Se afișează postările cu eticheta Elvis Presley. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Elvis Presley. Afișați toate postările

luni, 24 februarie 2025

Acum sunt șaisprezece dragobeți

"Poţi mai mult".
Aşa mi-a spus un prieten, după ce a citit postarea de data trecută. Şi are drepate: pot mai mult, iar culmea e că ştiu şi eu asta. O simt în adâncul sufletului, ca pe o boare care trebuie, doar, materializată. 

Pot scrie, liniştit, despre trivialităţi şi multe idioţenii. Pot râde şi pot glumi oricând şi despre orice, chiar şi atunci când nu este cazul. Dar pot scrie şi despre lucruri profunde şi sensibile. Despre iubirea ca ideal desprins din versurile poeţilor  sau despre iubirea cotidiană şi trecătoare. Pot scrie despre bucurie şi sentimente înălţătoare, dar şi despre traume şi suferinţă - mai ales despre suferinţa din iubire, autoamăgire, speranţe deşarte şi aşteptare. Din câte am observat de-a lungul timpului, postările din această categorie sunt cele mai citite...pentru că toţi am suferit, cândva. Sau... poate suferim chiar acum, în prezent?
Da, presupun că ar fi o idee bună să abordez asemenea subiecte. Dar nu o fac, de teamă să nu cad în sentimentalisme fără substrat. Şi până la urmă, nici nu vreau să încarc cititorul, oricine ar fi el, cu emoţii negative. Pentru asta, este suficientă viaţa, cu ale ei meandre ale concretului. De ce să mai pun şi eu umărul la tristeţea lumii?

Şi-apoi, mai este un motiv pentru care mă autocenzurez:
În marea ei majoritate, lumea este condusă de capriciu şi egoism, iar ceea ce declară astăzi nu e musai să fie valabil şi mâine. 
Am învăţat asta greu şi târziu, pe când eram îndrăgostit şi-mi declaram, cu ardoare, sentimentele. Iar domniţa se uita la mine cu milă şi-mi zicea: "Da, mă iubeşti azi. Dar mâine"? - nebăgând de seamă că pentru mine, fiecare "mâine" era un "azi". Până la urmă, i-a trecut ei. Iar eu nu am mai udat floarea iubirii şi am aşteptat să se ofilească şi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat. 
Aia e. C-apoi, dragostea e făcută să fie dăruită - iar dacă pe destinatar nu îl interesează aspectul, ce rămâne de făcut? "Return to sender"... vorba lu' nea' Elvis. Şi-apoi o doseşti prin şifonier, să nu te împiedici de ea  prin casă. Mai ales când orbecăi noaptea, după o cană cu apă.   

Deci, ce rost ar avea dacă aş aborda subiecte care vibrează în inimile multora dintre noi, dar sunt doar atât: o clipă de empatie nostalgică, ce va trece la fel ce repede cum a sosit. Obţin vizualizări mai multe? :)) 
Da, bine. Scriu de ani de zile şi nu am câştigat din blog nici măcar o scamă de ban. Iniţial, iluzia câştigului m-a împins aici... dar când am înţeles cum stă treaba, am renunţat la acest gând. Iar acum scriu, pentru că aşa simt nevoia.  
Apoi, nu caut laude - deşi mă simt bine să mă ştiu apreciat. E uman aşa ceva. Când eşti undeva unde pari inexistent, începi să te întrebi ce rol mai ai în acel context - mai ales dacă şi cu tine şi fără tine lucrurile sunt la fel.
Şi...până la urmă, nu sunt nici fanul teoriei atracţiei, care spune că îţi va fi viaţa ca o floare, dacă te apuci să vizualizezi, în propriul cap, câmpuri întregi cu flori. Nu cred că atragi ceea ce gândeşti, ci dimpotrivă: "de ce ţi-e frică, de aia nu scapi" - ceea ce seamănă, e adevărat. Dar nu prea răsare... pentru că lumea e cum e şi ca dânsa suntem noi. Iar eu nu-mi propun nici să fiu căinat, nici judecat şi nici măcar trecut ca exemplu în vreun ghid de bune practici. 

