"Poţi mai mult".
Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată.
Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?
Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?
Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:
În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine.
Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat.
Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.
Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :))
Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.
Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.
Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici.
De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt.
Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.
Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?
Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.
Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?
Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii.
Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.
Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă.
Apropo: facem un sondaj? Bun...
Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă? Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?
Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă!
Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!
No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!
La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă.
O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.
Să bem pentru asta!
Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!
Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală.
Gata, haideţi la cinsteală!
Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day.
Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult?
Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm!
Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]
