bine? La vârste aşa crude, cam greu să faci diferenţa între realitate şi basm...c-apoi vorba 'ceea: nu-s în stare ditai oamenii să delimiteze planurile, da' nişte copii de-o şchioapă!
Sau dacă vreunul rămâne marcat pe viaţă, când adoarme imaginîndu-şi cum îşi taie surorile vitrege hălci din picioare, ca să le-ncapă condurii Cenuşăresei? Păi ce-i asta? Suntem la "Saw" partea a paişpea??

Dar ador ipocrizia socială: "Tom şi Jerry" destabilizează creierul în formare, dom'le şi trebuie interzise! Sunt prea violente pentru apucăturile societăţii moderne...

Mişto. Sunt fan feciorie, mai ales când se arată-n Cartierul Roşu!! 
Uite d-aia m-am apucat de scris...iar pe 24, am aniversat patru ani de când activez în blogosferă. Ştiu, ştiu...nu vă-nghesuiţi aşa toţi deodată cu mormanul de felicitări, că am nevoie de aer să respir! 
Mă simt mai important ca o savarină! Patru ani, dom'le! Când mă uit în urmă, nu-mi vine să cred! M-am schimbat atât de mult în perioada asta, încât deja am senzaţia că vorbesc despre altă persoană! Am pornit cu un scop la drum, un ideal destul de cretin, după standardele actuale; dar l-am depăşit şi am continuat, mereu înainte. Au fost momente când m-am lehămisit, când m-am scârbit peste poate şi am vrut să renunţ. Dar am continuat să continui. Pe coate, pe brânci, mai repede sau mai încet, pierzînd mult şi câştigînd uneori mai mult, am continuat. Şi am ajuns aici...poate o umbră a ceea ce am fost, poate doar cu o carapace mai groasă.
Am constatat că în ultima vreme scriu rar, uneori din ce în ce mai rar. Deh, timpul, ce să-i faci? Trăiesc în România şi supravieţuirea îmi ocupă tot timpul. Dar din când în când, Dr. Jackyl devine Mr. Hide şi sfâşii cu dinţii tot ce nu-mi convine. Şi-atunci revin la pupitru şi-mi creez lumea mea, adăugîndu-i cu fiecare cuvânt un nou contur.
Ştiu că sunt bun, îmi cunosc valoarea. 



Uneori mi s-a spus: dacă te crezi aşa minunat, de ce nu te iei în piept cu planeta, în întrecerile de profil? Simplu: nu vreau. Din când în când am mai aruncat câte-o ocheadă la megablog sau ceva şi am rămas total contremulat: nu e visul vieţii mele să-şi facă unii reclamă pe spinarea mea, în speranţa că primesc o foaie ce-mi certifică meritele şi 2 lei să am de-un cico. Prin urmare, PAS! 

În altă ordine de idei, îţi mii de mulţumesc...e o senzaţie unică să ştiu că fac ceva, oricât de insignifiant, dar care nu trece neobservat.
Plecăciuni.