De fapt, asta e una dintre problemele mele: nu prea mai vreau nimic cu ardoare, după ce am realizat că obiectele nu au însemnătate, iar mulţi oameni sunt schimbători ca frunza în vânt. 
Până la urmă, totul trece. Iar în economia vieţii, de exemplu, peste nişte ani, nu va mai conta o călătorie în plus sau în minus; sau o petrecere în plus - pentru că dorinţele vin cu un miraj de schimbare a vieţii, iar după ce sunt îndeplinite, se transformă în nişte banalităţi atât de ordinare, încât te şi întrebi la ce ţi-o fi fost capul de ţi-ai consumat atâta energie pentru nimic.
Este exact ca-n reclama aceea la nu ştiu ce becuri, când soţia declara, extaziată, că "soţul meu se bucură ca un copil, când vede grădina luminată"! Iar eu eram perplex: "Las-o, frate...da' ce-ţi face lumina aia? Găteşte şi cartofi prăjiţi cu şniţele de pui (crescuţi la curte)? De ce-i musai să-ţi pui în grădină becuri de firmă, care te vor costa o căruţă de bani? Alea mai ieftine fac lumină cu miros de sărăcie - sau cum"?
Dar bucuria soţului "care se bucură ca un copil", te îmbie la retrăirea emoţiilor inocente şi... faci achiziţia. Iar viaţa nu se schimbă, pentru că nu ai tigaia minune, care găteşte, în câteva minute, trei feluri de mâncare plus desertul aferent. Şi nu ai nici pantofii confecţionaţi din materiale revoluţionare, care îţi masează tălpile în timpul mersului. Iar când îi ai, tot îţi mai trebuie niscavai aragaz, şurubelniţă, farfurie, covor, unghieră sau cine ştie ce ace sau brice - care îţi vor schimba, din nou, viaţa.    

Da, pot mai mult decât să mă hlizesc cu fel şi fel de ocazii, unele mai amuzante decât altele. Şi ce dacă?

Când e să râdem, mi se aprinde beculeţul inspiraţiei din senin şi de multe ori, mă ia pe nepregătite. Aşa că scriu pe telefon, pe-un şerveţel sau pe orice apuc. Însă, când abordez subiecte serioase, mă cufund în analize şi situaţii pe care le descriu cu de-amănuntul şi apoi renunţ la ele. Ca acum, de exemplu, când se face săptămâna de când mă tot gândesc cum ar trebui să abordez acest articol; o săptămână în care am tăiat şi-am scris şi-am şters din nou, de mi-au mers fulgii. 
Iar asta nu s-a întâmplat pentru că scriam greşit, ci fiindcă alunecam pe panta sensibiloşeniei şi uneori, chiar părea că strig după vreun ajutor. Ceea ce nu fac. Oricât de tentantă ar fi povestea aceea în care ne punem sufletul pe tavă şi, din neant, se materializează minunea care ne salvează, ea nu este decât o iluzie.  
Aşa că propun să ne dăm cu reveneală şi să mergem înainte... "că înainte era mai bine", vorba unui clasic în viaţă. 

Apropo: facem un sondaj? Bun...
Atunci vă întreb ce v-ar plăcea să mai citiţi p-aici. Ne-amuzăm, ne prostim sau discutăm filosofeli, cu mâna la falcă?  Nu vom fi chiar Patapievici sau vreun Pleşu mai mic, dar... mai ştii de unde sare iepurele?  
Şi încă ceva: deranjează lungimea articolelor? Înţeleg că ar putea fi o problemă din acest punct de vedere, dar nici nu ştiu cum să mă limitez. Îmi pare rău că nu fac clipuri de câteva secunde, cum e moda acum - şi-s mai pe model vechi, cu scrisul. Totuşi, întreb şi eu... că na! Poate se rezolvă! 
Şi-apoi, astăzi e zi de cadouri; mi se împlinesc... şaisprezece? Da, că anul trecut erau cinşpe!


No, deci dragilor: lume, lume, soro lume, am onoarea de a vă anunţa că astăzi împlinesc 16 ani de blog! Şaisprezece ani, bătuţi pe muchie...în cifre, litere, caractere bolduite, subliniate şi înclinate, cu steluţe şi alte brizbrizuri de efect!
La mulţi ani, ce să-mi zic? Mă bat pe umăr cu încurajări, mă pup pe frunte şi pornim, din nou, la drum. Pas cu pas, pe model prezidenţial. Un pas mic pentru om... dar un pas mare pentru acelaşi om, dacă alături de mic, sosesc muştarul şi berea aferentă. 

