Cu mult timp în urmă, pe când eram doar un cocoloş cu moţ, s-a întâmplat să vreau să sar un gard. Zis şi făcut: m-am coţopenit să mă urc pe o parte până-n vârf, mi-am trecut picioarele peste coamă, m-am ţinut bine - ca să nu pic pe spate, am sărit pe partea cealaltă şi...am rămas cu mâna agăţată de-o ulucă. Şi până m-am împins eu în picioare, ca să ajung jos, mi-a făcut pezevenchea aia un ditamai şănţălăul de tăietură, de vreo 5 centimetri lungime şi un centimetru lăţime! Am şi acum semnul, că nu aveam cum să scap neştanţat pe viaţă!
No... şi plin de sânge, m-am dus urlând la mama, care mi-a spălat rana şi m-a oblojit şi ea cum a putut mai bine. Apoi am stat cu mâna pansată vreo câteva luni şi când mergeam la grădiniţă, stânga o aveam mai mereu în buzunar. Mi-era teama să nu râdă copiii de mine, pentru că aveam mână de mumie.
Ce să mai zic? De mic, am avut simţul ridicolului şi am căutat să nu mă dau prea mult în stambă.
Pe undeva, aşa erau şi vremurile. Oamenii aveau o ruşine socială, un anume bun simţ. Nu-ţi permiteai să faci chiar orice nebunie îţi trecea prin cap, fără să te arate lumea cu degetul şi să te dea exemplu negativ. Iar când se întâmpla asta, intrai în pământ de ruşine şi rămâneai în memoria colectivă până la două - trei neamuri!!
D-aia nu am ieşit niciodată în lume cu haine rupte sau murdare, nespălat, nearanjat sau în orice fel care să îmi ştirbească bruma de demnitate din dotare - pe care cică nici nu o mai am, dacă te iei după unii.
Noroc că astăzi nu mai e cazul de aşa ceva şi dobândirea libertăţii a adus cu sine, uşor, uşor şi o renunţare la inhibiţii. Apoi la o dezbrăcare de caracter din ce în ce mai accentuată şi în cele din urmă, o eliberare de orice limite.
Moralitate? Bună-cuviinţă? Politeţe? Sunt simple cuvinte goale, pe care nici măcar nu le mai putem defini - ce să mai zic să le aplicăm? Şi e normal să fie aşa: într-o societate unde nu mai există normalitate şi reguli, cum mai desparţi naturalul, nenaturalul şi denaturatul? Cum mai deosebeşti binele de rău şi frumosul de urât? Cum ştii ce mai este artă, ce este excentricitate şi ce este exhibiţionism?
Şi uite aşa, o muscă pe-o balegă poate fi o imagine scârboasă sau un nepreţuit act artistic postmodernist, la fel cum împroşcarea cu noroi a unui tablou de Picasso poate fi act de vandalism sau un mesaj de revoltă împotriva purtării sacoului cu mâneci lungi.
Apropo: aţi văzut Eurovisionul de anul acesta? Unii încă zic că-i artă... Deşi eu cred e doar un motiv pentru dezmăţ şi mi-e ruşine de ruşinea mea să mă uit la aşa ceva.
De fapt, nu mă mai fac asta de ani buni; însă fără să vreau neapărat, tot mai aflu de câte o melodie de pe acolo sau mă mai împiedic de o ştire de profil - pentru că, în trecut, era o mare dudă să participi la acest festival care aduna cele mai frumoase voci de pe continent.
Apoi, acum vreo zece ani, minunatul concurs a fost câştigat de "femeia cu barbă". Sau "bărbatul cu fustă"...că nu ştiu, exact, ce hram avea artistul cantautor. Cert e că era ceva cu altceva şi aducea un mesaj cutremurător.
Am privit-o ca pe o curiozitate, am râs de m-am prăpădit şi mi-am văzut de viaţă - că nu am nici o putere să schimb lumea şi nici nu mi-am propus asta vreodată.
