Cireşul albastru şi nucul cel verde

Cu mult timp în urmă, într-o galaxie foarte îndepărtată...

Acum vreo 10 ani, am participat la un curs de fotografie artistică. Domnul care ne învăța tainele meseriei ("formatorul" -  în limbaj modern) era un artist care picta, sculpta, fotografia (artistic) și juca în piese de teatru şi film. Omul cu nouăzeci şi nouă de meserii, ce să mai zic?

No... la un momentan, în timpul unui curs, ne-a povestit cum a fost rugat să joace într-un film și cum s-a pregătit timp de trei zile pentru o scenă care l-a extenuat complet. Mi s-a părut amuzant, nu pot să mint. De ce ai nevoie de trei zile pentru a stoarce un pumn de lacrimi, într-o secvenţă care durează doar câteva minute?

Mai târziu, am înțeles că pentru a fi un artist bun, trebuie  să trăiești prin opera pe care o prezinţi publicului. Trebuie să imprimi emoție adevărată rolului, altfel... iese un produs fad, fără substanță, incolor, inodor şi insipid. 

În opinia mea, cam aşa se întâmplă și în cazul poeziei - mai ales când o scrii. În special când o reciți și cu atât mai mult, ca să o poți citi.

Iar poezia de dragoste, aşa cum am mai spus,  nu se citește ca un roman... pentru că nu urmează structura unei narațiuni. Nu are expozitiune, intrigă, desfășurarea acțiunii sau deznodământ, ci este doar punctul culminant al unei poveşti. Este o explozie de emoție care lasă să se întrevadă povestea din spatele  ei - însă nu are sfârșit. Poate pentru ca iubirea e veșnică?

Aseară am fost prezent la minunata lansare de carte a doamnei Aurelia Panait şi după ce s-a încheiat, am avut nevoie de puţin timp pentru a rumega tot ceea ce s-a petrecut acolo. În esenţă... s-au recitat poezii, au fost şi câteva momente artistice, susţinute de un grup de elevi; apoi s-au dezvăluit mici secrete care au stat la baza scrierii acestei cărţi... exact cum ar fi trebuit să fie, mă gândesc.

V-am zis, deja, că nu am mai fost la un asemenea eveniment şi desigur că mi s-au cam înmuiat gladiolele, atunci când mi-a venit rândul să iau cuvântul. Prin prisma teatrului, vorbesc cu mulţime de copii, zi de vară până-n seară - şi am învăţat să-i mai ţin în frâu; dar acolo e pe bază de glume, aşadar e posibil să mi se fi estompat capacitatea de a fi serios. Sau... poate o fi de la senectute şi am început să dau în mintea copiilor? Probabil.  Însă îmi este clar că am oleacă de trac într-un cadru oficial; dar a fost bine, până la urmă. 

Totul a început cu o întrebare: "Ce copac aţi fi, dacă nu aţi fi fost oameni"? "Eu", spunea doamna autor, "aş fi un cireş albastru. De ce albastru? Nu ştiu". (dar în mintea mea au apărut nemărginirea cerului şi liniştea din adâncul oceanului, chiar şi atunci când suprafaţa acestuia este bătut de valuri şi de vânturi. Aşa că, da...albastrul este o culoare bună. De fapt, şi mie îmi plăcea albastrul - deşi abia târziu am avut curaj să recunosc că mă atrage mai mult roşul. Sau verdele).

Deci: eu ce copac aş fi, dacă aş fi? Problema e că în multe momente din viaţă sunt copac - şi nu m-am întrebat, niciodată, ce specie aş fi. Dar dacă e pe alese, cred că aş alege să fiu un nuc verde. De ce? Hmm... păi să vedem: ştiu că nucul este simbolul cunoaşterii, al abundenţei ascunse şi este legat de căsătorie şi de zeiţa Artemis. Iar verdele este culoarea chakrei inimii, a iubirii şi a renaşterii - dar nu cred că mă încadrez eu în asemenea simbolistici metafizice. Nu, frate! Eu sunt mai simplu... aşadar, mi-am ales nucul pentru că ador nucile! Şi prefer culoarea verde pentru că dulceaţa de nuci verzi este fenomenală; ciocolata cu nuci verzi este dumnezeiască. Iar nucata de nuci verzi este nectarul zeilor, ce să mai zic? 