O să scriu mai rar, mai des, vom vedea! Credeţi-mă că nu-mi mai face plăcere să îmi mai ocup vremea cu toate porcărioarele astea care ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi caut să evadez cât mai mult, pe oriunde. Cel mai adesea în filme, jocuri şi cărţi... sau orice fel de poveşti care filtrează agitaţia din jur.

Să bem pentru asta! 
Mai ales că fac cinste; am o Lacrimă de Ovidiu, de te lingi pe deşte! Ciocolata s-o gătat, să nu-mi mai cereţi; deşi... pot lua alta! M-anunţaţi ce preferinţe aveţi, că dacă nu, tot cu nuci şi alune iau!
Apropo: nu am glumit cu subiectele de scris. Aştept idei, dacă aveţi doleanţe; numai să luaţi în calcul că nu ştiu să scriu elogii. Vorba aia: sunt la teatru de cinci ani, dar cred că am scris o singură dată despre asta... şi nu ca reclamă, ci mai mult ca experienţă personală. 

Gata, haideţi la cinsteală! 
Şi un cântec vesel să cântăm, cu iubire şi toate cele, ca la zi de sărbătoare. Dublă sărbătoare, că-i şi Dragobete's Day. 
Doamne, bine că trece, c-apoi iubirea după fapte se cunoaşte, nu după vorbe. Iar la fapte... a fost Valentine's Day şi acum e Dragobete's Day! Ce ne putem dori mai mult? 

Răspuns: o poezie, că muzică tot ascultăm! 
Ştiţi "Îmbrăţişarea" lui Nichita Stănescu? Poate voi vorbi, vreodată, despre ea... şi vă voi povesti cum am ajuns să o iubesc. Dar, deocamdată, haideţi să o recitim:

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.


Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.


[Nichita Stănescu - Îmbrăţişarea]

luni, 21 martie 2016

Un simplu gând

...pentru că observ, cu amărăciune, că este anotimpul despărţirilor şi tot mai mulţi prieteni suferă din dragoste. Oameni dragi, pe care habar nu am cum să îi ajut...pentru că nu pot fi în locul lor; aşa cum nimeni nu poate fi în locul meu, niciodată.  


Privind, însă, la tabloul de ansamblu, mă doare să văd că oamenii au încetat să mai lupte pentru un ideal, preferând să abandoneze, dacă lucrurile merg mai greu.
Şi din toate câte există în viaţa, dragostea cred că este singura pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Momente de teamă avem cu toţii; clipe grele de întuneric, în care toate pisicile par a fi negre, apar tot mai des - şi nu-mi vine să cred că odată ce doi oameni s-au găsit şi au împărţit până şi bătăile de inimă, mai poate să apară despărţirea. Exceptând cazurile limită, afirm, cu tărie, că absolut orice se poate rezolva. Trebuie doar să îţi doreşti, să ai răbdare şi să nu te opreşti din luptă - pentru că nimic din ce este frumos nu se câştigă uşor.



În timp am înţeles că dragostea este o floare ce îţi creşte în suflet. E păcat să o smulgi, pentru că rădăcinile vor rămâne întotdeauna. Da, sentimentele se vor mici, iar în timp se vor reduce la o simplă afecţiune - dacă te străduieşti să obţii asta. Însă niciodată nu vor dispărea complet toate urmele. 



Una-ntr-una, despărţirea într-o relaţie nu înseamnă neapărat despărţirea de celălalt, ci despărţirea de tine. De o parte din tine, cuantificată în timp, emoţii şi speranţe. 
De ce ai face asta? Este ca şi cum, la un moment dat, te-ai hotărâ să-ţi tai o mână - este simplu. Altă mână nu mai creşte, dar nimic nu este de neînlocuit...s-au inventat protezele. După o vreme, îţi mai tai o mână...apoi un picior...îţi scoţi ficatul, faci transplat de rinichi...şi tot aşa. 