Dar au trecut anii şi cu toate că la un moment dat, cam toate melodiile participante la Eurovision ajungeau un fel de hit, ceva mai recent nu-mi amintesc sub nici o formă. "Yodle it" este singura care mi-a rămas în minte - pentru că era inedită şi... de ce să mint, cântăreaţa era şi ea o apariţie foarte spectaculoasă. Până şi duduiul cu care a cântat nu s-a putut abţine să nu-i fure un sărut în direct - un fapt care m-a amuzat teribil, mai ales că domniţa mai avea niţel şi-l bătea - în direct, înregistrat şi în reluare, ca să se calmeze de tot.
Iar asta era prin 2017. Vă daţi seama ce a trecut timpul?
Ajungem la anul de graţie 2024... când ieri, la un pahar de vorbă cu nişte prieteni, mi-arunc ochii pe tv când aud: "Scandal la Eurovision". Pe scurt: unu' din Finlanda, îmbrăcat într-un fel de tricou cu găuri şi-n cuculina goală, se tolănea într-un ou gonflabil în timp ce cânt... adică îşi transmitea mesajul împotriva regulilor. Concurenta din Israel a fost huiduită grav, nişte arătări irlandeze nu au reuşit să câştige nimic, deşi s-au chinuit să aducă plus valoare evenimentului...
Iar marele premiu a fost adjudecat de un non-binar din Elveţia, care a impresionat prin costumaţie şi prin mesaj. Şi care, de bucurie, a spart trofeul abia câştigat, fapt pentru care a primit altul... probabil o copie legalizată, conformă cu originalul.
Vă spui drept, am rămas cu gura căscată! Pur şi simplu, nu am ştiut dacă să râd sau să plâng... apoi mi s-a umplut capul de întrebări:
1. De ce au huiduit-o oamenii răi pe săraca domniţă din Israel?
Ultima dată când am văzut ştirile, parcă teroriştii atacaseră Israelul. Iar evreii erau victime. Păi...pe model Ucraina, nu era normal ca Israelul să câştige Eurovisionul? Şi-apoi să-i deplângem cu toţii soarta crudă şi să îi urăm de bine? Să-l chemăm pe preşedintele israelian să ne-nveţe, într-un videocall, cum stă treaba cu libertatea? "Slava Israel!", nu "HUUUUUOOOO Israel"!
Ce-i asta? Unde-i echitatea, ce s-a întâmplat cu egalitatea? Pentru unii suntem mumă şi pentru alţii suntem ciumă?
Nu, nu, nu...nu se poate aşa ceva! Vreau să susţinem Israelul! "Je suis Israel", da-n ebraică! Vreau poze pe Facebook cu drapelul Israelului! Vreau să ne răsune-n boxe numai "Hava nagila"! Vreau să purtăm, cu toţii, tichiuţe din alea pe cap, în semn de susţinere a bietului Israel! Şi vreau să ne lăsăm perciuni şi bărbiţe, ca să le arătăm că le suntem aproape! Cântaţi cu mine la trei: Şi unu, şi doi şi... "Hava... nagila hava...nagila hava...nagila hav-hav-hav"!!!!
Păi, ori suntem corecţi, ori nu mai suntem?
2. Ce căuta tolănitul în oul-canapea, cu ştromeleagul neînvârtoşat la vedere? Cică ar fi purtat, totuşi, un săcotei legat cu şnur, care să îi ţină bijuteriile împreună; dar au fost momente din timpul reprezentaţiei când vestimentaţia i-a mai jucat feste şi s-a lăsat cu dânsa la vedere.
Deci... ce facem aici, filme porno? Bune şi astea, după anumite ore - dar... dacă tot o dăm pe momente fierbinţi, de ce managerul de proiect ne arată un castravete pleoştit? Voia să spună că-i obosit de la atâta act artistic? Sau promovează lipsa de putirinţă, pe sistem "Mai demult, dar nu amu, dormeam eu şi cucul...nu! Dar amu, amu, amu, doarme cucul şi eu nu"!