Dar să revin la poezii...pentru că mi-a picat spre recitare "Proiect liric."

De ce ador această poezie? Știu și nu știu, în același timp. Desigur că a fost premiată la festivalul BATRA 2019 (Bienala de Arhitectură Transilvania)... doar că, de fel, nu ţin cont de premii şi păreri, când apreciez sau resping ceva. Deci nu acesta este motivul.

Însă...

 

Poezia, în sine, este despre o chemare; o invitație. Dar nu este o chemare izvorâtă din deznădejde, precum "De ce nu-mi vii", a lui Eminescu - când iubirea se zbate ca o găină decapitată, ca să pară că-i vie şi dorită. Pentru că, ce să-i facem? În lumea spirituală, dragostea-i veşnică; dar aici, iubirea şi tot ce face parte din lumea noastră, se supun celei de-a treia legi a termodinamicii: în timp, perfecţiunea se transformă în haos şi dezorganizare.

De aceea, din punct de vedere temporal, eu as situa "Proiect liric" undeva mai spre începutul iubirii, când inima este plină de dor și bucurie. Când creezi un loc special pentru iubită - un loc cu soare si icoane, cu zâmbete si visuri împărtăşite. Cu ape reci, grădini frumoase şi albastrul cerului senin. Un Rai cu un Adam care aşteaptă, plin de nerăbdare, apariţia Evei, pentru a fi desăvârşit.

Cine nu a fost îndrăgostit? Cine nu a simțit că s-ar putea trasforma într-un al doilea Iacov, ca să se lupte cu Dumnezeu pentru a-şi câştiga dreptul de a trăi în inima cuiva? Cine nu şi-a pus sufletul chezăşie şi a simţit că un singur cuvânt de răspuns îi poate da aripi până la nori sau îl poate arunca în genunile pământului?

Nu știm dacă această chemare are răspuns. Nu știm dacă Eva va fi fermecată de stâlpul de la casă, care este plin de prezenta ei metaforică. Ana lui Manole a fost jertfită pe altarul creatiei, atât cu sufletul cât şi cu trupul - însă iubitei poetului nu i se cere jertfa, ci i se invocă prezenţa. Atât. O prezenţă care deja dăinuie în toate colţurile casei, încă de la proiectarea acesteia.

De aceea ador această poezie. Nu are sfârşit şi nici nu ar avea nevoie de unul.

Chiar dacă iubita refuză și totul se destramă în infinit, chemarea va rămâne consemnata în eternitate, pentru a fi regăsită de oricine caută acest unic moment în timp. 

În  încheiere o să vă redau altă poezie din volumul "Cireşul albastru", care și ea mi-a atins sufletul. 

Au fost momente când am iubit cu fiecare fibră a inimii și cu fiecare celulă a mea,  cu tot ce eram și tot ce puteam fi. Și nu a fost de ajuns - pentru că "mult a devenit prea mult". 

Aşa că, dragilor... SĂ BEM!! Şi-o poezie să ascultăm, pentru că arta în forma pură nu ne face nici un rău.

"Oglinda ochilor iubitei

S-a tulburat, întunecat...

Și nu se mai zărește iarba,

Nici roua-n care m-am scăldat...

Sub gene lungi se vede-amurgul,

Fixat cu smoală pe retină,

Și nu mai saltă gingași fluturi,

Nici licuricii de lumină.

Privirile atât de calde,

Sub care mă topeam ades,

M-au destrămat, m-au descompus

M-au alungat și-am înțeles

Că i-am pătruns în ochi profund, 

Prea insistent și cu tumult...

Și-acuma ochii ei răspund 

Că mult a devenit prea mult... 

Eu tot aștept un răsărit, 

Dar nu-i vreun semn că mă mai cheamă

Și simt că singur sunt de vină,

Că am băgat târziu de seamă"...

[Aurelia Panait  - "Oglinda ochilor iubitei", volumul "Cireşul albastru"]