Pe cuvânt de onoare, nu înţeleg logica unei despărţiri. Şi, după ce de multe ori am făcut eforturi supraomeneşti pentru a o evita, într-un final am învăţat să o accept - chiar dacă nu îmi place. În definitiv, fiecare are dreptul să hotărască ceea ce se întâmplă cu viaţa lui...iar dragostea este despre doi oameni, nu despre unul singur.   



Dincolo de tot raţionamentul acesta, ce îi spui unui om care are inima frântă, fără a părea cinic? 

joi, 2 aprilie 2015

Cinzeci de umbre şi-atât

Am reuşit să văd şi eu Fifty Shades of Grey şi trebuie să recunosc, am greşit când am judecat în necunoştinţă de cauză. Filmul mi-a întrecut cele mai pesimiste aşteptări: este muuuuult, mult mai prost decât aş fi crezut vreodată! Atât prin ceea ce este, cât şi prin ceea ce îşi propune să fie.
Nu-i vorbă, că nu mi-am făcut un ţel în viaţă să-l văd...dar no! Chiar aşa, să desfiinţez cu atâta înverşunare ceva ce nu am experimentat? Urât, foarte urât din partea mea! Om rău ce sunt, marş la colţ!

Dar acum, sunt temă...şi afirm cu mâna pe suflet: porcărie mai mare ca asta nu am văzut în viaţa mea! Scene dezlânate, parcă rupte haotic dintr-un anume context misterios, actori de lemn şi o siropărie meloramatică ieftină, de la începutul până la sfârşitul blockbusterului fenomenal. Totuşi, până la urmă, scopul e atins: îi vezi pe unii cum şi-o trag în diverse poziţii, folosind diferite ustensile. În rest... te uiţi două ore ca o curcă-n lemne şi după ce se mai întâmplă ici-colo, încerci să intuieşti ce ar vrea să fie. C-apoi povestea e simplă: prin voinţa divină, Anastasia (o studentă capie ca o oaie  beată) se întâlneşte cu Christian Grey - flăcău de frunte şi cel mai râvnit burlac al zonei (pesemne nu a auzit de Burlacul de la Antenă...că se căpătuia cu harem dacă venea pe plaiurile mioritice!). Dar până una - alta, îi pică pe Anastasia...S-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Ea se-mpiedică de glezne şi BAAAANGG! Palancă la pământ!  Noroc că Dumnezeu mai ţine cu proştii şi nu se umple de sânge, cum am făcut eu când eram prin grădiniţă şi mi-am spart buza de colţul catedrei. Şi acum am frumuseţe de semn... Dar în fine! Ana e mai norocoasă; se ridică şi...şi... Minteni iei parte la o repriză de comunicare non-verbală: Christianu îi trimite ocheade, ea se uită stereo - c-apoi aşa se zice: când te fluturăceşte iubirea prin stomac, te înţelegi din priviri cu aleasa.
No, trece şi asta. Deja introducerea e făcută. următoarea scenă se petrece la aprozaru' de scule şi obiecte contondente unde lucră gagica - care, nu înţeleg de ce, tresare şi se sperie de câte ori apare mândreţea masculină în cadru. Acuma...eu înţeleg că stă carisma pe el ca muştele pe rahat...asta...fânu' pe căpiţă. Dar când te ia cu frison de cum îţi vezi viitorul suflet pereche, parcă n-aş zice că-i cu dragostea. N-are-a face; continuăm. Urmează un prin-plan la coadă la wc, când Ana îl sună pe Cristian să îi spună să nu o mai sune...iar el închide, apoi sună, apoi vine la ea ca să îi spună că nu mai vine la ea. HĂĂĂĂ??? Emoţie, frate! Se induce ideea unei drăgoşti interzise, apărute habar nu ai de unde, dar care nu trebuie să fie. Ceva aşa...cred. Eu asta am presupus - în capul meu, că la film numa ce vezi fătuca cum îşi vomită maţele şi povestea sare când îşi rezolvă şi ea fecioria că râdea planeta de ea! Şi-apoi se plimbă niţel cu elicopterul, se mai împrăştie pe câte-o canapea să-şi mai rezolve fecioria că poate nu i-a ieşit de prima dată...îşi ia bătaia necesară, se hodine, iar şi-o ia, iar se hodine, iar şi-o ia urât de tot, boceşte niţel şi gata. Asta-i tot!