Şi unde-s femeile? Ele ce aşteaptă? De ce nu urmează exemplul masculului feroce şi de ce nu se devăluşează pe scenă?
Aduceţi ouăle-canapele!!!!! Să vină femeile, că poate ele nu-s obosite!!!!! Să înceapă distracţia!!! "Băutură, băutură şi femei, pentru toţi bă-eţii mei! Băutură, băutură şi manele... nu te mai saturi de ele"!
3. A câştigat un fiinţă din Elveţiu.
Mă scuzaţi că scriu aşa, dar dacă el-ea nu ştie exact ce este, e clar că eu nu am de unde să ştiu cum să leg cuvintele ca să nu-i deranjez libertatea... aşa că mă feresc de genuri sau le îmbârlig cât să iasă de-un neutru. Sau stai, că mi-am adus aminte: la domniile ăştia trebuie să li te adresezi cu persoana a treia de plural!
Deci: a câştigat elveţiunii. Pentru că, la un concurs muzical, ei a impresionat publicul cu... vestimentaţia şi mesajul?? Asta e ca şi cum te prezinţi la un concurs de patiserie şi câştigi pentru că ai impresionat juraţii cu tehnica ta de a schimba uleiul la maşină! Sau te duci la dentist să-ţi trateze o constipaţie. Nu se potriveşte nimic cu nimic, dar nu mai contează... trăim într-o lume liberă şi orice e posibil! Vorba 'ceea: "Blugi mulaţi, glasul subţire, când se-ntoarce, e Vasile"! :))
Aşa că la anul, m-am hotărât să mă înscriu şi eu la Eurovision!
O să-mi scot acte că-s negru obez şi persoană infinit defavorizată. De când m-am născut am un handicap de gradul I pe caz de lene atroce cu urme de depresie în trepte inegale; sunt cetăţean român, dar mă declar fost-ucrainian-actual-non-terţiar şi aduc un mesaj de milostenie, destinat tuturor pământenilor: dacă îmi donează mie toată agoniseala lor, că şi aşa vine Apocalipsa şi nu mai au ce face cu banii, eu vorbesc cu Universul să le răsplătească înmiit fapta cea bună. Iar dacă nu li se întâmplă asta, înseamnă că doar domniile lor sunt de vină...pentru că nu au vibrat pe frecvenţa potrivită, ca să atragă îndeplinirea dorinţelor.
Ca expresie frumoasă cunosc o expresie frumoasă din vocabularul de clasa a patra, şi anume "pădurea arăta ca un castel cu geamurile sparte"; mă recomandă vocea şi talentul meu, nu am fraţi mai mari sub formă de bancnote şi ştiu să cânt "Două rândunici, două mari şi două mici, au trecut pe-aici".
Apoi mă îmbrac c-un sutien în formă de palton, îmi pun pe cap un O.B. cu papion, îmi las pleoapele să crească, pentru a le putea împleti, îmi pun nişte galoşi cu toc în picioare şi gata!! Dă, mamă, cu bici-un mine, că n-am ascultat de tine - ca să fie şi ceva cu nevoia de vindecare a copilului interior!
Vă simţiţi impresionaţi? Adică... sunt şanse să câştig marele trofeu de muzică, dans şi voie bună? Am eu două mâini stângi, dar promit că nu îl sparg când l-oi primi - decât după ce ajung acasă!
Contez pe votul vostru?
Dacă v-am convins, să bem - că am nişte whiskey din Japonia şi abia aştept să-l degust! :D
Dacă nu v-am convins, tot beau... dar singur - ca să vă fac poftă! Muahahahaha!!!!
Iar ca fundal sonor, vă prezint o melodie care ar fi putut câştiga Eurovision, acum vreo 15 sau 20 de ani. Din păcate, astăzi nu ar mai avea şanse la titlu, pentru că nu e cântată de travestiţi, acoperiţi, non-binari, non-umani şi alţi noni de modă nouă.
Bebeluşele... dans!
[Aromanian folk - Frîndzî veardi di sicarî]