Păi cum aşa ceva? Tot, tot, tot? Da. Atunci bine. Ce puii calului să zic? Sunt fan!

E o scenă fuuuuoaaarte tare la un moment dat, care ar fi bună, dacă n-ar fi atât de proastă! Nu-i mare schemă...încearcă şi fata să fie ademenitoare, cum a văzut în Basic Instinct, probabil. Moartea căprioarei, să-mi trag pălmi! Se freamătă sexy, îţi muşcă sexy buza sexy, se uită sexy cu ochii sexy...se chinuie, se sforţează, dar iese ceva gen cârlig de rufe agăţat de un cocean. Râsul de pe lume, nu alta! Tre' să-i pui etichetă că-i divă sexy...altfel să te trăznească  dacă nimereşti! personajul! Te uiţi aşa...semi-perplex: "Băi, ce-are asta? I-a pus cineva praf de scărpinat în chiloţi? O mâncă spatele? Îi vine să sughiţe şi nu poate?" Te-ntrebi şi tu, ca omu'. Până şi Grey rămâne stupefiat...ceea ce iar nu e neobişnuit, aşa stă tot filmul, prins într-o uimire continuă. Aer de bad boy, privire fixă - a la Iohannis, atât de plată că nu te prinzi ce-i în capul lui: îl taie nevoia să dea mâna cu un prieten...ar supune-o foarte dur pe duduie...ar mânca o şaormă. Dar mai contează? Tot o pisică! Probabil vrea să pară acel tip misterios, care emană extaz prin simpla prezenţă. Foarte bine...atâta că nu-i iese, neam!
În afară mai asta, nimic. Nada. Nothing! Zero barat!

AAAA!! Stai că uitai! Mai e ceva ce mi-a plăcut mult: cei doi porumbei se plimbă cu planorul, pe l-apus de soare.  Muzică romantică, fâl-fâl-fâl printre nori...păsărelele, privelişte mişto, râsete zglobii.
Nimic deosebit, veţi spune - şi poate aşa va fi; dar pe mine m-a uns pe suflet...mi-a adus aminte de copilărie, când alergam într-un suflet la aerodrom, să văd avioane, planoare şi paraşute. Ce să-i faci? Aveam şi eu o pasiune! Acum, cu atâta evoluţie tehnologică, e mai simplu...paraşute sunt peste tot! Iar avion nu mi-am luat deocamdată...însă am o prietenă ce lucră pe la un departament de reparaţii şi face lansări zilnice. Numai să las precomanda, că se rezolvă...mă lansează unde-mi doreşte sufleţelul!



Dar am deraiat de la subiect! Vorbeam de umbrele lui Grey, filmul cult al generaţiei următoare. Eu oi fi prea bătrân să-l mai înţeleg. Dar nu-i bai, că oricum nu pricep nici Valentinul, nici Dragobetul, nici Halloweenul, nimic!
Deci: Fifty shades of Grey...de ce-o fi pe locul întâi în topul încasărilor la nivel mondial pe anul 2015, habar nu am! Atâta lumet, atâţia fani...pentru ce? Care e ideea? Femeia e o japiţă care vine cu gânduri măreţe, dar când de de bani acceptă orice...bărbaţii-s nişte obsedaţi, care dacă nu îşi cotonogesc drăguţele şi nu le ţin din scurt, nu se-ntâmplă penetrarea sferelor de dragoste, Asta-i iubirea? Gentleman în societate, monstru în pat - cum este şi tagline-ul filmului?

Prin comparaţie, am văzut şi un film cu Elvis Presley, Fun in Acapulco. Băieţi frumoşi, fete frumoase, mici, bere, gagicuţe frumoase şi Regele! Marele cuceritor..ocheşte o fată, îi cântă o serenadă, ocheşte alta, îi cântă o serenadă...



Drăguţel, deconectant. Dar, văzut în lumina vremurilor actuale, pueril! Păi faze d-astea fac copiii prin clasele gimnaziale...hai adolescenţii de-a noua, dacă-s mai înceţi. Nu oameni în toată firea, de 20 şi ceva de ani! Astăzi suntem mai elevaţi, mai atoateştiutori, mai unşi cu toate alifiile. Nu mai credem că femeia rămâne gravidă dacă-i pune mâna pe sâni vreun bărbat - cum se întâmpla acum treij de ani...
Lasă-i unui copil de doi ani o tabletă conectată la net şi află de mic care-i treaba cu barza. Pă ce-i aia, trăim în minciună? Ne batem joc de dreptul nostru fundamental este de a şti, de a cunoaşte?!

De ceva timp tot compar şi analizez...înainte vreme, ştiai ce e bine şi ce e rău. Filmele îţi prezentau două poziţii: Binele şi Răul, Albul şi Negrul. Binele câştigă, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul, toată lumea fericită. Astăzi, tindem din ce în ce mai mult spre gri. Nu mai există Alb şi Negru, este doar Gri. Batmanul anilor '60 era bun, Jockerul era rău. Batmanul anilor 2000 este un erou chinuit de tot felul de nebunii, care vrea să facă bine, dar iese rău, care face bine părând că face rău. În esenţă este bun, dar nu chiar aşa. E Cavalerul Negru care se vrea alb părând negru.
Iubirea anilor'60 era simplă...niţică joacă, un cântecel, o mângâiere inocentă, complimente, jocuri de seducţie, o bosumflare prefăcută, un zâmbet şi sărutul final. Dragostea anului 2015 cum este? Un "te iubesc" insinuat, nişte jordine întinse pe spinare, o biciuire ca la carte, lacrimi de durere, o partidă luungă, perversă şi gata..."I don't make love, I fuck..hard". Aşa zice Cristi Grey.

Acuma, nu-s nebun să judec viaţa după filme. Dar totuşi, cinematografia este un bun indicator pentru gusturile populaţiei, care se traduc, apoi, în încasări. Iar declarativ, toată lumea vrea minunăţii. Vorbim vorbe mari, preluăm şi shareuim citate spirituale, elucubrăm aforisme pline de sevă interioară. Ăăăăă...acum îmi vine în minte vorba unui prieten: "Băi, ăşti-s nişte curve de oameni!". Cred că ar avea dreptate, pentru a descrie categoria la care mă refer acum...pentru că, aşa cum un pom bun nu dă poame rele iar un pom rău nu dă poame bune, nici un om care se extaziază la Umbrele lui Grey  nu poate dori, în cămăruţa inimii sale, o dragoste inocentă, cu serenade şi bătuciri de gene. Iar astfel de oameni, femei şi bărbaţi, sunt mult prea mulţi!  


Şi până la urmă, ce dovedeşte asta?
Cred că ne arată cât suntem ipocriţi, cât suntem de disperaţi după un sens în viaţă. Cât am decăzut de mult în ceea ce simţim şi ne dorim.
Citeam mai dăunăzi un blog...Doamne fereşte! Era una care scria un manifest că la ce să îşi mai facă probleme că e la ciclu şi pătează canapeaua taxiului sau scaunul de la birou! Ce, e normal aşa ceva, dacă aşa a făcut-o natura! Se pătează, deci există! Bravo, minunat, aplauze pentru independenţă! Desigur, coru' de gâsculiţe au sărit la admirat...ceea ce e democraţie, fiecare crede ce vrea.
Dar mi-a stat pe vârful degetelor să-i scriu: Măi fată dragă, dacă tu te găteşti pentru o petrecere şi în taxi îţi aşezi minunatul dos fix în pata de sânge pe care a lăsat-o pe bancheta una independentă ca tine, cum te-ai simţi? Surprins plăcută, aşa-i?

Cam asta e lumea de azi. Femei cu barbă şi nume de cârnaţi câştigă Eurovisionul, Charliul militează pentru libertate neîngrădită, chiar dacă asta înseamnă nesimţire, inima se mulează pe gosimea portofelului, Grey cel cu ace, b(r)ice şi carice devine arhetipul iubirii, De l-ar vedea Don Juan, s-ar răsuci în mormânt!

Minunat! Să bem pentru asta!!

Notă Fifty Shades of Grey: 3/10.